Ne-am putea întreba cum de e posibil așa ceva? De un secol și jumătate, civilizația noastră pe care o considerăm cea mai evoluată din toate timpurile n-a reușit să facă o alternativă la ceea ce a fost o soluție adaptată secolului XIX. Pur și simplu am rămas cu „țeava” aia de câteva sute de metri, punând-o să fie tranzitată de vase din ce în ce mai mari. Și, în momentul în care unul dintre „giganții prezentului” s-a pus de-a curmezișul am realizat cât suntem de proști. În mare cam așa s-ar traduce evenimentul la care asistăm.
În „Timpuri virale. Gânduri pe contrasens”, Alexandru Petria și-a inventariat experiența actualei pandemii. Desigur, privind superficial, ne-am putea întreba la ce bună o mărturie atât de recentă în condițiile în care toți am trăit experiența? Ei bine, fix aici e punctul forte al cărții, cel care vă va surprinde și vă va face să nu vă mai opriți din citit.
Ideologia lumii de azi a reușit să infecteze toate domeniile vieții, cu eficiență similară marilor pandemii ale istoriei. Nu fac gratuit comparația. Ne infectăm cu germenii mizerabili ai ideologiei aproape la fel cum se infectau oamenii de ciumă în Evul Mediu târziu. Din nefericire, cu cei infectați nu prea mai poți intra în dialog întrucât se înscriu cu o voluptate greu de înțeles pe drumul fără întoarcere al distrugerii de sine. Însă, spre deosebire de boli, ideologia lasă germeni discreți, care modifică treptat comportamentul victimei, conducându-l încet și sigur pe drumul damnatului.
Toată lumea a rămas surprinsă anul trecut când, pe față, autoritățile chineze au trecut la represalii asupra celei mai mari companii tehnologice chinezești, Alibaba. Nu doar că le-au făcut praf ceea ce se anunța a fi cel mai mare IPO din istorie, dar de atunci, în mod public, Alibaba este faultată. Și nu doar Alibaba. De aceeași atitudine a autorităților au parte și celelalte mari companii tehnologice. Giganți precum Tencent(proprietarul QQ și WeChat), JD.com(care controlează 360buy.com) se văd trecuți, peste noapte, în rândul dușmanilor poporului.
Este adevărat că SUA încă au în patrimoniu „cloșca cu puii de aur” a planetei. E perfect adevărat că asta le dă un avantaj competitiv de necontestat de care au tot beneficiat de-a lungul secolului XX. Există însă și un revers al acestei puteri pe care puțini ajung să-l conștientizeze: banul tâmpește. Și-o face la propriu, nu la figurat!
Privind în istorie putem lesne constata ce s-a întâmplat cu Spania colonială. Avea atâta aur încât practic spaniolul nu mai trebuia să muncească. Probabil, vizitând muzeele spaniole, sunteți surprinși de cantitatea imensă de pictură flamandă pe care o deține Spania. Motivul e simplu: în perioada colonială, puterea financiară a Spaniei a atras ca un magnet flamanzii. Și nu numai pe ei. Orice producător de ceva din Europa era interesat de Spania pentru că, asemeni Americii de acum, pe acea vreme spaniolii aveau aurul. Păreau că găsiseră „fântâna de leac”. Nu mai trebuiau să facă nimic. Doar comandau și ceea ce-și doreau le sosea instantaneu.
Ce s-a întâmplat știți: imediat ce coloniile și-au declarat independența, Spania a intrat într-o negură a istoriei. Economia era mai mult decât înapoiată întrucât acolo nu se mai producea nimic, totul se cumpăra. Nu existau cunoștințe, nu existau procese, nu existau capacități de producție. După ani de huzur, spaniolii se trezeau asemeni omului mahmur: nu știau ce e cu ei pe lumea asta și, mai mult, habar n-aveau ce să facă. Nu-i de mirare că în secolul XX au fost prinși într-o „aventură” comunistă. Și, la fel, nu e de mirare că, în ciuda faptului că Franco i-a scăpat de comunism încercând să le arate calea normală, după moartea acestuia au revenit treptat în zona care-i duce la dezastru. Blestemul banului e unul care nu iartă.
