SIF-urile la momentul (anti)performanţei!

În mai multe rânduri am atras atenţia asupra faptului că SIF-urile sunt titluri extrem de riscante, a căror evoluţie pe bursă este înşelătoare. Chiar şi acum, când preţurile acestora sunt doar o fracţiune din ceea ce-au fost pe vremea când 'telectualii pieţei autohtone ne demonstrau doct că pentru SIF-uri nu există prag superior, cred cu tărie că vremea lor a trecut. Ultima ispravă a bravilor administratori ai societăţilor amintite este conştientizarea faptului că au luat o ţeapă usturătoare cu BCR. 

În conformitate cu contractul de privatizare, Erste ar fi trebuit să listeze titlurile BCR în termen de trei ani de la privatizare. Evident că n-au făcut-o deoarece s-au înţeles cu SIF-urile care, în schimbul continuării plăţii dividendelor, s-au mulţumit să-şi păstreze  înşelătoarele titluri în portofoliu. Cu toate că încă din 2007 era evident pentru toată lumea că băncile nu vor avea o  soartă uşoară, oamenii de biznis de la SIF-uri au preferat să stea cu capul plecat. Astfel s-au trezit într-o situaţie cel puţin stranie: nu mai încasează nici dividende, iar austriecii par să fi uitat definitiv de listare. În aceste condiţii, s-au trezit să facă răzmeriţe prin presa autohtonă anunţând vocal că vor să iasă din afacere.

Personal cred că e o nouă acţiune de gâgă. Cum poţi ieşi din afacere în condiţiile în care Erste are drept de preempţiune şi, mai ales, în condiţiile în care banca nu este listată. Ce preţ vei cere pe acţiuni? Sau poate, cine ştie, aceasta reprezintă o oportunitate pentru aristocraţia sifoanelor deoarece vânzarea se poate face la mica înţelegere? În condiţiile în care nu ai un preţ corect stabilit de către piaţă, orice preţ este posibil.

Îndepărtându-ne de spectrul unui blat la scară, trebuie să observăm că, oricum, în această afacere, SIF-urile sunt cu spatele la zid. Personal cred că singura lor variantă de ieşire din business nu poate fi decât una de forţă, adică să-şi spună apăsat punctul de vedere în cadrul consiliilor de administraţie ale BCR, acolo unde încă mai au drept de veto, cu speranţa că, în acest mod, vor forţa mâna austriecilor. Desigur, odată cu trecerea timpului, acest drept nu mai valorează mare lucru, mai ales acum când Jeffrey Franks vorbeşte din ce în ce mai apăsat cu un suspect accent austriac. 

Episodul BCR este, din punctul meu de vedere, o mostră cât se poate de clară de anti-performanţă managerială a administratorilor celor cinci SIF-uri. De asemenea, se constituie într-o demonstraţie a ceea ce înseamnă perpetuarea unei legislaţii aberante care, într-un mod de neînţeles, limitează dreptul unui acţionar de a deţine mai mult de 1% din societăţile respective. Istoria a demonstrat în nenumărate rânduri că legile anti-economice au efecte din cele mai perverse în timp. Despre actuala limitare de deţinere a titlurilor s-a a spus că a fost introdusă pentru a proteja interesele micilor acţionari. Ce se va alege până la urmă rămâne să vedem. 

Revenirea pe panta greselii

Deranjul arab pare a avea consecinţe dintre cele mai puţin aşteptate. Dacă până acum se credea că eliminarea regimurilor autoritare va contribui la o flexibilizare atât a politicului cât şi a economicului din zonă, iată că zicala cu "socoteala de-acasă şi cu cea din târg" începe să prindă contur. Ceea ce se petrece în Libia devine, pe zi ce trece, un element disturbator major care transmite semnale negative în pieţe şi care, pe zi ce trece, tinde să agraveze anemica şi, în acelaşi timp, artificial indusa revenire a economiei.

Desigur, în toată ecuaţia creşterii petrolului o componentă esenţială este speculaţia dată fiind frica occidentalilor de revenirea unei crize a combustibilului. Cu toate că au trecut patruzeci de ani de când "lumea civilizată" s-a aflat în pragul declanşării unui război sfânt pentru a-şi lua petrolul de la cei care refuzau să mai livreze, memoria acelor vremuri pare a fi încă vie. Altfel nu pot să înţeleg cum se face că, la cel mai mic zvon, preţurile explodează uneori sfidând raţionalul.

America este unul dintre bastioanele cele mai importante ale civilizaţiei petrolului, locul unde lobby-ul marilor companii din domeniu găseşte întotdeauna sprijin. Nu trebuie decât să ne amintim atitudinea vehementă a SUA în ceea ce priveşte spinoasa problemă a poluării pentru a înţelege cine face jocurile acolo. Petrolul în America de Nord este aproape un zeu, iar orice ameninţare la adresa sa poate conduce la decizii imprevizibile. 

