Ce face Rusia în Siria?

Iniţial a fost un zvon. Nu existau dovezi, dar se discuta discret despre creşterea activităţii militare a Rusiei în Siria. Apoi au început să fie publicate imagini neclare. Pentru publicul larg n-a însemnat mare lucru. De multe ori, imaginile din satelit nu pot fi descifrate de către orice novice. Doar cei care au ochiul experimentat ştiu exact ce reprezintă o anumită schimbare într-o fotografie luată de sus. 

N-a trecut mult timp până când Rusia a anunţat oficial că aprovizionează armata lui Bashar al-Assad. Apoi a început scandalul închiderii spaţiului aerian. Pur şi simplu, avioanelor ruseşti de aprovizionare li s-a interzis trecerea spre Siria de către Bulgaria, Turcia şi Grecia. O acţiune mai mult propagandistică deoarece exista alternativa utilizării culoarului care trece pe deasupra Iranului. Acum, prezenţa militară masivă a Rusiei în Siria este o realitate. Întrebarea care persistă pentru mulţi este ce face acolo şi, mai ales, de ce s-a mutat confruntarea ruso-americană în Siria.

Logica ne spune că, în primul rând, Rusia îşi apără baza militară de la Tartus. Este singura zonă de prezenţă a armatei ruse din afara teritoriului naţional şi are o importanţă covârşitoare pentru monitorizarea Mediteranei. Rusia, pur şi simplu nu poate renunţa la Tartus. Prezenţa ei acolo este dependentă de regimul lui al-Assad. Actualul preşedinte al Siriei, la fel ca şi tatăl său, a dovedit loialitate faţă de Rusia. Este unul dintre motivele pentru care Rusia nu va accepta niciodată un scenariu gen Saddam Hussein sau Gaddafi pentru al-Assad.

Ceea ce surprinde este faptul că actualele mişcări de trupe şi armament de pe teritoriul sirian nu au ca bază Tartus, ci Latakia, o localitate situată la 80 de kilometri spre nord, în apropierea graniţei cu Turcia. Din punct de vedere practic, Rusia şi-a deschis o a doua bază militară în Siria, fix sub ochii americanilor. Mai mult, prin această deplasare de armament şi trupe, ruşii controlează toată ieşirea la mare a Siriei. Astfel, situaţia din teren se prezintă destul de bine pentru al-Assad: zona litorală este securizată de ruşi, iar zona de graniţă cu Libanul(incluzând aici şi capitala Damasc) este securizată de armata siriană împreună cu Hezbollah. 

La ora actuală planurile ruso-siriene sunt cât se poate de limpezi. Cel mai probabil, următoarele lupte vor viza linia strategică Aleppo-Raqqa, linie care însă, pe lângă Statul Islamic, presupune eliminarea opoziţiei înarmate oficial de americani. În cazul în care armata siriană susţinută de Rusia va reuşi ocuparea Raqqa, Statul Islamic va face implozie. Armatele sale nu vor mai putea fi aprovizionate „pe şuştache” via Turcia şi, în acelaşi timp, nu-şi vor mai putea vinde petrolul. De asemenea, oraşul permite şi recâştigarea constrolului asupra celei mai importante surse de ... apă. Practic Raqqa este în acest moment localitatea cheie pentru recâştigarea controlului asupra teritoriului Siriei.

De-aici lucrurile devin cât se poate de interesante. Armata siriană va avea de luptat cu triburile kurde care au ocupat nordul ţării. Teoretic, Turcia ar trebui să fie de partea lui al-Assad deoarece îi uneşte interesul distrugerii armatei kurde. De-aceea e posibil ca, pe măsură ce armata Siriei câştigă teren, turcii să se concentreze pe fragilizarea poziţiilor kurde.