Exact de un destin similar, dar derulat cu o viteză mai mare, au parte și americanii acum. La fel ca spaniolii au profitat de „poziția monetară” excepțională pe care au avut-o. Și-au exportat toate deficitele generând crize timp de mai bine de un secol. Acum însă sunt la capătul puterilor. Economie nu mai au deoarece și-au externalizat totul în China și aiurea. Nimeni nu e interesat decât să vândă acolo. O parte importantă a populației trăiește din ajutoare sociale. Cealaltă parte, în majoritate, trăiește într-o fantasmă continuă: se împrumută de la vârste fragede pentru studii al căror cost nu și-l permit, apoi intră pe piața muncii și se împrumută pentru a-și lua case pe care nu și le permit. Un fenomen artificial face ca prețul caselor să crească, astfel încât, prin reevaluări succesive, proprietarul de casă să poată accesa credite și mai mari. Cu alte cuvinte, casa luată pe datorie se transformă într-un ATM care-i furnizează bani „proprietarului” în schimbul unei rate mai mari către bancă. Practic individul e învățat să fie falit, fiind împins pe calea unor insolvențe din ce în ce mai mari. Începi cu creditul pentru studii - a cărui rată poate depăși 10%!!! - și-apoi pornești cu ipotecarul. Și, întrucât ai nevoie de bani, mărești ipotecarul contra bani gheață. Partea interesantă e că, în ciuda datoriilor uriașe pe care le acumulezi, tu ești insolvent întreaga viață.
E o imensă schemă Ponzi, având FED-ul pe post de corn al abundenței. Chestiunile de acest tip însă nu pot merge la infinit. Și dezechilibrele se văd din ce în ce mai clar. China produce, America importă pentru consum. De-aici rezultă un dezechilibru care se traduce într-o datorie. Într-adevăr, America plătește cu bani produsele chinezești, doar că banul e, în ultimă instanță, o datorie, o obligație de plată. Deficitul comercial al SUA - pe care Trump a încercat cu disperare să-l acopere - e în creștere. Și nu are nicio șansă de revenire întrucât America, similar Spaniei coloniale, se află în imposibilitatea de a face ceva. Procesele economice interne îi sunt rupte, producția nu mai există, iar ceea ce e nou nu face altceva decât să distrugă mai mult. Spre exemplu, fiecare job nou creat de Amazon distruge până la optsprezece job-uri tradiționale! Jobul prost al Amazonului, plătit spre minim, înlocuiește job-uri care aveau nu doar relevanță economică, dar și împărțeau uniform bunăstarea Americii. Amazonul a ajuns să provoace mai mult rău economiei americane decât China! Iar acesta e un simptom serios.
Ceea ce urmează e deja previzibil. Tranzacțiile internaționale încep să ocolească dolarul. Motivul? Toți îl văd ca pe o monedă rea, de care trebuie să scape. Și pentru asta îl înlocuiesc cu alte mijloace. Deja petrolul se tranzacționează și în yuani, rușii vând gazul chinezilor contra produse, iar exemplele pot continua. Americanii elicopterizează bani cu disperare pentru a-și salva economia. Doar că banii, în loc să accelereze circulația mărfurilor alimentează un alt circuit toxic: cel financiar-bancar. Oamenii deja faliți, din banii primiți, își plătesc datoriile către bănci pentru a evita momentul evacuării din casă. Sau, dacă nu fac asta, fac ceva și mia nebunesc: își joacă ajutoarele la ruleta bursei, sperând să imite modul în care profită bogații planetei. Asta deoarece, după un an fără muncă nu mai au de niciunele. Astfel, banii elicopterizați nu ajung în economie ci la bănci, amplificând astfel spirala datoriilor în care SUA se scufundă din ce în ce mai rapid.
Mai devreme sau mai târziu SUA va face implozie, fără niciun drept de apel. Știu că voi fi taxat pentru afirmația mea extrem de categorică. Însă mai știu un lucru valabil de când lumea: te poți bate cu orice dușman, dar n-ai cum să te bați cu logica și cu realitatea. SUA e în luptă cu ambele.