Şi pentru a înţelege mai bine despre ce e vorba, voi apela la istoria recentă, mai precis la dezastrul ecologic din Golful Mexic. La 20 aprilie 2010, explozia unui puţ petrolier a generat cel mai mare accident ecologic din istorie. Probabil încă sunt vii în memorie imaginile cu păsările zbătându-se în petele de petrol, cu peştii morţi şi cu repercusiunile pe care toată nebunia a avut-o asupra întregii zone. După acea tragedie puţini ar fi crezut că cineva se va mai încumeta să mai forze la mare adâncime. Nu de alta, dar riscurile asociate sunt enorme, iar ecourile produse de accident au fost enorme.Ei bine, lucrurile se schimbă mai repede decât putem crede, iar presiunile pentru reluarea forajului la mare adâncime sunt atât de puternice încât Secretarul Ken Salazar are stabilită pentru astăzi o întâlnire cu reprezentanţi ai industriei având ca principală temă de discuţie reluarea forajului la mare adâncime în Golful Mexic.

Dacă până acum administraţia americană a susţinut apăsat că nu va permite forajul decât dacă cei care doresc acest lucru aduc dovezi clare că locul în care vor să foreze conţine rezerve importante de petrol, lucrurile sunt pe cale să se schimbe. Spectrul crizei modifică politicile cu o rapiditate greu de imaginat şi este curios de aflat cât va mai dura până când, de la o politică prudentă se va trece la vânătoarea de rezerve, adică la permisiune de foraj "la liber". 

Este o dezvoltare periculoasă care demonstrează încă odată cât de precar este modelul nostru economic, bazat aproape exclusiv pe o resursă finită. Resursă care, până la urmă, va genera războaie şi reîntoarcerea în negura istoriei. Şi toate acestea pentru că e mult mai comod să exploatăm ceea ce considerăm că încă e ieftin.

In spatele unor declaratii

Ieri Isărescu a ieşit la rampă cu declaraţii din ciclul "să facem bine adică să nu facem rău". Sunt aceleaşi lucruri prezentate pe un ton sfătos, corecte dintr-un punct de vedere, dar total greşite atunci când se ajunge la concluzii. Şi sunt cu atât mai periculoase deoarece ajung să fie interpretate de nişte habarnişti precum actualii noştri conducători pentru care economia naţională este echivalentul unei baterii de vin, iar reforma seamănă cu băutul unui pahar de tărie pe stomacul gol(prietenii ştie de ce).

Desigur, după ce timp de doi ani s-au luat numai decizii aberante care au contractat violent economia s-a ajuns la momentul în care se confirmă una din temerile pe care le-am exprimat în mod repetat pe acest blog: întotdeauna e loc de mai rău. Credinţa croitoraşilor de la guvernare şi a analfabetului(din punct de vedere economic) nostru preşedinte a fost una aproape mistică, anume că poţi scurta perioada de cădere prin accelerarea contracţiei, pentru ca, după atingerea target-ului de cădere să reîncepi natural creşterea. Desigur, este o prostie imensă să crezi acest lucru, dar nu trebuie decât să privim retrospectiv către toate deciziile luate pentru a înţelege cum factorii noştri de decizie sunt tributari unor asemenea misticisme ieftine.

Revenind la discursul de ieri al lui Isărescu, doresc doar să trag un semnal de alarmă asupra faptului că, din nou, se porneşte de la nişte principii solide pentru a se ajunge cu o uşurinţă îngrijorătoare la concluzii total greşite. Urmărind evoluţia declaraţiilor lui Isărescu nu pot spune decât că suferă de o deformare profesională accentuată. Mă refer aici la faptul că, obişnuit cu politica monetară care este un domeniu de o precizie aproape matematică, tinde să privească realitatea economică în acelaşi mod, cu aceeaşi precizie şi rigurozitate. Plastic, putem spune că este ca şi cum ai încerca să transformi un matematician într-un psihiatru. În timp ce un şef de bancă centrală lucrează doar cu câteva variabile a căror corelaţie este strictă, un responsabil cu politica economică a unei ţări are la dispoziţie un număr infinit mai mare de parametri care trebuie reglaţi ţinându-se cont de faptul că rezultatele se pot înscrie într-o plajă mult mai mare, iar erorile(atât cele de intrare cât şi cele de ieşire) au valori mult mai mari. S-ar putea crede din ceea ce-am spus mai sus că responsabilii cu politica economică lucrează într-un spaţiu al hazardului, lucru parţial corect. Există însă trei elemente care nu trebuie să-i lipsească unui om care generează politici economice: intuiţie, creativitate şi experienţă. Dintre acestea, Isărescu nu o are decât pe ultima, care, în combinaţia menţionată, pot spune că este cea mai puţin importantă.

