Intrarea in tunel

"... în orice caz, există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu"

S-a întâmplat azi, într-un Buenos Aires care, cu siguranţă, a mai suspinat odată. A fost să se întâmple acum când numai câteva zile l-au despărţit pe bătrânul Maestru de împlinirea unui secol. Un secol în care el a trăit mult mai mult decât noi toţi împreună şi, mai mult, a reuşit să ne transmită misterele unei lumi pe care din ce în ce mai puţini o înţeleg.

Fără el, fără tenebrele pe care le-a deschis, cu siguranţă am fi fost mai limitaţi. A fost o binecuvântare să-l avem contemporan, un cadou nemeritat, dar atât de profund.

Noapte bună, Maestre şi drum bun prin celălalt tunel!

The Financial Crisis & Political Spending

Noul rege

La sfârşitul anului trecut constatam că, din prognozele pe care le făcusem în 2009 pentru 2010 numai una nu se îndeplinise. Desigur, mă înşelam deoarece respectivul eveniment a fost doar amânat, nu eliminat. Ghiciţi despre ce e vorba?

În mod sigur nu mă voi referi aici la evenimentul de la Londra. Este vorba despre iminenta instaurare a unui nou rege, mai bine spus, a adevăratului rege. O încoronare care se va face discret, fără transmisiuni directe, fără băi de mulţime sau discursuri siropoase. Şi toate acestea pentru cel care poate fi cu uşurinţă numit stăpânul Europei. Este vorba, aşa cum probabil v-aţi dat seama, de numirea lui Mario Draghi la conducerea BCE. Mişcarea pare deja tranşată în condiţiile în care că ultimul OK, cel al Angelei Merkel, a fost deja dat.

Numirea lui Draghi nu face altceva decât să aducă în cel mai sensibil punct al Europei un reprezentant al Goldman. Şi spun aceasta deoarece sunt convins că nu experienţa sa de Director Executiv al Băncii Mondiale a fost cea care l-a impus în cursa pentru şefia BCE. Personal cred perioada 2002-2005, atunci când a ocupat funcţia de vicepreşedinte la Goldman Sachs a fost punctul forte al carierei sale, cel care s-a constituit într-o adevărată trambulină. În aceste condiţii, iminenta numire nu poate fi decât interpretată într-un singur mod, anume ca o prelungire logică a influenţei Goldman în Europa. Nu că până acum acest lucru nu s-ar fi manifestat, dar întotdeauna e bine să ai omul tău la manete.

Ce va urma? Deocamdată Draghi trebuie să-şi consolideze poziţia şi, cu siguranţă o va face atunci când va sancţiona dur băncile italiene care vor fi călcat pe bec. Astfel va închide gura presei din Germania care, în momentul de faţă, este principalul(şi cam singurul) său contestatar. E clar că începe o epocă nouă. Urmează vremuri interesante!

Noua cale navala

Este un an crucial pentru Turcia, un an în care trebuie să facă faţă unor provocări serioase cu care se confruntă. Principalul target este menţinerea economiei pe fundamente solide. Desigur, există numeroase ameninţări şi temeri având ca punct de pornire deficitul de cont curent al ţării şi volatilitatea pieţelor financiare. Cu toate acestea, Turcia îşi permite să gândească la scară mare.

Aflat în campanie electorală, primul ministru Recep Tayyp Erdogan a anunţat intenţia sa de a construi o nouă cale de navigaţie între Marea Neagră şi Marea Marmara. Kanal Istanbul, căci acesta îi va fi numele, ar urma să traverseze o zonă nedezvoltată din partea europeană a Turciei. Cu o lungime de aproximativ 50 kilometri va fi al doilea mare canal al lumii după Canalul Panama.

Probabil vă veţi întreba, pe bună dreptate, ce sens are o lucrare de infrastructură oarecum redundantă. Marea Neagră este legată de Marmara prin intermediul Strâmtorii Bosfor, motiv pentru care iniţiativa anunţată poate părea nebunească. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Bosforul este una dintre cele mai aglomerate căi de navigaţie. La ora actuală, circulaţia prin strâmtoare este greoaie şi, din cauza curenţilor şi a aglomeraţiei au loc numeroase accidente. Având în vedere că Bosforul trece prin apropierea extrem de dens populatului centru al Istanbulului, orice accident poate însemna o ameninţare pentru populaţie. De asemenea, ar mai fi vorba si de poluare, zgomot şi alte elemente deranjante. Existenţa unui canal la vestul Istanbulului ar avea ca efect o reducere substanţială a traficului prin Bosfor(Erdogan spune că ar ajunge aproape de zero) reducând aproape total efectele negative ale traficului naval. În jurul canalului ar urma să apară două noi mini-oraşe şi un aeroport care va prelua o mare parte a curselor de pe mult prea aglomeratul aeroport Ataturk din Istanbul.

Fiind vorba de o zonă nedezvoltată, iniţiativa pare foarte isteaţă. O investiţie de asemenea amploare atrage ca un magnet investiţii secundare şi poate avea ca efect transformarea unei zone pustii într-un furnicar economic. Cu toate că mulţi ar fi tentaţi să considere proiectul doar o idee electorală de-a lui Erdogan, lucrurile nu stau chiar aşa. În trecut, Erdogan a amintit în treacăt că are o idee măreaţă, dar că nu o poate face publică decât în momentul în care va avea certitudinea că este realizabilă.

Ceea ce nu este clar e modul în care va fi finanţat proiectul şi constructorul. Poate pe hârtie pare tentant, dar un canal de 50 Km lungine cu o lăţime de 150m şi o adâncime de 25m nu se poate face bătând din palme. Chiar dacă nu e vorba de provocările de care au avut parte constructorii Canalului Panama, o asemenea lucrare necesită know-how şi bani. Aflându-se într-un stadiu incipient, proiectul va trebui, în primul rând, să facă rost de fonduri pentru a putea trece mai departe.

Visul lui Erdogan este să inaugureze canalul în 2023, atunci când se împlinesc 100 de ani de la fondarea Republicii. Probabil, visul lui şi mai secret este acela de a fi un nou tată al Turciei, iar pentru aceasta este posibil să transforme Turcia într-o republică prezidenţială al cărei preşedinte să fie chiar el. Dar deja este vorba despre un alt subiect pe care-l vom aborda ceva mai târziu.

Minti luminate

N-am mai scris de mult timp despre realitatea economică internă şi aceasta nu pentru că nu s-ar mai fi întâmplat nimic ci din cauză că prostia factorilor de decizie locali mă face, de fiecare dată, să abandonez ideea. Sunt însă momente precum acesta, în care înghesuirea de eveniment nu ne mai poate lăsa indiferenţi.

Voi începe cu un eveniment soft, anume anunţul Elenei Udrea că a în primul trimestru a crescut  numărul turiştilor străini. Anunţul survine unor anunţuri bombastice privind gradul de ocupare al hotelurilor autohtone. Reamintesc celor cu memoria scurtă că acele anunţuri au fost aspru criticate de către asociaţiile profesionale din domeniu nevoite să constate pe propria piele binefacerile deciziilor amatoristice ale duduii care şi-a aşezat surprinzător de stabil curul(din ce în ce mai mare) pe miliarde de ieuro. Desigur, tupeul individei în cauză este unul de-a dreptul deranjant, însă ceea ce este surprinzător este faptul că nu primeşte niciodată replica necesară. Chiar nu e nimeni capabil s-o pună la punct pe această piţipoancă a politicii autohtone, chiar nu poate nimeni să-i dea în cap cu recomandările marilor agenţii de turism? Ultima chestie interesantă pe care am văzut-o a fost recomandarea unui site turistic important care încuraja vizitatorii să achiziţioneze pachete pe litoralul bulgăresc deoarece de-acolo au posibilitatea să facă excursii în Delta Dunării. Tare, nu-i aşa doamna' cu frunză şi tupeu? 

