Zece motive pentru care basescu trebuie sa plece. URGENT!

1. A forţat limitele Constituţiei transformând prevederi cât se poate de clare în elemente discutabile. Introducerea acestei relativităţi a prevederilor legale s-a extins la nivelul întregii societăţi.

2. Nu a fost niciodată preşedintele tuturor românilor ci numai al intereselor sale şi a clicii din jurul său. Se află într-un dubios cerc de interese economico-politice ale cărui rădăcini conduc către defunctul KGB.  

3. Guvernează prin intermediul unei false majorităţi care nu respectă opţiunile electoratului. Aceasta a sporit neîncrederea populaţiei în procesele democratice.

4. Prin intermediul lui Sandybell - Monica Macovei a generat o politizare excesivă a sistemului juridic, o subordonare a Procuraturii şi DNA. Eşecul sistemului juridic autohton este cauzat în principal de această semi-libertate care permite unui singur om să exercite o presiune fantastică asupra sistemului pentru realizarea propriilor interese.

5. A transformat Curtea Constituţională într-o instituţie politică numind judecătorii după bunul său plac, prin încălcarea tuturor cutumelor. În prezent, Curtea Constituţională are o reputaţie execrabilă, singura opţiune pentru această instituţie  rămânând desfiinţarea.

6. Păstoreşte un guvern incompetent care a condus ţara în haos şi dezastru economic. Singura calitate a lui boc este slugărnicia. Marea majoritate a banilor sunt gestionaţi de o individă dubioasă cocoţată în funcţia de ministru numai ca urmare a capriciilor lui băsescu.

7. A făcut concesii inexplicabile Ungariei generând tensiuni etnice în interiorul ţării. Se comportă ca un vasal al premierului extremist al Ungariei. Mai mult, a sprijinit candidatura pastorului László Tőkés la funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European, dând o greutate fantastică vocii extremiştilor în forul continental. Propunerea pripită de regionalizare a condus la exacerbarea relaţiilor interetnice şi la reactivarea contestatarilor Trianonului.  

8. Şi-a bătut joc de istoria naţională cu interpretări aberante ale unor evenimente de importanţă capitală pentru naţiune. Declaraţia sa referitoare la Regele Mihai relevă o incultură crasă, o ticăloşie exacerbată(prin susţinerea pe faţă a intereselor lui Paul Lambrino) şi a reuşit să genereze reacţii internaţionale vehemente. 

9. A promovat o politică externă dezastruoasă. Limbajul radical folosit în relaţia cu Rusia a generat pierderi substanţiale ale economiei autohtone în relaţia cu această ţară. Cu Franţa, ţara care altătdată era avocatul nostru necondiţionat, suntem în prezent în cele mai reci relaţii din istorie. Natura conflictuală a lui băsescu, comportamentul său de alcoolic revanşard ne-au izolat la nivel european, episodul Schengen fiind cea mai recentă dovadă în acest sens. Poate cel mai grav element al politicii externe a lui băsescu a fost reprezentat de declaraţia belicoasă şi iresponsabilă la adresa Chinei, un prieten tradiţional al României. Răcirea relaţiilor cu China reprezintă un element dezastruos care va fi extrem de greu de reparat.

10. Venirea la conducerea FMI a lui Christine Lagarde va conduce la schimbarea treptată a atitudinii instituţiei faţă de România. Cât timp băsescu va fi la Cotroceni vom culege roadele politicii sale aberante faţă de Franţa. 

Pentru acestea şi pentru multe altele, băsescu ar trebui să plece urgent de la Cotroceni. Momentan, prin intermediul unor indivizi labili din  punct de vedere juridic, se ţine cu disperare de funcţia actuala deoarece e singurul mod în care poate evita răspunderea pentru nelegiuirile făcute în trecut şi prezent. Nu trebuie uitat însă că prin acţiunile de până acum băsescu se face vinovat de înaltă trădare. Timpul trece în defavoarea lui. Asta ar fi vestea bună, dar vestea proastă este că, fiecare moment în care acest individ se află în fruntea statului curge şi în defavoarea noastră.

Misteriosul domn Weber. Axel Weber.

Trebuie să recunosc acum că una din predicţiile mele e pe cale să fie contrazisă de realitate. E vorba, aşa cum probabil v-aţi dat deja seama, de mult-disputata şefie a FMI. În urmă cu ceva vreme eram ferm convins că urmaşul lui DSK va fi Axel Weber. Mă bazam atunci pe ieşirea lui suspectă din prim-planul finanţelor europene. Evoluţia evenimentelor însă pare a mă contrazice deoarece Christine Lagarde este din ce în ce mai aproape de funcţia amintită, în timp ce Axel Weber s-a retras într-un con de umbră. Mai mult, odată cu suportul arătat de China pentru candidatura franţuzoaicei, drumul acesteia către cea mai înaltă funcţie în FMI pare mai lin şi mai clar ca oricând.

Pe de altă parte, Axel Weber, fostul şef al Bundesbank, a ieşit ieri cu declaraţii pentru prima dată de când a demisionat din funcţia cheie pe care a deţinut-o până în aprilie. Şi, aşa cum a obişnuit, declaraţia sa a fost una directă, fără ocolişiuri şi fără urmă de diplomaţie. Astfel, Weber a declarat nici mai mult nici mai puţin decât că Europa ar trebui să garanteze integral datoriile Greciei. Altfel, cu măsuri parţiale, singura alternativă pentru Atena ar fi intrarea în default. Prin această declaraţie devine clar motivul pentru care Weber a părăsit atât de precipitat funcţia: felul său direct de a spune lucrurilor pe nume nu se potriveşte deloc cu modul duplicitar de a face politică al factorilor de decizie europeni. Cu toate că pentru toată lumea este clar că fără un ajutor susţinut şi categoric Grecia va intra în incapacitate de plată, europenii merg în continuare cu jumătăţi de măsură, chiar dacă această politică nu face altceva decât să întârzie decizia şi să agraveze situaţia. 

Opinia lui Weber este una de bun simţ. Cu toate că nimeni nu o recunoaşte, Grecia are în primul rând nevoie de credibilitate pentru a-şi putea pune ordine în muntele de datorii pe care le-a acumulat. Restructurarea, amânarea şi contractarea unor noi împrumuturi sunt măsuri temporare. Oricât de mult ar vrea oficialii europeni să lase altă impresie, realitatea este că grecilor li se aruncă un amărât de colac de salvare în condiţiile în care au nevoie de un vapor pentru a putea scăpa. Cu toate că garantarea datoriilor ar putea fi considerată o facilitate nepermis de mare care s-ar face unei ţări membre, ea este mişcarea logică în condiţiile în care se doreşte o dezvoltare a UE. Tot mai mulţi analişti avertizează asupra faptului că Uniunea nu poate continua aşa. Fără o radicală integrare şi coordonare economică, moneda şi, în sens mai larg, noţiunea de spaţiu comun european îşi pierd sensul şi fundamentele. Nu poţi susţine o monedă unică fără o integrare economică. Cu toate că sunt diferenţe enorme între membrii UE, o politică economică unică sau, mai bine spus, unitară este mai mult decât necesară. În momentul în care Grecia va fi privită ca o regiune a Europei lucrurile vor putea fi considerate normale. Altfel, atâta timp cât se va mai vorbi în termen de noi şi ceilalţi, lucrurile vor merge din rău înspre mai rău.