Şi, pentru a nu continua prea mult cu argumentaţia teoretică voi trece la partea practică, anume la analiza declaraţiilor de ieri ale Guvernatorului. Primul şi cel mai important element al discursului a fost cel legat de consum:

"Să stimulăm consumul ca să avem creştere economică nu pot să o calific decât ca pe o idee proastă. Nu putem să o punem în practică. Românii trebuie să fie lăsaţi şi stimulaţi să muncească"

Este parţial corect şi aici jocul cu jumătăţile de măsură poate fi de-a dreptul dezastruos. Domnul Isărescu nu duce ideea până la capăt. Este într-adevăr o prostie imensă să-ţi imaginezi că numai prin consum poţi creşte, dar stimularea acestuia nu e o greşeală. Mai bine spus, trebuie stimulat consumul, însă numai cel din producţia  internă. Ajunşi în acest punct, putem înţelege şi de ce nu duce Isărescu lucrurile până la capăt deoarece, în mod firesc, următoarea întrebare pe care şi-ar pune-o un om normal ar fi aceea legată de stimularea consumului de import prin subvenţionarea cursului de schimb. Un curs care, la nivel declarativ, încearcă să împartă echitabil costurile între importatori şi exportatori în condiţiile în care deficitul de cont curent e văzut ca o normalitate(lucru fals şi nociv din punctul meu de vedere). În realitate, cursul se constituie într-un element de protecţie a activelor bancare, iar asupra acestui aspect deja nu voi mai insista deoarece s-a transformat într-un secret al lui Polichinelle.

O altă idee exprimată de Guvernator a fost cea referitoare la raportul dintre pensionari şi angajaţi, iar concluzia a fost lăsată la latitudinea fiecăruia. Această omisiune dă impresia că problema poate fi rezolvată simplu prin reducerea brutală a numărului pensionarilor. Aici avem de-a face cu o întrebare clară, căreia nimeni nu vrea să-i răspundă: cum se poate face acest lucru ??? Cei care stau şi se hlizesc rostind soluţii de genul "un milion de pensionari trebuie să dispară" pot spune din start că sunt nişte proşti care habar nu au de nimic şi pe care-i încurajez să aplice soluţia găsită asupra propriilor persoane deoarece ar mai reduce din prostia existentă in această ţară. Revenind, voi întreba dacă s-a gândit cineva cum poate fi redus într-un mod normal numărul de pensionari? Evident că mulţi vor declara că acest lucru e imposibil şi vor propune măsuri alternative, gen creşterea vârstei de pensionare. Această soluţie este una proastă deoarece nu rezolvă problemele acum, când e o nevoie imperioasă de fonduri, ci amână rezolvarea într-un viitor oarecum previzibil. Ce se rezolvă în acest mod? Păi mai nimic deoarece dezechilibrele actuale rămân şi, în plus, induci o neîncredere în sistemul public de pensii care nu poate avea alt efect decât încurajarea evitării plăţii contribuţiei. Dacă omul vede că oricum nu se mai poate baza pe pensie, va accepta cu mai multă uşurinţă să încaseze legal minimul pe economie şi restul la negru. Evident, asupra acestui aspect nu meditează nimeni deoarece, în politica mioritică, prioritare sunt deciziile momentului, fără a te întreba dacă prostia pe care o faci acum nu cumva va produce dezastre în viitor. În ceea ce priveşte pensionarii s-a gândit oare cineva la un program voluntar de renunţare la pensie în favoarea unor avantaje de altă natură? Spre exemplu, dacă i-aş spune unui pensionar că poate începe un business fără să-l coste nimic, cu o contabilitate în partidă simplă şi cu scutiri totale de taxe pentru venituri de până în 70 000 RON/an în schimbul renunţării la pensie? Poate că pentru marea masă a pensionarilor aşa ceva pare ireal, dar în mod sigur există oameni care ar renunţa la pensie pentru a obţine venituri mai bune şi, în plus, în mod legal. Personal cunosc mai mulţi pensionari care fac afaceri interesante şi care ar renunţa imediat la pensie pentru asemenea facilităţi. Pentru cei mai puţin întreprinzători s-ar putea găsi facilităţi la angajare în cazul renunţării la pensie. Din punctul meu de vedere există nenumărate modalităţi de reintegrare, dar pentru ca acestea să devină realităţi e nevoie de ceva mai mult creier prin ministerele de resort.

Ultimul element la care mă voi referi este cel legat de agricultură şi o fac deoarece se repetă obsedant o falsă idee: impozitarea(cu varianta supraimpozitarea pământului nelucrat) agriculturii. Desigur, e simplu de venit cu soluţii facile de acest gen care ar avea ca efect numai ieftinirea terenului arabil. S-au făcut până acum programe de stimulare a agriculturii? Vă spun eu: NU! Singurele lucruri care s-au făcut au fost subvenţiile cu caracter electoral, care s-au dus pe băutură la cârciuma din sat. Astfel s-a ajuns ca agricultura autohtonă să fie un melanj între secolul XIX şi XXI, cu diferenţe frapante între marii şi micii producători. Şi aici trebuie pus accentul cu precădere pe stimularea agricultorului autohton, cu acordarea de subvenţii numai pentru producătorii care depăşesc anumite suprafeţe(în funcţie de cultură) şi monitorizarea strictă a destinaţiei banilor investiţi de stat. În cazul în care nu protejăm agricultorul autohton şi aplicăm o impozitare aberantă riscăm să păţim şi în agricultură ceea ce se întâmplă acum pe piaţa carburanţilor şi ceea ce urmează să se întâmple pe piaţa gazelor naturale. Şi toate acestea via recomandărilor de la marii înţelepţi ai FMI.

