De ce există trădare?

Pentru unii e o întrebare la care nu au răspuns. Știu că trădarea există, că „e în firea lucrurilor”, dar, cu toate acestea, nu-și pot explica de ce există. Și e chiar greu de înțeles, mai ales într-o țară ca a noastră, unde trădarea este deja parte a „bunelor maniere” în politică. 

M-am întrebat adesea care-au fost motivele pentru care anumite regimuri au căzut din cauza trădării interne. Sunt ferm convins că Libia nu va mai trăi niciodată la fel de bine ca pe vremea lui Gaddafi și, cu toate acestea, el a murit ca un câine, victimă a trădării alor lui. N-ai cum să nu te întrebi obsesiv de ce? Istoria e plină de acte de trădare care au înclinat hotărâtor soarta în favoarea unora. Bazându-te pe universalitatea trădării n-are cum să nu te roadă curiozitatea, să nu faci scenarii de genul „ce s-ar fi întâmplat dacă X n-ar fi trădat” sau „dacă trădarea ar fi apărut în partea cealaltă”. Cu toate acestea, trădarea a apărut în acea tabără și nu în cealaltă din motive cât se poate de clare. Iar mulți arată spre ban. Să fie banii problema sau cu totul altceva? 

În realitate nu banii sunt esența trădării. Desigur, de cele mai multe ori sunt și bani la mijloc, dar nu acela e mobilul! Dacă s-ar limita treburile la bani, am avea parte de adevărate licitații pentru „achiziția” trădătorilor. Însă nu este așa. Banul e atât de neimportant în procesul trădării încât ar trebui uitat. Aș merge chiar mai departe, spunând că banul apare în ecuație pentru a ne tulbura mințile. Cronicarii evenimentelor, incapabili să înțeleagă fenomenul în intimitatea sa, se agață și ei de facila explicație a banului. Să luăm un exemplu interesant. Pentru noi, creștinii, trădarea lui Iuda este o lecție care face parte din esența învățăturii. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, nu o înțelegem la adevărata valoare. Rămânând la nivelul arginților pierdem poate cel mai important mesaj. Nu, cu siguranță, nu arginții au fost factorii hotărâtori!

De fapt, elementul esențial care duce la trădare este lipsa atașamentului generat de neîncrederea în cauză. Atunci când cauza pe care o urmărește altcineva nu este și cauza mea, devin susceptibil de a trăda. Iuda nu pentru bani a trădat ci, în primul rând, din cauză că nu credea. Aici e principalul filon care trebuie înțeles. Însă, nu doar la lipsa credinței se limitează totul. Cineva ar putea obiecta că, urmându-l pe Iisus, Iuda a avut o mulțime de exemple care să-i arate cine e cel pe care-l urmează. Cu alte cuvinte, nu putea fi necredincios total, mai ales atunci când vedea întreg fenomenul din apropiere. Și-atunci care-i celălalt element determinant? 

Aici descoperim o altă latură a naturii umane, anume atașamentul față de învingător. Trădătorul, dincolo de lipsa credinței sau, mai bine spus, existența îndoielilor în ceea ce privește „proiectul” sau „obiectivul” celui în a cărui tabără se află, este determinat să trădeze deoarece este convins că cealaltă tabără va câștiga lupta. De aceea, de-a lungul istoriei, am tot văzut trădătorii care-au înclinat balanța către cei puternici. Fără doar și poate, trădătorii sunt convinși că cel pe care-l trădează este mai slab decât adversarul. Cu siguranță Iuda știa că ceilalți sunt mai puternici decât cei ai lui Iisus, iar lipsa credinței l-a determinat să înțeleagă greșit care era lupta sau, mai bine spus, care era adevăratul raport de forțe. De la nivel uman, cel de la care acționa Iuda, lucrurile erau clare: nimic n-ar fi putut înfrânge puterea Romei. Ce putea face un biet Învățător în fața celor care stăpâneau pe atunci lumea? Incapacitatea sa de a se ridica deasupra condiției umane - generată de lipsa credinței - l-au făcut să judece greșit. Asta cred că este morala, înțelesul întâmplării.

De ce Ephialtes i-a trădat pe spartani? Pentru banii lui Xerxes? Sub nicio formă! Ephialtes era convins că rezistența spartană era doar o chestiune temporară, care nu putea să țină în fața colosului persan. Și, de asemenea, pentru el ca păstor, ori că erau spartanii, ori că erau perșii, viața era identică. Înțelegeți, sunt cele două elemente: lipsa de credință și atașamentul față de cel mai puternic. De ce a trădat Bicillis, vânzându-l pe Decebal romanilor? Pentru că era convins că, în final, colosul roman va ieși învingător. 

Cel mai exemplificator reprezentant al conceptului este însă Talleyrand. Niciodată nu a existat un trădător mai tipic, un om care să se confunde atât de mult cu trădarea. De ce trăda Talleyrand? Motivele sale erau același ca ale tuturor trădătorilor istoriei, însă ceea ce-l scoate în evidență este claritatea cu care i se văd trăsăturile tipice de trădător. Talleyrand era necredinciosul absolut. Îi era imposibil să fie, din convingere, parte a unei cauze. Mai mult, pentru a întări conceptul, de fiecare dată când ajungea în tabăra învingătoare căuta viitoarea alternativă cu potențial câștigător pentru a se alătura acelei cauze prin trădare. Talleyrand înțelegea esența lumii sale, știa că totul e perisabil și gusta cu o asemenea savoare din tortul trădării încât contemporanii se blocau văzând toate acestea. 

Trădarea este, probabil, trăsătura cea mai urâtă a omului și de aceea trebuie să ținem cont de ea, atât la nivelul intim, al propriilor relații, cât și atunci când construim ceva mai amplu: o organizație, o firmă, un plan de țară s.a.m.d. De obicei marile erori apar atunci când ignori trădarea. În general, idealiștii sunt cei care, orbiți de idealul lor, trec cu vederea această tară a omului, expunându-se astfel celui mai mare pericol posibil. 

De aceea vă spun cât se poate de serios: „Trădarea e în toate! Țineți cont de ea!”