Intervenţia lui Weber arată că, deşi retras la catedră, rămâne un individ influent şi o voce puternică. În condiţiile în care UE va trata cu responsabilitate problema grecească, putem spune că mai există şansa unui viitor comun. Altfel, nu vom asista decât la radicalizarea atitudinii membrilor şi la generarea unor nefaste mişcări centrifuge. Suntem încă în momentul în care se mai poate face ceva, pare a spune Weber. Dacă se va face va fi OK, altfel nu putem trata actualul compromis referitor la ajutorarea Greciei decât ca pe o gură de oxigen. O gură care ar putea permite celor care-şi dau seama de situaţie un exit din faţa viitorului uragan.

Inside Job

• Partea a II-a
• Partea a III-a
• Partea a IV-a
• Partea a V-a

Salonul aeronautic de la Paris: cine caştigă?

Luat de valul infectei şi demagogicei noastre politici internei am trecut peste unul dintre cele mai importante evenimente ale momentului, anume Salonul Aeronautic de la Paris. Început sub auspicii nefaste generate în principal de starea precară a economiei mondiale, Salonul pare a se dovedi un succes deplin. Spectaculozitatea exponatelor, demonstraţiile care te lasă fără aer şi entuziasmul participanţilor sunt elemente care te proiectează într-o cu totul altă lume. Dar cel mai important element care măsoară eficienţa unui asemenea eveniment este numărul şi volumul contractelor semnate. Ei bine, şi din acest punct de vedere, regalul aviatic de la Paris pare a se îndrepta către succes.

Poate cel mai interesant şi, în acelaşi timp, atractiv element este rivalitatea dintre cei doi mai constructori: Airbus şi Boeing. La fiecare pas simţi elementele războiului pe viaţă şi pe moarte care se dă pe toate fronturile. Cei doi giganţi sunt interesaţi să cucerească puncte pe toate planurile. A ţinut prima pagină a ziarelor accidentul stupid care a făcut imposibilă multaşteptata demonstraţie a gigantului A380. Evident, rivalii de la Boening s-au bucarat deoarece imposibilitatea de a se ridica de la sol a balenei zburătoare le-a sporit succesul la lansarea şarpelui 747-8, la ora actuală cel mai lung avion din lume.

Este desigur o plăcere să te plimbi şi să te laşi copleşit de amintita rivalitate, dar, până la urmă, time is money. Aşa se face că, în final, show-ul aeronautic va fi evaluat de către participanţi nu prin prisma votului popular ci, aşa cum am mai spus, prin cea a vânzărilor. Chiar dacă şi la capitolul contracte rivalitatea Airbus - Boeing este cea care atrage atenţia, mă voi referi la un eveniment aproape secundar, dar care cred că are şansa de a se transforma în trend.

Desigur, cumpărătorii aflaţi în prim plan sunt marile companii aeriene care preferă să-şi transforme semnările de contracte cu unul dintre producători în show-uri. Dincolo de aceste spectacole poleite, a atras atenţia declaraţia şefului de la Ryanair care s-a arătat interesat de achiziţia unor avioane ... chinezeşti. Este vorba de viitorul C919, un avion cu care chinezii de la Commercial Aircraft Corp. doresc să spargă duopolul Airbus-Boeing. Cu toate că mulţi au catalogat afirmaţia lui Michael O'Leary ca fiind un element de presiune în negocierile pe care Ryanair le poartă cu Boeing, cred că achziţia de la chinezi este un element destul de apropiat de modelul de business al firmei. Nu pot să uit un interviu acordat BBC de către O'Leary în urmă cu aproape un an în care enumera modalităţile prin care va încerca să facă zborurile cu Ryanair mai ieftine decât sunt în prezent. Personal am rămas şocat în momentul în care a amintit că firma sa se gândeşte serios să taxeze mersul la toaletă, să elimine copilotul şi chiar să accepte pasageri care călătoresc în picioare. Şi e evident şocant deoarece, în afară de toaletă, restul propunerilor sunt în prezent de neacceptat pentru autorităţile de reglementare. Mai mult, O'Leary se arăta extrem de interesat de tehnologiile de zbor automate, fără pilot, tehnologii care ar putea conduce la ieftiniri substanţiale ale biletelor de călătorie. 

Privit din punctul de vedere de a face business al Ryanair, achiziţia de aeronave chinezeşti are o probabilitate destul de mare. Daca te uiţi la banii pe care i-ai putea încasa din taxarea unei toalete, e clar că discountul cu care poţi lua o aeronavă e extrem de interesant pentru tine. Având în vedere numele şi prestigiul Ryanair, chinezii ar putea lăsa mult din preţ pentru a-şi asigura o intrare triumfală pe piaţă. Ipoteza unei presiuni pe care Ryanair ar exercita-o către Boeing este respinsă atât de către O'Leary cât şi de către analişti. De altfel, irlandezul a declarat în stilu-i caracteristic: “We’ve no interest in trying to muscle Boeing, because we can’t. But clearly with the development of the C919 there’s a credible low-cost alternative to the 737 and the Airbus A320”.

Punând cap la cap toate elementele acestui puzzle putem spune că, după ce au spart gheaţa aviaţiei militare, chinezii încep să pună presiune pe aviaţia civilă. Chiar dacă s-ar adresa numai imensei pieţe interne, Comac ar putea să obţină o cotă substanţială de piaţă şi, în final, să reuşească să-şi facă simţită prezenţa pe piaţă. Chinezii însă ştiu că lupta de acasă e ca şi câştigată, motiv pentru care par mai interesaţi de a face breşe în pieţele tradiţionale ale celor doi mari producători. Ryanair e cu siguranţă un nume foarte bun pentru început. Ar putea urma alte nume din zona low cost care pot pregăti intrarea Commercial Aircraft Corp. of China în lumea greilor. Cu toate că mai e mult până acolo, cred că a început deja să se creioneze o tendinţă.

Basescu a ales: ramane demagog!

Am asistat ieri la un circ generat de un individ aflat in delirium tremens. N-am înţeles foarte bine rolul şmenarului politic băsescu în ceea ce priveşte modificarea constituţiei sau a arhitecturii regionale a României. Şi n-am înţeles-o din cauză că preşedintele nu are acest rol. Desigur, dacă ar fi fost vorba de un preşedinte normal probabil că n-am fi avut parte de circ, dar cum, din nefericire, cel mai înalt post al statului este ocupat de un găinar, rezultatele nu întârzie să se arate.

De fapt, băsescu n-a vrut decât un singur lucru: să le sugereze ungurilor că există o înţelegere cu opoziţia pentru structura regională şi, în final, să forţeze aberanta chipurile reformă a administraţiei locale. Din nefericire pentru el, transmiterea în totalitate a întâlnirii cu liderii USL n-a lăsat loc de interpretări şi întreaga încercare de manglire a partenerilor politici s-a transformat într-un eşec răsunător. Într-o ultimă încercare disperată l-a întrebat discret pe Antonescu dacă mai rămân în opoziţie. Răspunsul acestuia, anume că preşedintele ar trebui să aibă alte griji mai mari l-a lăsat KO. Nervos din cauza ratării obiectivului, a ieşit în final pe post pentru a-i înjura pe cei care i-au stricat jocurile. Penibil!

