Efectul Dubai

Fenomenul Dubai are toate şansele să se transforme într-un element esenţial al crizei actuale. În timp ce peste tot se vorbeşte despre reintrarea pe creştere, fenomenele cauzate de excesele trecutului ies cu forţă la suprafaţă, semnalizându-ne faptul că fundamental nu s-a schimbat nimic. 

Dacă până acum criza a avut în centrul atenţiei SUA, iată că Dubaiul introduce în forţă Europa, care până acum a jucat rolul actorului din umbră. Peste 80% din expunerea pe Dubai aparţine băncilor europene, iar partea leului a revenit, aşa cum era de aşteptat, exuberantelor bănci englezeşti. Probabil Banca Angliei este nespus de bucuroasă să constate noua boacănă comisă de instituţiile subordonate. Şi, cu această ocazie, cred că a sosit momentul să ne punem serios întrebări referitoare la capacitatea construcţiei economice britanice de a rezista pe termen lung. Aşa cum remarca cu mai multe luni în urmă Jim Rogers, Regatul Unit nu mai dispune de absolut nimic în afara resurselor din Marea Nordului ceea ce transformă economia insulei într-o formă fără fond.

Oricât de mult ar încerca birocraţii europeni să minimizeze impactul deranjului din Golf, răul pare a fi deja făcut. Dincolo de băncile aflate în linia întâi(HSBC, Standard Chartered, Barclays, Royal Bank of Scotland's ABN Amro, BNP Paribas SA , Lloyds şi Credit Agricole), privirile observatorilor se îndreaptă obsesiv către băncile greceşti. Cu toate că implicarea acestora în Dubai nu este foarte clară, există voci care bănuiesc implicarea unora dintre ele în proiecte de dezvoltări imobiliare în zonă. Reacţia poate fi însă numai de natură emoţională, fără o bază reală(până când nu există dovezi clare, nu cred că are sens să ne inflamăm inutil). În afara băncilor, este posibil să vedem o nouă inflamare imobiliară europeană cauzată de tentativa proprietarilor arabi de a-şi vinde proprietăţile deţinute în special în safe heaven-ul englezesc.

Dar ceea ce este mult mai interesant este modul în care analiştii şi investitorii vor privi de-acum înainte statele şi economiile lor, prin prisma datoriilor pe care le au. Aici avem poate cea mai interesantă perspectivă şi, pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba, am ataşat articolului un tabel cu cele mai îndatorate state ale lumii. Cum lesne se poate observa, topul este dominat copios de statele europene, singurele outsid-ere fiind SUA, Australia şi Hong Kong-ul. Cea mai mare datorie o are SUA, însă dacă o raportăm ca procent din PIB ne rezultă un 94%, mult inferior procentelor de-a dreptul îngrijorătoare înregistrate de Irlanda, Elveţia, Anglia sau Olanda. Dacă extindem puţin analiza şi adunăm atât PIB-ul ţărilor din UE care apar în acest tabel cât şi datoriile pe care le au obţinem un rezultat surprinzător: la un PIB aproximativ egal cu cel al SUA în UE avem o datorie de 2.7 ori mai mare decât cea a SUA. Cu alte cuvinte, un grad de îndatorare de ~265% din PIB.

Probabil sunt mulţi cei care consideră că gradul de îndatorare al unei ţări nu reprezintă un indicator care ar trebui să fie luat în seamă. Personal eu mă opun acestei opinii. Cheltuind mai mult decât produci nu faci altceva decât să te îndrepţi inevitabil spre groapa default-ului şi asta indiferent că eşti persoană sau stat. Sunt tare curios să înţeleg cum vor reuşi să-şi respecte obligaţiile statele supraîndatorate în condiţiile creşeterii dobânzilor. Este numai una din întrebările care ar trebui să le producă fiori oficialilor europeni capabili în ultima vreme doar de spectacol şi declaraţii sforăitoare.

Criza lumii moderne

În 1931, un gânditor oarecum singular şi cu valenţe de vizionar spunea: "Mai e încă ceva: epoca modernă trebuie să corespundă în mod necesar dezvoltării anumitor posibilităţi care erau incluse, încă de la origini, în potenţialitatea actualului ciclu; oricât de jos s-ar fi situat aceste posibilităţi în ierarhia întregului, ele trebuiau să iasă la lumină şi să se manifeste conform rangului propriu. De aceea, o caracteristică a ultimei faze a ciclului constă, conform tradiţiei, în exploatarea a tot ceea ce a fost neglijat ori respins în cursul fazelor precedente; şi aşa stau efectiv lucrurile căci civilizaţia modernă trăieşte, într-un fel, din ceea ce nu au acceptat civilizaţiile anterioare. Pentru a ne convinge, e de ajuns să luăm în consideraţie modul în care reprezentanţii unei vechi civilizaţii orientale perpetuate până în zilele noastre privesc ştiinţele occidentale şi aplicaţiile lor industriale. Aceste cunoştinţe inferioare, atât de lipsite de sens în ochii celor ce posedă o cunoaştere de alt ordin, trebuiau totuşi să se "realizeze" iar acest lucru nu se putea întâmpla decât într-un stadiu în care adevărata intelectualitate ar dispărea; cercetările cu pretenţii exclusiv practice, în sensul cel mai îngust al cuvântului, puteau fi întreprinse doar la extrema opusă spiritualităţii primordiale, de către nişte oameni atât de cufundaţi în materie încât să nu mai conceapă nimic dincolo de ea; e vorba de adevăraţi sclavi ai materiei, tot mai aserviţi pe măsură ce vor s-o folosească mai mult, de oameni târâţi astfel într-o agitaţie crescândă, fără nicio regulă sau ţintă, condamnaţi să se rătăcească în multiplicitate, până la disoluţia finală."

