Care-i schema cu media?

Intrate în penurie de finanţări, hoiturile deontologice de presă încep să capoteze rând pe rând. Realitatea TV - o televiziune fără audienţă, dar cu propagandişti isteroizi - îşi vede sfârşitul previzibil odată cu penalizarea şi înlocuirea judecătoarei care-a reuşit să întindă un faliment dincolo de limitele bunului simţ. România Liberă, la presiunea lui Alexander Adamescu, a aruncat peste bord divizia de propagandişti. Evenimentul Zilei, de asemenea, s-a eliberat de mare parte dintre ciurucurile de presă. La HoitNews, cei doi tartori - Tapalabă şi Pantazi - au şters-o şi ei englezeşte. Au mai rămas neschimbate de val doar ziare.com şi Digi 24, instituţii oricum organizate parcă în regim de cazarmă. Ultimele bastioane ale bălsismo-securismului infect, ale internaţionalismului progresist de sorginte radical-marxistă. Doar două instituţii dintr-o multitudine de ziare, bloguri, site-uri, agregatoare, s.a.m.d. 

Probabil vă întrebaţi unde s-au dus toate acestea? Ele, desigur, au rămas tot acolo, răspândind acelaşi venin, însă cu audienţe din ce în ce mai infime. Dar pe unde îşi va mai face cuib tot acest puroi din presă, pe unde vor fugi toţi aceşti şobolani care-au părăsit în grabă fostele lor corăbii aflate în penurie de fonduri şi audienţă? Unde? Cine-i va mai găzdui? Înainte era simplu. În multitudinea de ziare, acoperiţii din presă îşi făceau uşor pierdută urma. Însă, după „marea penetrare” s-a decis un control strict al presei de către servicii, control care-a condus la o „optimizare” extremă a informaţiei şi a canalelor sale de propagare. Mai ţineţi minte de când nu mai avem ziare? Vă spun eu: de la re-întronizarea lui băsescu. Imediat după realegerea celui mai bubos reprezentant al securităţii s-a pornit procesul nebunesc de „optimizare”, un proces esenţial pentru controlul cât mai strict al informaţiei. Astfel, toată presa din România s-a redus la câteva canale extrem de bine controlate prin care s-au derulat toate operaţiunile de spălare de creier, dezinformare, îndoctrinare şi, în final, control.

 

Ceea ce se face acum este o regrupare necesară a cadrelor. De ce se întâmplă asta, e lesne de explicat: vechile canale urlă ca nişte mori hodorogite în gol. În afara unei minorităţi îndoctrinate şi suficient îndobitocite nu-i mai ascultă nici dracu. Eşecul s-a văzut în fâsâirea din ce în ce mai accentuată a penibilităţii #rezist. De aceea, vechile canale de propagandă sunt lăsate să moară singure, ucise pe propria banalitate. Nu mai e rentabil să bagi bani în cai ologiţi şi care agonizează. Mai bine-i laşi să moară sau, pentru curmarea suferinţei, le tragi un glonţ în cap. Aşa merg lucrurile.

Şi-atunci cum rămâne cu tot puroiul gurnalistic  înfometat? Cum se vor mai hrăni toate hoardele de dehontologi rămase de izbelişte? Ce vor face toţi marenii, toţi boţii, orkanii, cetepiştii, s.a.m.d.? Staţi liniştiţi, nu le plângeţi de milă! Toţi au fost băgaţi la cazarmă într-un proces de refurbish-are, urmând să-şi facă noi cuiburi şobolano-jurnalistice. În scurt timp, noi instituţii de presă vor domina spaţiul public autohton întru recuperarea publicului pierdut. Vor fi aceleaşi vipere mascate, aceiaşi şerpi infecţi, căutând să muşte din imensa masă de naivi care-şi fac iluzii cu privire la „informarea corectă”. Şi, pentru a nu pica din nou în plasa întinsă cu atâta dibăcie de instituţiile ilegale hrănite din banii noştri, o să vă descriu cei patru paşi utilizaţi pentru cucerirea publicului naiv.