Următorul eveniment halucinant la care mă voi referi este falsificarea datelor transmise către Eurostat. Acuzaţia venită dinspre instiuţia europeană este una extrem de gravă şi ne aruncă undeva spre gunoiul Europei. Desigur, situaţia a fost calmată de veşnicul şi vaşnicul Gherghina care a spus pe un ton foarte calm că şi interesul lor este acelaşi, anume raportarea corectă! Rămâi efectiv interzis când vezi cum un individ care-şi face veacul în Ministerul Finantelor din vremea lui Ceauşescu(oare de-acolo o fi luat deprinderea raportării realizărilor?) continuă să fie un factor de decizie şi, mai mult, să fie considerat singurul capabil să întocmească bugete. Vă daţi seama în ce rahat putem fi dacă în viziunea multora nici măcar pentru întocmirea bugetelor nu avem esperţi? Însă declaraţia de-a dreptul halucinantă referitoare la falsificarea datelor transmise Eurostat a venit din partea lui boc, această flaşnetă răguşită a guverului. Cică de vină pentru asta ar fi Tăriceanu. Nici măcar nu aveam altă aşteptare de la acest pitic porno al politichiei autohtone. Mă mir că nu a mai spus nimic şi de cei 322, asta aşa ca să mai crească în ochii lu' tac'su de la Cotroceni.

Şi, pentru ca toate să aibă un final apoteotic, ieri a venit şi anunţul OMV referitor la oferta publică prin care statul vinde pachetul de 9.84% din Petrom. Cum compania austriacă deţine 51% din acţiuni, interesul pentru pachetul scos de stat la vânzare este nul. Până acum, lucrurile au fost oarecum neclare, iar mulţi s-au aruncat la cumpărare de acţiuni sperând că vânzarea pachetului scos de Stat va impulsiona cotaţiile Petrom. Aseară însă OMV a anunţat că nu este interesat de ofertă. Fără OMV, oferta statului riscă să fie un fiasco, iar vânzarea pachetului probabil se va face la un preţ modic. Personal cred că vânzarea acţiunilor în această perioadă nu reprezintă altceva decât un cadou gratuit pe care statul îl face OMV-ului. Fără acest pachet, vocea statului în interiorul Petrom nu va mai conta şi va deschide perspective noi celor de la OMV. Nu ştiu de ce sunt tentat să cred că într-o perioadă de timp vom vedea repetarea scenariului Arpechim la Petrobrazi. Lsa urma urmei e mai ieftin doar să extragi petrolul de-aici şi să-l procesezi în Austria, nu-i aşa?

Sunt trei subiecte care ne dezvăluie înaltele competenţe ale croitoraşilor autohtoni. Asemenea lucruri se întâmplă în condiţiile în care pieţele externe sunt în fierbere şi tensiunile internaţionale cresc pe zi ce trece. Oare ce mai putem spune despre aceşti oameni?

25 de ani

Globalizarea yuan-ului

Cu toate că în China problemele legate de inflaţie dau insomnii, programul pentru impunerea yuan-ului pe plan internaţional pare a se desfăşura fără nicio abatere de la planurile iniţiale. Mai mult, sunt voci care susţin că planul autorităţilor chineze se desfăşoară chiar în procedură accelerată, stimulat fiind de veştile negative din SUA.

Pentru cei care nu sunt la curent cu evoluţia acestui subiect, voi face un scurt rezumat al ştirilor ultimei perioade, chiar dacă o mare parte a acestor evenimente au fost prezentate pe larg aici. Probabil primul eveniment care a atras atenţia asupra dorinţei ascunse a chinezilor s-a petrecut în luna august a anului trecut, atunci când McDonalds a emis bonduri denominate în yuani cu maturitate la trei ani. Renumele emitentului a contribuit la mediatizarea evenimentului, permiţând Chinei să-şi pună în aplicare cu uşurinţă planurile. Următorul pas realizat a fost cel al autorizării unui bloc de aproximativ 70000 de exportatori pentru negocierea preţurilor de vânzare direct în yuani. Aceasta în paralel cu semnarea unor contracte bilaterale care prevedeau eliminarea dolarului din tranzacţiile comerciale. Contractele au fost semnate cu parteneri importanţi precum Coreea sau Turcia şi, dincolo de simplificarea tranzacţiilor dintre entităţile economice ale celor două ţări, au avut ca efect creşterea tranacţiilor în yuani. În ianuarie 2011 vă semnalam o nouă mişcare interesantă: utilizarea Hong Kong-ului ca mega-laborator monetar. Atunci s-a luat decizia utilizării paralele a yuan-ului de către comercianţii din Hong Kong, permiţându-se experimental o flotare liberă a monedei chinezeşti faţă de dolarul din Hong Kong. Şi, tot în ianuarie, Bank of China a permis clienţilor săi să tranzacţioneze yuani în SUA. 

Ultima ştire din acest domeniu vine tot din Hong Kong, unde un oficial a declarat jurnaliştilor de la Wall Street Journal că vin semnale clare de flexibilizare a finanţărilor în yuani pentru impulsionarea investiţiilor în China. Până acum, intrarea oricărei cantităţi de monedă în China trebuia aprobată de autorităţi şi aceasta pentru prevenirea speculaţiilor. Este vorba de un set de măsuri care au permis până în prezent controlul strict al fluxurilor de bani spre China. Autorităţile de la Beijing vor să flexibilizeze aceste măsuri şi, din nou experimental, încearca să înţeleagă cum dacă o mai mare libertate a pieţei poate afecta politica monetară sau, mai bine spus, interesele autorităţilor chineze. Sistemul despre care face vorbire oficialul din Hong Kong ar putea permite firmelor globale să se finanţeze ieftin în yuani în Hong Kong pentru ca apoi să folosească respectivii bani pentru investiţii în China, fără a mai fi nevoie de parcurgerea mecanismului birocratic de până acum. Sună periculos pentru unii. 

De fapt, ce-ar trebui să înţelegem din  aceste mişcări? Unii mai răutăcioşi ar putea spune că e vorba de tot felul de încercări comunistoide de a manipula piaţa. Cei care vor însă să ştie cu adevărat despre ce este vorba trebuie să înţeleagă în primul rând istoria recentă a Chinei, mai precis reformele lui Deng Xiaoping. Experimentele economice începute în zone strict delimitate au avut rolul de laboratoare unde liderii comunişti au creionat modele care permit funcţionarea economiei de piaţă în paralel cu sistemul comunist. În momentul în care au înţeles cum poate fi controlat fenomenul au extins modelul devenind ceea ce sunt în prezent. Exact acelaşi lucru se întâmplă acum cu yuan-ul. Rezervele valutare gigantice la dau posibilitatea să experimenteze fără stress, iar în momentul în care vor fi pregătiţi vor avea un sistem economic internaţional full funcţional având în centru yuan-ul. Ceea ce este interesant este faptul că reformarea yuan-ului urmează acelaşi pattern ca şi reforma economică din China. Vom avea oare în 20-30 de ani o lume care va gravita în jurul yuan-ului? Este foarte posibil deoarece chinezii încep să înveţe jocul globalizării şi, culmea, par a-l practica mai bine decât inventatorii săi. Asta spre disperarea SUA.

America, America

Pentru prima dată o agenţie de rating americană sugerează că lucrurile nu stau OK în SUA. Scăderea perspectivei rating-ului SUA de la stabil la negativ tronează astăzi cu litere de-o şchioapă pe prima pagină a tuturor ziarelor. Aşa cum am precizat, este vorba de o sugestie, deoarece rating-ul SUA rămâne neatins. 

Până la urmă, chiar dacă avem de-a face cu o avertizare, este un lucru pozitiv deoarece, în sfârşit, o agenţie de rating americană revine cât de cât cu picioarele mai aproape de pământ. Cred că este deja clar pentru toată lumea că lucrurile nu stau deloc OK în SUA. În aceste condiţii, menţinerea ratingului maxim este prea mult. Desigur, ceea ce a făcut S&P este un lucru mai mult simbolic. Modificarea perspectivei este doar o atenţionare, rating-ul rămânând neschimbat. Dar, chiar şi aşa, avem de-a face cu un prim pas, mai bine zis cu o fisură în opiniile până acum de neschimbat ale agenţiilor americane de rating.