Încercările sterile ale lui băsescu de distragere a atenţiei publicului de la dezastrul guvernării sale încep să fie sortite eşecului. Ultima găselniţă, promovată cu insistenţă de posturile de o mare respiraţie intelectuală gen OTV, este cea referitoare la prezumarea caracterului licit al averii. Prin această încercare penibilă, băsescu vrea să convingă prostimea că el va fi cel care le va oferi ultimul circ posibil: acela de confiscare a "averilor bogătaşilor". Bineînţeles că demagogul de serviciu nu are de gând să promoveze aşa ceva deoarece el şi familia sa s-ar număra printre primele victime. Însă ştie că e un lucru care funcţionează la prostime şi încearcă să se agaţe cu disperare de el. Mai mult, ştie că a funcţionat la Vadim în 2000, aşa că se gândeşte că va merge şi acum. Probabil că în gândirea sa comunistoidă, ameninţarea  cu Legea 18 ar trebui să fie un lucru care să sperie pe toată lumea. Poate că aşa se va întâmpla, dar sperietura în ziua de azi nu înseamnă altceva decât mutarea unor bani în locuri în care proprietatea nu este subiect de negociere politică.

Din nefericire pentru noi, comportamentul demagogic al lui băsescu va prelungi circul încă cel puţin un an. Simţind că timpul curge în defavoarea sa va încerca să se agaţe de putere cu orice preţ, generând crize politice, atacuri aberante şi propuneri abracadabrante. E o veste proastă pentru noi: circul va continua şi, din nefericire, asta ne-ar putea fi fatal. Dar, până la urmă, cui îi pasă? Încă sunt destui prostălăi care-l susţin.

Deranjul sirian

De ceva vreme în Siria se desfăşoară o luptă surdă, dar, cu siguranţă, extrem de importantă în din ce în ce mai complexa tablă de şah a Orientului Apropiat. Mişcările de stradă, protestele, opoziţía din ce în ce mai radicală, toate acestea sunt elemente pe care mass media le aruncă în prim plan pentru a sugera un iminent sfârşit al crudului dictator. Desigur, acesta este modul superficial de a judeca lucrurile, specific celor care nu au habar de realităţile lumii de-acolo. Situaţia din Libia ne demonstrează că a acţiona într-un mod pripit, bazându-te pe scenarii simpliste nu este decât o cale sigură către pierderi şi complicări ale situaţiei.

În ceea ce priveşte Siria, manifestările şi opoziţia unor triburi nu reprezintă nicidecum o noutate. Situaţii similare celei din Daraa au fost cunoscute şi de tatăl actualului preşedinte care a preferat democraţia tancurilor şi a mitralierelor pentru a stabiliza rapid şi eficient situaţia din ţară. Bashar al Assad însă pare a avea, cel puţin la nivel declarativ, o reţinere în a utiliza forţa. Desigur, aceasta nu a împiedicat forţele de ordine şi armata să facă uz de violenţă. Numărul victimelor adus în prim plan de opozanţii regimului stă mărturie faptului că între declaraţiile prezidenţiale şi realitatea străzii e o diferenţă covârşitoare. Diferenţă care este dată, în primul rând, de interesele aparatului din jurul preşedintelui.

Discursul de ieri de la Universitatea din Damasc nu face altceva decât să continue logic seria discursurilor anterioare. Dacă în urmă cu trei luni spunea oarecum filozofic în faţa Parlamentului că "nimeni nu poate contrazice existenţa unei conspiraţii deoarece conspiraţia face parte din natura umană", ieri a subliniat că în ceea ce priveşte revoltele trebuie să se facă o distincţie clară între cei care protestează şi cei care au fost înarmaţi(conspiratorii). În timp ce primii au dreptate(sugerând chiar că au şi libertatea s-o facă), ceilalţi reprezintă duşmanii tuturor sirienilor. În acest fel a legitimat oarecum folosirea forţei de către armată şi poliţie. De asemenea, sunt interesante promisiunile sale de reformă şi de democratizare a societăţii. Asemenea promisiuni sunt rostite în fiecare discurs, dar nu sunt puse în practică niciodată. Mai mult, contrar tonului pacifist din discursuri, reacţiile autorităţilor sunt cât se poate de dure. Cu siguranţă numărul victimelor de până acum confirmă acest lucru.   

În timp ce politicienii americani şi o mare parte a observatorilor politici îl văd pe al-Assad ca fiind o victimă sigură a complexei revoluţii care a cuprins Siria, cei care sunt apropiaţi de situaţia de-acolo preferă să-şi exprime deocamdată numai rezerve. Nu poate fi contestat faptul că din cauza greutăţilor economice şi a nivelului precar al drepturilor omului liderul de la Damasc este văzut negativ de către o parte importantă a populaţiei. Problema este că aceasta pare a fi numai o reacţie volatilă a populaţiei. Ca şi în cazul liderului libian, în cazul unei ameninţări, societatea se poate polariza rapid şi, nu ştiu de ce tind să cred că în Siria majoritatea covârşitoare s-ar putea grupa în jurul lui al-Assad. Cu toate că poate părea o afirmaţie hazardată, trebuie să înţelegem că Siria este ceva între Iran şi Turcia. Cu toate că are un regim dur, de inspiraţie iraniană(doar din punct de vedere al exercitării puterii), nu există discriminări religioase şi nici manifestări extreme ale religiei în legislaţie. Economia privată(atât cât este permisă) este deosebit de dinamică. În cazul în care reformele promise de al-Assad ar fi puse în aplicare, Siria ar putea cunoaşte o dezvoltare accelerată, chiar dacă acum se află într-o situaţie deosebit de dificilă. Însă orice eliberare a supapei statului echivalează cu o scădere a puterii preşedintelui şi, automat, a întregului cerc de putere din jurul său. Al-Assad e conştient că o fisură în cercul puterii este mai gravă decât orice revoluţie tribală din ţară, motiv pentru care trebuie să găsească o formulă de echilibru. 

Mulţi se întreabă când vor interveni forţele NATO acolo. Personal cred că nimeni nu mai riscă un atac aiuristic. Americanii speră să vadă regimurile din Siria şi Iran mâncate din interior. După eşecul din Libia nu cred că vor mai risca un atac împotriva Siriei, mai ales că al-Assad, la fel ca şi Gaddafi, nu prea are unde să fugă şi ar lupta până la capăt. Mai mult, atât Europa cât şi America sunt secătuite financiar, iar deschiderea unui nou front este puţin probabilă. Pe moment, lucrurile par a fi favorabile lui al-Assad, însă totul depinde de ceea ce va face de-acum înainte. Dacă va înţelege provocările cu care se confruntă şi-ar putea prelungi şederea pe fotoliul de preşedinte şi ar putea spera la un exit paşnic. Altfel viitorul său poate deveni extrem de problematic. Contrar unor percepţii superficiale, viaţa în spatele tancurilor este mult mai complicată şi mai nesigură. E un lucru pe care dictatorii îl înţeleg abia în ultima zi.