N-o să mai insist mult asupra celor exprimate ieri, dar cred că s-a lăsat să se înţeleagă un lucru clar: pentru ca lucrurile să meargă ar cam trebui ca posturile politice să fie curăţate de proşti. Probabil, dacă ar fi putut să o spună, Isărescu ar fi spus-o. Aşa a lăsat doar să se subînţeleagă acest lucru. La urma urmei, nu-i poţi spune direct găştii de vis Băsescu-Boc-Udrea că timpul lor s-a cam terminat. Dar e bine să le dai sugestii publice pentru perioada în care vremurile se vor schimba.

Alibaba si cei 2300 de hoti

În freamătul evenimentelor politice ale ultimelor zile, o ştire cu adevărat importantă a trecut practic nevăzută. Este vorba despre demisia CEO-ului David Wei şi a COO-ului Elvis Lee. Probabil e prima dată când auziţi aceste nume, dar nu este vorba despre nişte necunoscuţi ci de top managementul colosului Alibaba.

Alibaba.com nu mai e de mult un simplu site de comerţ, ci, mai degrabă, o multitudine de servicii online care se adresează unui public imens. Început ca un site de comerţ pentru firmele mici şi mijlocii, Alibaba s-a dezvoltat continuu adăugând numeroase facilităţi care au permis minimizarea riscului în comerţul cu Asia în general şi cu China în special. Nu ştiu exact dacă fondatorul companiei, un fost profesor de engleză din Hangzhou(Jack Ma pe numele său) a intuit în 1999 dezvoltarea fabuloasă a companiei sale. Poate că unii vor crede că a fost o întâmplare, dar faptul că acum avem de-a face cu cel mai mare operator comercial asiatic nu cred că poate fi doar meritul hazardului. Nume precum AliPay, AliEscrow sau Taobao sunt poate necunoscute multor occidentali, dar nu trebuie uitat că în spatele acestor denumiri exotice se află sute de milioane sau poate miliarde de utilizatori. Iar când e vorba de un asemenea puhoi de utilizatori perspectivele nu pot fi decât măreţe.

Wei a fost adus la conducerea Alibaba în 2006, un moment de cotitură pentru companie. Era perioada în care site-ul devenise standardul de facto pentru comerţul cu lumea asiatică, astfel încât era nevoie de personal experimentat care să organizez şi să conducă mai eficient activitatea. Wei şi Lee au reorganizat întreaga structură în două unităţi de business: una care s-a ocupat exclusiv de comerţul B2B şi una de retail. De asemenea, au organizat Alisoft care, între timp, a devenit Alibaba Cloud Computer, practic întreg creierul de dezvoltare a companiei. Astfel, în afara consolidării business-ului B2B s-a reuşit impunerea firmei în zona de retail prin intermediul Taobao(lansat în 2003) care, în acest moment, este cel mai mare site de comerţ retail din China(alături de Taobao Mall). De asemenea, serviciul de procesare a plăţilor online, AliPay a devenit lider de piaţă contribuind la integrarea operaţiunilor companiei.

Cu toate acestea, în urmă cu câteva zile, Wei şi Lee şi-au prezentat demisia. Motivul ar putea fi considerat hilar pentru unii: în urma unei investigaţii interne s-a constatat existenţa a 2300 de selleri care au efectuat tranzacţii frauduloase cu ajutorul unor persoane din staff-ul companiei. Persoanele care au fost găsite responsabile sunt din zona de jos a ierarhiei. Este vorba de aproximativ 100 de agenţi de vânzări cu congtract(deci nu angajaţi permanenţi), care au permis unor vânzători obţinerea statutului de Gold Supplier fără ca aceştia să îndeplinească condiţiile necesare. De-aici s-a ajuns la fraude clasice: marfă nelivrată, vânzători negăsiţi s.a.m.d. Aşa cum spuneam, unii ar putea considera aceasta o problemă minoră, inerentă în dezvoltarea unei companii, numai că titlul de Gold Supplier este o marcă a Alibaba, reprezentând garanţia cea mai bună pe care o poate avea un cumpărător. Orice atingere a credibilităţii acestui brand poate afecta întreaga organizaţie. Astfel, cei doi, chiar dacă nu au fost implicaţi în niciun fel în această fraudă, şi-au prezentat demisia de onoare, demisie care le-a fost acceptată imediat.

În dulcele stil chinezesc, după demisie, toate datele referitoare la existenţa lui Wei şi Lee au fost şterse de pe serverele publice ale companiei. Este interesant că, în istoricul companiei publicat de Alibaba, anul 2006, cel în care Wei a fost numit CEO, a fost şters cu totul, astfel încât, în noua variantă de istorie a companiei, după 2005 urmează 2007. Desigur, aceasta nu va şterge meritele pe care le-a avut Wei, dar este o mostră de cultură corporatistă chineză.

