Ani de zile a durat până când PSD-ul a reușit să creeze Secția pentru Investigarea Infracțiunilor în Justiție. Ani de zile în care oamenii de rând se cruceau la abuzurile de neimaginat pe care le făceau procurorii în cârdășie cu golanii din servicii. Dorea inimioara unui procuror să babardească una bucată de păsărică sexy. Nicio problemă, o aresta pe ea, îl aresta pe tac'su, o aresta pe mă-sa până când păsărica, epuizată de stres și oboseală, pica în brațele vajnicului procuror. Cam așa se făceau treburile - iar exemplul pe care vi l-am dat e doar unul minor de abuz - în bravul regim americano-ieuropeano-băsist. Nu uitați prima componentă! E foarte importantă întrucât nevertebratele ălea de peste Ocean au inventat terorismul juridic pentru consolidarea ocupației(vedeți episodul „Mani pulite” înainte de-a vă agita inutil). Mai ales în condițiile în care tiripliciul trimis de marele licurici să ne-o dea la supt tocmai ce și-a afirmat atașamentul pentru intensificarea luptei anti-corupție. „Să moară mă-ta!” - îmi vine să-i zic în dulcea tradiție a periferiei autohtone, dar am mai întâi să termin cu golanii noștri, slugi ale luminatului care vine să le aducă marfă proaspătă de lins.
vineri, 31 ianuarie 2020
joi, 30 ianuarie 2020
Palma perfidului Albion
În 2015, SUA efectua o puternică acțiune propagandistică împotriva aderării statelor lumii la Asian Infrastructure Investment Bank(AIIB). Toți „aliații”(a se citi sclavii) SUA s-au aliniat în spatele licuriciului pentru boicotarea AIIB. Asta în ciuda faptului că respectiva bancă avea un statut deschis și invitase toate țările interesate să adere în baza unui principiu cât se poate de transparent.
miercuri, 29 ianuarie 2020
Încă un pion
Trei surse diferite(una de la vârful talibanilor din Afganistan, una evreiască și una rusească) anunță lichidarea lui Michael D’Andrea, șeful CIA din Orientul Mijlociu, supranumit și Ayatollahul Mike. Acesta se afla într-un avion ușor, supervizând o misiune de culegere de informații din Afganistan.
marți, 28 ianuarie 2020
Al treilea val
În istorie au existat două valuri de electrificare. Primul a fost pionieratul, situat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, atunci când energia electrică era folosită punctual. În această perioadă se fac principalele descoperiri care permit electrificarea unor zone restrânse. De asemenea, se pun bazele teoriei și practicii astfel încât să se pregătească universalizarea soluțiilor.
Cel de-al doilea val al electrificării îl regăsim după Al Doilea Război Mondial, atunci când energia electrică s-a universalizat. Statele au investit în construcția de linii de transport a energiei electrice, s-au pus bazele sistemelor energetice naționale și, cel mai important lucru, curentul electric a penetrat întreaga societate. Practic n-a mai existat casă care să nu beneficieze de electricitate.
Acum suntem în al treilea val de electrificare, cel în care electricitatea aduce mobilitate. Sau, mai bine zis, se electrifică tot ceea ce nu era electrificat. Motivele sunt multiple. În primul rând este vorba despre picajul industriei auto, ajunsă la un stadiu de suprasaturație. Apoi e vorba de previzibila epuizare a resurselor. Știu că mulți mă vor contrazice, dar dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în SUA unde epuizarea gazului de șist este mult mai rapidă decât exprimau chiar și cei mai pesimiști analiști, cred că înțelegeți la ce mă refer. Și, nu în ultimul rând, e vorba de politică, de foarte multă politică.
Repetarea obsedantă a pseudo-teoriilor cu încălzirea globală, apocalipsele prezise de diversele „ceasuri” care sunt depășite din ce în ce mai jos, apariția „Gretelor” și a fenomenelor similare converg toate către factorul politic. Revoltele corecte politic fac parte din actuala modalitate de guvernare prin intermediul „revoluțiilor dorite”. Telecomandaților li se transmite prin educație și canalele limtrofe o temă astfel încât, la pubertate ajung să se revolte în direcția dorită. Și, cum societatea noastră e cea mai bună dintre lumile posibile, apleacă ascultătoare urechea făcându-le pe plac revoltaților pro-sistem. Mă opresc momentan aici pentru a ne întoarce ceva mai târziu la acest aspect.
Ce aduce cu sine acest al treilea val? În primul rând un faliment al industriilor perimate legate de petrol și combustibilii fosili. Automobilul e doar vârful aisbergului. Sub zona vizibilă stă o întreagă infrastructură de extracție, prelucrare, transport și distribuție. Care toată - cu foarte mici excepții - va deraia în următorul deceniu. Petrochimia va mai avea o zonă de explorat pe partea de mase plastice care nu va dispărea. Ba, mai mult, sub imperiul noii „directive” se va dezvolta. La fel și extracția va mai avea o pâine de mâncat pentru a putea pune la dispoziție materia primă, însă toate acestea se vor desfășura la scale mult inferioare celei de azi.
Normele de poluare impuse de Uniunea Europeană - și care se vor copia peste tot în lume - fac imposibilă producerea motoarelor cu combustie internă. Vehiculele hibride sunt o tranziție, în niciun caz o alternativă. Scăparea de teroarea emisiilor se va face doar cu trecerea la „full electric”, cu disrupțiile de rigoare.
Automobilul electric se înscrie în categoria conceptelor inventate pe Continent, exportate în America, pentru ca apoi aceleași concepte să revină reîmpachetate în Europa. Puțini știu că la începutul erei automobilului motoarele erau electrice. Așadar, nicio diferență. Doar că acum întreg conceptul a revenit reîmpachetat sub forma Tesla. A fost destul pentru ca autoritățile europene să se entuziasmeze și să peroreze în direcția „energiei verzi”. Atât nemții cât și francezii s-au gândit că o asemenea schimbare de parc auto e o oportunitate nemaipomenită de a-și relansa industriile auto intrate bine de tot la apă. Doar că avem două problemuțe. Prima - și cea mai importantă - e aceea că problemele de la începutul epocii automobilului încă n-au fost rezolvate. Bateria încă nu a atins nici măcar un sfert din densitatea energetică a combustibililor fosili. Ceva progrese s-au făcut, dar insignifiante. Mai mult, încărcarea noilor hodoroage se face greu, iar amprenta ecologică - dacă e să judecăm în termenii noii ideologii - e chiar mai mare decât cea a combustibililor fosili. Dar, dacă-i ordin cu plăcere.