Can a "Green" Business Also be a Profitable One?

Tinutul cui?

Poate că băsescu, boc şi restul piticilor actualei puteri ar trebui să explice care e rolul pe care-l joacă în toată nebunia provocată de tâmpenia cu regionalizarea. Nu de alta, dar puzzle-uri din mega blatul făcut de ei încep să iasă la suprafaţă. Aveţi mai jos un exemplu. O hotărâre de guvern care este semnată de boc şi blaga şi care aduce pentru prima dată în istorie Ţinutul Secuiesc la nivel oficial. Poate explica piticul incompetent ce reprezintă acest act semnat de el?

De ce ne uitam la Grecia?

Ieri am văzut o mega-manifestaţie în Grecia. Cu toate că televiziunile au transmis numai imagini de la Atena, situaţia a fost explozivă cam prin toată Grecia. Aceasta a contribuit la disperarea politicienilor, iar punctul culminant a fost declaraţia lui Papandreu care s-a arătat dispus să demisioneze pentru a da şansă unui guvern de uniune naţională. În condiţiile în care simpla prezenţă în Parlament te poate transforma într-o ţintă a furiei populaţiei, e clar că nimeni nu prea e dispus să preia acum frâiele conducerii ţării.

Ceea ce nu a înţeles mai nimeni e faptul că grecii manifestează împotriva întregii clase politice. Nu cred că ne înşelăm dacă spunem că am asistat la una din ultimele manifestaţii înregistrate legal acolo. Ţara este un butoi cu pulbere şi, întrucât populaţia este anti sistem, putem spune că suntem în pragul unei revoluţii. Dacă le spui grecilor că riscă să fie eliminaţi din UE, vor spune că asta îşi doresc, dacă le spui că e posibil ca ţara să se prăbuşească zgomotos îţi vor spune că deja e prăbuşită. De altfel, sentimentul că s-a ajuns într-o fundătură este cel mai periculos element care riscă să transforme Grecia într-o zonă de foc. 

Cu toate că analiştii-spectacol de peste Ocean au dat deja verdictul că în Grecia nu se mai poate face nimic, nu sunt dintre cei care cred că lucrurile s-au sfârşit acolo. Este însă nevoie de programe făcute de greci şi sprijinite de către partenerii europeni. În cazul în care clasa politică de-acolo va avea maturitatea necesară, iar europenii vor înţelege necesititatea de a nu se mai amesteca în politica internă a Greciei, s-ar putea ca spiritele să se calmeze. Altfel nu vom face altceva decât să asistăm la o prăbuşire zgomotoasă care va atrage în vârtejul dezastruos numeroase alte victime colaterale. 

Din punctul nostru de vedere lucrurile stau destul de prost. Indiferent de modul în care vor fi rezolvate problemele de-acolo nota pe care o vom plăti va fi una piperată. În scurt timp s-ar putea ca România să aibă nevoie de bani suplimentari pentru a putea absorbi şocurile. Iar când spun bani suplimentari nu mă refer la mărunţiş, ci la o sumă cuprinsă între 7 şi 25 miliarde EUR. Cu cât lucrurile vor arăta mai urât în Grecia cu atât mai mult ne va costa pe noi. Problema României este că se află într-o fundătură. Banii luaţi de la FMI şi Comisia Europeană au fost cheltuiţi total aiuristic(poate vor catadixi cei responsabili să ne explice necesitatea piscinelor, sălilor de sport şi a parcurilor din sate), iar accesarea unui pachet financiar de asemenea dimensiuni este greu de conceput. Suplimentarea sumelor accesate de la FMI este greu de îndeplinit, iar ieşirea ţării pe pieţele financiare pentru o asemenea sumă e practic imposibilă. Nu trebuie decât să ne amintim că la recenta ieşire România nu a reuşit să atragă decât 1,5 miliarde, adică undeva la 50% din cât îşi propusese. 

Riscul căruia suntem expuşi e unul sistemic. Confirmarea acestui lucru s-ar putea vedea într-o eventuală declasificare a României care ar putea fi operată în perioada imediat următoare. Ce înseamnă aceasta? Personal cred că suntem în pragul instituirii codului roşu. Nu trebuie decât să ne uităm atent la ceea ce se întâmplă în Grecia şi, în funcţie de gravitate să ne protejăm. Poate că deocamdată lucrurile nu par grave, dar e bine să fim cu picioarele pe pământ.

P.S. Moise, înţeleg că în noua ta fişă de post ai anumite obligaţii, dar a ajunge să spui că agenţiile de rating sunt de fapt golani financiari, iar cei de la Nomura nişte neaveniţi cred că e deja delir! La fel făceau şi comuniştii când înfierau capitalismul.

Focul grecesc

În evul mediu  focul grecesc era un element de bază al supremaţiei maritime a Bizanţului. Făcut după o reţetă rămasă secretă până în prezent, focul grecesc era capabil să ardă aproape în orice condiţii şi nu putea fi stins decât cu nisip sau cu urină. În cazul în care erai atins de substanţa blestemată erai o victimă sigură deoarece nici măcar aruncatul în mare nu te salva deoarece aceasta era capabilă să ardă chiar şi sub apă. 

Trecând în prezent cred că nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că grecii s-au jucat probabil prea mult cu focul, iar acum nu fac altceva decât să urmărească efectele propriei neglijenţe. Astfel, S&P a operat ieri o nouă scădere a ratingului Greciei, de la B la CCC. În acest fel, din punct de vedere a rating-ului, Grecia devine o ţară mai puţin atractivă decât  Pakistan, Grenada sau a Jamaica. Motivaţia celor de la Standard & Poors nu lasă loc de echivocuri:

“In our view, Greece is increasingly likely to restructure its debt in a manner that, under the conditions of any package of additional funding provided by Greece’s official creditors, would result in one or more defaults under our criteria.”

Cu alte cuvinte, agenţia se aşteaptă ca oricum situaţia să explodeze acolo şi, probabil, să coboare rating-ul la D. Dacă ar fi fost vorba doar de opinia unei agenţii de peste Ocean, probabil am fi avut motive de îndoială, cunoscut fiind că americanii sunt experţi în a vedea paiul din ochiul celuilalt. Ei bine, lucrurile încep să capete o altă nuanţă în condiţiile în care atacuri similare vin dinspre Europa, mai precis  din partea noului preşedinte al Bundesbank, Jens Weidmann. În spatele opiniei acestuia că "euro poate depăşi fără nicio problemă eventualul faliment al Greciei" nu se ascunde decât o recomandare transparentă adresată factorilor decizionali din UE de a nu mai amesteca BCE în planul de salvare. 

Ajunşi în acest punct cred că ar trebui să înţelegem că focul grecesc nu poate arde mocnit numai în interiorul graniţelor sale, ci va avea efecte dezastruoase şi peste hotare, în principal la periferia Europei. Într-o analiză a situaţiei din Grecia, Wall Street Journal identifică băncile acestei ţări ca fiind călcâiul lui Ahile. Până de curând băncile greceşti erau destul de bine capitalizate, ponderea creditelor în depozite fiind de doar 120%. Neîncrederea marilor investitori greci în propria economie a condus la migraţia banilor dinspre băncile autohtone către zone considerate mai sigure(în principal Elveţia) şi la degradarea continuă a indicatorului amintit. De asemenea, deţinerile de titluri greceşti de către băncile autohtone reprezintă un alt element îngrijorător care ar putea avea ca efect direct necesitatea infuziei de capital de nivel 1, capital care nu-mi dau seama unde va fi găsit.

