Nu mai e mult până când vom avea un nou pachet de ajutorare a Greciei. Megapachetul anterior n-a avut niciun efect. Reformele, creionate de nişte proşti, par a fi fost făcute în glumă, iar acum, practic s-a revenit de unde plecaserăm, numai că pe o bază solidă de îndatorare a ţării. Până la urmă, cu ce se alege Grecia?
Privind retrospectiv cred că putem spune fără doar şi poate că tragedia greacă în desfăşurare capătă din ce în ce mai clar accente de absurd. Ajutorul financiar anterior a fost acordat pentru a evita intrarea ţării în incapacitate de plată. S-a spus atunci că e nevoie de reducerea deficitelor şi că, după aplicarea pachetului de reforme sugerat în coproducţie de CE şi FMI, lucrurile vor reveni la normal. Ca şi în cazul nostru, reformele n-au însemnat decât tăieri radicale ale veniturilor, înrăutăţirea condiţiilor pentru micii întreprinzători şi alte câteva isteţimi aplicate pe jumătate pentru a nu bulversa prea mult populaţia. Rezultatul? O contracţie a economiei şi, în concepţia acelorlaşi isteţi, obligativitatea continuării tăierii de venituri. Creşterea de 0.8% din T1 este insuficientă, motiv pentru care ţara ar trebui să se uite atent la sursele din care poate să-şi acopere găurile cauzate de împrumuturi. Şi, întrucât datele de pe hârtie arată cât se poate de clar că s-a intrat de mult în zona nesustenabilă, esperţii implicaţi în(vorba vine) salvarea Greciei sunt din nou puşi la grea încercare. De data aceasta, realitatea le este potrivnică. Nu se pot gândi la tăieri de salarii şi pensii pentru că riscă o revoluţie care, dacă nu sunt atenţi, ar putea fi exportată în propriile grădini. În aceaste condiţii, soluţia magică este restructurarea datoriilor prin acordarea unui pachet de ajutorare, adică a unui nou împrumut. Care împrumut, pentru a putea fi plătit va presupune continuarea procesului de reforme. Probabil vă întrebaţi care reforme. Ei bine, reformă, în noile condiţii, presupune privatizarea unor active ale statului. Banii obţinuţi se speră că vor fi acoperi ratele din ce în ce mai mari ale împrumuturilor contractate. Mai grav pentru greci este că privatizarea nu va fi făcută de către ei ci de către o comisie internaţională care, nu-i aşa, va veghea la corectitudinea întregului proces. Vă daţi seama ce mega trafic de influenţă se întrevede?
Ca de obicei lucrurile pornesc de la un sâmbure de adevăr. În Grecia e la fel ca în România. Întreprinderile statului au scheme generoase de personal, salarii bune şi performanţe mediocre. Soluţia ar fi optimizarea lor pentru creşterea veniturilor statului, dar, ca şi pe plaiurile mioritice, aceasta este practic imposibilă din cauza amestecului de interese politico-economice. Aşa se face că singura soluţie pare a fi privatizarea lor. Este evident o soluţie proastă deoarece presupune vânzarea într-o perioadă nefastă, în care sumele încasate vor fi modeste. Iar după privatizare, adio impozite plătite statului. În cazul în care va accepta planul finanţatorilor, Grecia nu va face altceva decât să amâne deznodământul. Însă, peste ceva vreme (unul sau doi ani) se va afla în aceeaşi situaţie, dar fără nimic de vânzare. Şi-atunci cu ce vor mai răspunde? Cu insulele?
Poate că ar fi mai bine să-şi negocieze încă de-acum falimentul. Amânând nu vor face altceva decât să tot acumuleze datorii în schimbul unor intrări iluzorii de capital. Continuând cu soluţii date din birourile unor incompetenţi nu vor face decât să se îngroape din ce în ce mai adând în datorii şi în sărăcie. Soluţia nu poate veni decât de la cel direct implicat, nicidecum de la unul care, pe lângă prostie, mai are în spate şi o groază de interese ale altora.