Ştirea a fost minimalizată de mulţi oficiali şi analişti americani. Opinia unora a fost că este vorba de un fenomen temporar şi că oricum lucrurile nu stau atât de rău încât să se ajungă la scăderea rating-ului. Oare aşa să fie? Să ne uităm puţin pe cifre. Anul acesta SUA va avea un deficit de 10,8% din PIB, iar datoria guvernamentală va depăşi 70% din PIB. Practic, la 70% este nivelul de alarmă. Odată depăşită această valoare, luarea de măsuri de reducere a gradului de îndatorare devine obligatorie. Are oare SUA puterea de a se comporta matur de-acum înainte? Personal cred că nu. Previzibila schimbare de putere de anul viitor va aduce un nou executiv şi, în mod sigur, un apetit proaspăt pentru cheltuieli. În plus, teatrele de luptă actuale şi viitoare unde SUA este sau va fi implicată vor necesita foarte mulţi bani. Renunţarea sau, mai bine spus, restructurarea fronturilor de lupta s-ar putea să nu mai poată fi o alternativă din  cauza complexităţii fenomenelor generate de  intervenţiile haotice ale armatei  americane. În plus, partenerii SUA care acum luptă cot la cot pe diverse fronturi s-ar putea retrage din cauza jenei financiare. În condiţiile în care economia nu se mişcă aşa cum ar trebui, e de aşteptat să vedem cum gradul de îndatorare a SUA va depăşi 100% în câţiva ani. Într-un fel, o opinie similară par va avea şi cei de la Standard & Poors(desigur, mult mai rezervată, dar împărtăşind aceleaşi temeri). Analistul Nikola Swann a declarat pentru Financial Times:

“More than two years after the beginning of the recent crisis, US policymakers have still not agreed on how to reverse recent fiscal deterioration or address longer-term fiscal pressures”(...) “The outlook reflects our view of the increased risk that the political negotiations over when and how to address both the medium- and long-term fiscal challenges will persist until at least after national elections in 2012.”

Dacă vă mai amintiţi, acum aproximativ un an vă aduceam în atenţie o chestiune care, pe vremea aceea putea fi considerată mai mult o ştire legată de faptul divers: o agenţie chineză scăzuse ratingul SUA cu două puncte, la AA. Ştirea a fost trecută cu rapiditate la categoria "şi altele" deoarece s-a considerat că este o scădere mai mult politică şi că impactul unei agenţii de rating chineze nu contează. Ceea ce mi-a atras atunci atenţia a fost metodologia strictă după care lucra agenţia respectivă, pe numele ei Dagong Global Credit Rating Co. Faptul că ceea ce chinezii au văzut cu aproape un an în urmă începe să fie confirmat şi de către agenţiile americane înseamnă că ştirea de anul trecut nu era una care ar fi meritat trecută cu vederea. 

Oricum am privi este cert că lucrurile se complică din ce în ce mai mult pentru cea mai mare economie a lumii. Rămâne de văzut dacă americanii vor avea forţa să redevină ceea ce au fost. Istoria ne sugerează că răspunsul la această întrebare este da, dar, cum bine ştim, viitorul întotdeauna ne rezervă surprize.

Interactiuni

Recenta decizie BCE de creştere a dobânzii de intervenţie pare a nu fi rămas fără ecouri peste Ocean. Cu toate că estimam o continuare a politicii de până acum a SUA, FED-ul pare a fi hotărât să urmeze drumul Europei, pentru a nu risca o supra depreciere a propriei monede. Această ipoteză este însă deocamdată teoretică. Într-adevăr, faptul că nu se anunţă nimic spectaculos pentru următoarea întâlnire a Federal Open Market Committee din 27 aprilie conduce automat către concluzia că QE2 se apropie de sfârşit. Anunţul unui ipotetic QE3 este puţin probabil, ceea ce ne sugerează că, mai devreme sau mai târziu, SUA va începe creşterea treptată a dobânzii. Este un semnal pe careAmerica este presată să-l dea! 

Din punct de vedere teoretic nu ar fi motive pentru o creştere de dobândă. Exceptând produsele considerate volatile(energia şi alimentele) inflaţia oficială în SUA este sub 2%, dar semnalele sunt de creştere. Desigur, în momentul în care ai un munte monetar în spate, nu-ţi vine deloc să stai liniştit bazându-te pe faptul că încă nu se întrevede un pericol. Mai mult, ceea ce acum este considerat volatil se poate transforma într-un trend cât se poate de clar.

Dacă în SUA încă se vorbeşte despre inflaţie estimată sau în curs de apariţie, în China este deja un fenomen cât se poate de clar. Atât de evident încât a obligat Banca Centrală să iasă la atac cu artileria grea, anume prin mărirea rezervei care, începând de duminică este de 20.5%. Pare o politică agresivă, mai ales că această decizie succede unei salve de patru măriri consecutive a dobânzii de intervenţie. Motivul? Autorităţile chineze asistă practic neputincioase la creşterea accelerată a preţurilor. Astfel, numai în luna martie, CPI a crescut cu 5.4%, cel mai mare nivel din ultimii trei ani. Măsurile de calmare a inflaţiei sunt cruciale pentru autorităţi, însă adoptarea unei politici foarte agresive se poate întoarce împotriva băncilor, ale căror indicatori s-ar putea deprecia. Pentru cei care mai ţin minte, încă de anul trecut am dezbătut fenomenul puseurilor inflaţioniste din China. Spuneam atunci că realităţile vor obliga oficialii chinezi să ia măsuri dure, lucru care iată că se întâmplă.

Reîntorcându-ne la Europa, cea pe care am setat-o ca origine a fenomenelor actuale, putem observa că lucrurile sunt destul de precare. Dezechilibrele intracomunitare persistă, iar semnalele date de BCE nu sunt deloc liniştitoare. Măsurile previzibile pot împinge ţări precum Grecia, Portugalia şi Irlanda într-o spirală periculoasă a datoriilor suverane. Deja în ceea ce priveşte Grecia se vorbeşte răspicat despre nesustenabilitatea datoriilor sale în timp ce unii deja au reluat pariurile legate de intrarea în incapacitate de plată a ţării. Ameninţări din ce în ce mai puternice planează şi asupra Spaniei. Cu toate că executivul spaniol pare a fi cu picioarele pe pământ, realităţile economice ale ţării sunt îngrijorătoare. Cu o rată a şomajului de 40% în rândul tinerilor, aflată din nou în creştere, cu exporturi dependente în proporţie de aproape 10% de Portugalia, este clar că lucrurile nu sunt deloc liniştitoare. Şi, să nu uităm, vorbim de a patra economie a UE. Orice problemă aici se poate propaga peste tot!

În ceea ce priveşte Bătrânul Continent, se pare că lipsa unei politici economice integrate devine un factor de risc din ce în ce mai mare. Situarea monedei oarecum în afara fenomenului economic produce mai mult rău decât bine. Soluţia ar putea fi numai dezvoltarea unor politici economice unitare,aceasta dacă se va mai găsi timpul necesar.

Motivul pentru care am făcut acest tur de forţă a avut ca scop marcarea începutului inflaţiei ca fenomen global. În condiţiile actuale, lupta împotriva inflaţiei şi cea pentru creşterea economică se pot dovedi două elemente diametral opuse. La cum arată lucrurile acum, cred că este destul de greu de făcut ordine la nivel global, iar iniţiativele de genul celei recent adoptate de G20(de inventariere a dezechilibrelor şi a factorilor responsabili cu acestea) sunt mai degrabă naive. Cel mai probabil vom asista la o ruptură al cărei efect va fi revenirea brutală la normalitate, cu un efect direct asupra bazei crizei actuale: banul. Ce înseamnă aceasta e greu de definit acum, dar în niciun caz nu va fi simplu. Dar, cu siguranţă, vom avea timpul necesar pentru a dezbate fenomenul.

Alternativa

Cred că puţini sunt cei care nu au folosit cel puţin odată un GPS. A intrat în vocabularul nostru de zi cu zi. Practic, atunci când călătoreşti mult, dacă nu-ţi funcţionează device-ul începi să constaţi că ai o problemă, iar întoarcerea la hartă devine frustrantă. Probabil acest sentiment nu e valabil pentru toată lumea, dar trebuie să recunoaştem că dispozitivul de poziţionare a pătruns atât de mult în viaţa noastră încât aproape am devenit dependenţi de el. Mai mult, mă văd nevoit să subliniez faptul că utilizăm denumirea GPS pentru poziţionare la fel de greşit cum utilizăm Xerox pentru copiere.