Deocamdată niciunul dintre cei doi nu a anunţat planuri de viitor. Experienţa lor însă nu poate fi ştearsă cu buretele şi, probabil, în scurt timp, îi vom putea vedea la conducerea unei alte companii internet. Piaţa chineză are specificul ei, acesta fiind principalul motiv pentru care marile companii americane nu au reuşit să pătrundă acolo. Dacă te uiţi la cum arată Taobao sau 1688.com vei avea impresia că ai de-a face cu un haos total, absolut imposibil de înţeles pentru un occidental. Designul pare stângaci, paginile sunt încărcate, iar culorile folosite sunt ori banale ori ţipătoare. Cu toate acestea, avem de-a face cu o marfă care se vinde bine în China, lucru de neînţeles până acum. Ceea ce vreau să spun este că nu numai amestecul politicului a stat în calea atragerii chinezilor către serviciile cu tradiţie ci şi o uriaşă diferenţă culturală, încă nedescifrată de către occidentali. Aceasta face ca oameni precum Wei să fie ţinte pentru cei care vor să intre pe deja mult prea complexa piaţă internet chineză. Probabil în scurt timp îl vom vedea la conducerea unei alte companii mari şi vom putea să-i urmărim îndeaproape noua aventură.

Subscription war

Vă povesteam încă de la începutul acestui an că vedetele electronicelor de consum vor fi, în principal, tabletele şi ebook reader-ele. Tehnologia actuală permite îngesuirea din ce în ce mai agresivă a unor facilităţi la care, în urmă cu câţiva ani nici nu puteam visa. Cum preţurile au scăzut şi concurenţa s-a înăsprit, este de aşteptat o creştere susţinută a ofertei precum şi o diminuare în continuare a preţului. În toată această nebunie există o întrebare care frământă minţile tuturor, atât a celor implicaţi cât şi a celor care chibiţează pe margine: "cine va câştiga"?

Cu toate că pare naivă, întrebarea amintită generează numeroase puncte de vedere şi modalităţi de abordare a pieţei. Spre exemplu, ne putem întreba dacă va avea de câştigat producătorul de hardware sau cel responsabil cu software-ul, dacă cei care oferă aplicaţii sau feature-uri pot aştepta ceva, dacă ofertanţii de servicii sau cei de conţinut se pot baza pe noile tehnologii s.a.m.d. Toate aceste întrebări nasc interacţiuni, abordări şi modele de business uneori diametral opuse, toate acestea în numele unor sume care, chiar şi atunci când sunt pesimist exprimate, ajung la nişte valori care înnebunesc orice om implicat în una din afacerile amintite. Aşa s-a ajuns ca lupta pentru supremaţie(poate că e mult spus) să se dea pe planuri multiple, fiecare sperând să-şi impună modelul în numele unor venituri viitoare deosebit de tentante.

Apple, aşa cum îi este obiceiul, şi-ar dori întreaga plăcintă pentru sine. Astfel, cum bine se ştie, atât hardware-ul şi sistemul de operare al iPad aparţin Apple. De asemenea, politica de publicare a aplicaţiilor în App Store este una stricta, care permite, atunci când interesele Apple o cer, eliminarea respectivei aplicaţii. Mai mult, comisionul pe care îl practică Apple pentru vânzările realizate prin propriul canal de distribuţie este unul piperat: 30%. Poate că pentru un furnizor de soft acest comision ar putea fi acceptabil, dar pentru un furnizor de conţinut, comisionul este imens. Iniţial, anumite ziare americane, au reuşit evitarea Apple din schemă printr-o metodă simplă şi ingenioasă: înainte de începerea subscripţiei utilizatorul era redirecţionat pe pagina ziarului, unde-şi plătea abonamentul. Astfel, ziarul reuşea să-şi încaseze banii fără a mai implica Apple în afacere. Lucrurile însă n-au ţinut deoarece oficialii mărului muşcat au anunţat oficial că toate aplicaţiile care evită efectuarea plăţilor prin AppStore vor fi şterse. O declaraţie de război şi, în acelaşi timp, o modalitate categorică de protejare a propriului monopol. 

Cei 30% percepuţi de Apple nu reprezintă însă o noutate. Un comision similar practică şi Amazon pentru serviciul său de self publishing, astfel încât am putea spune că această valoare reprezintă aproape un standard. Sau, mai bine zis reprezenta deoarece Google s-a hotărât să strice jocurile ieri, când Eric Schmidt a prezentat la Berlin OnePass, un serviciu pentru plăţi orientat spre mediul digital. Dincolo de facilităţile serviciului, ceea ce va atrage publisherii către OnePass va fi comisionul practicat de Google, de numai 10%. Desigur, băieţii din Mountain View urmăresc mai multe lucruri: creşterea vânzărilor de soft pentru Android, un serviciu simplificat pentru plăţile Google Edition, precum şi câştigarea unei felii cât mai consistente din piaţa plăţilor pe internet acolo unde alţii sunt suverani. De asemenea, serviciul se vrea unul util pentru producătorii de hardware neafiliaţi. Spre exemplu, Sony caută de multă vreme o modalitate de creştere a conţinutului disponibil pentru propriul ebook reader. Ca ei mai sunt mulţi alţii pentru care oferta noul serviciu al Google reprezintă atât o barcă de salvare cât şi o oportunitate excelentă de afaceri.

