Miscarea tenebrelor

Aţi rămas uimiţi atunci când băsescu l-a numit pe Meleşcanu şef la SIE? N-ar fi trebuit. Dacă vi se pare că trăiţi o fatalitate, o luptă cu morile de vânt, nu sunteţi departe de adevăr. Dar, aşa cum am mai amintit, absolut tot ceea ce se întâmplă la vârf devine, pe zi ce trece, mai previzibil.

Numirea lui Ungureanu a fost primul semn. S-au dat cărţile pe faţă în ceea ce numesc noul destin rusesc al României. Puţini au observat cum oameni proaspeţi, de nădejde, au început să ocupe posturi din ce în ce mai vizibile. Mişcarea de la centru a fost replicată puternic în teritoriu, unde noii oameni ai sistemului încep să iasă la suprafaţă. Dacă până acum serviciile secrete erau un accesoriu al statului, instituţii menite a sprijini construcţia statală, iată că ne îndreptăm rapid către noua paradigmă în care serviciile sunt statul.

Ajunşi la această realitate nu vă voi spune decât că, din punctul meu de vedere, suntem într-o situaţie critică. Sunt încă multe necunoscute, însă e clar că traiectoria pe care a fost înscrisă ţara este una deosebit de periculoasă. N-am mai văzut o asemenea inflaţie de cadre la vedere de pe vremea în care un individ(pe care-l consider zdruncinat) reuşea să se folosească de sistem pentru a comite una dintre cele mai mari aberaţii financiare post decembriste. Dacă atunci individul se folosea de sistem, de data aceasta sistemul inundă statul. E ceva anormal care se petrece simultan în România, Ungaria şi ... Grecia. Pattern-ul este împrumutat de la marele vecin de la răsărit. 

Şi totuşi, care este pericolul? E destul de simplu şi la vedere. După desfăşurarea alegerilor din Rusia vom avea de-a face cu o schimbare radicală de partitură. Noul Putin va trebui să le facă pe plac ruşilor pentru a-şi consolida puterea. Toată lumea ştie că va câştiga cu orice preţ, însă, la fel de bine, e logic pentru toţi că proaspătul preşedinte va trebui să-i recâştige pe ruşi, iar singura modalitate pe care o are la dispoziţie este aceea de a repune imperiul în faza de flux. Mişcările pe care le vedem acum în vechile sfere de influenţă(Ungaria şi România) sau în mai noile sfere(Grecia) şi care copiază până la identificare paradigma rusească nu anunţă absolut nimic bun pentru noi. În paralel se desfăşoară o mişcare de evadare a multor investiţii străine din zonele menţionate. Vedem cum, pe zi ce trece, activitatea din România se relochează în zone considerate mai sigure. Puteţi privi prin această prismă şi propunerea celor de la Elliot Associates referitoare la lichidarea Fondului Proprietatea(chiar dacă este justificată printr-o atitudine specifică unui fond speculativ). Încă nu-mi dau seama ce scenariu ni s-a pregătit, dar, cu siguranţă, nu e unul care să ne liniştească. 

P.S. O posibilă variantă pe catre trebuie să o luăm în calcul este re-cutremurarea Balcanilor. Deocamdată nu înaintez prea mult în subiect deoarece mai am nevoie de confirmări.

Ada Kaleh

Am avut o insulă, o comunitate şi o istorie. Le-am omorât pentru un fir de energie. Nu am puterea să spun ce era mai bine. Singurul lucru pe care-l pot face e doar să suspin. Atât!

Pionul sirian si cuiul grenadei

Trecută oarecum cu vederea, spinoasa problemă a Siriei revine meteoric în actualitate cu intensităţi diferite de o consistenţă dubioasă. De ce spun acestea? Deoarece în câteva rânduri până acum au început asalturile informaţionale "finale" asupra regimului de la Damasc însă, fail-urile politice au tăiat din elanul vârfurilor de lance mediatice. Cu fiecare "ieşire în decor" la nivel politic, vârfurile de lance media s-au retras în banalul cotidianului imediat uitând de fiecare dată de sângerosul dictator, miile de victime, femeile abuzate, copiii omorâţi şi restul şabloanelor propagandistice. A fost scoasă de atâtea ori această placă încât pare a se fi zgâriat sunând din ce în ce mai răguşit, mai ne la locul ei. Şi, în aceste condiţii, este logic să te întrebi ce se întâmplă.

O să încep printr-o afirmaţie pe care am mai sugerat-o în câteva articole anterioare, anume aceea că SUA este incapabilă să înţeleagă complexitatea Orientului. Modul pragmatic american nu poate furniza decât soluţii false pentru Orient. Idei care în cabinetele puterii americane par complexe şi subtile, la momentul contactului cu realitatea Orientului se transformă în idei reducţioniste, depăşite, practic oligofrene. Acestea fiind spuse vom încerca să observăm ce se întâmplă în spatele cortinei pentru ca, în final, să încercăm să intuim care vor fi acţiunile ulterioare.

La o primă vedere Siria poate fi considerată un jucător fără prea mare miză. Bineînţeles că este fals! Şi aceasta pentru că, dincolo de imaginea voit deformată trebuie să înţelegem că acolo avem de-a face cu o naţiune unitară şi divizată în acelaşi timp. Cu toate că sună ciudat, o să explic în cele ce urmează în ce constă paradoxul. Cu o populaţie majoritar sunită, sirienii sunt conduşi de "dinastia" prezidenţială al-Assad care este alawit. Pentru cei care nu ştiu, alawiţii sunt cea mai mare minoritate din Siria, întinzându-se inclusiv în Liban şi care, de asemenea, are o populaţie corespondentă în Turcia - aleviţii. Consideraţi de către suniţi ca nefiind musulmani, alewiţii sunt o fracţiune a şiiţilor care integrează în religia lor elemente luate din creştinism, iudaism şi din tradiţia lor ante-islamică. Prima rupură din interiorul Siriei este destul de limpede: o majoritate sunită condusă de o minoritate şiită care însă a ştiut destul de bine de-a lungul timpului să mascheze acest amănunt religios. Pe de altă parte trebuie să remarcăm că, de-a lungul timpului, în zona siriană, clivajul sunit-şiit nu a condus la manifestări radicale precum în alte locuri manifestându-se, mai degrabă, o toleranţă religioasă. Aceasta a permis ca apartenenţa religioasă a dinastiei de la putere să treacă în planul doi, însă, în ultima perioadă, spiritele devin din ce în ce mai sensibile sub presiunea trompetelor externe. Principalul element de presiune îl constituie statele din liga arabă, sunite şi care şi-ar dori cât mai rapid îndepărtarea de la putere a lui al-Assad după deja patentatul model al primăverii arabe. 

