Noul far(II)

Până în 2016, cel mai puternic supercomputer din lume era Tianhe-2, proiect realizat de Centrul National de Supercomputingdin Guangzhou. Era de aproximativ două ori mai puternic decât următorul clasat, Piz Daint(ştiu că sună ca naiba!) aparţinând elveţienilor şi livrat de Cray. Cu toată diferenţa de putere, primii doi clasaţi au fost dezvoltaţi cu tehnologii similare, având ca miez procesoare Xeon E5-269X. Şi mai era o diferenţă: cu toate că era substanţial mai puternic, supercomputerul chinezesc fusese livrat în 2013, în timp ce ocupantul locului secund abia în 2016.

Noul far

Chiar dacă nu aţi simţit nimic, de ieri lumea a devenit multipolară. Aşa-i că pare ciudat că o asemenea mişcare epocală s-a petrecut peste noapte, fără tunete şi fulgere, fără ştiri cu flash-uri, fără „breaking news”-uri? E ca şi cum te-ai trezi într-o dimineaţă şi ai constata că lumina soarelui nu mai are culoarea pe care-o cunoşteai, ci bate puţin spre o altă nuanţă. De fapt, asta se întâmplă acum.

Cu toate că ştirile n-au pedalat, lucrurile se întâmplă. Şi se întâmplă treptat, conform unui plan, transparent pus în aplicare şi cunoscut dinainte de către toată lumea. Acesta este modul de acţiune al noului lider. Spre deosebire de stilul bombastic american, care trebuie să fie strident, să sară în ochi, să atragă atenţia, modul de acţiune al Chinei - căci despre ea este vorba - este unul al paşilor mărunţi, perfect previzibili şi unanim recunoscuţi.

O moarte care nu dovedeşte nimic

După ce lui Gheorghe i s-a făcut priveghiul cu poza şi cu vodca, trupul a fost livrat perfect septic la crematoriu unde i s-a făcut o slujbă de către un preot(?) al Bisericii Ruse din Exil, „absolut autonomă”(conform declaraţiilor „preotului”). Sesizaţi hilarul situaţiei? Omul fusese ateu, înjura Biserica pe unde-apuca, îi porcăia pe credincioşi din orice poziţie, însă familia a ţinut să-i facă slujbă. De ce?

Dacă şi-ar fi dorit să joace la propria-i moarte o ultimă farsă nu cred că i-ar fi ieşit atât de bine! Să apari cu un preot „absolut independent”(parcă ar fi România Mare a lui Vadim) şi să generezi, chipurile, controverse legate de riturile Bisericii, tu ateu fiind, asta chiar că e o situaţie hilară. Care însă se repetă de fiecare dată când mai moare câte-o personalitate de acest tip.

Cambridge Analytica vs Facebook

La ora actuală este un imens scandal în jurul firmei britanice Cambridge Analytica. Care-i problema cu ei? Cică ar fi avut date ilegal luate de la Facebook şi, prin intermediul acestor date, ar fi reuşit influenţarea alegerilor din SUA şi a campaniei pentru Brexit. Serios, bre? Păi cred că ar cam fi cazul să ne tăvălim cu curul de pământ şi să plângem pe la colţuri cum că Putin, că caracatiţa(sic!) rusă, etc. etc.

Lumea întreagă e crăcănată de frică. S-a descoperit un monstru atât de mare încât până şi Theresa May a rămas ca viţica la poarta nouă. În paranteză fie spus, mă şi întreb cum de până acum nu observase nimeni că duduia premier e cam viţică spre vacă pur sânge.

Care-i schema cu media?

Intrate în penurie de finanţări, hoiturile deontologice de presă încep să capoteze rând pe rând. Realitatea TV - o televiziune fără audienţă, dar cu propagandişti isteroizi - îşi vede sfârşitul previzibil odată cu penalizarea şi înlocuirea judecătoarei care-a reuşit să întindă un faliment dincolo de limitele bunului simţ. România Liberă, la presiunea lui Alexander Adamescu, a aruncat peste bord divizia de propagandişti. Evenimentul Zilei, de asemenea, s-a eliberat de mare parte dintre ciurucurile de presă. La HoitNews, cei doi tartori - Tapalabă şi Pantazi - au şters-o şi ei englezeşte. Au mai rămas neschimbate de val doar ziare.com şi Digi 24, instituţii oricum organizate parcă în regim de cazarmă. Ultimele bastioane ale bălsismo-securismului infect, ale internaţionalismului progresist de sorginte radical-marxistă. Doar două instituţii dintr-o multitudine de ziare, bloguri, site-uri, agregatoare, s.a.m.d. 