Desigur, jocurile nu sunt încă făcute, dar presiunea venită dinspre Google ar trebui să-i facă pe susţinătorii imensului comision de 30% să-şi mai reducă din pretenţii. Altfel vor cunoaşte spectrul neplăcut al boicotului  din partea celor care produc conţinutul şi care, la urma urmei, sunt egal responsabili pentru succesul unor device-uri.

Wilkommen zur Wall Strasse

Recunosc, mi-ar fi plăcut să-mi aparţină acest titlu, dar el a fost deja folosit de Michael Santoli de la Barron's într-un articol care măsura starea de spirit a americanilor în faţa constituirii alianţei dintre NYSE şi Deutsche Börse.

Judecând după raportul de forţe din noua NYSE Euronext, avem de-a face cu o preluare a NYSE de către Deutsche Börse, fapt care a stârnit câteva reacţii patriotarde. Una dintre ele, prezentată în articolul amintit, este cea a lui John Whitehead, ex chairman al al Goldman Sachs care a afirmat, nici mai mult nici mai puţin, că această alianţă este o insultă adusă Americii. În mod evident, reacţii precum aceasta nu fac altceva decât să ne arate cum, în mult prea democratica lume a afacerilor, de cele mai multe ori deciziile se iau iraţional, în urma unor sentimente care rar ţin de o analiză fundamentată.

Revenind la alianţa nou creată putem spune că asistăm la naşterea primului jucător cu adevărat global. Experienţa Deutsche Börse, care a îngurgitat aproape toată piaţa europeană, combinată cu cea a NYSE vor da naştere unui colos înfometat de achiziţii. Probabil următoarele ţinte vor fi unele burse asiatice, ceea ce face previzibilă apariţia unui mega-operator bursier mondial. A nu se înţelege că jocurile sunt făcute, mai ales în condiţiile în care rivalul CME trage cu toate forţele să împiedice formarea noii alianţe pentru a evita posibile bătăi majore de cap în viitor.

Ecuaţia fuziunii dintre cei doi giganţi este, desigur, una complicată. Deal-ul ar mai trebui să obţină OK-ul acţionarilor celor două entităţi, ale autorităţilor de reglementare de pe ambele maluri ale Oceanului şi, mai mult decât atât, al politicienilor americani care nu privesc cu ochi buni această afacere. Motivele ţin de faptul că centrul de greutate al noii structuri ar fi în Europa ceea ce, desigur, ar trece pe planul secund influenţa politică americană. În condiţiile în care este foarte probabil ca noua construcţie să nu se oprească aici, temerea americanilor cu privire la căderea SUA de pe prima poziţie în ceea ce priveşte vizibilitatea este justificată. Numai că lumea începe să se învârtă diferit, lucru cu care trebuie să se obişnuiască şi freneticii politicieni americani.

Imperiile Contraataca

Săptămâna trecută s-a parafat o înţelegere care, pentru moment, complică ecuaţia platformelor mobile. Desigur, aşa cum v-aţi dat seama este vorba de alianţa Microsoft-Nokia, alianţa giganţilor cu picioare de lut. Dacă stăm să analizăm, mişcarea era oarecum logică deoarece fiecare din cei doi avea nevoie de ceea ce deţinea celălalt. Nokia are o experienţă indiscutabilă în domeniu de hardware, are capacitatea de a face produse fiabile şi interesante pentru public, însă experienţa a arătat că are un mare minus în ceea ce priveşte partea de software. Parcă în oglindă, Microsoft are experienţă în domeniul sistemelor de operare, însă nu are o bază hardware. În aceste condiţii, alianţa celor doi era unica alternativă care le rămânea într-un război în care învingătorii sunt totuşi previzibili.

La o primă vedere, mulţi au spus că aceasta a fost o victorie categorică a lui Steve Ballmer deoarece a reuşit să câştige peste noapte o cotă de piaţă substanţială pentru Windows Phone. Privind dinspre Microsoft, putem spune că lucrurile par foarte clare: s-a reuşit cucerirea celui mai mare producător de telefoane mobile, s-a eliminat un concurent care le mânca din piaţă(Symbian) şi, teoretic, dezvoltatorii software pentru telefoanele Nokia, pot reprezenta un public abordabil mult mai uşor de către Microsoft pentru platformele sale de dezvoltare de soft. Pentru a contracara o asemenea viziune(sesizabilă încă de la prima vedere, de altfel), Stephen Elop a replicat sec: "Microsoft is paying us billions of dollars. Why would Microsoft pay that much? Microsoft had no choice. If Nokia went with Android, Google would have controlled the mobile market". O declaraţie care, trebuie să recunoaştem, schimbă la 180 de grade percepţia asupra întregii afaceri. 