În scurt timp se va dovedi, a câta oară?, rolul toxic al banului judecat ca marfă. Banul nu e o marfă, rețineți asta! Dacă îl considerați o marfă, ajungeți să-l stocați îmbogățindu-i pe bancheri și falimentându-vă pe voi. Banul e un instrument de schimb și asta trebuie să rămână. Nu o marfă. De fapt aici e înșelătoria sa. Atâta vreme cât banul facilitează dezvoltarea unor procese economice, el este util. Când însă ajunge să fie el însuși o valoare, devine distructiv. De-aici vine și căderea Americii. Tentația e mare când te afli lângă borcanul cu miere, iar după ce ai călcat strâmb ți se pare că totul ți se cuvine. Însă reversul medaliei nu întârzie să se arate.
Citind mărturiile publicate de cei de la R3Media te cutremuri. Sunt doar câteva instituții media care au curajul de a prelua și difuza mărturiile din interiorul spitalelor. În rest, toți ceilalți pun batista pe țambal. Lumea însă înțelege. Încă de anul trecut, de când erai luat și internat cu japca pentru vina de a fi asimptomatic, oamenii simpli au înțeles că, peste noapte, spitalele s-au transformat în instituții de exterminare în masă. Mergi la spital și te infectezi cu COVID sau te pricopsești cu o infecție nosocomială, sau iei foc sau, în ultimă instanță, ești sacrificat pe eșafodul de la ATI.
Aș fi crezut, ca oricine, că totul e generat strict de aglomerare, de programul de muncă de-a dreptul inuman, de stres sau, de ce nu?, de neînțelegerea noastră în ceea ce privește procedurile medicale. Ar fi putut fi orice, doar că nu e asta. Iată cum răspunde acuzelor purtătorul de cuvânt al Spitalului Județean Sibiu: „Să ne ancheteze pe noi și să vină să trateze persoanele din ATI curajoșii, cei care sunt tari și ard măștile.” Ați văzut până acum sfidare mai mare? Ăsta se crede supraom, deasupra tuturor. El are voie să facă orice!
Cum oare de s-a ajuns aici? Medicii, altă dată printre cei mai respectați oameni din societate, au ajuns să fie priviți precum niște ciocli. Și, credeți-mă, nu-i vina lor! Este incredibil cât de ușor s-a reușit transformarea sistemului medical autohton într-o hazna. Și în cât de puțin timp. Privind retrospectiv aproape că nu-mi vine să cred.
„Să plece!” le spunea băsescu medicilor în 2010. Și,simțind că nu mai e rost să stea în țară, mulți medici au plecat. A fost primul atac asupra sistemului sanitar autohton, o ieșire la baionetă avându-l în frunte pe președintele ticălos de atunci. Și, ca să-și arate ticăloșia pe față, băsescu nu s-a limitat doar la a le spune „Valea!” medicilor, ci a mers mai departe, închizând spitale. La recomandarea UE, desigur! Fără nicio surpriză, o degringoladă generală a pus stăpânire pe un sistem care, până atunci, funcționase destul de bine.
Era doar începutul. S-a continuat cu lichidarea Institutului Cantacuzino, pentru a face România dependentă de vaccinurile produse de marii mahări mondiali. Din acest punct de vedere, după închiderea renumitului institut, România a intrat cu brio în rândul țărilor subdezvoltate medical, alături de cele africane. Apoi s-a început atacul „juridic” asupra marilor medici ai țării. O târlă de procurori care n-aveau habar de nimic au început să-i ia la întrebări pe marii profesori ai țării. Oameni care erau cap de afiș la congrese medicale de renume, au ajuns bătaia de joc ai unor neica nimeni. Toți au fost târâți prin mizeria anchetelor însăilate, dublate de informații false aruncate în presă. Toți au fost târâți prin noroiul controlului judiciar, cu găștile agresive de cameramani și dudui spălate pe creier care puneau întrebări inepte. Ce să te mai aștepți de la un sistem care devenise ținta predilectă a golanilor din ceea ce se numește „sistem subteran”? Un doctor de-a dreptul genial, care, prin operații imposibile făcuse bine mii de copii considerați „fără speranță”, a fost târât în mizeria „procurorilor”. N-am văzut pe niciunul dintre părinții cărora acel medic le readusese zâmbetul pe buze solidarizându-se cu el. Au stat toți cu capul la cutie. Au uitat ei oare că, la un moment dat, acel doctor a fost singura lor speranță? Au uitat ei oare că acel om le-a transformat copiii din epave în oameni normali? La fel și-n ceea ce-i privește pe cei salvați de medicii târâți nedrept prin mocirla sistemului ticălos care pretinde că face justiție. Vă dați totuși seama că, pe vremea aceea, un procuror semianalfabet ajunsese să câștige două sute de milioane pe lună pentru a ancheta un medic de renume care câștiga de zece ori mai puțin decât procurorul? Și medicul era considerat „coruptul”! Iată semnele căderii noastre ca oameni!