Puţini ştiu că GPS este un sistem al armatei SUA a cărui dezvoltare a început prin anii 60, pentru ca în 1973 să fie definitivat. Sistemul a devenit full funcţional în 1994. Popularitatea lui se datorează faptului că este pus la dispoziţie gratuit de către SUA. Ceea ce este mai puţin ştiut e faptul că acest sistem are o eroare de câţiva metri, iar dacă interesele SUA o cer poate fi oprit fără alte clarificări. Aceste detalii au fost cele care le-au sugerat rivalilor(militari, în special) că e bine să controlezi propriul sistem de poziţionare, astfel încât să nu ai surprize. Proiectele alternative nu s-au lăsat aşteptate şi, într-un interval relativ scurt au fost anunţate diverse proiecte: GLONASS(Global Navigation Satellite System) aparţinând Rusiei, CNS(Compass Navigation System) din China şi iniţiativa europeană al cărei acronim ar fi ... GPS (Galileo Positioning System), dar care este cunoscută numai sub numele Galileo.

La un moment dat Galileo părea a fi cel mai evoluat sistem de poziţionare. De asemenea, specificaţiile promiteau rezolvarea erorilor pe care le are GPS-ul. Cu toate acestea, lupta pentru întâietate dintre Franţa şi Germania, problemele de finanţare şi multe alte piedici au transformat Galileo într-un proiect care arată frumos numai pe hârtie. Chinezii încă nu au făcut nimic cu Compass-ul lor sau nu vor să arate că ar fi făcut ceva.

În ceea ce-i priveşte pe ruşi, avem parte de o adevărată epopee. GLONASS a fost început prin 1976, probabil după ce spionajul rusesc a reuşit să obţină detalii despre proiectul americanilor. Începând cu anul 1982, Rusia a tot urcat sateliţi pentru a-şi completa reţeaua în 1995. Din păcate, finalizarea proiectului a coincis cu intrarea economiei ruseşti în colaps. Numeroşi sateliţi s-au defectat, iar sistemul a rămas nefuncţional. Începând cu anul 2000, Putin a definit acest proiect ca priotar, motiv pentru care s-au găsit banii necesari finanţării. Până în prezent GLONASS a costat în jur de două miliarde de dolari şi mai are de lansat pe orbită trei sateliţi pentru a-şi completa reţeaua. În anul 2010, GLONASS a reuşit acoperirea în totalitate a teritoriului rusesc. Cu toate acestea, proiectul a suferit o lovitură extrem de grea anul trecut, atunci când trei sateliţi au aterizat în Pacific. Mulţi s-au grăbit să afirme că acestă pierdere va fi sfârşitul proiectului. Evident că nu a fost aşa, iar în prezent GLONASS este singura alternativă la GPS. Putem spune că asistăm la o reminiscenţă pe tărâm tehnologic a Războiului Rece.

În urmă cu două zile, la Moscova a fost anunţat cu surle şi trâmbiţe primul client din afara Rusiei pentru sistemul GLONASS. Este vorba de firma suedeză Swepos, ai cărei reprezentanţi au afirmat fără dubiu că în ţările nordice sistemul rusesc întoarce rezultate mult mai bune decât GPS-ul american. Această caracteristică i-ar putea face chiar şi pe americani să folosească în nord sistemul rusesc. Ceea ce, trebuie să recunoaştem că ar putea fi una din anecdotele istoriei.

Pentru a impulsiona folosirea sistemului propriu de poziţionare, Rusia intenţionează ca din 2012 să introducă taxe vamale de ~25% pentru dispozitivele mobile care folosesc GPS şi nu GLONASS. Aceasta probabil va face ca răspândirea sistemului rusesc de poziţionare să crească. De asemenea, atragerea unui număr mare de utilizatori este crucială pentru a putea evalua funcţionalităţile şi eventualele probleme ale sistemului.

Nu ştiu dacă dezvoltarea GLONASS va avea ca efect impulsionarea proiectelor concurente sau oprirea finanţărilor acestora. Cert este că apariţia unui concurent la sistemul american este lăudabilă. Personal aş fi preferat să văd proiectul Galileo prinzând viaţă deoarece nu este un proiect militar(restricţiile GPS sunt, cu siguranţă valabile şi în cazul concurentului rusesc, chiar dacă nu sunt clar declarate). Numai că, din păcate, şi Galileo merge la fel ca Europa. Probabil va mai trece ceva timp până când, sper eu, îl vom vedea funcţional. Până atunci nu ne rămâne decât să aşteptăm şi răspunsul chinezilor. În final utilizatorul final va fi cel câştigat deoarece, cu siguranţă, vor apărea chip-uri hibride care vor permite utilizarea sistemului cu cea mai mare acurateţe într-o anumită zonă.

Adevarata amploare a unui incident "minor"

Suntem la o lună de le începutul dezastrului din Japonia. De-atunci cutremurele se ţin lanţ împiedicând reintrarea în normalitate a ţării. Desigur, nu cutremurele reprezintă acum cea mai mare îngrijorare a Japoniei, ci situaţia de la centrala nucleară Fukushima care pare fără ieşire.

Până la un punct lucrurile au funcţionat OK, pentru ca apoi să înceapă coşmarul. Reactorul s-a supraîncălzit după ce acumulatorii(backup-ul backup-ului) s-au consumat şi nu s-a reuşit conectarea unor surse alternative de energie electrică pentru a răci miezul. Cu toate că la fiecare pas al luptei pentru redresarea situaţiei s-au respectat procedurile, de fiecare dată, activarea unui eveniment puţin probabil a complicat situaţia. Este un exemplu cât se poate de sugestiv despre ceea ce poate însemna influenţa decisivă a factorilor foarte puţin probabili.

Iniţial, accidentul de la Fukushima a fost văzut ca o chestiune minoră, pentru ca, uşor, uşor să urce către un nivel de severitate 5(tradus ar reprezenta un accident a cărui urmare a fost eliberarea unei cantităţi limitate de material radioactiv şi care necesită luarea unor contra măsuri). În urma cutremurului de ieri nivelul de severitate a fost ridicat la 7, adică similar celui de la Cernobîl. Aceasta înscrie evenimentul de la Fukushima în rândul accidentelor nucleare majore, cu impact la nivel mondial. De menţionat este faptul că Tepco încă nu are situaţia sub control şi se estimează că vor mai trece câteva luni până când se va reuşi(teoretic) controlarea în totalitate a reactorului. În ceea ce priveşte curăţarea acestuia s-ar putea să treacă ani până când problema va fi rezolvată. Cert este că, fără ca reactorul să explodeze, materialul radioactiv scăpat se situează undeva la aproximativ 10% din cantitatea eliberată la Cernobîl(acolo, pentru cei care nu-şi mai amintesc, reactorul a explodat). Cu toate acestea, oficiali ai Tepco spun că este posibil ca, în final, nivelul materialului radioactiv eliberat să depăşească valorile de la Cernobîl.

Aşa cum se poate observa, suntem foarte departe de rezolvarea problemei. Întrebarea care se pune este dacă într-adevăr suntem capabili să ne asumăm riscurile acestei tehnologii. După cum se poate observa, un accident de acest gen are implicaţii globale. URSS şi Japonia reprezintă două cazuri fericite în scurta istorie nucleară. URSS din cauza folosirii nemiloase a unor cobai umani care habar n-aveau despre ce urma să li se-ntâmple în urma  intervenţiei de-acolo, iar Japonia datorită culturii specifice, a spiritului de sacrificiu al cetăţenilor săi. În alte puncte ale lumii, asemenea dezastre ar putea avea consecinţe mult mai grave.

Nu sunt unul dintre cei care fac ecologism cu orice preţ, ştiu care este ponderea energiei nucleare şi, de asemenea, consider că pot evalua corect o situaţie. Mi se par hazardate şi forţate comparaţiile dintre accidentele aviatice şi cele nucleare. Într-adevăr, în ambele cazuri apare un număr mai mare de victime, ceea ce le face să devină supraexpuse în media. Numai că, în timp ce efectele accidentelor aviatice au un impact local, cele nucleare au o probabilitate mare de a afecta global. Efectele acestora sunt mult mai perverse şi greu cuantificabile. S-a trecut foarte uşor peste deversarea în ocean a apei radioactive de la Fukushima, peste scăpările radioactive care par a fi afectat apa freatică. Poate cineva cuantifica efectul acestora pe termen lung? În mod sigur nu. Există o probabilitate foarte mică să apară un fenomen natural care să distrugă, să zicem, zece reactoare nucleare în Europa. Într-adevăr, sunt evenimente foarte puţin probabile, dar dacă acest foarte puţin probabil se materializează, Europa se poate transforma cu uşurinţă într-un deşert radioactiv. Pentru unii, ceea ce am spus acum este o afirmaţie hazardată, poate chiar hazlie, dar i-aş întreba pe acei cârcotaşi dacă au habar care e densitatea de reactoare nucleare în Europa. Cred că a sosit momentul în care ar trebui să fim ceva mai maturi atunci când analizăm impactul lebedelor negre. Foarte puţin probabilul s-ar putea să tindă, în unele situaţii, către foarte probabil.