Există însă o componentă de care arhitecții noii schimbări n-au ținut cont - sau poate, dacă au ținut cont și-au proiectat planul pe cel puțin 50 de ani. Așa cum valurile anterioare de electrificare au avut puternice componente naționale, la fel se întâmplă și acum. Cam toate țările care se chinuiesc să scoată capul și-au propus ca noua paradigmă să se facă prin eforturi proprii. Turcii au anunțat un plan de a-și face propria mașină electrică, polonezii la fel și nici Putin n-a rămas pe margine. De chinezi nu mai amintesc deoarece deja au invadat lumea cu zeci de propuneri. Planurile ar putea transforma întregul complex auto-tradițional european într-un morman de fier vechi. Chiar și-n propriile țări producătorii auto tradiționali sunt atacați de „neofiți”. Atât în Germania cât și în Franța, firme apărute de nicăieri lansează cu succes modele electrice low cost. De ce-o fac? Pentru că e posibil.
Și iată că am ajuns la un element nevralgic. În mod normal o mașină electrică nu are de ce să coste mult. O grămadă din fierătaniile mașinii cu combustie internă nu mai sunt necesare, astfel încât prețul nu are de ce să fie mai mare de 70% din cel al unei mașini similare ca segment de piață. Prețurile imense pe care producătorii tradiționali le aruncă în piață țin de propria lor înțepeneală și incapacitate de a proiecta ceva fiabil din punctul de vedere al prețurilor. Mașina de oraș de 4000-6000 EUR nu-i sub nicio formă o himeră în domeniul electric. Doar că actualele complexe industriale sunt atât de înțepenite în conceptele cărora le sunt tributare încât le e efectiv imposibil să coboare prețurile. Astfel, mai devreme sau mai târziu, se vor trezi în faliment. Și nu știu dacă vor mai găsi înțelegere la statele care acum se gândesc să facă efortul electrificării pentru folosul actualei industrii. În tot cazul, de suferit vor suferi periferiile.
Luați cazul Slovaciei care tocmai s-a confruntat cu prima oprire a unei linii de producție. Sau la Turcia, unde Volkswagen a abandonat investiția. Cu toate că s-a dat o aură politică abandonului, în realitate n-a fost politică, ci disperare. Vor urma și celelalte. La noi, dacă vă gândiți că modelul succesului Dacia se va repeta, vă înșelați amarnic. Cel mai probabil francezii vor opri linia de producție în momentul în care comenzile nu-i vor mai satisface. Oricum, pe moment, Renault caută cu disperare sprijin de la stat pentru a trece de ruperea de Nissan. Există un zvon în piață conform căruia Renault urmează să facă brusc „electrificarea” cu ajutorul unui puternic pachet de asistență pentru dezvoltarea de mașini electrice (și autonome) ... în Franța. Proiectul s-ar constitui în transformarea uzinelor din Franța în uzine pentru mașini electrice(„uzinele viitorului”), periferiile urmând să producă tot modelele vechi, fără îmbunătățiri. Mai țineți minte cum a apărut Dacia? Renault a vândut statului român Renault Gordini și cu el am rămas până la „a doua descălecare a francezilor”. Cam la fel va fi și-acum, doar că toată polata rămâne sub patronajul Renault și va funcționa cât timp se vor mai vinde junk-uri cu combustie internă în periferii și pe la vecinii din mărginimea UE. După aceea, Dumnezeu cu mila.
Din punct de vedere logic, noua electrificare e o himeră din mai multe puncte de vedere. În primul rând densitatea energetică a bateriilor e încă jenantă. Apoi, necesitatea ca după trei ani să schimbi bateriile crește puternic TCO-ul, dar despre asta nu spune nimeni mai nimic. Apoi, din punct de vedere al poluării, „curatele” mașini electrice au, per total, emisii mai mari decât cele „murdare”, date fiind procesele tehnologice complexe pentru extragerea materiilor prime necesare, precum și cele implicate în fabricarea bateriilor. Nu în ultimul rând, infrastructura necesară încărcării mașinilor electrice este și ea deficitară. Este posibil ca, în cazul adoptării în masă a acestor vehicule într-un termen scurt, să fie nevoie se construiască stații de încărcare alimentate de generatoare funcționând pe combustibili fosili. Adică un fel de ... moartea pasiunii ecologice.
Întrebarea care se pune este dacă toate aceste elemente anterior înșirate sunt probleme spinoase. Modul în care s-a dezvoltat economia ne demonstrează că răspunsul e negativ. Nu e prima dată când omenirea a mers în direcția unei himere și a petrecut o groază de vreme în ea. Sistemul monetar actual este o himeră care funcționează de un secol fără probleme. Cea de-a doua electrificare a fost, de asemenea, o himeră îndeplinită printr-un efort fantastic. Aveți așadar un răspuns generic pentru toate întrebările de acest tip. Există însă și răspunsuri concrete.
Noua tehnologie este una care, pentru dezvoltare, va avea nevoie de accesarea unor resurse financiare excepționale. Cum creditul este mama economiei actuale, existența unor domenii - chiar și inventate! - care au nevoie de finanțare echivalează cu creșterea economică. Asta în ciuda problemelor cauzate de industria aflată acum în picaj și ale cărei belele financiare vor fi preluate cu voioșie de statele cărora le aparțin. Problema infrastructurii pentru încărcare e și ea una rezolvabilă printr-o tehnologie cu adevărat revoluționară. SMR este acronimul Small Modular Reactor, o tehnologie care miniaturizează și democratizează reactoarele nucleare. Un asemenea reactor poate funcționa sigur în zone izolate și produce suficientă energie electrică pentru întregi regiuni. Modele mai mici - încă inexistente comercial - pot constitui tehnologia cheie pentru rețelele viitoare de stații de încărcare. În ceea ce privește modelele de SMR, la ora actuală este o acerbă concurență internațională. Rusia are șase propuneri de design, China are vreo două, SUA patru, Anglia și Franța câte două s.a.m.d. Există toate premisele pentru dezvoltarea unei piețe concurențiale care să conducă la producția democratică de energie electrică.
Iată așadar că piedicile pot fi învinse cu ușurință. Și, din punct de vedere politic, treaba e una care oferă coerență actualei ideologii. Mașina electrică reduce mobilitatea populației, astfel încât controlul poate deveni mai strict. De asemenea, tehnologiile self-drive din ce în ce mai promovate, vor ridica nivelul controlului la un nivel superior. Imaginați-vă un fugar care, odată urcat într-o asemenea mașină, în loc să fugă de poliție, e condus împotriva voinței sale la cea mai apropiată secție, unde autoritățile deja sunt alertate despre capturarea sa.
Mă opresc aici pentru a nu lungi prea mult expunerea - și-așa destul de mare. Am vrut doar să vă fac o prezentare asupra noii lumi care, prin intermediul deciziilor luate la nivel politic, se va rostogoli peste noi în cel mai scurt timp. Ca și fratele său clasic, autovehiculul electric se dorește a fi vârful unui alt aisberg industrial al secolului XXI. În timp ce automobilul clasic promitea libertatea deplină, evoluția sa - în ton cu vremurile - ne anunță că limitele libertății sunt păzite de colții tiraniei.