Mişcările revoluţiare au ca principal centru localitatea Homs, al treilea oraş ca mărime al ţării şi un loc cu tradiţie revoluţionară deoarece aici au mai fost manifestaţii puternice şi împotriva tatălui actualului preşedinte, manifestaţii violent combătute de armată. Pentru cei care nu ştiu, elanul revoluţionar de-atunci al Fraţilor Musulmani(mişcare eminamente sunită) a fost tăiat de la rădăcină, totul culminând cu ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de Masacrul de la Hama din Februarie 1982. Aceasta face ca terenul fertil al noilor revolte interne să aibă în centru aceste două localităţi apropiate una de cealaltă. Axa revoltelor însă conduce spre graniţa de nord unde, un alt vecin binevoitor doreşte plecarea lui al-Assad. Este vorba de Turcia lui Erdogan care, la o primă vedere, pare picată în conflict fix ca musca-n lapte. Cu alte cuvinte, Siria este prinsă într-un cleşte manipulat de la distanţă de binevoitorii parteneri americani. Pe de o parte presiunea politică a Ligii Arabă, apoi activitatea serviciilor secrete egiptene care încă mai răspund unor comenzi americane(dar mai sunt şi înflăcărate de actuala realitate politică musulman-radicală) şi, nu în ultimul rând, sprijinul dezinteresat turcesc atât politic cât şi cu nevinovate arme şi muniţii care ajung suspect de rapid în mâinile paşnicilor revoltaţi. 

Penetrată în acest mod brutal, aproape că-ţi vine să te întrebi ce a rămas din Siria. Ei bine, pentru Bashar al-Assad, lucrurile nu stau atât de rău pe cât ar părea la prima vedere. În primul rând există un element de forţă peste care nu se poate trece atât de uşor, am numit aici baza navală a armatei ruse de la Tartous, singura baza navală rusească din Mediterana. Este un punct strategic la care ruşii nu pot renunţa, iar acesta este primul element de forţă. Poziţia Rusiei este întărită de China care devine un aliat făţiş al regimului de la Damasc, ca efect direct al poziţiei sale doctrinare. Ultimul susţinător, dar nu cel din urmă, este Iran-ul care pare direct interesat de protejarea minorităţii şiite şi a regimului prieten. Iranul are mână liberă în Siria unde desfăşoară activităţi informative şi luptă direct cu celelalte servicii secrete care-şi fac veacul pe-acolo. Dacă lupta la nivel de servicii între Iran şi Egipt pare justificată, este foarte interesantă de urmărit confruntarea Iran-Turcia care s-a transformat într-o confruntare radicală la scenă deschisă. Aceasta se vede cu ochiul liber mai ales când în mulţimile revoltate se mai trezesc nebuni sinucigaşi sau când camioane cu arme şi muniţie explodează inexplicabil în drumul lor către rebeli. La fel, mai există rebeli defectaţi care, după câteva şarje împotriva armatei asupritoare a preşedintelui al-Assad, se defectează şi întorc inexplicabil armele împotriva camarazilor.  Ceea ce este şi mai interesant este modul în care Iran-ul şi-a implantat agenţii în Turcia unde, brusc, kurzii încep să se re-radicalizeze. Ciudat nu? 

Situaţia este, după cum se observă, una extrem de complexă, iar Siria, în actualul context, pare un fel de cui al lui Pepelea. Lucrurile însă sunt mult mai complicate, în special în tabăra aflată în spatele ofensivei revoluţionare. Cu toate că atât Turcia cât şi Liga Arabă(cu Egiptul ca vârf de lance) au ca principal scop înlăturarea lui al-Assad, motivele pentru care-şi doresc acest lucru sunt diferite, lucru care-l pune pe păpuşarul american într-o încurcătură teribilă. Dacă cei din Liga Arabă şi-ar dori o Sirie sunită, în care să înceapă discret prigoana împotriva şiiţilor şi izolarea ofensivei iraniene, Turcii ar dori instaurarea unui regim democratic păpuşă pe care să-l poată manipula după voie. Dacă ar fi să ne luăm după concepţiile lui Erdogan, acesta ar fi capabil chiar să ocupe Siria, însă, în condiţiile actuale, aşa ceva e imposibil. Cei care-şi imaginează că americanii ar prefera varianta turcească se înşeală amarnic deoarece lucrurile stau extrem de dubios. Niciuna din cele două soluţii nu le convine deoarece ar conduce la noi probleme pentru ei. Un Orient complet islamic, cu sharia la bază şi regimuri despotic-religioase, cu toate că le simplifică influenţa, conduce la concesii destul de mari. În plus, negocierea cu aripa radicală(chiar dacă această aripă este tot creaţia lor) poate fi deosebit de dificilă, ca să nu mai vorbim că poate avea ca efect promovarea unor personaje incontrolabile şi/sau instabile. Mai mult, un Orient uniform ar contrazice politica de diversificare a regimurior Orientului, intens susţinută de SUA. În ceea ce priveşte soluţia turcească, aceasta îl are ca principală vulnerbilitate  pe însuşi Erdogan. Să nu uităm că Erdogan a reuşit să taie definitiv aripile armatei trimiţându-o direct în cazarmă. Sub acoperirea unor acuzaţii de complot, el a reuşit să-i îndepărteze din structuri fix pe generalii care răspundeau cel mai fidel comenzilor de la Washington. Tocmai aici este pericolul pe care se pare că americanii l-au intuit: sub aparenţa unei instaurări a democraţiei, Turcia urmăreşte să dea un şah puternic Israelului. Un şah care i-ar spori lui Erdogan imaginea de nou sultan al unei Turcii care încearcă să-şi regăsească originile otomane. Cu toate că pentru un observator exterior pare un plan nebunesc, impulsul dat de politica lui Erdogan merge pe ideea recuceririi Imperiului. 