Un eventual default al Greciei ar fi, fără doar şi poate, un element jenant pentru Europa, dar, aşa cum a spus şi Weidmann nu ar afecta zona ca atare. Ceea ce nu a spus neamţul a fost că efectele se vor vedea preponderent doar în România şi Bulgaria, ţări în care băncile greceşti deţin cote importante de piaţă. Într-un scenariu extrem, dar nu imposibil, consecinţa unei penurii de lichiditate ar obliga băncile greceşti să apeleze la subsidiare pentru a-şi calma setea de acasă. Disperarea ar putea conduce la ruinarea efectivă a subsidiarelor transferând spinoasa problemă a stabilizării acestora către statele în care activează. Dar oare au respectivele state capacitatea de a naţionaliza nişte bănci decapitalizate? Desigur, răspunsul este nu, dar, ar putea spune cinic bunii noştri parteneri într-ale convieţuirii europene, nimeni n-a spus că viaţa e dreaptă! Cele două explozii de la periferia UE n-ar face altceva decât să limiteze problemele generate de criza grecească fără a afecta în niciun fel euro(teoretic, desigur, deoarece expunerile băncilor occidentale pe Grecia nu e de neluat în sine). 

Scenariul prezentat e unul extrem, dar, aşa cum am mai spus, nu e imposibil ca în următoarea perioadă să vedem cum începe să prindă contur. Un proverb cunoscut spune să te fereşti de greci chiar şi atunci când îţi fac daruri. De data aceasta există pericolul ca darul primit din partea grecilor să fie o amforă plină cu blestematul lichid medieval pe care, Dumnzeu ştie cum îl vom stinge. Sau îl vor stinge  fraţii noştri occidentali folosind ca antidot cunoscutul lichid gălbui? 

Jim Rogers

Noul front

În mai multe rânduri am semnalat o tendinţă care începe să se se vadă din ce în ce mai clar. E vorba de o luptă, deocamdată surdă, între business-urile tradiţionale şi cele online. În timp ce primii devin, pe zi ce trece apărătorii reglementării şi respectării legilor specifice fiecărei ţări, ceilalţi consideră(ca întotdeauna de altfel) că mediul online e un spaţiu care trebuie să scape de legislaţia absurdă, un loc în care regulile sunt stabilite de legea cererii şi a ofertei.

Sunetele bătăliei au început să răsune atunci când deviantul Sarkozy a propus o reglementare a tot ceea ce înseamnă conţinut în limba franceză. Imaginaţi-vă ce nebunie ar ieşi dintr-o asemenea situaţie. În cazul în care într-un banner ai face o aluzie în franceză ar trebui să obţii un aviz din mult prea birocratizata Franţă şi, în final, probabil să plăteşti un fel de tribut pentru că e vorba de un act comercial care, nu-i aşa, trebuie taxat. Asemenea aberaţii nu sunt noi, dar e îngrijorător că nişte oameni aflaţi la butoane sunt incapabili să înţeleagă despre ce e vorba.

Dacă ar fi vorba doar de declaraţiile aberante ale unor politicieni frenetici poate că nu ar avea sens să ne pierdem prea mult timpul. La urma urmei, ţin minte cum, pe la începuturile revoluţionare ale anilor '90, politicieni autohtoni cu solide şcoli la Moscova îşi exprimau public îngrijorarea că se dă drumu' la Internet şi că ţara va fi mâncată de agenturi. Nimeni nu a dat prea multă atenţie acestor opinii venite dintr-o istorie care era pe cale să se încheie. Ceea ce se petrece însă acum în lume este ceva total diferit. Îi putem spune un atac al spaţiului offline asupra online-ului.

Opinii precum cea a lui Sarkozy sunt împărtăşite şi de alţi lideri europeni, chiar dacă tacit sau doar în spatele uşilor închise. Presiunea însă este în creştere. Îngrijorător însă e faptul că aceste opinii primesc un nesperat sprijin din partea business-urilor tradiţionale care, uşor, uşor pierd teren în faţa online-ului. Săptămâna trecută a ieşit la suprafaţă opinia unui individ proeminent din telecom, Vittorio Colao de la Vodafone. Sprijinindu-se pe argumente referitoare la protecţia consumatorului şi protecţia datelor personale, Colao consideră că toate business-urile digitale ar trebui să se supună legislaţiilor naţionale. Sau, tradus, ar trebui să devină un fel de companii  tradiţionale, care, probabil, să participe la licitaţii tembele pentru plata unor licenţe "de emisie" sau mai ştiu eu ce altceva i-ar trece prin cap unui politician aberant. Dar ceea ce este de-a dreptul îngrijorător este opinia lui Colao conform căreia, în cazul în care business-urile digitale nu se supun reglementărilor naţionale ele ar trebui blocate de către operatori. Ei bine, iată că am ajuns fix la durerea domnului în cauză.

În general, cei din telecom simt cum le fuge pământul de sub picioare. Scăparea de sub control a telefoniei e doar o chestiune de timp. Aşa cum am mai spus, marea ameninţare pentru operatorii de telefonie este pierderea business-ului de bază în faţa unor mari operatori globali precum Skype sau Google Talk. Apariţia unor tehnologii ieftine pentru accesul mobil la internet, creşterea geometrică a numărului de hotspot-uri pun o presiune puternică pe operatorii telecom clasici. Rămaşi în urmă, îşi caută sprijinul în spatele unor sterile legislaţii naţionale sperând că vor putea opri asaltul tehnologic. Ceea ce e ciudat e că s-au transformat din propovăduitorii avangardei în apărătorii modului tradiţional de a face afaceri. Şi e logic să fie aşa pentru că modul lor de afaceri era simplu: cumpărau o licenţă care-i ferea de concurenţă sau, mai bine spus, îi supunea unei concurenţe limitate. Confruntaţi cu concurenţa reala îşi caută slavarea în spatele politicienilor.

Ameninţarea cu blocarea nu mă duce cu gândul decât la China, iar aici avem de-a face cu un lucru îngrijorător deoarece aceşti indivizi nu s-ar da înapoi de la a implementa un sistem similar celui de cenzură din China. Evident că, la cât de complicat este internetul, se pot găsi numeroase portiţe de ocolire a cenzurii. Pentru cei care nu ştiu, în Turcia este blocat accesul la youtube din cauză că ar fi apărut acolo nişte clipuri defăimătoare la adresa lui Ataturk. Blocajul operatorilor e însă ocolit cu foarte mare uşurinţă prin intermediul unor proxy-uri pe care operatorii turci nu au capacitatea de a le bloca. La fel s-ar putea întâmpla şi în cazul unor blocări abuzive operate de actualii reglementatori de pe piaţă.