Cel de-al doilea val al electrificării îl regăsim după Al Doilea Război Mondial, atunci când energia electrică s-a universalizat. Statele au investit în construcția de linii de transport a energiei electrice, s-au pus bazele sistemelor energetice naționale și, cel mai important lucru, curentul electric a penetrat întreaga societate. Practic n-a mai existat casă care să nu beneficieze de electricitate.
Acum suntem în al treilea val de electrificare, cel în care electricitatea aduce mobilitate. Sau, mai bine zis, se electrifică tot ceea ce nu era electrificat. Motivele sunt multiple. În primul rând este vorba despre picajul industriei auto, ajunsă la un stadiu de suprasaturație. Apoi e vorba de previzibila epuizare a resurselor. Știu că mulți mă vor contrazice, dar dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în SUA unde epuizarea gazului de șist este mult mai rapidă decât exprimau chiar și cei mai pesimiști analiști, cred că înțelegeți la ce mă refer. Și, nu în ultimul rând, e vorba de politică, de foarte multă politică.
Repetarea obsedantă a pseudo-teoriilor cu încălzirea globală, apocalipsele prezise de diversele „ceasuri” care sunt depășite din ce în ce mai jos, apariția „Gretelor” și a fenomenelor similare converg toate către factorul politic. Revoltele corecte politic fac parte din actuala modalitate de guvernare prin intermediul „revoluțiilor dorite”. Telecomandaților li se transmite prin educație și canalele limtrofe o temă astfel încât, la pubertate ajung să se revolte în direcția dorită. Și, cum societatea noastră e cea mai bună dintre lumile posibile, apleacă ascultătoare urechea făcându-le pe plac revoltaților pro-sistem. Mă opresc momentan aici pentru a ne întoarce ceva mai târziu la acest aspect.
Ce aduce cu sine acest al treilea val? În primul rând un faliment al industriilor perimate legate de petrol și combustibilii fosili. Automobilul e doar vârful aisbergului. Sub zona vizibilă stă o întreagă infrastructură de extracție, prelucrare, transport și distribuție. Care toată - cu foarte mici excepții - va deraia în următorul deceniu. Petrochimia va mai avea o zonă de explorat pe partea de mase plastice care nu va dispărea. Ba, mai mult, sub imperiul noii „directive” se va dezvolta. La fel și extracția va mai avea o pâine de mâncat pentru a putea pune la dispoziție materia primă, însă toate acestea se vor desfășura la scale mult inferioare celei de azi.
Normele de poluare impuse de Uniunea Europeană - și care se vor copia peste tot în lume - fac imposibilă producerea motoarelor cu combustie internă. Vehiculele hibride sunt o tranziție, în niciun caz o alternativă. Scăparea de teroarea emisiilor se va face doar cu trecerea la „full electric”, cu disrupțiile de rigoare.
Automobilul electric se înscrie în categoria conceptelor inventate pe Continent, exportate în America, pentru ca apoi aceleași concepte să revină reîmpachetate în Europa. Puțini știu că la începutul erei automobilului motoarele erau electrice. Așadar, nicio diferență. Doar că acum întreg conceptul a revenit reîmpachetat sub forma Tesla. A fost destul pentru ca autoritățile europene să se entuziasmeze și să peroreze în direcția „energiei verzi”. Atât nemții cât și francezii s-au gândit că o asemenea schimbare de parc auto e o oportunitate nemaipomenită de a-și relansa industriile auto intrate bine de tot la apă. Doar că avem două problemuțe. Prima - și cea mai importantă - e aceea că problemele de la începutul epocii automobilului încă n-au fost rezolvate. Bateria încă nu a atins nici măcar un sfert din densitatea energetică a combustibililor fosili. Ceva progrese s-au făcut, dar insignifiante. Mai mult, încărcarea noilor hodoroage se face greu, iar amprenta ecologică - dacă e să judecăm în termenii noii ideologii - e chiar mai mare decât cea a combustibililor fosili. Dar, dacă-i ordin cu plăcere.
Există însă o componentă de care arhitecții noii schimbări n-au ținut cont - sau poate, dacă au ținut cont și-au proiectat planul pe cel puțin 50 de ani. Așa cum valurile anterioare de electrificare au avut puternice componente naționale, la fel se întâmplă și acum. Cam toate țările care se chinuiesc să scoată capul și-au propus ca noua paradigmă să se facă prin eforturi proprii. Turcii au anunțat un plan de a-și face propria mașină electrică, polonezii la fel și nici Putin n-a rămas pe margine. De chinezi nu mai amintesc deoarece deja au invadat lumea cu zeci de propuneri. Planurile ar putea transforma întregul complex auto-tradițional european într-un morman de fier vechi. Chiar și-n propriile țări producătorii auto tradiționali sunt atacați de „neofiți”. Atât în Germania cât și în Franța, firme apărute de nicăieri lansează cu succes modele electrice low cost. De ce-o fac? Pentru că e posibil.
Și iată că am ajuns la un element nevralgic. În mod normal o mașină electrică nu are de ce să coste mult. O grămadă din fierătaniile mașinii cu combustie internă nu mai sunt necesare, astfel încât prețul nu are de ce să fie mai mare de 70% din cel al unei mașini similare ca segment de piață. Prețurile imense pe care producătorii tradiționali le aruncă în piață țin de propria lor înțepeneală și incapacitate de a proiecta ceva fiabil din punctul de vedere al prețurilor. Mașina de oraș de 4000-6000 EUR nu-i sub nicio formă o himeră în domeniul electric. Doar că actualele complexe industriale sunt atât de înțepenite în conceptele cărora le sunt tributare încât le e efectiv imposibil să coboare prețurile. Astfel, mai devreme sau mai târziu, se vor trezi în faliment. Și nu știu dacă vor mai găsi înțelegere la statele care acum se gândesc să facă efortul electrificării pentru folosul actualei industrii. În tot cazul, de suferit vor suferi periferiile.
Luați cazul Slovaciei care tocmai s-a confruntat cu prima oprire a unei linii de producție. Sau la Turcia, unde Volkswagen a abandonat investiția. Cu toate că s-a dat o aură politică abandonului, în realitate n-a fost politică, ci disperare. Vor urma și celelalte. La noi, dacă vă gândiți că modelul succesului Dacia se va repeta, vă înșelați amarnic. Cel mai probabil francezii vor opri linia de producție în momentul în care comenzile nu-i vor mai satisface. Oricum, pe moment, Renault caută cu disperare sprijin de la stat pentru a trece de ruperea de Nissan. Există un zvon în piață conform căruia Renault urmează să facă brusc „electrificarea” cu ajutorul unui puternic pachet de asistență pentru dezvoltarea de mașini electrice (și autonome) ... în Franța. Proiectul s-ar constitui în transformarea uzinelor din Franța în uzine pentru mașini electrice(„uzinele viitorului”), periferiile urmând să producă tot modelele vechi, fără îmbunătățiri. Mai țineți minte cum a apărut Dacia? Renault a vândut statului român Renault Gordini și cu el am rămas până la „a doua descălecare a francezilor”. Cam la fel va fi și-acum, doar că toată polata rămâne sub patronajul Renault și va funcționa cât timp se vor mai vinde junk-uri cu combustie internă în periferii și pe la vecinii din mărginimea UE. După aceea, Dumnezeu cu mila.
