Și ce am făcut eu când am aflat?

Pe scurt: am uitat, scuzată să-mi fie scurtimea memoriei. Știam că Brad Florescu a scos o carte pentru copii pe care chiar mi-am propus s-o citesc. Știam că omul scrie bine, doar îi citesc aproape tot ce dă pe net. Însă, luat cu problemele de zi cu zi, am uitat s-o comand. Și uite-așa s-a așternut liniștea. S-a vindecat și locul, cum se spune. Noroc cu o librărie. Știți, cărțile trebuie să fie și simțite înainte de a le cumpăra, de aceea e bine să exersăm „sportul” bănănăitului prin librării. Și ce să vezi: pe-o masă văd „Ce a făcut marchizul după ce-a aflat”.

Dar chiar așa, ce a făcut? Cu întrebarea asta, pe loc, mânat de curiozitate, am început s-o răsfoiesc. Prima dată am remarcat grafica. Excepțională! Copil fiind, mă pierdeam de multe ori în ilustrațiile cărților, astfel încât uneori se întâmpla să nu-mi mai placă textul. Aici am observat un element surprinzător: imaginile te invită să citești textul. E o unitate extrem de subtilă. Nu știu dacă asta s-a urmărit, dar am constatat-o cu o plăcută surprindere. 

Însă adevărata surpriză a venit atunci când m-am apucat să citesc poveștile. Vă spun un lucru sincer: e extrem de greu să scrii povești. Chiar și să le repovestești pe cele pe care le știi. V-o spune unul îndrăgostit de povești, dar care e incapabil să le spună. Sincer să fiu, cam asta era și temerea mea în ceea ce-l privește pe Brad. Urmăresc ceea ce scrie, știu că are nerv și o capacitate extraordinară de a te ține lipit de text, dar - mi-am spus eu oarecum inconștient - cu poveștile e altfel. Și iată-mă în fața cărții, cu ochii lipiți de text, incapabil să mă dezlipesc de el. Și uite-așa am intrat în lumile lui prins într-o capcană fascinantă. 

Trebuie să vă spun că poveștile sunt povești adevărate, te prind în capcana lor și nu te mai lasă până nu le termini. Fascinant! Nu e nevoie decât de un singur cuvânt, hai, o frază, și-apoi ești pe toboganul unei întâmplări șugubețe.  Nu, n-ai cum s-o lași din mână, trebuie să vezi ce s-a întâmplat. Citesc și la un moment dat un gând îmi trece de undeva din spate: „Stai puțin, astea-s pentru copii! Ce caut eu aici?”. Și imediat, de undeva mai din față se-aude și replica: „Mai taci din gură, cine-a spus că nu sunt copil?”. Și brusc, vocea „conspiratorului” dispare în negura din care apăruse, astfel încât sunt din nou pe toboganul poveștii. Al poveștii e o vorbă doar pentru că, după ce se termină una, ceva îți spune că trebuie să dai un ochi și pe următoarea și-apoi din nou vâjjj, te duci pe toboganul firului narativ.

„Știți, trebuie să închidem” - aud din spatele meu. Stai, asta nu mai e vreo voce închipuită din capul meu pătrat. E o fată destul de timidă care pare a intra în pământ de rușine. 

„Mă scuzați!”, îi spun. „Aveți perfectă dreptate, pot continua și acasă lectura”.

„Dar am închis casa” - îmi spune nevinovată. 

„Nu-i nimic, o înregistrați mâine! E o carte cu povești de copii, nu vedeți? Cu copiii n-ai cum să te pui!”

Zâmbește. Iar eu plec cu cartea sub braț. Mi-ai făcut-o, frate Brad! Mi-ai făcut-o! Mă aștept ca data viitoare când intru în librăria aiam, fata aia timidă să-mi spună cu voce tare: „Domnu', domnu', cărțile pentru copii le-am mutat mai în spate! Da, acolo, pe dreapta!”

Trebuie să închei. Ce a făcut marchizul când a aflat? Ei, dragii mei, asta va trebui să descoperiți singuri! E o carte cu care-i puteți potoli pe toți ștrengarii pe care-i aveți prin apropiere sau, dacă nu-i niciun ștrengar pe-acolo, cu siguranță că veți fascina ștrengarul din voi. O găsiți la Editura Frontiera(iată, am descoperit o nouă editură!) sau prin librării. N-o ratați! Merită!