Prima dată apare pe piaţă o publicaţie sau o televiziune total diferită de ceea ce există. Are un format interesant, subiectele sunt spumoase şi, pentru a păcăli publicul naiv, subiectele politice sunt tratate lejer, echidistant, fără implicare. În plus, se aduc informaţii deosebit de interesante. Aşteptaţi-vă să găsiţi tratate subiecte precum „tezaurul arheologic iranian” sau „locaşurile sfinte ale Rusiei”, cot la cot cu „misterele parcului Yellowstone”, etc. Înţelegeţi logica: publicul are, în sfârşit, o sursă „corectă de informaţii”. Tehnic, acest pas este denumit „Imaculata concepţie”. Chiar dacă ochiul atent va găsi în caseta redacţională foştii şobolani de presă, vigilenţa îi va fi păcălită de tonul absolut relaxat al respectivei instituţii media. Un element care ar trebui să atragă atenţia asupra originii dubioase a respectivei instituţii este reprezentat de trimiterile pe care publicaţiile aflate pe piaţă le vor face către noile instituţii de presă. În lumea reală, un asemenea gest n-ar fi făcut de nimeni deoarece ar echivala cu sinuciderea, dar în mult prea controlata lume a presei de cazarmă, publicul neavizat nu observă aceste „amănunte”.

După ce nou intrata instituţie are deja un public format, aflat într-o continuă expansiune, urmează pasul doi, cel numit „Atacul Simbolic”. E ceva mai dificil de explicat deoarece este extrem de tehnic. Se lucrează la nivel inconştient unde se fixează simboluri care vor fi folosite mai târziu ca ancore. Există un exemplu pe care l-au observat foarte puţini: înaintea şi în timpul fiecărei campanii electorale de pe vremea băsescului, o companie de asigurări - în mod cu totul „întâmplător” deţinută de unul dintre statele deontologice cu ambasadă vocală - lansa o campanie dementă al cărei slogan era „ai nevoie şi de puţin portocaliu”. Cam la acest mod funcţionează şi pasul la care mă refer: aluziile sunt destul de vagi, apar în texte care n-au nicio legătură cu politica. Ele însă sunt documentate şi vor fi folosite mai târziu pentru ceea ce Chomsky numeşte „fabricarea consensului”.

Al treilea pas este numit „Aisbergul vizibil”. Pe fundaţia anterior creată, încep atacurile pe faţă în direcţia dorită. Instituţia media îşi păstrează, în mare, structura editorială, dar, în zonele de maximă audienţă apar mici ciupituri acide, comentarii, iar şobolanii care până atunci fuseseră ascunşi în bezna casetei redacţionale, ies la lumină cu titulaturi fulminante gen „expertul”, „maestrul”, „eminentul politolog” s.a.m.d.

Ultima etapă, denumită „Full-time Enrolment”, este cea a luptei finale. Ea coincide cu evenimentul pentru care a fost pregătită respectiva instituţie: alegeri, referendum, etc. Desantul acoperit preia controlul total asupra instituţiei, atacurile sunt lansate pe faţă, fără perdea, iar publicul captiv e trimis în direcia dorită. Se obţine astfel rezultatul scontat, măsurabil, al acţiunii respective. În cazul în care, după eveniment, se reuşeşte menţinerea încrederii în instituţia de presă, ea este menţinută. Însă, reţineţi, nu revine la un nivel editorial digerabil, ci-şi radicalizează masa de susţinători. Asta cât timp prostovanii reuşesc să fie menţinuţi captivi de „vraja” instituţiei respective. După, atunci când „investiţia” nu mai rentează, lucrurile se reiau de la început urmând aceiaşi paşi.

Cei patru paşi pe care vi i-am prezentat îi puteţi lesne identifica în toate instituţiile volatile ale presei autohtone. Instituţii care, după „forţarea controlului media” instituit de către ocupant, ocupă peste 80% din presa autohtonă. Nu-mi rămâne decât să vă atrag atenţia să aveţi grijă de cine vă veţi lăsa seduşi în viitorul apropiat. Acum ştiţi schem. Dacă picaţi în capcană, vina vă aparţine.