Jocul de-a dolarul

Ne aflăm într-un moment în care economia americană ar fi trebuit să se aşeze pe fundamente solide. Suntem într-una dintre perioadele de creştere tradiţională(ciclică) a pieţelor de-acolo, oamenii par mai optimişti, iar datele care vin dinspre mediul de business sunt oarecum pozitive. Cu toate acestea, modul în care oamenii de afaceri americani percep evoluţiile celei mai mari economii nu sunt deloc pozitive. Principala îngrijorare care vine de-acolo este legată de inflaţie. 

De altfel nici nu trebuie să fii mare specialist în economie pentru a înţelege semnalele care vin dinspre pieţe. În momentul în care constaţi că absolut toate preţurile cresc într-un ritm accelerat, balivernele oficialilor chiar nu mai au nicio semnificaţie. Aceasta este realitatea, iar pentru mulţi este îngrijorător faptul că americanii nu reacţionează în niciun fel. Ei bine, pentru cei aflaţi la manete a început un joc de aşteptare. Devalorizarea dolarului faţă de euro nu e un lucru chiar atât de rău deoarece va avea ca efect creşterea exporturilor. O altă speranţă a americanilor, care are şanse foarte mari de concretizare, este aprecierea yuanului. Puseul inflaţionist din China trebuie stopat cumva, iar aceasta este metoda cea mai la îndemână(sau răul necesar).  

Cele două fenomene ar avea capacitatea de a ajuta economia americană să-şi reechilibreze deficitele şi să crească sustenabil. Din punct de vedere teoretic funcţionează, însă ceea ce vor să vadă oficialii americani este versiunea simplificată a fenomenului. În primul rând, devalorizările succesive ale dolarului nu mai sunt atât de sigure. În ochii investitorilor moneda americană şi-a pierdut mult din strălucire, iar politicile economice de-acolo au darul de a pune gaz pe foc. Practic, în acest moment, singurii care mai cred în dolar sunt americanii. Desigur, încrederea propriilor cetăţeni în moneda naţională este un lucru necesar, dar nu şi suficient pentru ca o monedă să aibă statutul de monedă de rezervă. Aici este de altfel şi locul unde se poate produce fractura deoarece nimeni nu poate paria pe o monedă care are ca singură direcţie prăbuşirea.

Puţini sunt cei care ştiu că în acest moment dolarul este susţinut numai politic. Amânarea deciziilor de vânzare a dolarilor din rezerve se obţin prin presiuni mai mult sau mai puţin discrete. Este o tactică a cărei eficienţă e îndoielnică. Istoria ne demonstrează că nu te poţi lupta prea mult cu evidenţa, iar ceea ce se poate obţine printr-o asemenea tactică este doar o amânare. Presiunile nu se pot exercita perpetuu. Este un lucru cunoscut la nivelul oficialilor americani, motiv pentru care în acest moment se lucrează la un plan alternativ de salvare a dolarului prin intermediul SDR-ului. Impunerea monedei de cont a FMI ca monedă universală ar putea avea ca efect cosmetizarea situaţiei. Într-adevăr, nu ai încredere în dolar, dar într-un coş valutar care este o oglindă a economiei mondiale ar cam trebui să crezi. 

Numai că "diavolul se ascunde în detalii". În coşul valutar al FMI dolarul are o pondere de aproximativ  42%, ceea ce-i conferă un avantaj net în faţa celorlalte valute. Trecerea la SDR, văzută de unii ca o salvare, ar putea fi de fapt o salvare a Americii. Cu virusul dolarului implantat în coşul valutar universal, americanii îşi pot permite în continuare fantezii fiscale fără a le mai fi teamă de faptul că aceasta le va afecta credibilitatea. 

Cam aceasta ar fi, în linii mari, foaia de parcurs. Nu vă aşteptaţi însă ca această trecere să se facă într-un termen scurt de timp. Aşa cum am specificat, este vorba de planul de rezervă care va fi pus în practică în momentul în care lucrurile o vor lua cu adevărat razna.

Draga Andrei,

Te văd cocoţat pe un soclu dând verdicte precum Lenin*. Te văd ultimativ, încordat şi, în acelaşi timp, sigur pe tine. Ai ajuns la momentul în care le sugerezi celor din turma pe care-o conduci că eşti deţinătorul misterului ultim, proprietarul de facto al lumii în care trăim. Iar cei care te divinizează îţi preiau cuvintele din aer precum câinii ce apucă din zbor bucata de carne aruncată de un petrecăreţ căruia lăutarul(sau manelistul) îi cântă la ureche piese de muiat inimi nefericite.

Dragă Andrei, mă uit la tine şi văd câtă fericire îţi provoacă jocul de-a "demiurgul perfect". Toată această scenetă în care tu, indiferentul, eşti luat cu forţa şi aruncat pe soclu, te deranjează, desigur. Eşti cel care a fost răpit din turnul de sticlă şi aruncat brutal aici, în mijlocul evenimentelor. Şi, dacă ţi s-a întâmplat o asemenea fatalitate, tu, modelul, te-ai trezit obligat să pui ordine în lucruri. Ai început simplu, cu argumente care nu pot contrazise, rostite pe un ton apăsat, dar cu atâta stil. Mulţimea a rămas înmărmurită, tăcerea care s-a lăsat câteva clipe ţi-a dat emoţii, dar aclamaţiile şi strigătele de admiraţie care au urmat te-au umplut de bucurie. Însă marea bucurie a apărut atunci când ai observat cum ursuleţul libidinos pe care-l cari după tine rămâne surprins şi, în acelaşi timp, îngrozit în faţa acestei imagini. Ştiu că l-ai urât atunci când jurnalul lui naiv, scris şcolăreşte şi oarecum inept, s-a încăpăţânat să rămână în preferinţa plebei în ciuda faptului că tu veniseşi cu un altul, mult mai articulat şi mult mai apropiat de fundamente. Ei bine, văzându-i reacţia, ai început să te bucuri. În sfârşit, lumea aceasta care credeai că nu te poate percepe a început să se regăsească şi să-l aşeze pe bietul ursuleţ frustrat acolo unde-i e locul. De la înălţimea soclului te distrează încercările lui disperate de a te detrona. Te faci că nu-i vezi uneltirile, te cobori la nivelul lui, îi accepţi provocările şi chiar, uneori, îl urmezi în încercările lui naive de a te detrona. O faci pentru că ştii că tu eşti totul şi că de fiecare dată îl învingi. Ai ajuns să-l umileşti atât de mult încât, acum, a ajuns să se legitimeze prin tine, umilinţa ultimă pentru el.

Dragă Andrei, într-adevăr soclul pe care eşti e strălucitor, toată turma îl observă şi se minunează de cum luceşte în lumina soarelui. Ei nu ştiu însă cât de greu munceşti tu noaptea pentru a-l menţine poleit şi pentru a-l ridica. Ei te consideră zeu, iar înălţarea şi luciul soclului cred că vin din neant, de la puterile nemărginite ale zeului pogorâte asupra materiei. Desigur, dragul meu, amândoi ştim mai bine că în spatele imaginii, al luciului orbitor şi al soclului care se tot înalţă sunt realităţile blestemate ale lumii acesteia. Faptul că soclul nu e pe o fundaţie îl face vulnerabil şi, cu cât e mai înalt, cu atât e mai instabil.O ştim încă de când l-ai citat tendenţios pe Clement din Alexandria pentru a-ţi ieşi o glumă seacă. Te-ai bucurat când ai observat că stratagema ta a dat rezultate, că eşti un maestru în aruncarea cârligelor pentru agăţatul minţilor simple. De-atunci, de la acea nevinovată întâmplare, ţi-ai dezvoltat arsenalul, ai devenit un adevărat luptător, înrobitor şi profet al minţilor nevinovate. 