Ce-a rezultat până acum? O situaţie de o complexitate extremă, aşa cum numai Orientul este capabil să genereze. O situaţie în care un pion are forţa de a deveni un declanşator al unui conflict mult mai mare şi mai radical decât ne-am putea imagina. Aparentul echilibru este însă unul fragil. Tensionarea internă a Siriei trebuie rezolvată cumva, iar actuala stare nu poate fi perpetuată. Intuind faptul că e ultima şansă pe care o poate avea, Bashar al-Assad intenţionează să facă o reformă constituţională, să dea ceva putere partidelor de opoziţie şi să încerce astfel să-şi salveze pielea. Experienţele de până acum au arătat că tranziţiile de acest tip n-au avut nicio şansă. Bashar al-Assad mai are însă ceva timp la dispoziţie. Personal tind să cred că termenul pe care-l are este până la finalizarea meciului electoral din Rusia. În această perioadă trebuie să-şi asigure cumva supravieţuirea, chiar dacă acest lucru va însemna exilul. Spre deosebire de Gaddafi, al-Assad are numeroase opţiuni de exil: Iran, Rusia, China etc. Depinde însă numai de el dacă va fi capabil să-şi aleagă cea mai bună cale de salvare. Nu m-ar mira ca, in extremis, democratica lume occidentală, speriată de posibilele rezultate ale nebuniei declanşate să închidă ochii şi să permită o nouă Hama. 

Ce va ieşi din acest teatru mocnit de război e greu de intuit deoarece sunt numeroase variante. Rezultatul final poate fi chiar dezintegrarea Siriei, însă nu este o veste bună pentru nimeni. Ţările Orientului sunt oricum nişte construcţii artificiale, fiecare bucată putând fi parte a oricărui stat, asta dacă nu cumva un stat în sine. Ţările orientale n-au consistenţă deoarece singura forţă a zonei care a dovedit eficienţa organizatorică şi disciplină este tribul. Oamenii nu sunt fideli statului ci familiei proprii, adică tribului din care provin. Dezintegrarea Siriei, apariţia unei alte ţări mai mari sau desprinderea  unor regiuni mânate de forţe centrifuge, toate acestea sunt scenarii posibile. Însă, oricare din ele poate influenţa vecinii. Cel mai probabil, din punctul meu de vedere, vom avea parte inclusiv de dezvoltări radicale şocante în Turcia unde diavolul fundamentalismului promovat pervers de Erdogan va aprinde vechile conflicte mocnite dintre diversele fracţiuni religioase. Readucerea islamismului în prim plan poate produce orice: revoluţii, războaie sau destructurări. Dar, despre toate aceste scenarii vom continua să discutăm într-un viitor episod în care vom analiza Iranul, un alt aşa-zis stat problemă.

Alethea

E bine de ştiut ce ne aşteaptă. Pattern-ul de până acum a fost practic identic. Urmează confirmarea finală, însă atunci va fi foarte târziu!

Exercitii de manipulare

1. Scandalul aşa-zişilor băieţi deştepţi din energie se află acum în prim-planul observatorilor. E un subiect generos deoarece o mână de oameni au descoperit cum se pot face bani frumoşi doar învârtind câteva hârtii. E logic pentru toată lumea că nu prea are cum să fie lucru curat la mijloc. Cu toate că afacerea e veche a fost surprinzătoare pentru mulţi declaraţia lui Jeffrey Franks cu privire la acest subiect.

Oare să fi descoperit abia acum reprezentantul FMI această problemă? Bineînţeles că nu! S-a întâmplat însă un lucru care-l face deosebit de interesat de subiect: privatizarea Hidroelectrica. Mai pe şleau spus, pe Franks probabil îl interesează ca viitorul proprietar al Hidroelectrica să nu aibă parte de problemele moştenite de la odioasa administrare a statului. Aşa se face că, brusc, băieţii deştepţi cu contractele proaspăt prelungite din timp de bravii noştri guvernanţi, să revină în centrul atenţiei. Cum se va rezolva situaţia? Greu de spus, dar nu e exclus ca statul, după modelul Petrom, să propună o compensaţie astfel încât toată lumea să fie mulţumită. E vorba de cei implicaţi în business-ul respectiv, desigur!

2. "România ar putea atrage investiţii masive în energie" spune un alt dezinteresat, pe numele său Istvan Szekely preluat cu generozitate de numeroase instituţii media. Ţi se umple sufletul când te gândeşti că, în sfârşit, peste sărăcanii de noi a dat norocul. Şi, dacă citeşti interviul cu acest băiat deştept(din categoria elementelor de presiune politico-economică) observi că nici nu e mare lucru de făcut: "sporirea atractivităţii cadrului de reglementare, regimului redevenţei şi al celui fiscal". E ceva banal: nu mai trebuie decât să tăiem din redevenţe şi să dăm facilităţi fiscale aşa zişilor investitori sau, cum ar spune un personaj dintr-un viral de pe net "mai taie din ele, da-le dreacu". Ce obţinem la schimb? Păi să vedem. În primul rând, un nou dezastru ecologic: exploatarea gazelor de şist. Nu se vorbeşte prea mult despre acest subiect pentru că lucrurile trebuie să se facă muţeşte, nu ca la Roşia Montana. Ca să n-o mai lungesc vă voi spune că bulgarii, care s-au dovedit a fi infinit mai deştepţi decât noi, au interzis exploatarea acestor gaze din motive ecologice. Noi în schimb probabil trebuie să plătim factura pentru o strângerea de mână şi hăhăiala cu Obama. Aşa se face că de luna viitoare vom începe exploatarea acestor resurse. De fapt e greşit spus că "vom începe" deoarece e  vorba de ei, adică de cei de la Chevron. Un alt punct marcat pe calea progresului absolut!

3. "Guvernul va face un punct de vedere foarte consistent referitor la Acord"(e vorba de A.C.T.A.) spune Ungureanu pentru a câştiga timp. În timp ce în Polonia Donald Tusk şi-a cerut scuze şi a retras sprijinul pentru ACTA, în timp ce Bulgaria s-a pronunţat cât se poate de clar împotriva acordului, marioneţică al nostru trage de timp. Şi ce altceva poate face în condiţiile în care partidul prezidenţial s-a exprimat cât se poate de clar în favoarea ACTA, iar tractoristul ăla care a ocupat fotoliul de ministru s-a grăbit să-l semneze(şi-a pus amprenta la propriu)? Desigur, în buna noastră tradiţie, se trage de timp până când se va uita de problemă şi vom merge înainte. Oricum, pentru Securitate e un lucru pozitiv!