Deocamdată nu se ştie sub ce formă va plăti Microsoft banii de care vorbeşte Elop, dar cred că va fi vorba de cumpărarea de la Nokia a sistemului de operare Symbian(la pachet cu patentele asociate) şi, cine ştie, a Navteq, pe care compania finlandeză a cheltuit inutil vreo opt miliarde. Dacă miliardele amintite intră în companie, cu siguranţă aceasta se va simţi în preţul acţiunilor Nokia. De asemenea, Elop a lăsat să se înţeleagă că Microsoft va abandona treptat parteneriatele încheiate până acum. Lucru nu tocmai OK, dacă ne gândim că aceasta va avea ca efect concentrarea exclusivă pe Android a unor producători precum HTC.

Cu toate că încă se află într-un stadiu incipient, alianţa Nokia-Microsoft a readus animaţia pe o piaţă care înainta previzibil către un duopol Google-Apple. Chiar dacă imaginaţia unora a început deja să zburde, personal cred că această mişcare nu va avea succesul aşteptat. Este oarecum similară alianţei(mai bine zis înţelegerii) Yahoo-Microsoft care, în ciuda aşteptărilor şi a banilor cheltuiţi de Microsoft,  nu a impus Bing în topul motoarelor de căutare. 

De data aceasta avem însă de-a face cu o regrupare a jucătorilor din piaţă, regrupare care va face lupta celor doi infinit mai grea. Cei care licenţiaseră Windows Mobile, în mod sigur se vor îndrepta spre Android pentru a-şi putea livra telefoanele cu un sistem de operare la care, cel puţin, au acces democratic la ultimele versiuni, fără a-şi face probleme din cauza unor lipsuri rezervate partenerilor strategici. În ceea ce priveşte concurenţa pe partea hardware, nici poziţia celor de la Nokia nu este atât de comodă atâta timp cât Apple intenţionează să intre pe piaţa terminalelor ieftine, adică fix acolo unde finlandezii dominau categoric. Iar cei de la Apple nu sunt singurii. Mai este şi Samsung care bagă bani în Bada special pentru a dezvolta un sistem inteligent pentru telefoanele ieftine. Şi încă nu au apărut foarte clar producătorii chinezi care, cu siguranţă vor sufoca piaţa cu alternative ieftine având Android ca sistem de operare.

Nu în ultimul rând, o altă vulnerabilitate serioasă a alianţei amintite constă în numărul mic de aplicaţii disponibile pentru Windows Mobile. Cele câteva mii de aplicaţii nu se compară cu sutele de mii disponibile pentru platformele concurente. În ceea ce priveşte speranţa Microsoft de a atrage dezvoltatorii de Nokia, cred, de asemenea, că are puţine şanse de concretizare deoarece e mult mai simplu pentru un dezvoltator Java să migreze către Android(asta dacă n-a făcut-o deja) decât să înceapă de la zero cu .NET.

Urmează să vedem ce se va întâmpla pe această piaţă unde armele încep să lucească, iar combatanţii sunt aproape de începutul unei bătălii globale fără precedent, în care fiecare milimetru din dorinţa consumatorului se măsoară în sute de milioane sau poate miliarde de dolari. Personal nu dau foarte multe şanse alianţei recent create(recunosc, sunt subiectiv), dar nu trebuie uitat că trăim într-o lume în care percepţiile şi trendurile se pot schimba peste noapte, în care nicio bătălie nu este pierdută din start.

Triburi

Revolutii si reforme

În timp ce liderii bătrânului continent se strâng prin şedinţe sterile la Bruxelles, o ameninţare chiar mai mare decât criza internă se coace la marginea Uniunii. Cum probabil aţi intuit, este vorba de fierberile din statele arabe, cea mai mare mişcare politică la care am asistat în acest nou mileniu.

Cu toate că îmi propusesem să nu mai scriu despre acest subiect, mi-am dat seama că în articolul trecut nu am tratat tocmai cel mai important aspect al programatelor revoluţii din lumea arabă, anume perspectiva europeană. În toată ecuaţia arabă nu trebuie totuşi uitat că poziţionarea geografică a acestor ţări ar trebui să-i pună la treabă pe responsabilii europeni cu politica externă. Nu de alta, dar proliferarea teoretică a unor regimuri care s-ar putea să adopte poziţii radicale, să se înarmeze şi să lanseze ameninţări belicoase la graniţa UE nu este un lucru tocmai confortabil. Privind din acest punct de vedere este de neînţeles poziţia pasivă adoptată de oficialii europeni.