Ştiai din istorie că prin câştigarea războiului minţilor simple te poţi pune pe soclu, dar, tot din istorie, mai ştii un lucru care nu-ţi dă pace. Este demonstrat că minţile simple îşi schimbă zeii, că uneori, intuiţia neexplicată a acestor creiere neajutorate, le face să-şi dea seama de întreaga mistificare şi să dărâme soclul zeului. Iar când soclul se dărâmă, peste zeu se aşează uitarea. Acesta e lucrul care te macină, dragă Andrei. Ştii bine că prin stilismul fără pic substanţă nimeni n-a supravieţuit; asta te roade din interior, ca un vierme iraţional, incapabil de un dialog sau de o negociere. Acelaşi lucru îl ştie şi ursuleţul libidinos, iar tu te îngrijorezi când vezi cum el îşi trăieşte căderea de-acum. Spectrul unui asemenea destin te înfioară, ştiu, te macină, te distruge.

Dragă Andrei, nu trebuie să fii nefericit. Destinul tău mediocru a avut, până la urmă, şi un apogeu. Faptul că peste cele câteva pagini inutile se va lăsa liniştea e o fatalitate, dar istoria păstrează pentru sine numai fundamentele. Istoria, dragul meu, nu are nevoie de stilisme ieftine, nu este teritoriul minţilor simple pe care tu ai reuşit să le cucereşti. La fel ca tine au fost mulţi alţii de care nu-şi mai aminteşte nici dracu'.

_______

*Lenin=watermark-ul de pe foile ălea pe care se scriau informările în limba rusă; acum, într-adevăr a dipărut(probabil din raţiuni economice), dar cred că-ţi mai aduci aminte de poza aia. Dacă nu, vezi că în Piaţa Roşie(de la Лубянка drept pe Никольская) e un mausoleu unde încă îl expun pe nefericit.

Competiţia OMG

De câteva zile, la presiunile ministrului Tabără, a  început o amplă dezbatere legată de organismele modificate genetic.  Chiar dacă trece hazliu peste episodul WikiLeaks trebuie să încep prin a sublinia un lucru de care toată lumea ar trebui să fie conştientă: Tabără susţine necondiţionat cultivarea OMG-urilor, posibil dintr-un interes cât se poate de material. Având în vedere opiniile clare ale membrilor UE, cultivarea OMG-urilor într-o ţară din UE ar reprezenta o victorie clară a producătorilor acestor plante. Odată spartă bariera legislativă, profiturile acestora ar creşte substanţial. Şi e vorba de foarte mulţi bani!

Ajunşi în acest punct, trebuie să menţionez o întâmplare de anul trecut care are în centru un domeniu diametral opus, anume agricultura bio. Un prieten care dorea să înceapă un business cu produse bio din soia s-a găsit în imposibilitatea de a achiziţiona din ţară soia certificată bio. Mai mult, acest prieten îmi spunea că, din punctul lui de vedere, în România deja se cultivă haotic OMG-uri, iar fenomenul este scăpat de sub control. Nu ştiu câtă dreptate să-i dau, dar având în vedere haosul generalizat de la noi nu m-ar mira ca dezbaterile de acum să fie cu mult în urma realităţii. 

Nu sunt un expert în domeniul organismelor modificate genetic la fel cum nu sunt un expert în agricultură. Despre acest nou domeniu am citit la fel ca mulţi alţii. Ştiu că sunt numeroase studii care sugerează existenţa unor legături între anumite afecţiuni şi OMG-uri. La fel de adevărat este că sunt numeroase răspunsuri ale unor organisme oficiale conform cărora consumul de plante modificate genetic nu are nicio legătură cu vreo boală. Având în vedere această controversă, putem spune că adevărul se află la mijloc? Evident că nu.

Ceea ce ar trebui însă să ştie consumatorii este un lucru mult mai grav, anume că, în prezent consmăm  fără să ştim asemenea plante. Hrana animalelor destinate sacrificării este compusă într-o proporţie covârşitoare din soia modificată genetic. Multe produse procesate, în special mezelurile, au ca adaos proteic soia sau amidon din porumb modificat genetic. Având în vedere aceste realităţi întrebarea care se pune este "ce e de făcut"? Personal cred că interzicerea OMG-urilor deja nu mai corespunde realităţii. Cred însă că reglementarea strictă a cultivării şi distribuţiei acestora ar fi un lucru mai mult decât necesar. Apariţia unor norme privind delimitarea strictă zonelor în care se cultivă asemenea plante, controlul distribuţiei lor şi pedepsele dure aplicate celor care încalcă normele ar putea fi soluţii care ar ţine fenomenul sub control. De asemenea, etichetarea clară a produselor care provin din culturi modificate genetic(direct sau in direct) ar avea un efect benefic. În momentul în care 80% din produsele existente în magazin vor avea "bulină roşie", consumatorii vor şti cel puţin ce anume consumă şi vor putea lua decizia în cunoştinţă de cauză. 

Personal sunt un susţinător necondiţionat al agriculturii bio, dar sunt conştient că aceasta presupune costuri ale produsului final de câteva ori mai mari. În aceste condiţii, probabil că singura soluţie acceptabilă este reglementarea strictă a domeniului şi o etichetare corespunzătoare. Cel puţin, existenţa unei legislaţii clare ar avea rolul de a pune ordine în haosul actual.

Ultima varianta de scrisoare nigeriana

Unde sunt vremurile în care scrisorile nigeriene îţi spuneau o poveste lacriomogenă întinsă pe câteva pagini bune? Aveai parte de un univers pasionant, întâmplări halucinante şi abia la sfârşit aflai că ai câştigat o poală de bani. Acum, după cum se poate vedea mai jos, ţi se aruncă din prima în ochi două meleoane de dolari şi, în modul cel mai golănesc cu putinţă, ţi se cer doar 265 de verzişori. Banal, nestilat şi pripit. Hotărât lucru, trăim vremuri cumplite!  

Greetings,

   I have been waiting for you to contact me for your confirmable Bank Cheque of $2,000,000.00 USD. 
I did not hear from you, so I desposited the cheque with FedEx West Africa for delivery to you. I will be travelling out for a 3 months course and I will not be back till the end of July, What you have to do now, is to contact them for the immediately delivery to you, please re-confirm to them your complete details, 
Full names/address, private email address and telephone number.
 
Note that, I have paid the delivery charge, the only money you will send to them is $265 USD being the security keeping fee of the company so far, I would have paid that, but they said no, due to the fact that they do not know when you will be contacting them. So contact them immediately via the below information and remember to send them their $265 USD for their immediate action.

Contact Person:
Dispatch Director
Mr. Daniel J. Cole
Email: fedex****@****.com
Tel: +*** ***-721-5281

Sincerely,
Mrs. Nicole Mosa 

O noua limitare

Dinspre BNR începe să vină din nou ideea unei limitări a creditelor în valută. Este a doua oară când Banca Centrală emite o asemenea opinie, prima dată fiind, dacă nu mă înşel, în cursul anului 2008. Pentru cei care au uitat reamintesc faptul că atunci scenariul a constat în anunţul acestei necesităţi prin intermediul lui Gheţea, pentru a părea că este o opinie a ARB. Imediat, câteva bănci mai vocale şi mai influente au sărit ca arse, iar toată tevatura a fost acoperită. Acum lucrurile stau total diferit, iar BNR, după eliberarea masivă de rezerve, pare a fi într-o poziţie mult mai autoritară.

Întrebarea care se pune este dacă într-adevăr ar trebui interzisă creditarea în valută pentru cei care nu obţin venituri în monedă străină. Ca şi atunci, opinia mea este că interzicerea e aberantă deoarece creează inutil diferenţe de oportunităţi în piaţă. De fapt care e problema? Ca şi în urmă cu trei ani, problema creditării în valută vine din faptul că ne confruntăm cu o falsă apreciere a leului care face ca finanţarea în valută să fie extrem de tentantă. Pe termen scurt, cei care se finanţează în euro au parte de un câştig net. Ceea ce este însă valabil pe termen scurt, pe termen mediu şi lung este extrem de riscant. Cum avem de-a face cu un curs fals, manipulat pentru ca statisticile legate de inflaţie să dea bine, este de aşteptat ca în momentul în care BNR va rămâne cu rezerva goală cursul să explodeze. Atunci, pe lângă fenomenele economice negative cu care ne vom confrunta, un raport subunitar între creditele în valută şi cele în lei ar avea un efect de multiplicare a problemelor. Cum însă în prezent raportul menţionat este de 0.58, e greu de crezut că vom putea vedea prea curând o inversare a acestuia.