Autorul, destul de puţin mediatizat, se numeşte René Guénon, iar citatul este extras din "Criza lumii moderne", o carte pe care o recitesc în aceste zile cu deosebită plăcere. Primul contact cu Guénon l-am avut în anii '90, însă atunci am perceput mesajul său printr-un filtru bruiat de o societate care-şi căuta inutil direcţia. Acum ne aflăm într-o perioadă în care acţionează un  alt filtru şi, în mod aproape magic, mesajul scrierilor acestuia pare a suferi o transmutare.

Criza descrisă de Guénon este de o factură spirituală, care pare scrisă în codul genetic al umanităţii. O criză în care mesajul iniţial aproape se pierde, iar accesul la el devine din ce în ce mai greoi. Lumea se schimbă sub imboldul unor false idealuri, stabilindu-şi ţinte iluzorii. Ceea ce este de-a dreptul fascinant la "Criza lumii moderne" este că, la un moment dat, te cutremură paralelismele pe care le poţi face între elementele prezentate în carte şi lumea actuală, cea care, din secolul trecut, trăieşte într-o perpetuă criză.

Nu ştiu exact dacă au mai fost reeditări ale scrierilor lui Guénon, dar vă recomand cărţile lui pentru a lua contact cu o viziune foarte puţin cunoscută. Citindu-l veţi avea acces la o lume bulversantă, reconstruită din fragmentele civilizaţiilor ancestrale, a diverselor religii, credinţe şi idei despre a căror existenţă  probabil se uitase. Scrierile sunt fascinante, extrem de coerente şi, în mod sigur, îţi lasă urme adânci. Nu este o lectură uşoară deoarece aproape în spatele fiecărei afirmaţii se află cel puţin o sursă despre care poate nu aveai habar. Cu toate acestea, mesajul care răzbate este unul fabulos, iar întrebările şi misterele care-ţi rămân te fac să priveşti lumea total diferit.

P.S. Începând cu acest articol, încerc să schimb "tematica" de week-end a blogului. Dacă până acum preferam prezentarea unor filme cu tematică economică(obicei preluat de alte bloguri), pe viitor voi înceca să aduc în prim plan subiecte care ţin mai mult de artă şi cultură. Sper să vă placă.

Does Dubai Show U.S.'s Real Estate Risk?

Dubai Default

Se pare că visul şeicilor extravaganţi începe să se năruie odată cu iminenta intrare în incapacitate de plată a Emiratului Dubai. Ceea ce până mai ieri era o poveste desprinsă din 1001 de nopţi revine rapid cu picioarele pe pământ. Atât de rapid încât miroase a prăbuşire!

Hoteluri incredibile, insule artificiale, mall-uri imense, tehnologie, pe scurt, un univers care te copleşea. Unii spun ca e kitsch, alţii că e fabulos. O oază artificială într-un deşert cât se poate de natural. Acesta e Dubaiul, zona în care, până ieri, mai toţi credeau că absolut orice este posibil. Aveai chef să schiezi în deşert? Nimic mai simplu, un şeic a transformat o dună de nisip într-o pârtie elveţiană. Îţi doreai o insulă? La fel. Te întrebau doar sub ce formă o vrei livrată. Era evident că tot acest joc de-a povestea trebuia să se oprească la un moment dat, iar acest moment se pare că a venit mai repede decât se aşteptau mulţi.

Deocamdată, Emiratul a cerut creditorilor un moratoriu de şase luni pentru datoriile companiei de stat Dubai World. Aici vine partea frumoasă: Dubaiul are o datorie totală de optzeci de miliarde de dolari, iar din această datorie, aproximativ şaptezeci de miliarde aparţin companiilor de stat. Datoriile companiei Dubai World(deţinută în totalitate de stat) sunt de aproximativ 60 de miliarde! Curat capitalism!

Vestea este tristă în primul rând pentru europeni care, conform Credit Suisse, au creditat Emiratul cu vreo 13 miliarde de dolari. Banii au fost serviţi de bănci europene care, în respect pentru managementul riscului, au pariat pe invincibilitatea imobiliarelor din Golf. Se pare că meseriaşii băncilor au lovit din nou, iar rezultatele acestor minţi luminate s-au văzut astăzi pe bursele europene. Fenomenul cel mai interesant poate fi observat la greci unde acţiunile băncilor au cunoscut cutremure: National Bank of Greece a căzut cu 8.9%, Alpha Bank cu 8.6%, iar Marfin Investment Group(al cărui acţionar principal este Dubai Financial Corp) au căzut cu 9.5%. Nu voi înşira acum toate implicaţiile acestei situaţii, dar ele sunt mai dure decât ne putem imagina acum. În primul rând, un element care ar trebui să ne dea de gândit este că au crescut temerile cu privire la posibilitatea intrării în default a ţărilor emergente. Ţări precum Ucraina pot deschide corul. România, din fericire, se află deocamdată în al doilea eşalon, însă aceasta nu ne scuteşte de emoţii şi temeri, mai ales prin prisma dezastrului politic şi economic prin care trecem.

Nu ştiu dacă Dubaiul va reprezenta punctul de inflexiune al crizei actuale. Este foarte interesant de observat cum vor reacţiona pieţele in continuare. Având in vedere ca suntem din nou în zona nisipurilor mişcătoare, cred că pentru perioada imediat următoare "cash is king".

Emerging Market Research - Barklays Capital

Extrem de interesant ...