Cu toate că pare facil, războiul care se prevede va fi unul dur, de uzură şi, cu siguranţă, va concentra foarte multe pasiuni. Eu unul sunt tentat să consider că lupta e deja pierdută de cei care se apără din spatele reglementărilor naţionale. Dar, desigur, contează foarte mult etapele intermediare şi durata acestei confruntări. După, cu siguranţă, vom vedea o cu totul altă faţă a economiei. 

Aberatia de reforma

Poşta şi Sarea erau cele două mari griji ale demagogului în campania electorală. Într-adevăr, au fost scăpate de Vântu şi Voiculescu pentru a putea fi sifonate de infecta lui maşinărie personală de interese. În Poştă numirile şi sifonările au condus la o minunată pierdere de 72 milioane de dolari, iar la Sare aflăm din Ziarul Financiar că factorii de decizie au fost aleşi pe sprânceană după aceleaşi principii ale băsescului şi partidului său de buzunar. Astfel, şeful companiei este un individ specialist în retailul vestimentar(gurile rele spun că de fapt ar fi specialist în falimentul în retailul vestimentar). De asemenea, în Consiliul de Administraţie a fost numit de aceeaşi luptători anticorupţie un tânăr de 26 de ani, fost inginer la o fabrică de pilote. Într-adevăr, e timpul ca esperţii lui băsescu să-şi arate faţa. Şi, vă garantez că încă nu au arătat tot ce pot!

În sănătate lucrurile stau jalnic. Închiderile aberante de spitale, deficitul de medici şi sifonările frenetice au trimis sistemul extrem de aproape de colaps. Rezolvarea e simplă în ochii acelorlaşi competenţi: le-o trag medicilor de familie care, la rândul lor, vor încerca să-şi tragă banii de la pacienţi(nu că până acum n-ar fi făcut-o). Care pacienţi, am uitat să vă spun, plătesc în continuare asigurările de sănătate, la aceleaşi cote din vremurile în care erau spitale, iar actul medical, cel puţin teoretic, era gratuit. Păi dacă băsescu şi lacheul boc mănâncă rahat că sunt de dreapta nu înţeleg de ce nu renunţă de tot la Casa de Asigurări de Sănătate. N-ar fi mai corect să nu se mai plătească niciun ban la sănătate, iar actul medical să fie pe bani sau bazat pe asigurări private de sănătate? Păi aşa ar fi logic, dar dacă dispare CNAS-ul cum naiba s-ar mai putea căpuşa sistemul, cum s-ar mai plăti cu zeci sau sute de milioane softuri de numărare a pacienţilor sau mai ştiu eu ce alte "complicăţenii"?

Trăiesc cu impresia din ce în ce mai pregnantă că scopul indivizilor în cauză nu este decât acela de a sifonea cât mai mult posibil în timp ce compromit orice idee de reformă. Hai să ne gândim ce va însemna în ochii bizonului autohton noţiunea de reformă după ce ipochimenii amintiţi vor fi ajuns la groapa de gunoi a istoriei? Restricţionarea accesului la sistemul medical, tăieri de venituri şi de posturi operate discreţionar, încălcări ale constituţiei şi legilor în vigoare... Cam asta rămâne din tot ceea ce au făcut piticii demagogi şi odioasele lor metrese.  

Ultima iniţiativă este, desigur, una menită reducerii corupţiei, aşa cum am fost obişnuiţi în ultima perioadă. Reîmpărţirea teritoriului în judeţe de trei ori mai mari decât cele actuale nu este altceva decât o iniţiativă pripită menită a pune în punctele cheie indivizi fideli băsescului. Nu vă iluzionaţi că e vorba de vreo reformă! E doar un blat rapid menit a sifona pe ultima sută de metri ce a mai rămas de sifonat. Din nou asistăm la o forţare a Constituţiei şi la un mers pe sârma legislaţiei actuale. Se vorbeşte demagogic despre reducerea birocraţiei în timp ce se pregătesc mega-monştri instituţionali la nivel regional gata să înroleze armatele de prostălăi ale partidului stat.

Să ne gândim puţin la istoria recentă. Pentru ce era urât regimul Năstase? Mai ţineţi minte cum pe vremea aceea s-au făcut arestări pe stradă, cum se punea pumnul în gură presei şi cum erau intimidaţi oamenii de afaceri? Păi acelaşi lucru, dar la cote mult mai mari, se petrece acum. Mai mult, îi mai ţineţi minte pe Cozmîncă, Miky Şp., Onţanu, Talpeş? Dar mult huliţii oameni de afaceri(vorba vine) din campania electorală? Păi cam toţi au trecut în barca lui băsescu. Dar Jafo Oneşti? Vă mai amintiţi că un băiat a stat la bulău până a vândut acţiunile pe care le deţinea la Jafo preferaţilor lui băsescu? În aceste condiţii, vorbitul despre mafia transpartinică sau despre reformă nu este altceva decât o mâncătorie de căcat. O mâncătorie care însă prinde perfect la prostime şi, cred eu, va permite perpetuarea pe viitor a demagogicului regim de-acum. Şi, din păcate, chiar dacă va fi îndepărtat băsescu, spectrul distrugerilor făcute de regimul său ne va urmări mult timp de-acum înainte. 

Stress 2

Pe la începutul lunii martie vă povesteam despre declaraţiile recent createi Autorităţi Bancare Europene în legătură cu organizarea noului test de stress pentru băncile europene. Spuneam atunci că, în ciuda declaraţiilor, compromisurile specifice politicii europene pot avea puterea de a schimba direcţia. Iată că nu au trecut decât câteva luni şi Autoritatea Bancară Europeană se află în faţa unui atac frontal din partea nemţilor. 

Şeful BaFin(Bundesanstalt für Finanzdienstleistungsaufsicht), autoritatea de reglementare şi supraveghere a instituţiilor financiare germane, a atacat direct modalitatea în care Autoritatea Bancară Europeană a setat regulile pentru testul de stress. Practic, ceea ce au făcut cei de la Autoritate a fost să forţeze utilizarea aceloraşi parametri pentru toate băncile europene şi să nu mai permită interpretări subiective care ar putea conduce la falsificări ale testului. 

Nemţii contestă modul în care este definit capitalul unei bănci şi care are ca efect neluarea în consideraţie a unor forme de capital hibrid care, spun ei, sunt specifice băncilor germane. Cu toate că poate părea o chestiune minoră, se pare că tocmai de la acest amănunt băncile germane pot ieşi foarte şifonate. Având în vedere că nu mai este decât o lună până la publicarea rezultatelor testelor de stress, cred că e limpede pentru toată lumea cam pe ce pozţii se află băncile în cauză. 

Atacurile venite dinspre Germania sunt extrem de dure şi nu ştiu dacă nu cumva au ca scop negocierea unor parametri ai testului. Până acum nu s-a auzit dinspre Germania un atac atât de dur la adresa unei instituţii europene. Să vorbeşti despre "lipsa de legitimitate" sau de "acţiunea fără autoritate legală" la adresa unei instituţii oficiale a Uniunii Europene nu poate sugera decât disperare. Şi, mai mult, cred că este un semnal clar că rezultatele testului de stress vor fi surprinzătoare. Aceasta, desigur, numai în condiţiile în care blestematul compromis - promovat ca politică de bază a Europei - nu va intra în acţiune.