Principala problemă a pieţei creditului din România este dată de distorsiunile induse de un curs fals al leului. Dincolo de faptul că acest lucru creează premisele unei menţineri subdezvoltate a economiei româneşti(importurile sunt mult mai ieftine decât producţia autohtonă), conduce şi la un comportament aberant pe piaţa creditului(finanţarea în masă în valută nu este rentabilă în economiile dezvoltate). Limitarea administrativă a creditului în valută nu cred că este posibilă. Probabil vor rămâne deschise portiţe pentru ca această măsură să fie ocolită, oportunităţi care vor fi cu siguranţă fructificate în masă. Este un exemplu clasic despre ce poate însemna o evoluţie mai mult sau mai puţin controlată.

Ceea ce este însă îngrijorător este probabilitatea destul de mare de a asista la o nouă devalorizare a leului. Ieşirea în presă a oficialilor Băncii Centrale trădează o preocupare suspect de mare pentru acest subiect, crescând probabilitatea ca spre sfârşitul acestui an să asistăm la un nou atac asupra monedei naţionale. Atac din partea realităţii şi nu din partea vreunor entităţi oculte.

Dovada

Pentru acest rahat, în orice ţară civilizată ar fi zburat jumătate din instituţia în cauză. La noi, unde cu fiecare zi care trece se instaurează o dictatură din ce în ce mai jegoasă, probabil că nu se va întâmpla nimic. Sunt curios dacă vom primi vreo o explicaţie logică sau o să avem parte de un nou episod cu pixeli albaştri?

[via ciutacu.ro]

Marea ruptură

După ce în lumea emergentă creşterea dobânzilor a devenit o realitate palpabilă, lucrurile încep să se precipite şi în lumea dezvoltată. Banca Centrală Europeană pare a fi prima instituţie din această zonă care va creşte dobânda. Marea majoritate a analiştilor se aşteaptă ca în urma şedinţei de mâine a BCE să asistăm la majorarea ratelor de dobândă la euro. O mişcare riscantă, în special pentru economiile în suferinţă, dar absolut necesară în contextul actual. Desigur, întotdeauna vor exista opinii contrare atunci când vine vorba despre oportunitatea unei decizii cruciale, dar cert este că la un moment dat ea trebuie luată.

De cealaltă parte a Oceanului, FED-ul continuă strategia cu care ne-a obişnuit: menţine dobânzile pe termen scurt la nivele apropiate de zero şi pompează bani în economie prin neortodoxa tactică a cumpărării de bonduri. Cu toate că unii oficiali se exprimă destul de vocal cu privire la adoptarea unei strategii similare cu a BCE, din partea FED lucrurile sunt cât se poate de clare: până când nu există dovezi clare că a trecut criza, nu se va pune problema creşterii dobânzilor. Pentru un european o asemenea strategie pare de-a dreptul rudimentară, mai ales că, dacă privim în istoria recentă avem destule dovezi asupra eşecului unei asemenea politici. Din nefericire nimic nu se va schimba din cauza structurii pragmatice a factorilor de decizie. Un pragmatism tembel care le interzice să intuiască. Astfel, de cele mai multe ori, deciziile cruciale sunt luate după ce toate dovezile devin palpabile şi e limpede chiar şi pentru un copil că trebuie luată o anumită măsură. 

Contrapunând cele două strategii ale zonelor dezvoltate ale planetei ne rezultă că, în scurt timp, este posibil să avem parte un dezechilibru major. Vom avea practic două strategii contrare de luptă cu acelaşi duşman. Diferenţa dintre ele nu o va face pe una mai bună decât pe cealaltă deoarece fiecare zonă se confruntă cu propriile slăbiciuni. Faptul că strategiile sunt diametral opuse va avea ca efect imediat o harababură fără margini. În SUA vom avea o ameninţare a inflaţiei care va fi ţinută sub control prin metode neortodoxe în timp ce în UE ne vom confrunta cu probleme structurale cauzate de dezechilibrele economice ale membrilor şi de incoerenţe ale politicilor haotice(în care liderii europeni sunt experţi). Va fi practic o luptă fără participanţi, pe care nu şi-o doreşte nimeni, dar care poate produce numeroase victime. Probabil singurii câştigători vor fi speculanţii care vor avea parte de volatilităţi extrem de profitabile. 

Salariile profesorilor - cine raspunde?

boc vorbeşte la Realitatea TV despre responsabilitate, economie, patriotism şi alte petarde. Se pare că a uitat cum mânca rahat cu gura plină în campania electorală din 2008. Pe-atunci urla nişte chestii referitoare la respectarea legii şi la plata retroactivă a salariilor majorate. Acum a adoptat din ce în ce mai apăsat tonul demagogic în care stăpânul său şi-a dat doctoratul.

Cum pentru plata majorată a salariilor nu există alternativă(adică trebuie respectată legea), cred că cel mai indicat lucru este ca fiecare să-şi asume responsabilitatea pentru fapta sa. Dacă nu mă înşel, legea cu pricina a fost votată în unanimitate în Parlament şi adoptată de preşedinte. În aceste condiţii n-ar fi OK ca cei care sunt vinovaţi de adoptarea legii să plătească? Cum pe acea vreme 254 de parlamentari au votat legea, aş propune ca aceşti viteji să acopere 50% din paguba produsă de legea pe care au dat-o. Ar însemna aproximativ 1 milion de euro de căciulă. Restul de pagubă ar trebui achitat de preşedintele din acea vreme, adică de băsescu. Şi aceasta pentru că, în ciuda informărilor primite de la primul ministru, de la SRI, de la consilierii proprii şi de la celelalte instituţii cu care se afla în legătură, a adoptat legea cu pricina.

Cred că o asemenea soluţie ar avea rolul de a mai curăţi din demagogia, prostia şi imbecilitatea care au devenit standarde de facto în clasa politică autohtonă.

Time to short again?

Cred că a sosit momentul să postez o nouă atenţionare cu privire la evoluţiile viitoare ale pieţelor. Nu este vorba de un trend care se va manifesta pe termen scurt, dar sunt ferm convins că spre sfârşitul acestui an sau începutul anului viitor, vom avea parte de o intrare într-o nouă criză, de data aceasta mult mai profundă decât ceea ce am avut în 2007.

Fundamentele pentru o asemenea prognoză sunt multiple, dar cel mai relevant element este gradul foarte crescut de iraţionalitate manifestat de pieţe. Din nou am ajuns în momentul în care prognozele de creştere sunt unanime, cu toate că nu există fundamente care să justifice acest lucru. Primele creşteri de după criză ale indicilor americani au avut ca fundament faptul că la un moment-dat trebuie să se iasă din criză. Această creştere a justificat creşterile viitoare deoarece nimeni n-a vrut să piardă cursa. Tot jocul a fost susţinut generos de factorul politic prin decizii aberante(vezi reglementările contabile menite a acoperi găurile băncilor) şi falsificări ale realităţii. Şi, pentru ca focul să ardă corespunzător, întreg circul a fost susţinut de media de business, iraţională prin excelenţă deoarece profiturile din publicitate nu pot fi făcute decât în perioadele de creştere.

Suntem acum foarte aproape de momentul în care trebuie să ne punem întrebări, iar această acţiune este justificată de faptul că ne aflăm la valori ale indicilor apropiate de maximele istorice. Cu un DOW la ~12300 şi un S&P 500 la ~1300 suntem deja în anticamera maximelor de 14000, respectiv 1500(valori aproximative, evident). Avem vreo justificare pentru atingerea acestor valori? Personal cred că nu.

Celor care au uitat cauzele crizei, le reamintesc faptul că vârfurile anterioare au fost atinse în momentul în care vectorul iraţional dominant era creşterea imobiliară perpetuă, iar atmosfera era cvasi optimistă. Acum, aparent, nu mai avem niciun vector de coagulare a iraţionalului, dar preţurile titlurilor cresc continuu. Am spus aparent, deoarece, din punctul meu de vedere, principalul vector iraţional în acest moment este credinţa noastră că lucrurile se vor rezolva de la sine. Mai mult, ţin să precizez că actualele creşteri de preţ sunt amplificate de două elemente care nu au de-a face cu piaţa reală: flash trading-ul şi investitorii instituţionali mascaţi.