Plan(or)and in gol

Deosebit de mediatizat în ultima perioadă, scandalul Planorama este numai vârful icebergului.Cauza problemelor stă în încercarea de maximizare a profitului. Dacă am înţeles bine, decât să termine lucrările unor blocuri, dezvoltatorul a preferat începerea unor lucrări la alte blocuri pentru a atrage noi clienţi. Criza i-a prins cu lucrările neterminate şi, cel mai rău, cu clienţi care plătiseră integral sau aproape integral costul apartamentelor, dar care nu au nicio şansă să se mute. Pe de altă parte banca finanţatoare probabil are coşmaruri întrucât, din cauza penalităţilor asumate de către dezvoltator prin contract, proiectul riscă să se blocheze definitiv.

Pentru unii  nu este nimic nou. De multe ori am vorbit aici despre dezastrul din imobiliarele autohtone. Situaţii similare cu cea prezentată sunt prezente peste tot în ţară şi cred că au fost generate de o legislaţie mult prea laxă. După cum ştiţi, sunt adeptul asumării şi conştientizării individuale a riscului. Din această perspectivă, principalul vinovat este clientul. Când însă situaţii de un anumit gen se generalizează, înseamnă că mai sunt şi alţi factori care au permis ajungerea în situaţiile respective, iar statul ar trebui să ia iniţiativa , să investigheze ce anume nu a funcţionat şi să creeze un cadru legal care să împiedice pe viitor apariţia altor situaţii similare.

În afara ansamblurilor rezidenţiale neterminate sunt numeroase cazuri în care ansamblurile date în folosinţă de diverşi dezvoltatori sunt mult sub standardul de calitate clamat. De asemenea, menţinerea clienţilor captivi la o firmă de administrare, care este doar o interfaţă între client şi furnizorii de utilităţi, reprezintă o altă metodă asupra căreia ar trebui să se pronunţe autorităţile statului. Când însă ai un stat slab, supradimensionat şi cu o legislaţie rahitică, situaţii ca cele prezentate aici se vor repeta ori de câte ori ignoranţa şi lăcomia vor mai răsări.

Rumori scandaloase

Sigtarp (Office of the Special Inspector General for the Troubled Asset Relief Program) pare a fi zilele acestea în centrul atenţiei datorită rapoartelor transmise către Congresul SUA. Aşa cum lesne vă puteţi imagina, rapoartele conţin detalii despre injecţiile masive de capital operate de SUA în cadrul Troubled Asset Relief Program. Început în anul 2008, TARP a fost prezentat oficial ca un program pornit pentru  a salva atât sistemul financiar american cât şi economia americană. Cele şapte sute de miliarde de dolari aruncate în joc au avut menirea de a menţine pe lista de plutire o serie de instituţii financiare care se aflau pe marginea prăpastiei. Ceea ce a surprins atunci a fost modalitatea  arbitrară de împărţire a acestor bani. În timp ce pentru "cei bogaţi" se găseau fonduri, instituţiile financiare mai mici, având probleme similare cu ale giganţilor, au fost lăsate să pice întrucât, nu-i aşa, au avut un management prost şi un comportament iraţional.

Rapoartele Sigtarp vin să confirme bănuielile pe care le aveam încă de anul trecut. Ceea ce în ultima vreme se discuta pe la colţuri, iată că devine oficial, vorbindu-se deschis despre posibile acte de corupţie: "The top cop tracking the government's $700 billion bailout program said Tuesday that he has opened 20 criminal investigations and six audits into whether tax dollars are being pilfered or wasted". Nu ştiu exact cât de departe se va merge cu investigaţiile şi care vor fi capetele sacrificate în această acţiune.

Cu toate că nu se pomeneşte foarte clar numele, rapoartele lasă de înţeles faptul că Goldman a beneficiat de ajutoare atât direct, prin cei zece miliarde injectaţi, cât şi indirect, prin includerea AIG în schema de ajutorare. Cu toate că "marii bancheri" de la Goldman au afirmat în mai multe rânduri că un picaj al AIG nu i-ar fi afectat aproape deloc, datele scose la iveală în ultimele zile arată tocmai contrariul. Evident că, în lumina noilor informaţii, bonusurile de 21 de miliarde de dolari au tentă de-a deptul penală. Iar "omul lui Dumnezeu"(parcă aşa s-a autointitulat) Lloyd Blankfein cred că ar trebui să dea informaţii ceva mai detaliate despre lumea tenebroasă pe care o conduce.

Deocamdată nu trebuie să ne facem mari iluzii. Şi la ei, ca şi la noi, se face mult spectacol sub presiunea opiniei publice. Nu mă aştept ca cineva să atace frontal şerpăria din jurul Goldman Sachs, însă, cel puţin vom avea acces la informaţii care până acum erau secrete corporative. Oricum, marea mea satisfacţie este dată de faptul că acum un an am intuit corect caracterul aberant al programului în care toată lumea îşi punea speranţă.

Resurse:

- Quarterly Report to Congress

- Factors Affecting Efforts to Limit Payments to AIG Counterparties

Recesiunea perpetua

Acum două zile, Robert J. Schiller, publica în The New York Times un articol extrem de interesant. "What if a Recovery Is All in Your Head?" este întrebarea care dă titlul articolului, iar o parte din subiectele discutate acolo au fost atacate frontal sau tangenţial pe acest blog(o spun cu mândrie :-)). Pornind de la acest articol(pe care chiar vă recomand să-l citiţi) am căutat să găsesc elemente care ne-ar putea da indicii despre stadiul în care ne aflăm. Nu am reuşit să identific mare lucru şi aceasta din cauză că, din punctul meu de vedere, actuala criză este total diferită de celelalte de până acum. Nu fac această afirmaţie dintr-o exaltare de moment ci pentru că în fiecare zi constatăm existenţa unor elemente ciudate care indică o incoerenţă a pieţelor.

