Marea degenerare

Vorbind despre New Age, filosoful timișorean Bruno Würtz spunea: „Pare plauzibilă opinia că mișcarea New Age e un fel de francmasonerie universală de la științe până la religii, de la politică până la filosofie, de la economie până la învățământ, de la mișcarea feministă până la agregările moral-politice ale homosexualilor”. Bruno Würtz este puțin cunoscut publicului larg, în ciuda faptului că lucrarea sa „New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului” este una dintre cele mai exacte radiografii a fenomenului. Aparatul filosofic solid cu care operează autorul conduce cititorul la o decriptare profundă a acestei ciudate mișcări contemporane. Aducerea în discuție a francmasoneriei este, probabil, cea mai importantă descoperire făcută din afară a unui fenomen despre care nu s-a vorbit întrucât a fost ascuns inclusiv marei mase a „oculților înregimentați”, fenomen pe care l-aș numi „degenerarea masoneriei”.


De sute de ani, pentru a fi membru al ocultei, trebuia ori să ai bani, ori să fii un factor major de decizie(dar nu cel mai de sus) ori să ai un anumit statut aristocratic, de cele mai multe ori aflat în proximitatea amurgului. Acționând parțial ca o școală spirituală și culivând elitismul, masoneria s-a comportat în subsidiar ca o conspirație. Adepții săi sunt încurajați să intre cu propriile idei și credințe, iar în urma unui șir de inițieri, ritualuri și ateliere, ajung să-și schimbe radical concepțiile după un tipar ciudat în care frânturi de credințe, simboluri disparate, ritualuri și concepții sincretice sunt puse alături, într-un talmeș-balmeș, permanent conținând o parte de „știință” ocultată, accesibilă doar superiorului ori vreunui înțelept situat pe o scară ierarhică mai înaltă într-o altă lojă. Nu-i intenția articolului de față nici să facă o prezentare a masoneriei și nici o critică a sa. Am amintit elementele anterioare pentru ca cititorul neavizat să înțeleagă că elementele oculte reprezentau un aparat capabil să califice membrul organizației într-o așa-zisă elită a societății. Fascinația masoneriei a fost întotdeauna reprezentată de facilizarea accesului către „straturile superioare” ale societății. Care-i oare dorința cea mai arzătoare a unui mediocru? Nu cumva aceea de a fi egalul - dacă nu chiar superiorul - vreunei vedete a momentului? A aparține aceleiași organizații în care vedete, mari bogătași sau persoane realizate își împart confidențe e o atracție în sine. Apoi, descoperind că împreună operează cu simboluri venite dintr-o spiritualitate misterioasă, toți se simt parte a unei lucrări superioare și-și întăresc propria apartenență la auto-declamata elită.

Ei bine, secolul XX a accelerat un fenomen ciudat. Pe măsură ce masoneria câștiga meciurile istorice, bazele sale de selecție deveneau din ce în ce mai largi, „secretul” își pierdea ascunzișul ajungând la din ce în ce mai mulți oameni și banalizându-se. O asemenea deschidere nu avea cum să rămână „nepenalizată” întrucât caracterul său elitist se destrăma. Însă totul făcea parte dintr-un plan mai general. Credințele și inițierile au ieșit din interiorul organizației și s-au răspândit treptat în societate. Inițial în forme vulgarizate, pe la periferii, apoi, treptat, în zone din ce în ce mai centrale, dar în care accesul se face pe baza unui banal membership. Apare în paralel și traseul invers, adică de sus în jos. Scrierile lui René Guénon sau Julius Evola(ca să dau doar două nume) captează lumea intelectuală stabilind culmi pentru mișcările periferice. Pe măsură ce periferiile spirituale evoluează către stratele înalte ale societății se creionează forme noi care decupează hălci din „tradiția ocultă”. Astfel, în momentul în care noile forme de spiritualitate ajung să acapareze lumea, se produce fenomenul pe care l-am denumit „degenerarea masonică”. Ajungerea la „cunoaștere” nu mai e apanajul lojelor, producându-se o „democratizare” a fenomenului spiritual care până atunci ținuse de „zona elitistă” a societății.

Ajungem în acest fel la o perioadă tulbure în care „planul” se întoarce împotriva „cazarmelor” care l-au pus în aplicare. Marile secrete ale lojilor devin accesibile publicului. Ai „ateliere” la fiecare pas, promițându-ți eliberarea spirituală, accesul la lumi interzise și, mai presus de orice, ridicarea ta pe culmile evoluției. Ca să nu mai vorbim că știința și tehnica îți facilitează accesul la zonele spirituale superioare cu o banală pastilă sau cu un fum tras corespunzător.

Dacă în plan spiritual „ascensiunea” pe care-o garantau lojile a fost deturnată de fenomenul „New Age”, în 1973 se petrece o lovitură în plan politic. David Rockefeller fondează „Comisia Trilaterală” pe principii care ocoleau orice tradiție anterioară. Desigur, înainte de a vorbi despre Comisia Trilaterală ar fi trebuit să vorbim despre Grupul Bilderberg(1952), el însuși fondat pe baza „altor principii” și ocolind întreaga rețea tradițională de loji. Mai mult, organizațiile de acest tip, cu toate că nu proveneau decât parțial din corpul tradițional francmasonic, se instaurau la vârf, conducând de facto destinele celorlalți.

Astfel, masoneria a devenit o organizație caducă. Toată spiritualitatea sa a fost confiscată de New Age, iar puterea politică limitată întrucât, la nivelul superior al societății, aceasta a fost confiscată de organizațiile fondate pe „alte baze”. Putem spune că „degenerarea masonică” este modul în care Vărsătorul și-a decimat propriul tată și, în același timp, copil. Mă rog, e mai greu de explicat ultima sintagmă, dar luați-o ca atare.

Urmarea logică a degenerării masonice este o degenerare a „fructelor sale”, statul masonic fiind unul dintre ele. Ceea ce vedem acum este consecința firească a unei destrămări de proporții care se manifestă în final la nivelul societății. Astfel, conspirația a devenit victimă a propriei conspirații. Într-un fel îi putem spune victimă deoarece, dacă judecăm puțin, vom constata că degenerarea pe care on vedem încă în desfășurare a fost proiectată, înscrisă în ADN-ul inițial al conspirației. Cum scopul inițial fusese îndeplinit prin cucerirea minților oamenilor, e clar că orice conspirație nu-și mai are niciun sens.

Există desigur „tradiționaliști” care încearcă să conserve „esența lojilor”. Ei, de cele mai multe ori, ajung contestatari ai „deșertului spiritual” pe care-l găsesc în societate și care, de fapt, nu-i decât rodul planului de secole pus la punct de propriile organizații. Aceștia însă sunt „retrograzii”, „inadaptabilii” care, indiferent de poziția de pe care vorbesc, sunt dați la o parte.

Reușita conspirației a constat în deturnarea minților spre direcții labirintice, fără nicio destinație certă. Și-au deturnat, desigur, și propriile destine, dar asta au făcut-o cumva ca o consecință a propriilor alegeri. În ceea ce-i privește pe cei mulți, cuprinși în hora irațională a „noii spiritualități”, aceștia îngroașă masa îndobitocită și inconștientă a unui vârtej pe care au impresia că-l controlează. E clasica iluzie de independențăa marionetei. Ea, uneori, reușește să-l convingă chiar și pe spectator că că e independentă, însă asta depinde exclusiv de talentul păpușarului.

Despre ce urmează las pe altă dată. Deocamdată vă las să meditați la decorul existent pentru a înțelege cel puțin lumea în care trăiți acum.