Cealalta fata a tigrului

Când spui Coreea te gândeşti la o naţiune împărţită între un nord totalitar şi un sud exuberant. Cum nu am de gând să fac o analiză politică a zonei, vă propun o incursiune în sudului Coreei, acolo unde viaţa pare vibrantă, nebună, fascinantă şi, în acelaşi timp, de neînţeles pentru mulţi. Personalitatea distinctă a tigrilor asiatici a constituit întotdeauna o atracţie atât din cauza dinamicii economice de-a dreptul inexplicabilă cât şi din cauza unei culturi care trezeşte în ochii occidentalilor reverii exotice.

Coreea. Cine n-a auzit de Coreea de Sud? Cine nu are un electronic sau electrocasnic din această ţară? Noi am devenit conştienţi de existenţa lor încă din anii 90 atunci când regimentele de televizoare Samsung şi Goldstar ne invadau viaţa. De-atunci nu s-au schimbat foarte multe. Mai bine spus, după o gripare a tigrilor în 1997, ritmul lor de creştere al Coreei s-a menţinut la aceleaşi cote nebune. Cu toate că unele firme au dispărut şi altele s-au restructurat, firme precum Samsung, Hyundai, LG s.a.m.d. continuă să facă legea la nivel mondial unde liderii de până acum fac din ce în ce mai greu faţă asaltului. Nu mai devreme de luna mai a anului curent, Philips a anunţat că renunţă la businessul cu televizoare deoarece nu mai poate suporta pierderile de pe acest segment.

Confruntaţi cu aceste realitţi, mulţi ar fi tentaţi să considere modelul coreean unul de succes. Ţin minte că în poitichia noastră postrevoluţionară se vorbea la un moment-dat de implementarea modelului sud-coreean pe plaiurile mioritice. Erau, în mod cu totul evident, declaraţii superficiale ale unor politicieni mediocri. Şi spun aceasta din cauză că, atunci când pătrunzi în realităţile tigrului asiatic te confrunţi cu o situaţie diametral opusă şi începi să înţelegi motivele pentru care mica naţiune deţine şi nedoritul titlu de ţară cu cea mai mare rată a sinuciderilor din lume.

Dinspre chaebol-uri(aşa se numesc conglomeratele industriale coreene) viaţa pare frumoasă. Profiturile lor cresc de la an la an. Hyundai şi Samsung au avut profituri record anul trecut. Aceste profituri se văd şi în exporturile Coreei care, în acelaşi an, au crescut cu 29%. La asemenea cifre rişti să consideri că omenirea are o secretă dimensiune infinită de care profită coreenii.

Există însă elemente care ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei care cred că au descoperit paradisul. Chaebol-urile, în realitate, sunt unul din elementele care au provocat şi adâncesc dezechilibrele din sânul economiei sud coreene. Pe cât de bine le merge acestor conglomerate pe atât de proastă este situaţia populaţiei şi a firmelor mici şi mijlocii. Un indicator îngrijorător este cel referitor la gradul de îndatorare al populaţiei care a ajuns la 146% din venituri. Spre comparaţie, înainte de începutul crizei actuale, gradul de îndatorare al americanilor era de 138%. La nivelul IMM-urilor lucrurile stau la fel de grav. În timp ce în acestea lucrează peste 90% din populaţia activă a ţării veniturile lor sunt mizere şi datoriile continuă să se acumuleze. Din nefericire, strategia politico-economică a ţării este aceea de a încuraja nelimitat chaebol-urile, în timp ce baza economică a ţării e trecută la capitolul şi altele. Avem în acest fel de-a face cu o puternică polarizare atât la nivelul populaţiei cât şi la nivelul firmelor. O polarizare care se este vizibilă şi la nivelul datelor macroeconomice şi care arată o diferenţă teribilă între cererea internă şi externă. Exporturile cresc fantastic în timp ce cererea internă este la nivele modeste.

Practic avem de-a face cu un exemplu clasic de construcţie grandioasă dezvoltată pe o fundaţie anemică. Oricât de frumos ar arăta chaebol-urile, dependenţa ţării de ele reprezintă un factor puternic de risc. Nu mai e un secret pentru nimeni concurenţa puternică pe care China o face Coreei. Această concurenţă este o ameninţare teribilă deoarece orice fractură a chaebol-urilor poate împinge ţara într-un dezastru economic. Aceasta dacă nu cumva vom vedea înainte o criză financiară cauzată de ritmul nebun de îndatorare al populaţiei.

Şi, pentru ca toate să aibă un vârf, în cazul unor probleme, Coreea va trebui să aibă o grijă foarte mare în ceea ce priveşte capitalurile speculative. Pe fondul problemelor globale, mulţi investitori au găsit în Coreea de sud un safe haven. Problemele acestui capital ţin de volatilitatea sa, iar cu acest fenomen am luat cunoştinţă şi noi în 2008. Numai că în Coreea situaţia e mult mai complexă. Orice zvon poate declanşa o reacţie în lanţ care, fără doar şi poate, ar avea impact cel puţin regional. Deocamdată în Coreea de Sud avem de-a face cu un echilibru fragil dat de numeroasele probleme cu care se confruntă ţara. Dacă mai adăugăm şi preferinţele economiilor asiatice de a reacţiona defazat la crize putem spune că avem un butoi cu pulbere gata de a fi detonat în depozitul cu muniţie.

WikiSecrets

Continuarea pe site-ul PBS. 

Trei randuri

Stăteam ieri pe terasă cu un bun prieten minunându-ne de deprimarea pe care ne-o transmitea vremea. Pe nesimţite discuţia a alunecat către articolul meu de ieri. Tot discutând pe marginea subiectului, am ajuns la o concluzie surprinzătoare cu efect aproape iluminator( :-)) ) : pentru a-l înţelege pe băsescu trebuie să-l vezi pe MO. De fapt, băsescu e MO. Episodul din această dimineaţă al băieţilor de la creativemonkeyz cred că este relevant. Cei care nu l-au văzut îl pot viziona mai jos.

Update: Si pentru ca toate sa poarte un nume, MO l-a numit pe lazaroiu ministru al muncii. Un argument mai solid nici ca puteam avea... Nu mai ramane decat sa le spunem replica pe care o merita: MEDIOCRILOR!

Omorati-l pe basescu!

Sunt şapte ani de când un individ mediocru face agenda acestei ţări. O face într-un mod dezastruos, sfidând bunul simţ şi normalitatea. Şi nu cred că trebuie adus vreun argument pentru această afirmaţie deoarece realitatea oferă cele mai solide exemple. Oare nu este o sfidare a bunului simţ instalarea unor prostălăi în funcţii cheie sau ridicarea la rang de experte a unor curve semi-analfabete? Desigur, aş putea aduce în prim plan o groază de alte exemple însă înşiruirea unor evenimente arhicunoscute n-ar fi altceva decât o pierdere de timp. 