Poate cea mai proastă veste a momentului este reprezentată de reintrarea Japoniei în deflaţie. După un deceniu pierdut şi nouă ani de încercări nereuşite, Japonia este ţara care ne demonstrează că se poate trăi mai mult de opt luni în criză. A doua economie a lumii nu face altceva decât să încerce la infinit modele de ieşire din criză care pur şi simplu nu merg. Exemplul japonez este extrem de relevant pentru criza actuală deoarece îşi are originile tot în exuberanţe financiare. La fel ca şi în modelul generalizat acum la scara mondială, s-a preferat cosmetizarea problemelor băncilor în locul unor măsuri dureroase, dar juste. Rezultatul a fost o circulaţie ciudată a banilor şi o perpetuare a crizei, fără a exista un orizont cert de rezolvare a problemelor.

Întorcându-ne la criza actuală, cred că, în scurt timp, vom constata o premieră în ceea ce priveşte disfuncţionalităţile economice contemporane. Cantitatea imensă de bani din sistem nu face altceva decât să pună presiune punctual pe diverse mărfuri sau acţiuni. Personal cred că la ora actuală economia nu face faţă unor creşteri generalizate de preţuri, însă excesele îşi fac apariţia punctual, generând bule speculative de intensităţi variabile. Spre exemplu, isteria de pe piaţa mărfurilor a generat o bulă speculativă pe piaţa aluminiului. Acum există o debalansare puternică a cererii din ce în ce mai scăzute faţă de oferta din ce în ce mai mare. Rezultatul? Depozitele sunt pline ochi de aluminiu, iar preţul probabil stă să cadă. Exemple de acest fel sunt peste tot, însă amplitudinile acestor mişcări sunt încă mici în peisajul economic mondial. Ceea ce doresc să subliniez este însă că, pe fondul speculaţiilor cu recuperarea, se generalizază anumiţi factori disturbatori care, într-un final, pot conduce la o situaţie incontrolabilă.

Probabil, în scurt timp, vom constata cum, în premieră, vom trece din actuala criză într-o alta, de dimensiuni comparabile, fără a avea răgazul unei perioade liniştite, aşa cum ne obişnuiserăm până acum. Nu vreau să fiu considerat din nou pesimist, dar cred că trebuie să ne însuşim ceva mai mult fenomenul japonez pentru a înţelege ce ne aşteaptă.

Spovedania unui invins

În această perioadă de profundă abulie electorală îmi permit să atac frontal un subiect pur politic. Şi fac aceasta nu din cauza vreunei simpatii ci ca urmare a unui rezultat pe care-l consider extrem de periculos. În timp ce unii stau şi pălăvrăgesc inutil referitor la cine va fi sau nu viitorul preşedinte, votul referendumului trece pe planul doi, iar aici avem cel mai mare pericol.

La douăzeci de ani de la Revoluţie, peste şaptezeci la sută din populaţie se declară favorabilă reducerii numărului de parlamentari. Este grav că după o perioadă în care ar fi trebuit să înţelegem ce anume e libertatea nu am înţeles un lucru simplu: democraţie e atunci când puterea se împarte la mai mulţi, nu la mai puţini. Privind din acest punct de vedere, consider că acum ar fi fost normal un puternic curent de opinie favorabil instaurării unei republici parlamentare, aşa cum sunt marile democraţii de pe continent. Rezultatul însă nu lasă loc de interpretări, iar trendul general merge în direcţie contrară. Dacă mâine se va face un referendum pentru desfiinţarea Parlamentului, probabil că am avea un rezultat similar. Sunt sigur de asta! Ne confruntăm cu un virus periculos care nu are antidot în societatea civilă autohtonă(inexistentă de altfel).

Din păcate, se pare că democraţia nu este o opţiune pentru România, iar anii care au trecut nu au contribuit cu nimic la conştientizarea drepturilor pe care le-am câştigat. Rezultatul vine într-un moment deosebit de prost, când s-a început redesenarea graniţelor. Nu fac un scenariu apocaliptic, ci vreau să vă ofer un subiect de meditaţie. Avem o Românie majoritară care îşi impune categoric opţiunea în sfârâit de mici şi spumă de bere, o Românie care nu a reuşit să evolueze deloc în toată această perioadă. Îmi pare rău că trebuie să constat o realitate atât de tristă.

P.S. Nu am votat la aceste alegeri întrucât fac parte dintre cei care nu cred în salvări colective. Sper totuşi ca în viitorul apropiat să nu regret faptul că am decis să-mi păstrez ceva proprietăţi în România.

No Comment

Faber

Renasterea lui Tobin

Cu toate că este vorba de un fost laureat al Premiului Nobel pentru economie, este foarte posibil ca James Tobin să vă fie total necunoscut. Şi aceasta se întâmplă deoarece numele său este pomenit conjunctural doar în perioadele de criză. Amplitudinea actualei crize readuce în prim plan  ideile economistului american şi aceasta dintr-un motiv cât se poate de simplu: metoda propusă de el poate contribui la echilibrarea economiilor grav afectate de criză.

În anii 70, după ce Nixon a rupt dolarul de aur, s-a pus serios problema găsirii unei metode de reducere a volatilităţilor rezultate în urma speculaţiilor masive. Soluţia propusă de Tobin a fost aceea de taxare a tuturor tranzacţiilor valutare cu un procent de 1%. Taxa ar fi trebuit aplicată peste tot în lume şi ar fi contribuit, conform creatorului său, la stabilitatea sistemului financiar mondial. În principal, ţinta acestei taxe ar fi fost speculatorii care, în acest fel,  nu ar mai fi putut beneficia de diferenţele mici de curs.