În toată această confruntare ruşii au jucat ca la carte. Ei nu colaborează cu teroriştii şi se află în Siria legal, bazându-se pe Carta ONU(ajutor militar acordat pe baza cererii guvernului legitim al ţării). Nu luptă la sol, dar controlează total zona de intelligence în zonă. În plus, au reuşit punerea la punct a unei platforme informaţionale între Siria, Irak şi Iran în ceea ce priveşlte ISIS. Cu ajutorul militar şi bazându-se pe specialiştii ruşi, Bashar al-Assad a renăscut. În cazul în care reuşeşte recâştigarea teritoriului, poate accepta orice fel de scenariu deoarece el se confundă cu pacea, iar adversarii săi cu războiul. De asemenea, nu trebuie uitat că o mare parte dintre opozanţii săi s-au transformat în imigranţi clandestini şi nu au nici cea mai mică intenţie de a se întoarce în Siria. Însă, pregătiţi-vă să fiţi surprinşi: s-ar putea ca, după terminarea confruntărilor, Rusia să fie cea care să propună o îndepărtare a lui al-Assad de la putere. Vi se pare ciudat? Hai să continuăm şirul logic pentru a înţelege cum stau de fapt lucrurile.

Există şi o altă logică legată de prezenţa ruşilor în Latakia. Al-Assad provine din Kalbiyya, un trib localizat în zona de coastă. Practic, trapezul desenat de Tartus(graniţa libaneză), Latakia(graniţa turcă), Idleb şi Homs(aici sunt ceva probleme!) reprezintă, în mare, teritoriul acestui trib(şi al altora aliate). În cazul puţin probabil în care al-Assad ar fi victimă a unei lovituri de stat, această zonă îşi va proclama independenţa şi va forma rapid un nou stat. Stat care a existat în trecut, sub mandatul francez, cu denumirea de Statul Alawit. Este de menţionat că, în prezent, tot aici se pregăteşte linia de succesiune pentru al-Assad.

Dacă armata siriană va recâştiga controlul graniţelor, este foarte probabil ca Rusia să susţină o tranziţie paşnică sub conducerea lui al-Assad, pentru a îndepărta orice suspiciune referitoare la susţinerea unui preşedinte care a ucis civili. Acesta ar urma să cedeze treptat puterea şi să accepte alegeri libere. Însă, cine este nebun să lase totul din mână ştiindu-se fragil în ceea ce priveşte numărul de morţi din actualul război civil? Cel mai probabil, soluţia aleasă va fi una care a fost aplicată chiar în vecinătatea ţării. După nebunia din Libanul anilor 80, pacificarea a constat, între altele, în graţierea tuturor părţilor implicate şi resetarea de la zero a ţării. Probabil o asemenea soluţie se va găsi şi în Siria, iar al-Assad, după ce va fi făcut tranziţia spre „democraţie”, se va „pensiona” în zona tribului său sub protecţia Rusiei.

E surprinzător cum, de pe poziţia de outsider, Rusia se repliază. La ora actuală, SUA se află într-o situaţie limită. Nu are nicio justificare pentru acţiunile sale, dovezile care o leagă de ISIS sunt din ce în ce mai vizibile, iar toată tevatura din Orient riscă să se întoarcă împotriva sa. Neoconservatorii, cei care conduc de facto politica externă a SUA, au găsit în Orient playground-ul ideal pentru a-şi pune la punct viziunea: războiul perpetuu, surd şi inutil. Realitatea este că, dincolo de propagandă, ceea ce se întâmplă în nordul Africii şi Orientul Apropiat este strict punerea în aplicare a liniilor directoare ale politicii SUA. O politică pe care ei o consideră excelent de aplicat la scară globală. Şi aceasta strict pentru a asigura supremaţia SUA.

Ceea ce urmează e greu de intuit. Şi aceasta chiar dacă sunt mulţi cei care au impresia că evenimentele vor fi liniare. Declarativ, Rusia joacă rolul mediatorului, al statului cerebral care caută să pacifice. Americanii îşi umplu gura cu democraţie şi corectitudine politică şi dau drumul liber zoaielor propagandistice. În realitate fiecare-şi vede de propriile interese şi, în final, n-ar fi exclus ca toată încleştarea să se dovedească a fi fost din nou o banală înţelegere între părţi.