Într-adevăr, ceea ce se întâmplă acum în lumea arabă este o afacere strict americană, dar cu rezultatul acestei afaceri urmează să interacţionăm noi. Nu trebuie uitat că în Irak politica americană a fost de-a dreptul falimentară lăsând în urmă o ţară total dezorganizată, dornică să cadă în mâinile unui alt dictator(asta după ce SUA şi-au văzut sacii-n căruţă). Nebunia de pe străzi dublată de interesele divergente ale politicienilor actuali au transformat Irak-ul într-un no man's land a cărui existenţă este discutabilă în condiţiile unei retrageri totale a SUA din zonă. În mod sigur, UE nu şi-ar dori la graniţele sale(mă rog, în apropierea lor) regimuri instabile de tipul celui din Irak. Multiplicarea fenomenelor de acest tip i-ar creşte considerabil facturile pentru apărare şi pentru combaterea imigraţiei ilegale. Nu mai vorbesc despre faptul că instalarea unor regimuri dictatoriale care s-ar defecta(după modelul Saddam) ar putea sta la baza unor probleme economice cu rezonanţă globală.

Din această perspectivă, chiar ar trebui să ne punem probleme serioase în legătură cu factura plătită pentru UE. Într-adevăr, comisarii europeni nu au puteri absolute, dar generarea unor întâlniri ale Miniştrilor de Externe ai statelor membre şi punerea la punct a unor strategii de reacţie la ceea ce se întâmplă în lumea arabă era de competenţa lor. Poziţia adoptată până acum, anume că e treaba SUA, este destul de hazardată şi se poate constitui în costuri viitoare infinit mai mari decât dacă s-ar acţiona acum.

Să ne înţelegem bine: eşecul din Irak a fost cauzat de nepriceperea americanilor în domeniu de politică externă, de lipsa unui limbaj politic adaptat zonei. Toate acestea au fost dublate de pragmatismul rudimentar al politicienilor americani care, sintetizat, ar suna cam aşa: "dacă mi-am luat banu' nu mă mai interesează nimic după". Europenii însă au experienţa colonială, ştiu cât trebuie să se întindă, unde pot acţiona democratic şi unde pot forţa lucrurile. Ştiu să facă presiune şi să-şi adapteze limbajul situaţiilor cu care se confruntă. Mai mult, au experienţa recentă a implementării democraţiei în statele estice. Singurul lucru de care le lipseşte este voinţa şi asta în ciuda faptului că le pot fi afectate în mod cât se poate de direct propriile interese.

Având în vedere ceea ce se întâmplă în Egipt, precum şi ceea ce urmează să se întâmple în restul statelor arabe sărace, cred că ar trebui să vedem ceva mai multă mişcare din partea UE. Dacă politica privitului pasiv nu va înceta, este posibil ca rezultatele actualei stări de fapt să nu fie dintre cele mai bune. 

Jim

Why work doesn't happen at work

Sa impozitam prostia

Nici n-am reuşit bine să-mi trag sufletul după ce m-am reîntors acasă că am fost realmente lovit de ştirea referitoare la noua aberaţie legislativă pusă pe tapet de actuala putere în colaborare cu FMI. Este vorba de impozitarea averilor care nu pot fi justificate, o iniţiativă pe cât de prostească pe atât de inutilă.

Să începem cu începutul. Confruntaţi cu propria incompetenţă şi prostie, guvernanţii caută cu disperare noi surse de bani. Evident, cum n-au decât idei puţine şi fixe, atunci când nu taie mai bagă un impozit. Şi toate acestea într-un haos generat de un arbitrar greu de înţeles. În mod cu totul explicabil, partenerul guvernului în această acţiune este nimeni altul decât FMI, probabil singura instituţie de pe planetă cu IQ compatibil cu al conducătorilor noştri.

Personal nu cred că prin intermediul noii legi se va strânge vreun sfanţ la Buget. Va fi însă un instrument politic ideal. Aşa cum acum toate organele puterii urlă pe surse despre dedesupturile vreunei arestări preventive sau despre vreo anchetă a A.N.I., probabil la fel vom vedea cum băiatul ăla cu faţă de smardoi de la ANAF va anunţa cum îl anchetează el la avere pe X sau pe Y. Un joc stupid care, până la urmă, nu va face altceva decât să pape inutil o groază de bani.

Ocolirea legii este de-a dreptul banală: eşti expus în faţa autorităţilor atâta timp cât averea o deţii "pe persoană fizică"(vorba lu' Vanghelie). În momentul în care maşinile, casele, terenurile şi celelalte elemente ale bogăţiei afişate sunt în patrimoniul unei firme, smardoiul de la ANAF şi-a pierdut brusc puterile. Evident, există numeroase alte metode de a scăpa de portăreii statului. Una din ele consta in externalizarea averii. Practic nu-ţi mai rămân aici decât imobiliarele, restul putând fi lesne trecut în altă jurisdicţie. Şi, credeţi-mă că aceasta este cea mai bună metodă de protejare nu numai împotriva acestei legi, dar şi împotriva agresivităţii prostiei autohtone.

La doi ani de la instaurarea guvernării Băsescu-Nutzi-Boc nu putem face altceva decât să constatăm cu amărăciune cum prostia ne costă din ce în ce mai mult. Probabil că singura soluţie pentru ieşirea din actuala situaţie ar fi introducerea unui impozit pe prostie. Nu ştiu cum ar putea fi aplicat, dar cu siguranţă dacă ar putea fi funcţional i-ar sărăci pe majoritatea dintre cei care acum sunt la putere.