La aproape patruzeci de ani de la promovarea ideii lui Tobin se pare că aceasta va fi pusă în aplicare. Iniţial soluţia a fost propusă de Nikolas Sarkozi ultima întrunire a G20, însă nu a fost suficient mediatizată. Bomba a izbucnit ieri, când au "transpirat" informaţii despre posibila instaurare în SUA a unei taxe pentru tranzacţiile financiare mai mari de 100 000 de dolari. Taxa ar urma să fie aplicată pentru toate tipurile de tranzacţii, adică inclusiv pentru acţiuni, tranzacţii fx, futures, optiuni s.a.m.d. Cu toate că nu este vorba de o taxă Tobin în adevăratul sens al cuvântului, iniţiativa legislativă ne semnalizează clar că ţinta următoarei perioade va fi capitalul speculativ. Nu ştiu dacă vom asista într-adevăr la introducerea unei asemenea taxe(lobby-ul marilor bănci e mai puternic decât oricând), însă efectele sale sunt greu de cuantificat. La prima vedere, s-ar putea strânge sume frumoase, însă nu trebuie uitat că un procent covârşitor din tranzacţiile americane sunt speculative. Înăbuşirea acestei "îndeletniciri" poate avea efecte neaşteptate.

O divergenta interesanta

După atâta amar de vreme de mers umăr la umăr, Nikkei şi S&P 500 par a se despărţi într-o evoluţie aproape în oglindă. O imagine extrem de interesantă.

Worst Case Scenario

Fail

Azi am calcat rau pe bec, deci am fost nevoit sa sterg articolul. Asa se intampla cand te arunci in hora fara sa fii suficient documentat...

Thanks Shark :-))

Noua arhitectura monetara

Ieri, Dominique Strauss-Kahn a susţinut în termeni destul de categorici necesitatea unei noi arhitecturi financiare a lumii. Lucruri care în urmă cu un an păreau de neimaginat sunt acum discutate cu lejeritate de lideri importanţi ai lumii. Ai putea să crezi că suntem în pragul unei democratizări a pieţelor, a unei revoluţii de proporţii. Lucrurile însă nu sunt chiar atât de radicale pe cât s-ar crede.

Discuţia despre viitorul rol al SDR-ului este extrem de veche. Dacă vreţi, putem spune că "soarta" SDR-ului a fost decisă încă înainte de apariţia sa. Anumite documente desecretizate din anii '60 vorbesc despre necesitatea existenţei unei valute supapă cu rol de rezervă. Pe atunci era nevoie de SDR pentru combaterea cumpărării de aur de către băncile centrale, acesta fiind probabil şi motivul pentru care, iniţial, SDR-ul a fost denominat în aur. Din 1974, structura SDR a fost modificată radical, prin raportarea sa la un coş valutar(iniţial de 16 valute). Mişcarea nu a făcut altceva decât să susţină dolarul pe care Nixon l-a rupt definitiv de aur. După această mişcare, SDR-ul a intrat practic în adormire, fiind mai mult o monedă de cont utilizată de contabilii instituţiei.

Readucerea în discuţie a exoticei construcţii a FMI se face pe fondul unei crize profunde, care riscă să scape de sub control(unii spun că e deja scăpată).  Paradoxal, toate comentariile pe care şeful instituţiei le aduce dolarului american sunt menite salvării acestuia sau, mai bine spus, salvării a ceea ce mai poate fi salvat din sistemul financiar mondial. Mişcarea survine într-un moment în care operaţiunile efectuate de FED, Trezoreria SUA şi Guvern sunt echivalente cu isteria financiară. Imaginaţi-vă numai că FDIC(echivalentul Fondului de Garantare a Depozitelor) nu mai are bani pentru garantarea depozitelor, însă este cel mai mare baron imobiliar din SUA. Şi exemple similare acestuia sunt nenumărate. Se pare că a sosit momentul în care dolarul, pentru a-şi reveni, trebuie să facă un pas în spate, iar cea mai convenabilă metodă este împingerea în faţă a "soluţiei globale" a FMI.

Această nouă paradigmă pare a fi pe placul tuturor. China, Rusia, Brazilia sunt susţinătoare deschise ale acestei soluţii de compromis deoarece speră să-şi transforme rezervele imense de dolari în SDR. Oficialii europeni, independenţi ca de obicei, aşteaptă semnale dinspre SUA pentru a lua decizia. La fel şi englezii. Ceea ce este însă extrem de interesant este suportul oferit acestei soluţii de către bogaţii planetei. Spre exemplu, George Soros este un susţinător frenetic al SDR-ului, nepierzând niciun moment pentru popularizarea lui. Dacă veţi căuta în presa economică recentă, veţi găsi nenumărate articole şi interviuri ale miliardarului referitoare la acest subiect. Ciudat nu?

Dincolo de ceea ce se proclamă, transformarea SDR-ului în monedă de schimb este o greşeală majoră. Teoretic se consideră că raportarea la un coş valutar extins are capacitatea de a absorbi mai bine şocurile care pot apărea într-o economie a lumii. Am spus teoretic, deoarece într-o economie globală, şocurile se propagă la fel de repede ca viruşii pandemici. Modelul nu este, în mod sigur, viabil, dar are un avantaj: este la început, deci ar permite o reluare de la zero a economiei. Din nou cred că aceste consideraţii funcţionează doar pe hârtie. În realitate, dezechilibrele vor apărea atunci când toţi deţinătorii de dolari vor da buzna către noua monedă mondială. Pentru a nu perturba sistemul se vor prefera mişcări fără acoperire care, în mod sigur, se vor întoarce tot împotriva iniţiatorilor. Ceea ce nu înţeleg unii este că asistăm la falimentul unui concept, că întreg sistemul mondial trebuie înlocuit. Reseturile periodice, precum cel actual, nu fac altceva decât să împingă dezastrul cu câţiva ani. Atât!