4. "Trebuie să semnăm tratatul fiscal european" urlă din toţi bojocii locatarul de la Cotroceni. Înainte de a continua discuţia cred că ar trebui să-l întrebe cineva pe stimabilul nostru preşedinte dacă are habar ce-i aia deficit structural. Şi, acelaşi lucru i-aş întreba şi pe ceilalţi susţinători ai acordului fiscal. Nu de alta, dar din câte am observat, sunt jde mii(vorba lu' nea Nelu) de modalităţi de calcul al acestui indicator. Păi în condiţiile în care n-ai habar la ce te-nhami, stai să te uiţi în gura unui beţiv grăbit să pluseze la masa de poker? Nu e mai OK să înţelegi mai întâi subiectul, să faci apoi o proiecţie ca să vezi dacă într-adevăr eşti capabil să te ţii de căruţă şi-abia după să te pronunţi?

Cehii au întors elegant spatele acestui tratat şi par a fi cei mai isteţi dintre estici. România insistă să intre cu capul în perete cu toate că nu are absolut nimic de câştigat. Atâta timp cât este exclusă din procesul decizional, nu înţeleg de ce o ţară insistă să satisfacă rigorile membrilor zonei euro. Deocamdată, nefiind în euro, nu are sens să punem tălpi dezvoltării. Cine le va reaminti croitoraşilor de la putere(şi cred că şi ălora din opoziţie) că mai întâi trebuie să avem un PIB de vreo trei ori mai mare decât cel actual şi abia apoi ne putem gândi la diverse tipuri de frâne? Nu de alta, dar atât Germania cât şi Franţa trebuie să dovedească faptul că se ţin de propriile promisiuni. Cât are prostovanca de Merkel datorie publică şi cât ar fi trebuit să fie în conformitate cu Tratatul de la Maastricht? Vă las să descoperiţi singuri.

În loc de încheiere vă voi spune că nu am făcut altceva decât să trec în revistă doar câteva manipulări care parazitează spaţiul public. Nenorocirea e că aproape tot ce se întâmplă în ţară e un exerciţiu de manipulare care ascunde în spate interese perverse sau, în cazurile fericite, doar prostia decidenţilor. Sunt curios când vom ajunge la normalitate, când vom discuta despre elementele care cu adevărat ne vor ajuta să progresăm sustenabil? Când vom ajunge să încurajăm iniţiativa privată, întreprinderile mici şi mijlocii, adică acel element dinamic şi vital al oricărei economii? Probabil niciodată şi abia aici am ajuns la tragedia acestei ţări. Somn uşor!

Semnează petiţia aici: https://www.accessnow.org/page/s/just-say-no-to-acta !

P.S. În România lupta este pierdută! Ultima şansă este respingerea ratificării tratatului de către Parlamentul European. Alătură-te protestului nostru prin popularizarea link-ului! Nu suntem siguri de efectul pe care-l are semnarea petiţiei, dar e ceva mai mult decât nimic.

STOP ACTA!

Hai sa terminam cu ACTA! Știm cu toții că majoritatea covârșitoare a populației conștiente se opune unui tratat aberant, adoptat într-un mod nedemocratic. Știm că a fost negociat(a se citi impus) într-un mod ciudat, fără o minimă consultare publică, fără o informare a cetățenilor.

Sunt unul dintre cei care militează pentru drepturile de autor. Cei care au copiat neautorizat articole de pe blogul meu știu bine despre ce e vorba. Cu toate acestea consider că legislația actuală este destul de articulată în ceea ce privește drepturile de autor. ACTA transformă respectarea drepturilor de autor într-o nebunie. De ce e nevoie ca, pentru a preveni câțiva pirați, întreaga populație să fie strict supravegheată? De ce trebuie să transformăm internetul, un spațiu eminamente al libertății, într-un mediu polițienesc, care lasă loc abuzurilor de tot felul? Și, mai mult, de ce trebuie să distrugem creativitatea prin impunerea unor măsuri voit vagi, care lasă loc numeroaselor interpretări?

Știm, adevărata justificare stă în curtea unor companii mari care-și doresc să dețină monopolul creativității! ACTA reprezintă o asigurare pentru profiturile lor viitoare. Însă, ceea ce pentru unii înseamnă asigurarea profiturilor, pentru o întreagă societate umană înseamnă un abuz grosolan, o dictatură a unor pseudo-invenții.

Lupta împotriva ACTA nu este o luptă împotriva drepturilor de autor, ci o luptă pentru creativitate! Faptul că la noi, un fost ministru cu față de tractorist și discurs de oligofren a semnat tratatul nu trebuie să ne facă să renunțăm la luptă! În Polonia s-a întâmplat la fel și, în fața presiunii populației, s-a reușit anularea tratatului.

Știu că azi sunt programate manifestații anti ACTA. Acesta este motivul pentru care am adăugat acest articol. Personal consider că manifestațiile sunt insuficiente pentru a face ca oficialii să conștientizeze gravitatea actului pe care l-au adoptat cu inconștiență și/sau ticăloșie. E nevoie ca vectorii de opinie online să protesteze exact așa cum au făcut-o marile site-uri web americane împotriva SOPA/PIPA. Astfel, așa cum anunțasem anterior, blogul Trenduri Economice va atrage atenția asupra ACTA toată săptămâna viitoare. Este un protest căruia vă recomand să vă alăturați în cazul în care dețineți un site web. Mai multe detalii începând de luni!

Dacia si noi

Deschiderea facilităţii de producţie din Maroc trebuie să ne ridice numeroase semne de întrebare. Motivele sunt simple şi ţin de concurenţa directă pe care fabrica din Maroc o face celei de la Piteşti. Desigur, în România, oficialii nu prea au habar de ceea ce se întâmplă. Un lucru normal, specific prostiei care se întinde ca o pecingine în zonele rarefiate ale puterii.

Fabrica din Maroc stârneşte proteste vocale ale sindicaliştilor francezi, controverse ale politicienilor şi discuţii aprinse la Paris. În România nimic. E normal deoarece aici suntem în ţara Mioriţei, obişnuiţi să fim proşti până la capăt, să nu ne facem planuri şi să aşteptăm implacabili voinţa destinului. Primul semnal de alarmă este legat de producţia viitorului model, Lodgy. Acesta va fi integral produs în Maroc, desigur, pe măsură ce noua facilitate o va permite. Şi, pentru ca cireaşa de pe tort să fie completă, compania a anunţat oficial că în acest an va produce trei modele în această fabrică, nu două cum anunţase iniţial!