Din punct de vedere logic, noua electrificare e o himeră din mai multe puncte de vedere. În primul rând densitatea energetică a bateriilor e încă jenantă. Apoi, necesitatea ca după trei ani să schimbi bateriile crește puternic TCO-ul, dar despre asta nu spune nimeni mai nimic. Apoi, din punct de vedere al poluării, „curatele” mașini electrice au, per total, emisii mai mari decât cele „murdare”, date fiind procesele tehnologice complexe pentru extragerea materiilor prime necesare, precum și cele implicate în fabricarea bateriilor. Nu în ultimul rând, infrastructura necesară încărcării mașinilor electrice este și ea deficitară. Este posibil ca, în cazul adoptării în masă a acestor vehicule într-un termen scurt, să fie nevoie se construiască stații de încărcare alimentate de generatoare funcționând pe combustibili fosili. Adică un fel de ... moartea pasiunii ecologice.
Întrebarea care se pune este dacă toate aceste elemente anterior înșirate sunt probleme spinoase. Modul în care s-a dezvoltat economia ne demonstrează că răspunsul e negativ. Nu e prima dată când omenirea a mers în direcția unei himere și a petrecut o groază de vreme în ea. Sistemul monetar actual este o himeră care funcționează de un secol fără probleme. Cea de-a doua electrificare a fost, de asemenea, o himeră îndeplinită printr-un efort fantastic. Aveți așadar un răspuns generic pentru toate întrebările de acest tip. Există însă și răspunsuri concrete.
Noua tehnologie este una care, pentru dezvoltare, va avea nevoie de accesarea unor resurse financiare excepționale. Cum creditul este mama economiei actuale, existența unor domenii - chiar și inventate! - care au nevoie de finanțare echivalează cu creșterea economică. Asta în ciuda problemelor cauzate de industria aflată acum în picaj și ale cărei belele financiare vor fi preluate cu voioșie de statele cărora le aparțin. Problema infrastructurii pentru încărcare e și ea una rezolvabilă printr-o tehnologie cu adevărat revoluționară. SMR este acronimul Small Modular Reactor, o tehnologie care miniaturizează și democratizează reactoarele nucleare. Un asemenea reactor poate funcționa sigur în zone izolate și produce suficientă energie electrică pentru întregi regiuni. Modele mai mici - încă inexistente comercial - pot constitui tehnologia cheie pentru rețelele viitoare de stații de încărcare. În ceea ce privește modelele de SMR, la ora actuală este o acerbă concurență internațională. Rusia are șase propuneri de design, China are vreo două, SUA patru, Anglia și Franța câte două s.a.m.d. Există toate premisele pentru dezvoltarea unei piețe concurențiale care să conducă la producția democratică de energie electrică.
Iată așadar că piedicile pot fi învinse cu ușurință. Și, din punct de vedere politic, treaba e una care oferă coerență actualei ideologii. Mașina electrică reduce mobilitatea populației, astfel încât controlul poate deveni mai strict. De asemenea, tehnologiile self-drive din ce în ce mai promovate, vor ridica nivelul controlului la un nivel superior. Imaginați-vă un fugar care, odată urcat într-o asemenea mașină, în loc să fugă de poliție, e condus împotriva voinței sale la cea mai apropiată secție, unde autoritățile deja sunt alertate despre capturarea sa.
Mă opresc aici pentru a nu lungi prea mult expunerea - și-așa destul de mare. Am vrut doar să vă fac o prezentare asupra noii lumi care, prin intermediul deciziilor luate la nivel politic, se va rostogoli peste noi în cel mai scurt timp. Ca și fratele său clasic, autovehiculul electric se dorește a fi vârful unui alt aisberg industrial al secolului XXI. În timp ce automobilul clasic promitea libertatea deplină, evoluția sa - în ton cu vremurile - ne anunță că limitele libertății sunt păzite de colții tiraniei.
miercuri, 22 ianuarie 2020
Botanice
Mai țineți minte când s-au deschis magazinele de etnobotanice? De multe ori m-am întrebat cum de s-a întâmplat asta. Ele au apărut peste noapte, la schimbarea de putere. Inițial lumea le-a privit cu suspiciune, de teamă să nu fie ilegale. Apoi, văzându-le vânzările, diverși oameni de afaceri de periferie au început să privească serios „afacerea”.
marți, 21 ianuarie 2020
Dacă
Dacă viața ta s-ar termina acum, peste zece sau peste cincizeci de ani rezultatul ar fi același. O mână de oameni - mai mică sau mai mare - care te-ar plânge, după care, treptat, ai fi dat uitării. Cam asta e legea lumii, am putea spune. Așa se văd lucrurile din exteriorul tău.
Ceea ce vreau să te întreb apăsat este însă cum se văd toate acestea din interiorul tău? Cu siguranță nu ți-e egal - așa cum îi e majorității covârșitoare a celor din jurul tău - dacă mori azi, mâine sau peste cincizeci de ani. În primul rând e vorba de instinctul tău de conservare. Știu, în afară de asta mai e și altceva și-aici poți să-mi înșiri o groază de argumente. Însă, în toată cavalcada de argumente și motive, cei mai mulți oameni vor rata esențialul. Spuneți-i cum vreți: argumentul suprem, motivul absolut, esența esențelor s.a.m.d. Există ceva care îți spune că n-a sosit momentul să mori pentru că mai ai ceva de făcut. Dar nu știi care-i acel ceva.
De-aceea când moare cineva dintre cunoscuții tăi te îngrozești. Știi că mai ai ceva de făcut și sentimentul că decedatul n-a apucat să facă ceea ce era de făcut te copleșește și pe tine. Timpul trece și, după ceva timp, un alt cunoscut moare și din nou îți aduci aminte că aveai ceva de făcut în viața asta și n-ai făcut. Și-apoi timpul trece, uiți și te scufunzi în aceeași delăsare. Asta până când îți vine rândul. Și, dacă în acele momente ai încerca un sentiment de sinceritate față de tine, te-ai pălmui spunându-ți că, într-adevăr, întrucât oricum n-ai făcut acel ceva esențial, fraza cu care am început articolul ar fi adevărată în cazul tău. Cu alte cuvinte, cum se spune în popor, „ai făcut umbră pământului degeaba”.
Dacă ar fi să-ți rezumi viața de până acum ce-ar rămâne în afara rutinei: „trezit/muncit, trezit/muncit, trezit/muncit, trezit/muncit, trezit/muncit, distrat puțin fără să înțeleg de ce, odihnit din cauza excesului și-apoi de la început”? Poți descrie altfel săptămâna ta de lucru? Poate că da, dar pe-acolo te învârți. Ți se pare „cool” viața asta? Nu uita că trăiești „cea mai bună dintre lumile posibile”. Ai mașină la scară, bagi mâncare-n tine ca-n batoză, poți să bei până te îneci în alcool. Poți face orice. Ești fericit? Asta-i fericirea?