Ce urmeaza?

Ieri, BNR a aprobat reducerea RMO în valută de la 30% la 25%, o mişcare menită a elibera băncilor mai multă lichiditate. Banii vor fi absorbiţi din piaţă de Ministerul de Finanţe care, în lipsa tranşei de la FMI, se confruntă cu o foame teribilă. Este un efort uriaş care se face pentru acoperirea găurilor rezultate în urma unui an de guvernare electorală. De asemenea, trebuie menţionat că acesta este penultimul glonţ pe care BNR îl mai nare la dispoziţie.

Marea întrebare care se pune în aceste condiţii este ce urmează. Cu toate că, fiind vorba de o perioadă electorală, se face vorbire despre scăderi de taxe şi impozite, realitatea de după alegeri va fi mult mai categorică decât ne imaginăm în prezent. Personal mă aştept la următoarele creşteri: impozitul minim(există posibilitatea reîntoarcerii la impozitul progresiv), TVA, taxele si impozitele pe proprietate, amenzi. Dacă nu merge, s-ar putea să facem cunoştinţă cu taxa pe aer(a se citi CO2) precum şi introducerea altor taxe aberante. Probabil, viitorul ministru de finanţe va trebui să aibă rigurozitatea unui contabil şi imaginaţia lui Remeş. Şi spun aceasta pentru că trăim într-o ţară ai cărei emanaţi nu au avut până în prezent puterea de a lua decizii juste şi radicale.

Alternativa la coşmarul prezentat mai sus este simplă. Nu e nevoie decât de minimizarea statului şi de  disciplinarea colectărilor de taxe şi impozite. Sunt elemente facile care ar produce efecte imediate. Ştiu, sună ameninţător pentru unii, dar nu este deloc aşa. Un aparat de stat suplu ar permite dezvoltarea oportunităţilor pentru privaţi. Simplu, fără complicaţii. Numai că nu ştiu cine ar fi dispus să renunţe la posturile călduţe ale camarilei de parid, la contractele cu dedicaţie, la licitaţiile aranjate s.a.m.d.

Complexul de aur

Poate par insistent în ceea ce priveşte subiectul aur, dar m-am hotărât să reiau discuţia pentru a-mi termina argumentaţia. Cu toate că în articolele anterioare am înşirat câteva elemente şi, în acelaşi timp, temeri ale mele referitoare la situaţia de pe piaţa aurului, comentariile pe care le-am primit mi-au sugerat faptul că mesajul pe care l-am transmis nu a fost clar perceput.

Aşa cum am mai spus, aurul nu este un element necesar vieţii. Nu este o marfă fără de care să nu se poată trăi. Cu toate acestea avem o atracţie aproape mistică pentru aur. Şi nu e vorba de noi, cei care trăim acum. Indiferent de cultură sau de perioada istorică, aurul a stârnit o influenţă puternică, ajungând, de fiecare dată, de la statutul de simplu metal la cel de metal pur, divin, sigur. Mai mult, de-a lungul timpului pare a-şi fi conservat valoarea, iar aceasta este una din caracteristicile care l-au făcut refugiul favorit pentru perioadele de criză. Cu toate acestea rămâne o întrebare fundamentală: ce poţi face cu aurul? Unii ar spune bijuterii, alţii echipamente medicale, însă cei mai mulţi cred că ar spune bani. În timp ce primii au dreptate, ultimii se iluzionează.

Fiind o perioadă de criză, cu grave dezechilibre cauzate de excese şi decizii aberante, mulţi aşteaptă minuni de la repunerea în practică a etalonului aur. Este un pattern clasic despre care învaţă studenţii de la ASE în primii ani: "Nu este mai puţin adevărat că, cu cât semnele monetare se depreciază tot mai mult, accentuându-se dezechilibrele monetare şi fenomenele inflaţioniste, cu atât mai multe sunt şi părerile care invocă revenirea la acest etalon(aur, n.n.). Tot atât de adevărat este, însă, şi faptul că dacă aceste dezechilibre nu pot fi controlate şi corectate prin actualele instrumente monetare, revenirea la etalonul aur nu mai este posibilă"(Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel - Monedă, Credit, Bănci). Există, desigur, numeroşi susţinători ai rolului universal al aurului. Aceştia, de multe ori insuficient documentaţi, cad în capcana idealizării unei perioade în care lucrurile nu au mers atât de bine precum s-ar crede. Realitatea este că, la gradul de complexitate al economiei actuale, trecerea la ceva similar etalonului aur este imposibilă. În primul rând ne confruntăm cu o problemă de elasticitate a ofertei de aur: cantitatea de aur este limitată ceea ce, din punct de vedere matematic, înseamnă că la o creştere a populaţiei, cantitatea de monedă per individ este din ce în ce mai mică. Cu alte cuvinte, în scenariul actual de creştere a populaţiei, pe termen lung am ajunge la o sărăcire a individului, în pofida faptului că un individ (dpdv teoretic) aduce un plus de valoare mediului economic. Aceasta este numai una din limitările etalonului aur. O alta ar fi dată de puterea pe care ajung să o aibă cei care stochează metalul. În momentul în care reuşeşti să deţii o cantitate mare de aur, poţi forţa scăderea preţurilor prin crearea temporară a unui vid de bani. Sunt doar câteva exemple care demonstrează disfuncţionalităţile modelului etalon-aur.