Dintr-un punct de vedere strategic fabrica de la Tanger are o justificare economică destul de clară: piaţa africană promite să înregistreze în perioada următoare creşteri fabuloase, ceea ce, pentru lumea actuală, este similară unui tărâm al făgăduinţei. Îngrijorător e faptul că, pentru moment, producţia din Maroc este destinată exclusiv Europei. Mai mult, acolo se va produce Dacia, ceea ce aruncă în derizoriu supărarea sindicaliştilor francezi. Niciodată deschiderea unei fabrici a Renault în străinătate nu va viza vreo fabrică din Franţa. Sindicaliştii francezi sunt conştienţi de acest fapt, însă ceea ce acuză ei e faptul că grupul nu produce toate modelele destinate Europei exclusiv în Franţa. Sunt foarte convins că ei sunt conştienţi că ceea ce susţin e o aberaţie care, dacă ar fi pusă în practică, ar avea ca efect dinamitarea Renault-ului din cauza costurilor mari cu forţa de muncă. Cu toate acestea folosesc argumentele ca mijloc de presiune pentru a asigura stabilitatea locurilor de muncă franceze. 

Realitatea crudă e că principalul şah a fost dat fabricii de la Piteşti.  Forţa de muncă substanţial mai ieftină  justifică producerea unui model low cost acolo. Mai mult, regele Marocului a pus la dispoziţie o  infrastructură impecabilă şi, în plus, a mai pus la bătaie vreo 60 milioane de euro pentru a suplini retragerea Nissan din investiţie. În România lucrurile s-au făcut doar din vorbe. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar acum câţiva ani fabrica aproape că a fost oprită din cauză că ... un pod a fost luat de ape, iar traseul camioanelor a fost deviat. Nu mai vorbim de faptul că, în ceea ce priveşte o autostradă până la fabrică nici nu s-a pus vreodată problema. În aceste condiţii, cred că Renault are planuri cât se poate de clare de abandonare a uzinei de la Piteşti. Probabil, în cel mai bun caz, va rămâne o linie care va asambla CKD-uri pentru piaţa internă şi pentru vecinii apropiaţi, ceea ce nu e mare lucru. Suplimentar cred că vor păstra facilitatea de la Titu şi cam atât. 

Vă imaginaţi ce înseamnă asta? La o primă vedere cred că vom avea cel puţin patru judeţe care vor cunoaşte un picaj puternic. La nivel de ţară, închiderea Daciei înseamnă prăbuşirea exporturilor şi intrarea într-un puternic dezechilibru valutar. Are cineva un plan pentru această situaţie? Bineînţeles că nu, dar sunt convins că la nivel oficial planurile Renault-ului sunt cunoscute. Dacă am dreptate vom vedea în cursul acestui an. Cel mai probabil, în cazul în care se dă semnalul de exit, primii care vor părăsi ţara vor fi furnizorii Dacia care-şi vor reloca totul în Maroc.  Rămâne să vedem ce se va întâmpla, dar eu unul cred că deja sunt făcute cărţile.

Despre realitatile discrete sau tandra persistenta a mizeriei

Cu toate că abordarea unui asemenea subiect este o întreprindere riscantă, o să calc astăzi pe acest teren mişcător. Şi, aşa cum veţi vedea în continuare, sunt motive serioase de evitare a discuţiei, mai ales din cauza reacţiilor radicale care vor veni în special din partea profanilor. Pentru a nu da prilejul unor comentarii stupide voi sublinia încă de la început că nu sunt adeptul teoriei conspiraţiei, convins fiind că, dincolo de planurile unora şi de imaginaţia altora, există o lume infinit mai complexă.

Poate v-aţi întrebat care e scopul numirii unui aşa-zis spion şef în funcţia de prim ministru. Sună ciudat, similar unor situaţii din foste republici sovietice unde abulia lumii politice are ca efect luarea unor decizii cel puţin surprinzătoare din punct de vedere logic. Aşa să fie? În cazul nostru scenariul e puţin diferit. Cunoscându-l pe băsescu nu pot decât să spun că numirea lui Ungureanu este, nici mai mult nici mai puţin, decât o replică directă la adresa protestatarilor şi a adversarilor direcţi. Este o reacţie instinctuală de frică pe care am putea traduce-o ca "luaţi-vă gândul de la capul meu că uite pe cine am pus să mă apere". Mai mult, impunerea băiatului de la SIE, dezvăluie o speranţă ascunsă a lui băsescu, anume putinizarea României. Privit prin acest filtru lucrurile capătă sens: protecţia necondiţionată oferită de preşedinte ar trebui să se întoarcă sub forma unei protecţii pe care Ungureanu i-ar asigura-o lui băsescu după ce mandatul acestuia ar fi o amintire. Este oare posibil aşa ceva în România? E o întrebare însă, pentru a putea răspunde trebuie să extindem ceva mai mult cadrul.

Voi începe de la persoana lui Ungureanu despre care circulă din ce în ce mai multe informaţii. În primul rând trebuie remarcată abilitatea sa de a se căţăra pe scara ierarhică arzând etapele. La numai 17 ani era deja integrat puternic pe o traiectorie care l-ar fi condus direct spre vârful ierarhiei comuniste. Cu toate că venirea Revoluţiei i-a terminat cariera pe linia partidului unic, băiatul a continuat să-şi facă loc prin apele tulburi ale politichiei postdecembriste. De-atunci viaţa i s-a petrecut într-o nebuloasă în care a încercat diverse direcţii, s-a intersectat cu organizaţii oculte pentru marele public, a fost parte a unui ciudat scandal cu SRI, a avut comportamente stranii atunci când a îndeplinit rolul de Ministru de Externe şi, într-un final, a aterizat inexplicabil la şefia spionilor mioritici. O traiectorie atât interesantă cât, mai ales, ciudată.