Ia-ți viața la interogat și o să înțelegi că ai o libertate mai mică decât un vierme. Ăla se mișcă liber, tu ești prins în capcana propriilor dorințe. Care dorințe nu-s ale tale, ci ți-au fost implantate pentru ca tu să servești ca un sclav destoinic. Privește-ți viața-n față și constată că e goală și prăfuită. Nu te ascunde după chestiuni sterile. Ești doar un balast de care chiar și tu te-ai debarasa cu plăcere. Fii obiectiv, nu încerca să te ascunzi pentru că n-ai de cine. Eu sunt în spatele literelor acestui text, nu în fața ta. Ești singur cu tine și poate că ar fi timpul să înțelegi cine ești.
Ai apărut pe lume dintr-un hazard? Existența ta e la fel de necesară precum cea a unei pietre căzute întâmplător în mijlocul drumului? N-ai niciun rost pe lume? Dacă te tentează răspunsul afirmativ, atunci nu înțeleg de ce mai pierzi timpul. Cumva pentru că în adâncul sufletului tău ceva îți spune că trebuie să mai faci ceva. Sau doar îți e pur și simplu frică pentru ceea ce e dincolo? Dacă dincolo nu e nimic de ce ți-e frică?
Ești la fel ca cea mai mare parte a oamenilor zilelor noastre. Știi prea puține pentru a discerne și prea multe pentru a beneficia de nativitatea ta. Când ești tânăr te crezi zeu. Îți forțezi limitele organismului care pur și simplu refuză să cedeze. Bei, fumezi, te droghezi, mănânci dulciuri cu tona, faci excese de toate tipurile. Nimic nu-ți stă în cale. Până-ntr-o zi când constați că ceva crapă-n tine. E doar o chestie care se rezolvă - îți spui amăgindu-te. Dar, treptat, constați că alte și alte organe încep să cedeze. Și-atunci se întâmplă să te întâlnești cu alți cunoscuți de-ai tăi din tinerețe care acum n-au problemele tale. Și-abia atunci îți dai seama că acești oameni care acum sunt sănătoși tun fac parte din două categorii: ori „fraierii fraierilor” - care nu gustau deloc excesele tinereții, ori „șmecherii șmecherilor” care, în ciuda faptului că luau parte la toate acele dezmățuri, rămâneau raționali și evitau excesele. Niciunul dintre oamenii aparținând acestor categorii nu erau „eroii petrecerii”. Acest rol îți era rezervat ție și celor ca tine. Adică majorității acelora care acum își târâie oasele neputincioase prin spitale.
La fel e și cu viața. Îți spun că te afli în categoria majoritară care e sortită pieirii. Sub tine sunt „proștii proștilor” care au inteligența nativă de a face ceea ce trebuie și „deștepții deștepților” care au făcut efortul de a se rupe de masă și de a înțelege care e calea. Cei ca tine sunt „eroii zilei”. Toți vă considerați supraoameni, știți tot și nu mai aveți ce învăța de la nimeni. Asemeni „tânărului invincibil” ajuns spectru al spitalului, la fel veți ajunge și voi să constatați că, de fapt, ceilalți au fost mult mai deștepți. Nu contează că unii s-au bazat pe nativitate, în timp ce alții pe învățătură. Rezultatul a fost că cele două categorii extreme sunt cele care s-au salvat și tu te uiți la ceilalți cu regretul că nu poți fi ca ei. Asta ți se rezervă la apusul vieții tale. Nu vei putea muri senin, cu sentimentul unei vieți împlinite, ci cu o teamă teribilă, de animal hăituit.
Îți mai spun încă odată: faci parte din tagma nefericiților. Ți-a fost deschis capul doar pe jumătate, atât cât să bâjbâi cu ochii deschiși într-o ceață deasă. Dacă vei fi sincer cu tine vei constata că totul e un haos în capul tău. Știi o groază de lucruri, dar de fapt nu știi nimic. Ai informații, dar n-ai cunoștințe. De-aceea mergi bâjbâind în ceața zilelor noastre.
Și-ți mai spun ceva. Pentru ca dezastrul tău să fie maxim, calea pe care ai fost condus prin intermediul educației e una fără întoarcere. Nu te mai poți întoarce la „prostie”, la „norul necunoașterii”. Cei care te-au adus în punctul în care te afli au știut bine ce fac și unde te duc. Te-au îmbătat cu mirajul luminii și te lasă să bâjbâi în ceață, acolo unde lumina pare a veni de pretutindeni și de nicăieri. Nu te mai poți întoarce, singura ta șansă e să te ridici deasupra ceții. Dacă poți, o faci și te salvezi. Dacă nu, roagă-te ca altcineva să aibă puterea să te extragă de-acolo!
Ceea ce vreau să te întreb apăsat este însă cum se văd toate acestea din interiorul tău? Cu siguranță nu ți-e egal - așa cum îi e majorității covârșitoare a celor din jurul tău - dacă mori azi, mâine sau peste cincizeci de ani. În primul rând e vorba de instinctul tău de conservare. Știu, în afară de asta mai e și altceva și-aici poți să-mi înșiri o groază de argumente. Însă, în toată cavalcada de argumente și motive, cei mai mulți oameni vor rata esențialul. Spuneți-i cum vreți: argumentul suprem, motivul absolut, esența esențelor s.a.m.d. Există ceva care îți spune că n-a sosit momentul să mori pentru că mai ai ceva de făcut. Dar nu știi care-i acel ceva.
De-aceea când moare cineva dintre cunoscuții tăi te îngrozești. Știi că mai ai ceva de făcut și sentimentul că decedatul n-a apucat să facă ceea ce era de făcut te copleșește și pe tine. Timpul trece și, după ceva timp, un alt cunoscut moare și din nou îți aduci aminte că aveai ceva de făcut în viața asta și n-ai făcut. Și-apoi timpul trece, uiți și te scufunzi în aceeași delăsare. Asta până când îți vine rândul. Și, dacă în acele momente ai încerca un sentiment de sinceritate față de tine, te-ai pălmui spunându-ți că, într-adevăr, întrucât oricum n-ai făcut acel ceva esențial, fraza cu care am început articolul ar fi adevărată în cazul tău. Cu alte cuvinte, cum se spune în popor, „ai făcut umbră pământului degeaba”.
Dacă ar fi să-ți rezumi viața de până acum ce-ar rămâne în afara rutinei: „trezit/muncit, trezit/muncit, trezit/muncit, trezit/muncit, trezit/muncit, distrat puțin fără să înțeleg de ce, odihnit din cauza excesului și-apoi de la început”? Poți descrie altfel săptămâna ta de lucru? Poate că da, dar pe-acolo te învârți. Ți se pare „cool” viața asta? Nu uita că trăiești „cea mai bună dintre lumile posibile”. Ai mașină la scară, bagi mâncare-n tine ca-n batoză, poți să bei până te îneci în alcool. Poți face orice. Ești fericit? Asta-i fericirea?