Se vorbeşte uneori despre valoarea intrinsecă a aurului. Poate că există, dar rolul banului nu este acela de a avea el, ca materie, o valoare, ci de a exprima o valoare. Moneda trebuie să fie universal acceptată, iar valoarea sa trebuie să exprime întreg sistemul economic pe care-l are în spate. În momentul în care vorbim de un model monetar nou ar trebui să ne gândim la framework care să fie aplicabil atât fenomenelor actuale cât şi viitoare, care poate susţine atât schimburile din piaţă cât şi pe cele din lumea virtuală(ex. Second Life). Din acest punct de vedere, actualul sistem monetar, cu toate imperfecţiunile şi agoniile sale, este net superior sistemului anterior.

Desigur, în perioadele de criză revin în prim plan amintirile trecutului, din care sunt şterse evenimentele neplăcute. Într-adevăr, actualul sistem financiar-monetar mondial este în pragul colapsului din cauza nenumăratelor excese şi a incompetenţei unor factori de decizie. Aceasta însă nu înseamnă că vom face un pas înapoi pentru a reînvia un mit fals. Personal consider că aurul este un arhetip al subconştientului colectiv(ştiu, am forţat puţin noţiunea). În acest fel poate fi explicată şi atracţia pe care o avem pentru el. Cu toate că avem datele declanşării unei noi isterii, sper ca ea să fie evitată deoarece ar trebui conştientizat că aurul este şi va rămâne doar o marfă. Nimic mai mult, nimic mai puţin.

Close to Home

The Warning

Peak gold

Posibilul "peak gold" este încă un element care ar putea să contribuie la posibila isterizare a maselor întru achiziţia metalului galben. Faptul că de ani buni nu se reuşeşte extragerea unor cantităţi mai mari de un milion de uncii pe an va fi, în mod sigur, un argument destul de puternic pentru susţinătorii aurului. Dacă în anii 50 se extrăgeau aproximativ 12 grame dintr-o tonă de minereu, în prezent această valoare a scăzut la trei grame în SUA, Australia sau Canada.

Fenomenul se suprapune pe o foame suspectă de aur. Ţările emergente, în căutarea de posibile exit-uri de pe dolar, cumpără orice. E lesne de înţeles că, în asemenea circumstanţe, aurul e o marfă preferată, mai ales datorită faimei pe care şi-a căpătat-o în istorie. Avem, aşa cum se poate observa, toate datele necesare formării unui balon.

Aşa cum am afirmat de mai multe ori, piaţa hârtiilor cu acoperire în aur este destul de susceptibilă de manipulare şi supra-vânzare. Ceea ce este interesant, e faptul că, în cazul unui crash al acestei pieţe, preţul aurului fizic ar exploda. Faptul că un vânzătorii de hârtii nu-şi pot ţine promisiunea de eliberare a cantităţii de aur nu va face altceva decât să accentueze cererea, conducând la preţuri greu de imaginat în acest moment. Vom asista oare la o variantă actualizată a isteriei bulbilor de lalea? Destul de probabil.

Poate că, înainte de a izbucni nebunia, ar trebui să ne întrebăm dacă valoarea aurului este într-adevăr atât de mare. Personal, îl consider supraevaluat deoarece nu este o materie de care să nu ne putem debarasa. Dacă ar fi să fac o evaluare, cred că pot trăi liniştit fără aur(ştiu, se vor găsi mulţi care mă vor atenţiona asupra aplicabilităţilor sale în medicină, electronică s.a.m.d., dar cantitatea de aur utilizată în aceste domenii este insignifiantă). Nu acelaşi lucru se poate spune(în acest moment) despre petrol. O dispariţie bruscă a petrolului ar induce o harababură extremă şi, probabil, ne-ar întoarce în timp cu cel puţin câţiva zeci de ani, dacă nu chiar cu un secol. Nu în ultimul rând, aş vrea să subliniez că, tocmai în momentele de criză profundă aurul şi-a dovedit inutilitatea. Există nenumărate mărturisiri de oameni care, în perioada foametei, încercau în zadar să schimbe aurul pe pâine. Sunt lucruri pe care le uităm cu prea mare uşurinţă.

BCR SRL

Oficial, proprietarul BCR este EBG Ceps Holding GmbH(pentru cei care nu ştiu, GmbH este echivalentul unui SRL). EBG Ceps Holding este deţinut în proporţie de 100% de către un alt SRL, EGB Ceps Beteilungen GmbH. Erste deţine în proporţie de 100% EGB Ceps Beteilungen.

Cu alte cuvinte, Erste face o mişcare de izolare a BCR, dar ceea ce este îngrijorător este faptul că cea mai bancă românească a ajuns să fie deţinută de un SRL. Mai grav este faptul că, în conformitate cu unele informaţii, există avizul BNR pentru această mişcare. Din punct de vedere juridic, noua formă de organizare permite Erste să-şi limiteze strict obligaţiile pe care le are la BCR. Din acest moment  probabil BCR poate fi transferată rapid către oricine, fără niciun control din partea autorităţilor române. Mai mult, dacă la un moment dat va fi nevoie de capital suplimentar la BCR, cel responsabil pentru satisfacerea obligaţiei va fi SRL-ul. Şi, dacă nu va avea bani sunt curios care vor fi măsurile pe care le va putea lua BNR.