Dacă ne uităm puţin mai atent la ceea ce se întâmplă în lume, vom constata că nu suntem nicidecum într-un scenariu optimist, ba chiar din contră. Criza din Orientul Mijlociu, cutremurul din Japonia, creşterea generalizată a preţului la alimente, creşterea dobânzilor pe pieţele emergente şi previzibila creştere a acestora şi pe pieţele dezvoltate(în special UE), preţul petrolului, sfârşitul QE 2.0, toate acestea nu sunt elemente rupte dintr-un scenariu optimist.  Cred că suntem toţi de acord cu acest lucru. În aceste condiţii pe ce fundamente ne bazăm? Pe niciunul, desigur.

Toate acestea mă fac să cred cu tărie că suntem într-un moment premergător unui nou dezastru economic. Doza noastră de iraţional este iar la cote maxime din cauza credinţei nefundamentate că lucrurile se vor rezolva de la sine. Acum, chiar şi o singură fractură poate produce dezastrul, iar locuri unde poate apărea aceasta sunt destule. Ceea ce este cu adevărat grav este faptul că, de data aceasta, lucrurile se vor complica teribil deoarece statele sunt supraîndatorate şi, automat, dezarmate în faţa  viitoarei fracturi. N-o să duc raţionamentul mai departe deoarece vom avea destul timp să vorbim despre asta. Singurul lucru pe care l-am vrut în acest articol a fost acela de a marca momentul. De revenit, vom reveni asupra sa atunci când lucrurile vor deveni iminente.

Gura pacatosului ...

Al doilea exod italian

Pe la începutul secolului XX emigrarea italienilor în SUA devenise un fenomen de masă. Amploarea acestuia a fost atât de mare încât practic putem spune că a contribuit definitiv la schimbarea societăţii americane. Stilul deschis şi gălăgios, ataşamentul faţă de familie ridicat la nivel de cult, bucătăria, dragostea pentru ţara lor, toate acestea(şi evident multe altele) au fost elemente care i-au impus în faţa mult mai rigidelor neamuri care formau societatea americană de atunci. 

Noul exod italian despre care vă voi povesti câte ceva astăzi nu mai are ca şi cauză sărăcia şi nici măcar nu mai este un exod al populaţiei. Este vorba de un fenomen puţin diferit, mai precis de un atac italian la piaţa globală. Acest atac se desfăşoară prin încercarea de a cuceri cea mai importantă piaţă a puzzle-ului global, anume SUA. Semnalul de start a fost dat de preluarea Chrysler de către Fiat. Cu toate că nimeni nu credea într-o asemenea mişcare, Sergio Marchionne, genialul manager al Fiat a reuşit să finalizeze tranzacţia transformând Fiat dintr-un constructor falimentar într-un jucător global. 

Dacă despre Fiat am vorbit destul pe acest blog(iar cei care mi-au ascultat sfatul au avut parte de un câştig frumos) iată că a sosit momentul să vă vorbesc despre un alt business italian de succes care cucereşte SUA. Este vorba despre Autogrill, un nume cunoscut în special celor care au mers pe autostrăzile italiene. Modelul de afaceri al celor de la Autogrill e simplu: o simbioză cu un jucător puternic pentru maximizarea profitului ambilor parteneri. În Italia, Autogrill are majoritatea parteneriatelor cu staţiile de benzină de pe autostradă, iar aceasta le-a permis să devină lideri de facto ai restaurantelor. Parteneriatul este reciproc avantajos deoarerce, conform unor studii ale Autogrill staţiile în care au restaurante vând cu un procent curins între 10% şi 30% mai mult carburant decât cele în care nu sunt prezenţi. Dincolo de clienţi, benzinarii câştigă o cotă din succesul lanţului de restaurante. 

Pentru extinderea din SUA, Autogrill a folosit un vector care, pentru mulţi, poate părea surprinzător, anume Starbucks. Colaborarea cu gigantul cafenelelor este reciproc avantajoasă: Autogrill beneficiază de prezenţa în zone cu vad format şi cu o clientelă fidelă. Starbucks în schimb beneficiază de o diversificare a clientelei, atrasă de noua ofertă şi, de asemenea, primeşte o cotă parte din vânzările Autogrill. Conform datelor făcute publice de către şeful Autogrill, Gianmario Tondato Da Ruos, contractul cu Starbucks s-a concretizat în 2010  cu vânzări de 540 milioane dolari. Încurajaţi de succes, Starbucks şi Autogrill au hotărât în urmă cu două săptămâni extinderea colaborării. Astfel, până în 2020 Autogrill îşi va mări prezenţa în alte 120 de locaţii, ceea ce, conform previziunilor prezentate de  Gianmario Tondato Da Ruos se va concretiza în vânzări de peste cinci miliarde de dolari. Tradus, aceasta înseamnă intrarea lanţului italian în rândul granzilor.

Extinderea Autogrill pare a face parte deja dintr-un pattern. Devenind globale, business-urile italiene se consolidează deoarece sunt mai puţin expuse nebuniilor politice din peninsulă. Aceasta mă face să cred că în următoarea perioadă vom vedea mult mai multe exoduri către piaţa globală. Aşa cum în urmă cu un secol aveam parte de un exod al populaţiei italiene, iată că a venit vremea să vedem un exod al business-urilor, mult mai profitabil şi, cu siguranţă, mult mai vizibil.

Turcia - o confirmare necesara

Ieri au venit datele oficiale datele privind creşterea economică a Turciei pe 2010. Astfel, pentru trimestrul patru al anului s-a înregistrat o creştere economică de 9.2%, iar pentru întregul an de 8.9%. Am ţinut foarte mult să public aceste rezultate deoarece la începutul anului 2010, când am postat previziunile privind boom-ul din această ţară am avut parte de numeroase opinii contrare. Acestea s-au ţinut lanţ de fiecare dată când am publicat câte un update al situaţiei economice de-acolo însoţit de date care fundamentau opinia mea. Desigur, ca de fiecare dată în România, se găseau băieţi inteligenţi care să combată realitatea cu opinii solide gen "pleacă frate cu turcii tăi de-aici".

Cum a reuşit Turcia această performanţă? E simplu de explicat. În primul rând, economia acestei ţări este dominată de întreprinderi mici şi mijlocii. De asemenea, legăturile strânse cu statele musulmane din Orientul Mijlociu i-au oferit o excelentă oportunitate de "zonă economică de tranzit" pe care Turcia a fructificat-o impecabil. Cu toate că nu e un lucru de laudă, trebuie amintit că poziţia oarecum radicală a lui Erdogan a avut rolul de a câştiga încrederea unor state cu regimuri nedemocratice, ceea ce s-a concretizat într-o relaţie economică privilegiată dintre Turcia şi aceste ţări. Aceeaşi atitudine cred că a stat şi la baza apropierii economice dintre Turcia şi China. Desigur, aşa cum am mai spus, nu este un lucru de laudă faptul că un prim ministru face aluzii radicale şi-şi atrage electoratul cu mesaje mai degrabă rudimentare. Probabil poziţiile vag radicale se vor estompa în curând, odată cu schimbarea la faţă a Orientului Mijlociu. Şi spun aceasta în ciuda faptului că sunt conştient de faptul că Erdogan face aluzii radicale nu dintr-un calcul strategic ci din convingere.  

Principalele provocări ale economiei Turciei pentru anul acesta sunt temperarea creditării(în acest moment avântul creditării chiar este o problemă) şi menţinerea la un nivel sustenabil a creşterii economice. Schimbările politice din Orient, cu toate că sunt văzute de unii analişti ca posibile surse de probleme, cred că se vor transforma în oportunităţi. În sprijinirea acestei afirmaţii nu am decât două argumente: în primul rând flexibilitatea legendară a oamenilor de afaceri şi a factorilor de decizie din Turcia şi, în al doilea rând, ceea ce aş numi complexul istoric al statelor din Orientul Mijlociu care încă privesc Istanbulul ca pe adevărata lor capitală.

Ca o concluzie, voi spune că îmi menţin în continuare optimismul cu privire la evoluţiile viitoare din Turcia. Mă simt însă dator să mai fac o precizare, anume că, din punctul meu de vedere, vremea creşterilor spectaculoase de-acolo ar cam trebui să se termine pentru a face loc unei consolidări de câţiva ani. Aceasta, cu toată că nu exclude oportunităţile excelente, trebuie să-i facă pe investitori mai atenţi la detaliile investiţiilor.