Ia-ți viața la interogat și o să înțelegi că ai o libertate mai mică decât un vierme. Ăla se mișcă liber, tu ești prins în capcana propriilor dorințe. Care dorințe nu-s ale tale, ci ți-au fost implantate pentru ca tu să servești ca un sclav destoinic. Privește-ți viața-n față și constată că e goală și prăfuită. Nu te ascunde după chestiuni sterile. Ești doar un balast de care chiar și tu te-ai debarasa cu plăcere. Fii obiectiv, nu încerca să te ascunzi pentru că n-ai de cine. Eu sunt în spatele literelor acestui text, nu în fața ta. Ești singur cu tine și poate că ar fi timpul să înțelegi cine ești.
Ai apărut pe lume dintr-un hazard? Existența ta e la fel de necesară precum cea a unei pietre căzute întâmplător în mijlocul drumului? N-ai niciun rost pe lume? Dacă te tentează răspunsul afirmativ, atunci nu înțeleg de ce mai pierzi timpul. Cumva pentru că în adâncul sufletului tău ceva îți spune că trebuie să mai faci ceva. Sau doar îți e pur și simplu frică pentru ceea ce e dincolo? Dacă dincolo nu e nimic de ce ți-e frică?
Ești la fel ca cea mai mare parte a oamenilor zilelor noastre. Știi prea puține pentru a discerne și prea multe pentru a beneficia de nativitatea ta. Când ești tânăr te crezi zeu. Îți forțezi limitele organismului care pur și simplu refuză să cedeze. Bei, fumezi, te droghezi, mănânci dulciuri cu tona, faci excese de toate tipurile. Nimic nu-ți stă în cale. Până-ntr-o zi când constați că ceva crapă-n tine. E doar o chestie care se rezolvă - îți spui amăgindu-te. Dar, treptat, constați că alte și alte organe încep să cedeze. Și-atunci se întâmplă să te întâlnești cu alți cunoscuți de-ai tăi din tinerețe care acum n-au problemele tale. Și-abia atunci îți dai seama că acești oameni care acum sunt sănătoși tun fac parte din două categorii: ori „fraierii fraierilor” - care nu gustau deloc excesele tinereții, ori „șmecherii șmecherilor” care, în ciuda faptului că luau parte la toate acele dezmățuri, rămâneau raționali și evitau excesele. Niciunul dintre oamenii aparținând acestor categorii nu erau „eroii petrecerii”. Acest rol îți era rezervat ție și celor ca tine. Adică majorității acelora care acum își târâie oasele neputincioase prin spitale.
La fel e și cu viața. Îți spun că te afli în categoria majoritară care e sortită pieirii. Sub tine sunt „proștii proștilor” care au inteligența nativă de a face ceea ce trebuie și „deștepții deștepților” care au făcut efortul de a se rupe de masă și de a înțelege care e calea. Cei ca tine sunt „eroii zilei”. Toți vă considerați supraoameni, știți tot și nu mai aveți ce învăța de la nimeni. Asemeni „tânărului invincibil” ajuns spectru al spitalului, la fel veți ajunge și voi să constatați că, de fapt, ceilalți au fost mult mai deștepți. Nu contează că unii s-au bazat pe nativitate, în timp ce alții pe învățătură. Rezultatul a fost că cele două categorii extreme sunt cele care s-au salvat și tu te uiți la ceilalți cu regretul că nu poți fi ca ei. Asta ți se rezervă la apusul vieții tale. Nu vei putea muri senin, cu sentimentul unei vieți împlinite, ci cu o teamă teribilă, de animal hăituit.
Îți mai spun încă odată: faci parte din tagma nefericiților. Ți-a fost deschis capul doar pe jumătate, atât cât să bâjbâi cu ochii deschiși într-o ceață deasă. Dacă vei fi sincer cu tine vei constata că totul e un haos în capul tău. Știi o groază de lucruri, dar de fapt nu știi nimic. Ai informații, dar n-ai cunoștințe. De-aceea mergi bâjbâind în ceața zilelor noastre.
Și-ți mai spun ceva. Pentru ca dezastrul tău să fie maxim, calea pe care ai fost condus prin intermediul educației e una fără întoarcere. Nu te mai poți întoarce la „prostie”, la „norul necunoașterii”. Cei care te-au adus în punctul în care te afli au știut bine ce fac și unde te duc. Te-au îmbătat cu mirajul luminii și te lasă să bâjbâi în ceață, acolo unde lumina pare a veni de pretutindeni și de nicăieri. Nu te mai poți întoarce, singura ta șansă e să te ridici deasupra ceții. Dacă poți, o faci și te salvezi. Dacă nu, roagă-te ca altcineva să aibă puterea să te extragă de-acolo!
luni, 20 ianuarie 2020
A doua treaptă
După ce am discutat despre iluziile democrației-liberale, e timpul să vedem care este calea de eliberare din capcanele acesteia. Cunoașterea capcanei în care suntem prinși de mai bine de două sute de ani este esențială pentru a ne putea elibera de jugul artificial, de iluziile actualei societăți.
sâmbătă, 18 ianuarie 2020
Iluziile democrației
O să vă explic în cele ce urmează de ce nu trebuie să așteptați nimic bun de la actuala paradigmă de organizare a societății. Teoretic, democrația ne ajută să obținem absolut tot ce ne dorim. Pentru a ajunge însă să-ți pui în practică ideea, trebuie să intri în politică, iar unitatea de bază a politicii este partidul.
Așadar, dacă ai o idee, trebuie să intri într-un partid(sau să-ți faci unul), să treci prin furcile caudine ale selecției, să intri în Parlament, acolo să propui modificarea legislativă pe care o dorești și, în final, să obții votul legii care te-a făcut să intri în politică. Pe hârtie totul arată teribil. În realitate însă lucrurile stau radical opus.
Așadar, dacă ai o idee, trebuie să intri într-un partid(sau să-ți faci unul), să treci prin furcile caudine ale selecției, să intri în Parlament, acolo să propui modificarea legislativă pe care o dorești și, în final, să obții votul legii care te-a făcut să intri în politică. Pe hârtie totul arată teribil. În realitate însă lucrurile stau radical opus.
vineri, 17 ianuarie 2020
Statul eșuat și posibila soluție
Vă dați seama ce cloacă e politica asta a noastră în condițiile în care personaje tragicomice gen Andrei Caramitru, Moise Guran, Marian Ceaușescu, Nicușor Dan, Dan Barna, Cosette Chichirău s.a.m.d. au loc în prim planul scenei? Cum adică să se uite cineva în gura lui Moise Guran? Sau a lui Andrei Caramitru?
Cum poate lua cineva în serios aberațiile pe care le spun ăștia? E clar că e ceva putred atât la noi, cât și în sistemul pe care l-am ales. Într-adevăr, democrația are păcatul fundamental de a reduce totul la cel mai mic numitor comun, însă sunt țări care reușesc să compenseze acest neajuns prin promovarea unor personalități menite a echilibra cumva balanța.