Unele voci conectate vorbesc despre apartenenţa sa la diverse servicii străine de informaţii. Cu toate că pare imposibil ca şeful spionilor să fie el însuşi o cârtiţă implantată la cel mai înalt nivel al unui serviciu secret, ar trebui să fim conştienţi că este specific ţărilor slabe să fie penetrate din toate direcţiile de către servicii străine. România, în particular, este cunoscută ca un nod în care apartenenţa unora la mai multe servicii secrete ţine de normalitate. Capitularea unui întreg serviciu secret în faţa unor surate din ţări prietene este, de asemenea, o tradiţie. Şi, pentru a demonstra acest lucru, vă voi reaminti vremurile în care KGB opera în Occident prin intermediul securiştilor români aflaţi în relaţii directe de subordonare. Perioada de epurări post-Pacepa a condus la o oarecare rupere a relaţiilor Securităţii atât cu Occidentul cât şi cu ruşii. Ca efect direct al suspiciunilor lui Ceauşescu Securitatea s-a schimbat radical devenind, pentru aproximativ un deceniu, ceva mai independentă. Întoarcerea armelor împotriva lui Ceauşescu şi capitularea informativă în faţa orchestratorilor marelui spectacol din decembrie '89 le-a asigurat securiştilor fix ceea ce le trebuia: o existenţă discretă şi profitabilă. Epurările făcute prin servicii, marea majoritate ca efect direct al presiunilor externe, au condus la un mic haos al sistemului. Nu vă imaginaţi că plecările au fost similare celor din Germania de Est sau din Cehoslovacia unde a fi fost securist era aproape similar unei condamnări la moarte. În niciun caz! În România plecarea a însemnat intrarea în politică, în business, în aparatul statului sau, uneori, în toate. Colac peste pupăză, societăţile masonice care încercau să reintre timid(în special prin trezirea din adormire a celor care rezistaseră comunismului) au găsit un mediu destul de fertil în reţelele foştilor tovarăşi cu ochi albaştri. Aceasta a făcut ca, iniţial, să asistăm la scandaluri publice pornite de la maeştrii care supravieţuiseră perioadei comuniste în adormire şi care, în loc să se vadă la butoane, crescând în ierarhie, s-au trezit sufocaţi de ascensiunea rapidă a profanilor. Scandalurile au fost acoperite destul de rapid, atât prin metodele specifice ale proaspeţilor învăţăcei cât şi prin intervenţia energică a marilor maeştri care nu puteau ignora un asemenea teren fertil, perfect conectat şi, mai ales, extrem de eficient de coordonat şi dezvoltat. Aşa se face că, atunci când vorbim de oamenii din fostele servicii secrete, trebuie să avem imaginea unei şerpării haotice în care relaţiile ierarhice sunt discutabile, iar subordonarea este, de multe ori, multiplă: pe fosta linie de serviciu, pe linie ocultă şi, uneori, pe alte direcţii date de interesele de moment ale individului. 

Am preferat să fac o panoramare a situaţiei pentru a înţelege mai bine care este mediul din care provine actualul prim-ministru. Motivele numirii sale ţin de frică. Lui băsescu începe să-i fie frică de consecinţele guvernării sale dezastruoase(orientate exclusiv spre propriul profit). Practic, în acest moment, nu se mai gândeşte la salvarea sa politică ci numai la propria supravieţuire în perioada imediat următoare. Alegerea lui Ungureanu nu este nici mai mult nici mai puţin decât o reacţie impulsivă de apărare generată de propriul subconştient. "Pattern-ul Putin" este cel care l-a făcut să-l aleagă şi să-l impună pe Ungureanu. Avem însă de-a face cu o pseudo similaritate: în timp ce Putin fusese un spion de vârf, Ungureanu nu e decât un politruc expert în arderea etapelor. În timp ce Putin e o emanaţie pură a serviciilor secrete ruseşti, Ungureanu nici nu mai ştie a cui emanaţie e. Şi, nu în ultimul rând, în timp ce Rusia e un stat articulat, România se scurge spre gunoi. În final remarc încă o veste proastă pentru locatarul de la Cotroceni: chiar şi invulnerabilul Putin începe să se confrunte cu probleme grave, unele dintre ele venind tot dinspre FSB. Numai că veştile proaste pentru băsescu nu sunt automat veşti bune pentru noi. Ascensiunea unuia ca Ungureanu nu e altceva decât apogeul Securităţii. Intrată în forţă, cu susţinere din toate straturile societăţii(puţini sunt cei care nu s-au intersectat cu ea), Securitatea e noua forţă conducătoare a ţării(în realitate niciodată nu s-a îndepărtat prea mult de putere, numai că acum iese oficial în faţă). Şi se afişează cu oameni noi, tineri de încredere cu CV-uri beton, dar cu aceleaşi instincte insalubre. O forţă deosebit de mare şi periculoasă deoarece e lipsită de ideologie şi e scăpată de sub control. E adevărul trist, mizeria care refuză să fie curăţată şi care, pe zi ce trece, ne pătează din ce în ce mai mult conducându-ne inevitabil spre o societate sufocantă.

P.S. Ar mai fi de subliniat un lucru: segmentul cu adevărat dinamic al populaţiei e reprezentat de cei care au dispărut din statistici, cei care au emigrat şi care acum sunt cetăţeni ai altor state. Acesta e motivul pentru care speranţele României se năruie. 

Tragedia greaca si comedia erorilor

După un weekend cu mai multe termene limită pentru finalizarea negocierilor, grecii au reuşit să obţină ceea ce tot obţin de o bună bucată de vreme: un nou termen limită. Bineînţeles, nu-i ajută cu nimic, dar pare tot ceea ce pot obţine mai bun în aceste vremuri. De ce fac o asemenea afirmaţie? Din cauză că, pe măsură ce trece timpul,  grecii conştientizează că principala misiune a binefăcătorilor troikăi nu este decât una singură: să-i oblige să accepte cadoul otrăvit. Totul sună frumos, este împachetat în strălucitoare declaraţii de bune intenţii, promite o reducere substanţială a datoriei. Oare cine e nebun să nu accepte aşa ceva?

Pentru a înţelege mai bine ce se petrece trebuie să pătrundem în spatele zâmbetelor binevoitoare şi să înţelegem care e mecanismul din spatele întregii inginerii. Avem un stat supra-îndatorat care, din punct de vedere practic, se află în faliment. În cazul unui stat, falimentul înseamnă aruncarea la gunoi a datoriilor curente şi, cumva, o resetare a întregului sistem. Desigur, nu trebuie să înţelegem de-aici că falimentul e vreo bunăstare. El implică sărăcirea propriilor cetăţeni, izolarea financiară a ţării şi cel puţin câţiva ani de probleme abrupte. Datoriile ţării nu se şterg, însă creditorii vor fi obligaţi să le înregistreze în contabilitate ca pierdere, ceea ce deschide posibilitatea vânzării acestora către terţi la preţuri mult mai mici, uneori chiar şi un cent la dolar. Cu alte cuvinte, intrarea în incapacitate de plată conduce automat către posibilitatea unei scăderi puternice a datoriei publice. Mai avem însă un mic element: Grecia este membră a zonei euro, ceea ce o proiectează într-o cu totul altă realitate. Pe de o parte, prietenii europeni nu pot accepta deraierea unui stat membru de la normalitate, însă, pe de altă parte, strâmbă din nas atunci când e vorba să-şi cufunde adânc mâna în buzunare şi să plătească nota de plată a săracului. 