În paralel cu nebunia arestărilor s-a instaurat, treptat, mafia medicamentelor. Au început să apară crizele de medicamente, prețurile au sărit și o întreagă golănie s-a instaurat peste tot. Aș vrea să conștientizați că, în perioada lui Ceaușescu, indiferent cât de săraci am fost noi, indiferent de restricțiile impuse importurilor, absolut niciodată nu a existat vreo criză de medicamente. Niciodată nu s-a amânat vreo campanie de vaccinare din cauză că n-ar exista vaccinuri. Niciodată, când a fost vreo urgență, nu a lipsit vreun medicament esențial. Când a venit dezastrul de la Cernobîl, elevii au primit la școală pastile cu iod. Pur și simplu, în sistemul sanitar totul a mers!
A fost însă necesar să se instaureze noțiunea de piață și într-un domeniu care n-ar fi trebuit să aibă de-a face în veci cu „piața”. Și-așa a început nebunia. Lipsă de medicamente, crize induse, refuz al importatorilor de a aduce anumite medicamente, vânzări la suprapreț, mituirea doctorilor pentru prescrierea anumitor medicamente, exportarea medicamentelor abia importate s.a.m.d., iată fenomene cu care n-ar fi trebuit să vă întâlniți niciodată.
Acum ne aflăm în fața asaltului final. Se dorește privatizarea întregului sistem sanitar pentru ca grasul buget al Sănătății să devină obiect al profitului scos de șmecherii sistemului. În mod normal, banii băgați în Sănătate n-ar trebui speculați. Pur și simplu, acolo ar trebui să bagi banii strict pentru a vindeca oamenii sau pentru a le mai curma din suferință, nu pentru a îmbogăți niște șmecheri.
Prioritatea celor care se află acum la putere este însă alta: sifonarea cât mai multor bani din Sănătate. Nu degeaba unchiulețul actualului ministru e cine e. Nu degeaba, în ciuda faptului că nu-i capabil să demonstreze că are o diplomă, Vlăduț e ținut în continuare.
E groaznic ceea ce se întâmplă. Șmecherii au pus mâna pe țară și-și fac de cap. Iar noi nu facem nimic altceva decât să privim cu pasivitate la cum suntem omorâți cu bună știință. Peste ceva vreme ne vom întreba iar „cum de-a fost posibil” sau, din disperare, vom urla precum câinii la lună. Va fi însă prea târziu. După ce lupii au devorat victima, resturile rămase în putrefacție nu mai pot face nimic.
Cu toate acestea, planul cincinal a fost un instrument revoluționar introdus de comuniști. Spărgând monotonia anuală, cea permanent ocupată cu „închiderea bugetului”, planul cincinal oferea timpul necesar investițiilor masive în componente strategice. Un baraj, o fabrică mare, o rafinărie etc. sunt investiții majore care nu pot fi prinse într-un plan anual. Pentru aceste investiții cincinalul oferă un orizont de timp suficient de mare pentru a se realiza și, în același timp, suficient de mic pentru ca societatea, în ansamblul său, să simtă schimbarea. De asemenea, trebuie menționat că instrumentul planului cincinal nu poate fi folosit în societăți permanent brăzdate de alegeri, întrucât acolo, în general, politica se schimbă odată la patru ani.
Criticii metodei ar putea să spună că, iată, în ciuda eficienței pe care-o laud eu, planul cincinal a eșuat la pachet cu societatea socialist-comunistă. Până la urmă „lumea agitată și dezordonată” a Occidentului, fără planuri cincinale și alte artificii organizatorice, a reușit să zdrobească societățile comuniste. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa.