La noi e situația cea hidoasă: sistemul încurajează proștii și proștii îl acaparează. De-aceea nu se mai poate respira. Politica e invadată de proști imbecili, cultura de lumpenintelectuali, iar instituțiile statului colcăie de nulități. Sunt convins că mlaștina în care ne scufundăm nu se va putea corecta niciodată, astfel încât singura șansă de contracarare este dezvoltarea unei structuri paralele care să nu interfereze cu statul, sau, dacă o face, să o facă la modul minimal.
Spun toate acestea deoarece, la fiecare articol în care prezint neajunsurile sistemului în care-am fost târâți, mult prea mulți mă întreabă care sunt soluțiile. Singura soluție pe care o văd este ignorarea actualului stat și construirea unui alt stat bazat pe principii solide. Ridicarea de jos în sus, pe fundația solidă a rădăcinilor naționale, a principiilor noastre care ne eliberează, nu pe baza toxicelor ideologii de import.
Treptat, în perioada următoare, o să încerc să creionez ceva mai multe, invitându-vă să participați atât la partea de construcție intelectuală a acestui sistem, dar, mai ales, la cea fizică. Schimbarea României nu se mai poate face decât de jos în sus. Nu vă așteptați minuni că nu se vor întâmpla. Dacă vreți să schimbați ceva, schimbarea trebuie să fiți voi!
Cum poate lua cineva în serios aberațiile pe care le spun ăștia? E clar că e ceva putred atât la noi, cât și în sistemul pe care l-am ales. Într-adevăr, democrația are păcatul fundamental de a reduce totul la cel mai mic numitor comun, însă sunt țări care reușesc să compenseze acest neajuns prin promovarea unor personalități menite a echilibra cumva balanța.
La noi e situația cea hidoasă: sistemul încurajează proștii și proștii îl acaparează. De-aceea nu se mai poate respira. Politica e invadată de proști imbecili, cultura de lumpenintelectuali, iar instituțiile statului colcăie de nulități. Sunt convins că mlaștina în care ne scufundăm nu se va putea corecta niciodată, astfel încât singura șansă de contracarare este dezvoltarea unei structuri paralele care să nu interfereze cu statul, sau, dacă o face, să o facă la modul minimal.
Spun toate acestea deoarece, la fiecare articol în care prezint neajunsurile sistemului în care-am fost târâți, mult prea mulți mă întreabă care sunt soluțiile. Singura soluție pe care o văd este ignorarea actualului stat și construirea unui alt stat bazat pe principii solide. Ridicarea de jos în sus, pe fundația solidă a rădăcinilor naționale, a principiilor noastre care ne eliberează, nu pe baza toxicelor ideologii de import.
Treptat, în perioada următoare, o să încerc să creionez ceva mai multe, invitându-vă să participați atât la partea de construcție intelectuală a acestui sistem, dar, mai ales, la cea fizică. Schimbarea României nu se mai poate face decât de jos în sus. Nu vă așteptați minuni că nu se vor întâmpla. Dacă vreți să schimbați ceva, schimbarea trebuie să fiți voi!
joi, 16 ianuarie 2020
Economia minciunilor
Aflu cu stupoare că Larry Ellison, șeful suprem al Oracle, a câștigat 1.6 mld $ din momentul în care a intrat în board-ul Tesla. Pe 27 decembrie 2018, Ellison a cumpărat un număr de 3 milioane de acțiuni ale producătorului american de mașini electrice. După șase luni, investiția lui Ellison și-a pierdut aproape jumătate din valoare. Din acel moment de minim, acțiunile au crescut isteric, iar în prezent acțiunile se află din nou pe maxim. Întrebarea logică ar fi „de ce?”.
miercuri, 15 ianuarie 2020
Japonia de dincolo de propagandă
Carlos Ghosn a evadat spectaculos din Japonia, după care, într-o conferință de presă fulminantă, a arătat ceea ce știa toată lumea, anume că regele e gol. Cei care au cât de cât habar de situație, știu bine Japonia și democrația sunt precum „baba și boxul” - dacă e să folosesc o expresie din copilăria mea.
duminică, 12 ianuarie 2020
Teroarea ideologică
Intrăm în momentul în care ideologia începe să macine inclusiv propria mașinărie de propagandă. În Anglia avem o nouă vedetă a cenzurii de stat: Advertising Standards Authority sau ASA, un fel de autoritate care are dreptul de a retrage orice material publicitar dacă descoperă că nu îndeplinește anumite standarde.
joi, 9 ianuarie 2020
Trump, un fel de Dragnea. Sau invers
Prima acțiune pe care a făcut-o Trump când a venit la Casa Albă a fost închiderea paginii gay a site-ului instituției al cărei șef devenise. Susținătorii săi au răsuflat a satisfacție. N-au trecut însă decât vreo doi ani de la acea acțiune și Trump a dat ordin direct tuturor ambasadorilor pe care-i are SUA în lume pentru a forța peste tot ceea ce generic numim „agenda gay”.
miercuri, 8 ianuarie 2020
Guvernul ticăloșiei absolute
Au trecut doar două luni de când guvernul marionetă a fost investit printr-o lovitură parlamentară. Aveți idee ce s-a întâmplat în aceste două luni? S-o luăm pe rând.
Deficitul bugetar a explodat la 4.4% din PIB, fără ca vreun oficial de-al UE să se tăvălească pe jos din cauza ofuscării pricinuite de o asemenea depășire. Dacă sub guvernarea PSD s-ar fi întâmplat o depășire a celor trei procente, chiar și cu 0.01%, ar fi fost jihadul de la București până la Washington via Bruxelles. Iar ambasada Suediei s-ar fi tăvălit în chinuri de grija „bunăstării” afectate de ciuma roșie. Și nu doar că deficitul bugetar s-a dus în plopi, dar praf-ministrul de finanțe a hotărât să seteze un deficit bugetar pentru 2020 de 3.5%! Tot peste țintă și fără ca cineva să protesteze. Și e logic să nu protesteze nimeni. Populația care umple țara asta n-are habar de chestiuni atât de abstracte, însă șmecherii știu bine cu ce se mănâncă toate aceste chițibușuri.