Avem deci de-a face cu o dilemă a bogatului care n-ar vrea nici să-l piardă pe sărac, dar nici să-l plătească. Aşa s-a ajuns la paradigma "reformă contra reducerea datoriilor". Privit din exterior pare un deal corect. Eu îţi reduc datoria, iar tu te pui pe treabă şi-ţi reformezi ţara astfel încât, pe viitor, să nu ne mai produci probleme. La nivel teoretic sună frumos, însă diavolul stă în detalii. Ce este reforma? Este oare ea un soi de panaceu capabil să vindece orice boală financiară a unei ţări? Şi, dacă este aşa, în ce constă? De-aici lucrurile sunt mult mai complicate. Într-adevăr, se vor reduce ceva datorii, dar preţul este unul usturător: Grecia trebuie să privatizeze cam tot, să reducă substanţial statul şi  să accepte alte câteva condiţii care, până în prezent, fuseseră considerate de neacceptat(spre exemplu autorizarea unor ansambluri rezidenţiale pe insule protejate). Chiar dacă privatizarea pare soluţia corectă, în condiţiile în care nu ai controlul asupra licitaţiilor care se vor face, avem deja un semn de întrebare. Mai mult, aceste privatizări se vor face acum, când preţurile sunt la pământ. Şi, în final ar mai fi o întrebare: ce se întâmplă după demararea privatizărilor masive? Cu siguranţă economia se va contracta puternic, iar şomajul va creşte la limite necunoscute până acum. Adică, o situaţie similară celei care ar rezulta în urma unui faliment, dar cu toate investiţiile statului privatizate. O situaţie practic fără ieşire deoarece îţi rezultă un stat slab şi supra-îndatorat. 

De remarcat e că, până în prezent, creditorii au refuzat toate planurile propuse de premierul Papademos. Ce se va întâmpla e greu de spus. Cert e că niciun reprezentant al partidelor politice nu doreşte acceptarea condiţiilor înrobitoare. La fel de adevărat e  însă că Grecia nu poate să rămână în zona euro şi, în acelaşi timp, să se comporte ca un stat falimentar. În principiu nu există decât două variante, iar oficialii greci trebuie să aleagă una. Până acum au ales să bată pasul pe loc, sperând într-o minune. Din nefericire pentru ei, în acest domeniu minunile nu prea există, motiv pentru care trebuie să revină cu picioarele pe pământ şi să-şi asume răspunderea pentru acţiunile proprii. Cel mai mare cadou pe care l-au acceptat triumfalist a fost aderarea la zona euro. Acum suflă şi-n iaurt, însă sunt obligaţi să acţioneze şi să vadă cum pot corecta erorile trecutului!

The power of LIKE

În urmă cu un an vă aduceam în atenție activitatea intensă pe care Goldman o desfășoară cu acțiunile Facebook. Încă de atunci piața a fost invadată cu zvonuri despre nebunia care va urma, despre cum rețeaua socială va crește accelerat îmbogățindu-i pe fericiții posesori de acțiuni. Desigur, atunci se pregătea terenul pentru ceea ce se petrece acum, anume listarea rețelei sociale. 

Fără doar și poate avem de-a face cu o știre epocală deoarece Facebook promite să fie cel mai mare IPO al tuturor timpurilor. Atât de umflat este balonul încât lumea pare dispusă să dea oricât pentru a avea o bucată substanțială din ”rețeaua viitorului”. Și, pentru ca nebunia să fie completă, toate acestea se petrec în condițiile în care datele financiare ale companiei sunt destul de vagi, iar tot ceea ce știm până în prezent aflăm doar din zvonuri și pe surse. Dacă e să dăm crezare unor surse din piață, pattern-ul de creștere despre care vorbeam anul trecut pare să fie respectat doar în ceea ce privește veniturile, nu însă în ceea ce privește profitul. Motivul? Pentru susținerea creșterii Facebook a înghițit o groază de companii mici, deținătoare ale unor tehnologii care ar permite menținerea rețelei sociale pe aceeași linie. 

Ar mai fi o întrebare care nu-mi dă pace. Anul trecut se vorbea despre o ipotetică listare a Facebook în 2013. E totuși 2012 și listarea a intrat în linie dreaptă. Oficialii sugerează că oricum din aprilie a.c. autoritățile de reglementare din SUA ar fi obligat Facebook să-și facă publice situațiile financiare, deci acesta ar putea fi unul din motive. Destul de subțire motiv... În cazul în care situațiile tale sunt beton, dacă ai loc de creștere, publicarea situațiilor financiare nu poate decât să motiveze viitorii acționari. 

Personal văd cu totul diferit această afacere. Cred că acesta e ultimul an în care se pot prezenta cifre de creștere de peste 2 ori deoarece rețeaua urmează să-și atingă vârful în ceea ce privește achiziția de noi utilizatori. Eminențele cenușii au înțeles bine acest lucru și profită acum de date. Evaluarea de 100 de miliarde de dolari cred că e o utopie, dar o utopie repetată intens pe toate canalele poate ține temporar loc de realitate. Sunt mai multe lucruri care mă fac să privesc cu scepticism Facebook, elemente pe care le voi enumera în continuare. În primul rând, dacă e să dăm crezare zvonurilor privind veniturile Facebook, ar rezulta că rețeaua socială este evaluată de aproximativ 27 de ori mai mult decât veniturile anuale. E o nebunie! În al doilea rând, trebuie reținut că Mark Zuckerberg deține în prezent 28.4% din acțiuni dar, prin înțelegeri făcute cu acționarii actuali, controlează peste 51% din voturi. Este o formă de organizare arhaică și care riscă să fie spulberată de actuala listare. Este Zuckerberg obișnuit cu presiunile venite din partea acționarilor? Nu cred; eu unul îl văd ca pe un geek guy(și asta nu prin prisma filmului), trăind cu  idealuri și utopii. Apropiați ai companiei spun că Zuckerberg este îngrijorat de listare deoarece nu vrea ca angajații să se concentreze la prețul acțiunilor ci la crearea de produse noi. O asemenea gândire nu e specifică unui CEO. Cred că ar trebui ca lumea să conștientizeze că Zuckerberg nu este Larry Ellison și, cu atât mai puțin, Steve Jobs. S-a gândit oare cineva ce-ar însemna înlocuirea lui Zuckerberg sau ce s-ar întâmpla dacă, la presiunile acționarilor, el ar fi trecut pe un post de CTO? 