Întâmplător mi-au căzut ochii pe cel de-al paisprezecelea plan cincinal al Chinei. Mă așteptam să fie, în stilul consacrat al comunismului, o înșiruire stearpă de cuvinte. Aiurea, planul este unul cât se poate de concret, lipsit de brizbrizurile la care mă așteptam. Este un document clar, concis, la obiect, numai bun de pus în aplicare. Iar ceea ce conține te pune pe gânduri.
În primul rând, se vorbește despre succesul țării în ceea ce privește combaterea sărăciei extreme. Iar, pentru China, credeți-mă că este un succes major. În ciuda anului greu care a trecut, China a reușit să îndeplinească acest obiectiv, iar prezența sa în planul cincinal care urmează este motivată de întărirea zonelor recent scoase din sărăcie. Guvernul vrea alocarea de investiții pentru consolidarea zonelor respective, astfel încât să nu mai existe o cale de reîntoarcere în sărăcie.
Apoi documentul o virează brusc vorbind despre investițiile pe care țara urmează să le facă în cercetarea științifică fundamentală și în știința de frontieră. Chinezii își propun pași concreți în direcția colonizării spațiului extraterestru(Luna și Marte), dar și continuarea cercetărilor în domeniul fuziunii termonucleare și al calculatoarelor cuantice. E de menționat că, în ultima perioadă, China a acoperit un teritoriu imens în ceea ce privește cercetarea fundamentală. Iar investiția pe care o face în continuare ne arată că avem de-a face cu un adevărat domeniu strategic.
Ceea ce este însă surprinzător în documentul menționat este investiția imensă în zona „educației estetice și a artelor frumoase”. Surprinși? China dorește să devină unul dintre primii jucători ai lumii pe tărâm cultural, iar pentru aceasta este pregătită să pună la bătaie nu mai puțin de ... 10% din PIB!!! Vi se pare o nebunie? E evident, doar proveniți dintr-o țară care alocă doar 2% din PIB pentru educație, iar Cultura e dată uitării. Chinezii vor să facă un salt cultural prin cultivarea populației, iar tâlcul mișcării neașteptate a lor stă într-un sfat de-al lui Confucius: „Ridică-te în poezie, stai în curtoazie și reușește în muzică”.
Practic de-abia acum înțelegem motorul intern al Chinei. Țara nu mai e de mult marxistă și, treptat, va face pași în direcția renunțării la ideologia lui Mao. De mult timp am atras atenția asupra faptului că marxismul chinezesc nu e marxism. Chiar Mao a făcut tranziția fără să-și dea seama. Încă de la origini, marxismul chinezesc e unul cu puternice accente confucianiste. Partea frumoasă pe care o vedem acum este despărțirea lină a țării de marxism pentru readucerea confucianismului pur care, de altfel, n-a fost părăsit niciodată de conducerea Chinei, indiferent de regim.
Dacă vă întrebați de ce are China succes, iată și răspunsul: pentru că este condusă în stilul său, pur chinezesc. O țară condusă în deplin acord cu tradițiile sale e o țară învingătoare, care nu poate fi îngenuncheată. Uitați-vă și spre noi și veți constata cum suntem în genunchi și cu fruntea în țărână pentru că ne lăsăm conduși de alogeni, străini de tradițiile noastre al căror unic scop este acela de a-și sluji stăpânii.
Înainte de a încheia, vă voi aminti că premierul Chinei, Li Keqiang, nu se mai raportează la bani și PIB, stabilindu-și proprii senzori ai economiei după care se ghidează. Spre exemplu, pe vremea în care conducea regiunea Liaoning, bateria sa de indicatori era formată din: consumul de energie electrică, volumul transportului de mărfuri și volumul de credite noi. Acum are un număr mult mai mare de „senzori” prin intermediul cărora monitorizează economia și viața.
Mulți dintre cei care ajung în China se declară surprinși de viața culturală vibrantă de acolo. Sălile de concerte sunt pline ochi de tineri care vin pentru a gusta din muzica lui Bach și Mozart. Ceea ce în Occident „nu mai e rentabil” de mult, în China e la mare căutare. Iată cum crește hăul între ei și ceilalți. Cultura e cea care ghidează învingătorii!