Deficitul bugetar a explodat la 4.4% din PIB, fără ca vreun oficial de-al UE să se tăvălească pe jos din cauza ofuscării pricinuite de o asemenea depășire. Dacă sub guvernarea PSD s-ar fi întâmplat o depășire a celor trei procente, chiar și cu 0.01%, ar fi fost jihadul de la București până la Washington via Bruxelles. Iar ambasada Suediei s-ar fi tăvălit în chinuri de grija „bunăstării” afectate de ciuma roșie. Și nu doar că deficitul bugetar s-a dus în plopi, dar praf-ministrul de finanțe a hotărât să seteze un deficit bugetar pentru 2020 de 3.5%! Tot peste țintă și fără ca cineva să protesteze. Și e logic să nu protesteze nimeni. Populația care umple țara asta n-are habar de chestiuni atât de abstracte, însă șmecherii știu bine cu ce se mănâncă toate aceste chițibușuri.
luni, 6 ianuarie 2020
Soleimani și ceea ce urmează
3 ianuarie 2020, ziua în care a fost ucis Qasser Soleimani este ziua din care absolut nimic nu va mai fi ca înainte. Așa cum am mai spus, Soleimani a fost asasinat mișelește, într-un mod care a coborât nivelul confruntării la un nivel atât de jos încât secole întregi de civilizație au fost șterse cu buretele. De-acum înainte războiul va fi mai nemilos ca niciodată, crimele vor fi din ce în ce mai abominabile, iar imaginile pe care le vom vedea din ce în ce mai radicale. Lumea nu va mai fi niciodată ca acum. Dar să lăsăm lamentările și să înțelegem cum stăm în teren.
vineri, 3 ianuarie 2020
Moartea unui erou
Cred că am fost printre primii care-au aflat despre moartea generalului Qassem Soleimani. Inițial am crezut că e fake news. Apoi, după tweet-ul inițial, au început să se propage informațiile. Știam sursa, astfel încât nu le-am dat crezare. Era absolut penibil să fie așa. Ceva mai târziu, am primit confirmarea din partea a două surse „neinfectate” de tweet-ul inițial: una israeliană și una irakiană. Abia atunci am înțeles că știrea era adevărată.
Înainte de a trece mai departe, trebuie să înțelegeți că Soleimani a fost ucis mișelește. Toate operațiunea nu are absolut nimic de-a face cu războiul, cu vreo poveste complicată de spionaj sau cu altceva. Nu! Soleimani avea statut diplomatic în Irak, era trimis oficial acolo, astfel încât era persoană protejată, beneficiind de imunitate diplomatică. N-a fost nicio poveste cu spioni care-ar fi aflat despre „deplasările secrete” ale generalului iranian. Adevărul e că se știa că se află la aeroport deoarece nu se ferea de nimic. Lucra la vedere, beneficiind de statutul său diplomatic. Dacă ar fi vrut să fie nevăzut, în mod sigur ar fi acționat în umbră, așa cum a făcut-o nu de puține ori în teritoriul inamic.
Ceea ce a făcut Trump, ordonând lichidarea unei persoane care se bucura de statut diplomatic și se deplasa neprotejat, e o acțiune demnă de „subtilitatea” unor țărănoi nespălați și cu scuipat în barbă. Așa ceva pur și simplu nu se face.
Întrebarea care se pune acum este care va fi riposta? Greu de spus. Americanii au acționat atât de ghiolbănește încât nicio acțiune ulterioară nu va mai fi de neînțeles. Au coborât la un nivel atât de jos confruntarea încât totul a devenit de neimaginat. De-aceea mult timp am fost blocat și n-am dat crezare „zvonului” privind asasinarea sa.
Certitudinea pe care o am e că pentru mulți oameni din Orient, dispariția generalului reprezintă, în primul rând, un șoc teribil, urmat de perplexitate. Din punctul de vedere al succesiunii se va trece ușor peste dispariția sa întrucât cei din forțele Quds sunt toți militari bravi, de prim rang. Însă aura legendară pe care o avea va fi extrem de greu să fie obținută de altcineva. Soleimani intră direct în legendă, spre deosebire de dușmanii săi intrați definitiv în rahatul penibilului, al lipsei de onestitate și al banditismului afișat pe față.
Scânteia Orientului pare a se fi aprins odată cu acest gest mișelesc. Acum nu mai vorbim despre „dacă” ci despre „când”, iar de-aici lucrurile încep să se complice teribil. Vă voi reaminti un amănunt trecut cu vederea: tehnologia balistică pe care-o deține Kim Jong-un e de origine iraniană. Nu cred că liderul nord-coreean nu le va întoarce iranienilor serviciile prin know-how pentru obținerea armei nucleare. Iar asta se va produce repede, dacă nu cumva deja s-a produs. Și, cu acest prilej, transformarea Orientului într-un foc de artificii e extrem de aproape. Sunt curios pe cine va ferici cel mai mult noua paradigmă!
Înainte de a trece mai departe, trebuie să înțelegeți că Soleimani a fost ucis mișelește. Toate operațiunea nu are absolut nimic de-a face cu războiul, cu vreo poveste complicată de spionaj sau cu altceva. Nu! Soleimani avea statut diplomatic în Irak, era trimis oficial acolo, astfel încât era persoană protejată, beneficiind de imunitate diplomatică. N-a fost nicio poveste cu spioni care-ar fi aflat despre „deplasările secrete” ale generalului iranian. Adevărul e că se știa că se află la aeroport deoarece nu se ferea de nimic. Lucra la vedere, beneficiind de statutul său diplomatic. Dacă ar fi vrut să fie nevăzut, în mod sigur ar fi acționat în umbră, așa cum a făcut-o nu de puține ori în teritoriul inamic.
Ceea ce a făcut Trump, ordonând lichidarea unei persoane care se bucura de statut diplomatic și se deplasa neprotejat, e o acțiune demnă de „subtilitatea” unor țărănoi nespălați și cu scuipat în barbă. Așa ceva pur și simplu nu se face.
Întrebarea care se pune acum este care va fi riposta? Greu de spus. Americanii au acționat atât de ghiolbănește încât nicio acțiune ulterioară nu va mai fi de neînțeles. Au coborât la un nivel atât de jos confruntarea încât totul a devenit de neimaginat. De-aceea mult timp am fost blocat și n-am dat crezare „zvonului” privind asasinarea sa.
Certitudinea pe care o am e că pentru mulți oameni din Orient, dispariția generalului reprezintă, în primul rând, un șoc teribil, urmat de perplexitate. Din punctul de vedere al succesiunii se va trece ușor peste dispariția sa întrucât cei din forțele Quds sunt toți militari bravi, de prim rang. Însă aura legendară pe care o avea va fi extrem de greu să fie obținută de altcineva. Soleimani intră direct în legendă, spre deosebire de dușmanii săi intrați definitiv în rahatul penibilului, al lipsei de onestitate și al banditismului afișat pe față.
Scânteia Orientului pare a se fi aprins odată cu acest gest mișelesc. Acum nu mai vorbim despre „dacă” ci despre „când”, iar de-aici lucrurile încep să se complice teribil. Vă voi reaminti un amănunt trecut cu vederea: tehnologia balistică pe care-o deține Kim Jong-un e de origine iraniană. Nu cred că liderul nord-coreean nu le va întoarce iranienilor serviciile prin know-how pentru obținerea armei nucleare. Iar asta se va produce repede, dacă nu cumva deja s-a produs. Și, cu acest prilej, transformarea Orientului într-un foc de artificii e extrem de aproape. Sunt curios pe cine va ferici cel mai mult noua paradigmă!