Despre finante personale

Am fost profund impresionat de articolul de ieri al lui Cristi Dogaru(Alături de creditori până la moarte şi dincolo de ea). Cred că este unul dintre articolele pe care ar trebui să le citească oricine pentru a şti cum şi ce să nu faci cu banii. Într-adevăr, vremurile în care trăim aduc după sine multe iluzii pe care, dacă le urmezi, rişti să-ţi ratezi întreaga viaţă. 

Cu ceva vreme v-am adus în atenţie faptul că, în conformitate cu un studiu al Credit Suisse(Global Wealth Report, 2015), cei care au 10$ în buzunar şi nu au datorii sunt mai bogaţi decât 25% dintre americani! Situaţia nu este cu mult diferită nici în vestul Europei sau în ţările „iconice” care apar constant în statistici gen „cele mai bune în care să-ţi trăieşti viaţa”. E o caracteristică generală a societăţii actuale. 

America si Tesla lui Musk

Dacă vreţi să înţelegeţi economia americană trebuie să priviţi şi să înţelegeţi un singur om: Musk. Elon Musk! Nu cred că există o altă imagine a Americii care să fie mai relevantă, mai clară, mai fidelă decât cea a lui Elon Musk.

Cine-i Musk? E vizionarul, omul care te inspiră, cel care face lucruri minunate din nimic. E stindardul imperiului, cel care le demonstrează americanilor prin ceea ce face că se poate, că dacă-ţi doreşti poţi muta munţii din loc. Desigur, ar mai fi trebuit ca toate aceste cuvinte să fie puse pe o melodie însufleţitoare. Aşa, ca să meargă la inimă.

Justiţie şi-atât!

„În condiţiile în care pe parcursul cercetării judecătoreşti inculpatul a încercat, prin solicitarea încuviinţării unor probe, să combată învinuirile aduse, în ceea ce priveşte afirmaţia că ar fi primit 30.000 EUR nu a adus vreo probă care să infirme veridicitatea ei.”

Citiţi vă rog de două sau de mai multe ori citatul cu care am început acest articol. Dacă aveţi impresia că face parte dintr-un referat al vreunui student repetent de la drept, vă înşelaţi. Citatul este luat din motivarea condamnării la patru ani cu executare a fostului ministru Constantin Niţă. Poate că individul, cu faţă lui de chelner, nu vă place. Dar nu despre asta este vorba.

Iluzia intimităţii

Te afli în puşcărie şi vrei să evadezi. Într-o dimineaţă te trezeşti cu o cheiţă sub pernă şi, lângă ea un bileţel pe care scrie că, utilizând acea cheiţă, poţi deschide toate uşile, calea ta spre libertate fiind astfel substanţial uşurată. Ce faci în acest caz?

Dacă eşti tefelist, probabil în următoarea noapte vei folosi acea cheie pentru a ieşi din puşcărie. Dacă eşti „tefelist raţional” îl vei întreba pe gardian dacă e posibil ca o singură cheie să deschidă toate uşile şi-abia după ce vei avea confirmarea acestuia vei încerca să evadezi. Dacă însă eşti om normal vei înţelege că e imposibil ca o cheie spre libertate să se materializeze sub perna ta de puşcăriaş, fără ca acest lucru să fie cunoscut de către administraţia puşcăriei. Astfel, vei sta în banca ta, eventual raportând ciudata „materializare”, şi vei căuta propria metodă de evadare.

Cum îţi construieşti duşmanul

Pe holurile coclite ale administraţiei americane, orice învârtitor de mătură poate deveni un posibil făcător de istorie. Poate v-aţi gândi că lucrurile aşa sunt de când lumea. Cum la curtea Franţei, cel care-l spăla pe rege pe mâini era de o importanţă colosală, având - prin ceea ce-i putea strecura regelui - drept de viaţă şi de moarte asupra unora, la fel probabil că ar fi normal să se întâmple şi în America de azi. 

Putem totuşi să ne gândim că nobilimea de curte din Franţa avea o lungă descendeţă(anterioară anului 1400), că, după naştere, cel care urma să stea la curtea Franţei avea parte de o lungă pregătire şi că, până la urmă, totul se desfăşura în cadrul unui foarte interesant raport de forţe menţinut în echilibru de către rege. Astfel parcă avem o cu totul altă imagine. Spun asta pentru a nu se face, din eroare, vreo comparaţie cu ceea ce se întâmplă în SUA. Acolo, orice ghiolban terminând o universitate zisă de prestigiu(în realitate o fabrică de memorizare a unor rezumate ultracondensate şi prost făcute) se poate trezi încadrat în infernala maşinărie guvernamentală şi poate deveni, printr-un cumul de factori, cauza unor dezastre la scară planetară.