Făcând un bilanţ a ceea ce s-a întâmplat până acum putem observa că ne scufundăm încet şi sigur într-o mlaştină din ce în ce mai puturoasă. Legea a devenit o chestie facultativă, arestările se fac la mişto după cum dictează capu' la ţară, justiţia ba e independentă ba e coruptă, după interesele aceluiaşi individ. Cu toate că e corupt până-n măduva oaselor se autoproclamă luptătorul anticorupţie numărul unu. Ştie că-i merge acest joc din cauză că sunt mulţi proşti pe care-i păcăleşte marinăreşte, ca-n port. I-a mers când "a luptat" împotriva comunismului cu toate că e comunist sadea sau când vorbea apăsat împotriva securităţii tocmai el, cel asupra căruia planează bănuieli întemeiate de a fi fost securist. 

Văzând că se împute treaba cu Ţinutul Secuiesc, că a pierdut lupta cu evidenţa în ceea ce priveşte etnobotanicele, băsescul lansează o nouă diversiune: modificarea constituţiei. Într-adevăr, era un lucru extrem de necesar acum când ţara e în pragul unei noi aterizări  forţate, dar ce mai contează asta? Scopul pe care-l urmăreşte acum e acela de a asigura partiduleţului personal câştigarea alegerilor. E interesul său major deoarece, în caz contrar, se poate confrunta cu spectrul unui viitor dubios din care nu ar lipsi puşcăria. Omul acesta e făcut din diversiune, raţiunea sa de a fi e conflictul. E un individ educat în lumea portului, acolo unde se trăieşte  din şmen şi bişniţă, unde violenţele fizice şi de limbaj sunt reguli de bază. Ştie să-şi atragă prostovani pe care-i transformă în argaţi disciplinaţi, gata să se sacrifice oricând pentru el. Minte fără să clipească din ochi, nu are nicio limită atunci când e vorba de a-şi atinge scopurile mizerabile. Într-adevăr, e o pacoste pentru această ţară că a ajuns să fie controlată de un asemenea exemplar. Dar, pe de altă parte, cred că ţara îşi merită pe deplin destinul. Vinovăţia aparţine tuturor, iar coşmarul actual, cu toate că pare incredibil, este răsplata pentru felul nostru de a fi.

Întrucât ne aflăm într-o fundătură a istoriei, cred că ar trebui să facem un efort pentru ieşirea din acest coşmar. Avem nevoie de un moment zero pe care eu îl numesc omorârea lui băsescu. Nu mă refer aici la lichidarea fizică jalnicului chiriaş de la Cotroceni, ci la eliminarea caracteristicilor lui din viaţa noastră. Un asemenea exemplar a ajuns să conducă destinele ţării din cauză că o picătură de băsescu se află în fiecare dintre noi. Omorârea lui băsescu presupune eliminarea din noi a tot ceea ce înseamnă demagogie, hoţie, ticăloşie, minciună s.a.m.d. E vorba de o revoluţie profundă a noastră ca indivizi. Ce-ar fi dacă de azi n-am mai minţi, dacă nu ne-am mai ascunde după deget, dacă ne-am ţine de cuvânt? Dacă am renunţa la şpagă, la furt şi la micile trepăduşii care ne coboară în ochii celorlalţi? Ştiu, sună idealist şi, în acelaşi timp naiv. Dar, credeţi-mă că singura şansă a acestei ţări este eliminarea acestui băsescu aflat în gesturile noastre mărunte. Altfel, nu vom avea parte decât de un nou coşmar mai urât şi mai prost decât cel actual. Să-l omorâm pe acel băsescu aflat în fiecare din noi şi, cu siguranţă, viitorul ne va putea rezerva şi surprize plăcute!

Ştiu că acest lucru e greu. E aproape imposibil să faci aşa ceva într-o ţară profund viciată şi lipsită de modele. O ţară în care intelectualii vizibili sunt, într-o proporţie covârşitoare, nişte indivizi mediocri, lipsiţi de valoare şi tributari unor idealuri mărunte. Suntem însă într-un moment de cotitură în care avem obligaţia s-o rupem cu actualul nostru mod de a fi. Dacă vom reuşi vom avea siguranţa depăşirii destinului nostru istoric. Dacă nu, ne vom reîntoarce acolo de unde venim, într-o groapă comună aflată la capitolul "şi alţii". O groapă comună în care legea supremă e hazardul destinului şi mila celorlalţi.

Cancerul comunicatiilor

O ştire care a intrat ieri pe fluxurile agenţiilor de presă are toate şansele să schimbe radical un domeniu care, până de curând părea sigur şi rentabil. Este vorba, cum probabil v-aţi dat seama, despre comunicatul OMS referitor la legătura dintre radiaţiile telefoanelor mobile şi cancer.

A fost o lungă perioadă de timp când rapoartele venite dinspre mediul ştiinţific au fost blocate. Mai mult, s-au finanţat generos studii independente care să demonstreze faptul că radiaţiile emise de telefoanele mobile n-ar avea niciun impact asupra sanatăţii(bine că n-au fost finanţate studii care să demonstreze efectul benefic asupra sănătăţii). Desigur, era o chestiune de timp până când adevăratele rezultate vor ieşi la suprafaţă, dar amânările obţinute se pot traduce în profituri de sute de miliarde. 

Comunicatul OMS de ieri nu mai lasă niciun loc de interpretare. Ştirea este clară şi, datorită subiectului extrem de sensibil, are toate şansele să ajungă pretutindeni, de la tabloide la ziare şi reviste serioase. Desigur, acesta este cel mai mic rău pentru cei implicaţi în business. Faptul că se bârfeşte despre un subiect nu este atât de rău, mai ales că ştiri similare au putut fi combătute de-a lungul vremii prin campanii publicitare agresive. Lucrurile însă nu cred că vor putea fi tranşate atât de facil. Producătorii şi, în egală măsură, companiile de telefonie mobilă pot face obiectul a numeroase procese care se vor solda cu despăgubiri uriaşe. Cel puţin în SUA sunt numeroase procese din trecut câştigate de operatori şi care pot fi redeschise ca urmare a comunicatului OMS. Scandalul va avea un impact mult mai mare decât procesele iniţiate de victimele fumatului. În cazul fumatului, victimele ştiau cu exactitate căror riscuri se expun şi, cu toate acestea, sunt foarte mulţi cei care au avut câştig de cauză. În ceea ce priveşte telefonia mobilă sunt numeroase dovezi privind implicarea firmelor telecom în campanii de denigrare a rezultatelor venite dinspre mediul ştiinţific ceea ce, în mod sigur, va avea efecte dezastruoase în instanţe. Probabil o soartă similară vor avea marii producători de telefoane mobile care ar cam trebui să-şi pună de-o parte fonduri serioase pentru viitoarele procese. 

Cu această ştire cred că putem să marcăm începutul sfârşitului pentru un domeniu extrem de profitabil. Din nefericire pentru industria în cauză lucrurile nu stau deloc roz. Chiar şi fără elementul prezentat aici, există numeroase alte probleme. Piaţa a ajuns aproape de saturaţie, iar tehnologia este depăşită. Nu ştiu de ce tind să cred că telecom-ul de-acum arată similar monştrilor industriali energofagi din anii 50-60. Cu siguranţă are nevoie să se reinventeze, dar, din nefericire, reinventările nu se pot face decât pe bani, pe foarte mulţi bani. Adică facturi noi de cheltuieli care, pentru investitori nu sunt altceva decât nişte mici cancere ale portofoliilor.