Nu în ultimul rând, vă supun atenției o imagine care face cât un milion de cuvinte. Ceea ce vedeți mai sus este evoluția unor companii care s-au lansat prin același tip buzz mediatic(desigur nu la aceeași scară ca actualul). Cu albastru este LinkedIn, cu roșu Pandora, cu portocaliu GroupOn, iar cu verde bătrânul DowJones(care e luat ca etalon). Rezultatele companiilor internet se văd cu ochiul liber, acestea stând pe undeva pe la -20%, în timp ce DowJones are un plus de 0.88%. Am uitat ceva? Așa e, Zynga! În prezent are un plus de 11% față de lansare, dar asta după ce a trecut printr-un episod accelerat de scădere cu 8.5% față de prețul de lansare.

Ce urmează? Posibil să vedem prețuri crescând aberant, un balon irațional care se umflă spectaculos. Personal nu cred în modelul de business al Facebook și, mai mult, nu cred în maturitatea acestei companii. A crescut spectaculos, dar aș vrea să înțeleg motivele pentru care Facebook nu ar urma pattern-ul celorlalte rețele sociale. Poate că judec greșit, dar, ca investitor, nu înțeleg ce m-ar putea atrage la acest IPO. Nu am un discount, datele par subțiri și listarea destul de pripită. Acestea fiind spuse voi spune doar că, în ceea ce privește Facebook, prefer să aștept să văd evoluția. Până la apariția cifrelor reale, buzz-ul mediatic nu este altceva decât un bruiaj ieftin, dar extrem de eficient pentru mașinile de propagandă de pe Wall Street.

Din nou despre ACTA

Am văzut cu întârziere cum guvernul României și-a asumat semnarea ACTA. E o nemernicie făcută cu bună știință de oficialii români. Spun aceasta pentru că sunt numeroase voci care susțin că respectivul act s-a semnat în necunoștință de cauză. Așa să fie? Păi dacă purtătorul de cuvânt al guvernului susține că nu e nicio problemă cu ACTA, că nu trebuie decât să se teamă decât cei care fac piraterie pe net și că, până la urmă, dacă ești cinstit n-ai de ce să te temi nu înseamnă că ai făcut-o conștient? Dacă parlamentarii europeni ai PDL au votat toți împotriva rezoluției care condamna ACTA nu înseamnă că e o acțiune politică asumată? E o nebunie!

Ce înseamnă ACTA? Înseamnă că ești urmărit non stop, că primești un conținut filtrat, că orice faci pe net este înregistrat și monitorizat. E ca și cum cineva ar decide să-ți aloce un polițist care să stea permanent în spatele tău. Nu contează că te duci la cumpărături, la farmancie, la cârciumă sau la o întâlnire de afaceri. Polițaiul va sta în spatele tău, desigur, pentru binele tău. Nu contează că ești cinstit, că ții la intimitatea ta. Polițaiul se va asigura că ești bine de-acolo de undeva din spatele tău. 

Fără doar și poate, suntem din ce în ce mai aproape de o societate orwelliană perfectă. Nebunia unor companii disperate să-și protejeze produsele s-a întâlnit cu megalomania unor umbre ale sistemului pentru a pune la punct o schemă nebună de supraveghere absolută. Suntem clar victimele nebuniei noastre, iar lumea continuă să stea indiferentă. De ce? Pentru că, probabil, nimeni nu e conștient de ceea ce urmează.

ACTA mută monitorizarea periculos de aproape de sursă: la furnizor. Se obține astfel un sistem extrem de eficient de supraveghere, care va beneficia de avantajele unei rețele distribuite și, date fiind cerințele impuse furnizorilor, de o viteză de reacție de excepție. Și, ca să înțelegeți mai bine despre ce e vorba, vă voi supune atenției un scenariu cât se poate de plauzibil: te trezești că ești acuzat de piraterie, anchetatorii nu găsesc absolut nimic în calculatoarele tale, dar ești acuzat pentru că figurezi în baza de date a furnizorului. Este posibil ca download-ul să fi fost făcut de către un troian pe care-l ai instalat în calculator și de care n-ai habar, iar fișierul să fi fost transmis criptat către adevăratul destinatar fără nicio implicare din partea ta. Vinovatul ești tu deoarece nimeni nu va sta să-ți facă un audit de securitate al sistemului sau să analizeze programe exotice. Nu mai spun ce se poate întâmpla în cazul în care, dintr-o încurcătură, IP-ul care ți-a fost alocat dinamic figurează în baza de date de supraveghere ca fiind al tău doar câteva secunde mai mult decât ai stat conectat. În acele câteva secunde altcineva poate descărca o carte, o melodie sau mai știu eu ce altceva. Și exemplele nu se opresc aici! De la aceste mici erori până la adevărate abuzuri e doar un singur pas, atât de mic încât îmi e imposibil să cred că nu va fi făcut!

În final doresc să subliniez că atunci când vorbim despre ACTA trebuie să ne gândim la două lucruri: la supraveghere și la cenzură. Dacă vă simțiți comozi în aceste condiții, vă puteți permite riscul de a sta indiferenți. Dacă nu, cred că e timpul să vă gândiți serios la ceea ce e de făcut. Personal am luat decizia ca în perioada 13-19 februarie să fac un gest similar protestelor SOPA/PIPA din SUA. Nu știu exact dacă voi face blogul inaccesibil(după modelul Wikipedia) sau voi alege să afișez un banner(modelul Google). Cel mai important ar fi să ne strângem cât mai mulți care să protestăm în acest fel. Dacă în SUA aceste manifestări au avut efect, cred că pot avea efect și în România. Mesajul meu e unul simplu: dacă ai un site, un blog, o pagină pe facebook, twitter s.a.m.d. alătură-te acestui protest! Afișează pe pagina ta în fiecare zi din săptămâna 13-19 februarie un banner sau un mesaj anti SOPA alături de un link spre una din organizațiile care luptă împotriva acestei aberații!  Hai să ajutăm cât mai mulți oameni să înțeleagă exact despre ce e vorba, care sunt pericolele cărora vom fi expuși în viitor!

P.S. Nu vă bazați pe tehnologiile existente de anonimizare/securizare. Absolut toate sunt penibile și nu protejează decât într-o măsură infimă. SSL-ul e o joacă de copii. TOR, freenet și alte proiecte similare, chiar dacă sunt interesante, n-au nivelul tehnologic necesar pentru a le face fezabile, iar viteza e o problemă majoră. Deocamdată nu există o tehnologie care să ne scape de ACTA, astfel încât singura opțiune rămâne blocarea tratatului la nivel politic. E posibil? Vom vedea.