Cel mai probabil, Erste a a făcut această mişcare pentru minimizarea cerinţelor de capital. Cu alte cuvinte, ar putea fi vorba de o jenă financiară sau de o cosmetizare a bilanţului Erste în vederea majorării de capital. Nu ştiu de ce unii se declară liniştiţi de această perspectivă. Oricum am lua-o, asistăm la o situaţie cel puţin jenantă. Momentan lucrurile sunt destul de neclare, iar recomandarea mea e să priviţi cu circumspecţie ceea ce se întâmplă.

P.S. Mare atenţie şi la SIF-uri! Expunerea pe BCR nu cred că este cea mai bună formă de investiţie pe aceste vremuri.

Mai jos aveţi precizările primite de la BCR:

Optimizarea organizationala nu artificii bilantiere
Transferul de proprietate asupra tuturor subsidiarelor Erste Group din Europa Centrala si de Est reprezinta o optimizarea organizationala (intalnita in cadrul altor grupuri bancare regionale, de asemenea) si nu un artificiu de infrumusetare bilantiera asa cum a fost insinuat in cadrul articolului: Erste transfera BCR pe un SRL austriac ca sa arate mai bine in bilant.

Proprietarul subsidiarelor din CEE ramane in ultima instanta Erste Group iar aceasta shimbare nu produce nici un efect asupra raportarilor financiare ale grupului. Mai mult, insa, avand in vedere ca sunt subsidiarele locale (BCR in Romania, Ceska Sporitelna in Cehia, Slovenska Sporitelna in Slovacia, etc.) cele care trebuie sa indeplineasca cerintele locale de capitalizare, o asemenea schimbare nu influenteaza in nici un fel cerintele de capitalizare pentru entitatea Holding.

In plus, speculatia conform careia aceasta schimbare ar constitui un prim pas prin care spaniolii din grupul La Caixa sa intre ca actionari la BCR printr-o majorare de capital nu are nici o legatura cu realitatea, cu greu putandu-i-se gasi o logica in conditiile in care grupul La Caixa este deja unul dintre actionarii principali ai Erste Group.


Cateva detalii asupra transferului
Erste Group a transferat participatiile din cadrul tuturor subsidiarelor sale din Europa Centrala si de Est sub forma unui aport de capital in natura catre EGB Ceps Holding GmbH (companie inregistrata in Austria, cu sediul social Graben 21, A-1010 Vienna). EGB Ceps Holding GmbH este detinut de catre EGB Ceps Beteiligungen GmbH (companie inregistrata in Austria, cu sediul social Graben 21, A-1010 Vienna) detinuta la randul sau de catre Erste Group AG.
Conform noii structuri, cele doua societati de tip holding sunt pur holding-uri financiare neavand obiect de activitate.

Este vorba de o reorganizare intragrup care nu afecteaza structura actionariatului in ultima instanta, structura de guvernare corporativa in cadrul Erste Group, sediile sociale inregistrate, raportarile financiare IFRS sau capitalizarea Erste Group.

EGB Ceps Holding GmbH are un capital care se ridica la mai multe miliarde de euro, iar managementul este asigurat de catre Manfred Wimmer (CFO al Erste Group) si Wilhelm Schultze (Sef al Diviziei de Management al Participatiilor in cadrul Erste Group).

Benmosche - scrisoare catre angajatii AIG

Dracula is Dead

L-am cunoscut pe James Rosapepe destul de târziu, într-un cadru informal, la o conferinţă organizată, dacă nu mă înşel, de Microsoft România. A fost omul zilei. Cu un discurs simplu, clar şi captivant. M-a surprins energia pe care o emana, dar cel mai mult am fost impresionat de căldura cu care privea România. Rosapepe a fost ambasadorul care a făcut mai mult decât toţi preşedinţii de până acum ai României, omul care pare a-şi fi legat destinul de cel al României.

Nu e de mirare că ultima ispravă a sa este o carte despre România. O carte în care ne prezintă ţara atât de frumos încât ai impresia că vorbeşte despre un tărâm de basm. Îmi fac datoria de a semnala apariţia acestei cărţi, recomandându-vă să o citiţi(poate fi cumpărată de la http://www.draculaisdead.com/buy). Veţi înţelege care este România văzută de un mare prieten al nostru, unul din puţinii oameni pentru care am un respect deosebit.

P.S. Gestul acesta face de un milion de ori mai mult decât manifestările de prost gust ale unei oarecare nutzi care timp de aproape un an freacă duda pe un portofoliu inutil.

ZEW

ZEW(Zentrum für Europäische Wirtschaftsforschung) a dat publicităţii rezultatele survey-ului lunar pe care-l realizează. Ştirea intens mediatizată de către agenţiile de presă a fost cea referitoare la căderea cu 4.9% a indicelui referitor la încrederea în economia germană, o cădere mai mare decât cea estimată(de doar 1%). Aşa cum se vede în graficul de mai jos, ştirea nu poate fi considerată proastă, cel puţin în acest moment. Căderea vine în urma unei valori excepţionale consemnată în luna septembrie, apropiată de 60. De asemenea, este remarcabil faptul că suntem în continuare într-o zonă total pozitivă.

Aceasta a fost ştirea preluată cu tamtam de toate agenţiile de presă. Mult mai interesant este să privim întreaga imagine pentru a putea înţelege mai bine unde suntem şi către ce ne îndreptăm. Conform datelor ataşate, în timp ce sentimentul referitor la situaţia actuală este total negativ, indicii care măsoară aşteptările se află pe un teritoriu puternic pozitiv. Este adevărat că gradul de optimism al analiştilor intervievaţi este în scădere, dar, la nivel general, se menţine în zona pozitivă.

La prima vedere evoluţia clar crescătoare începută în octombrie 2008 este de-a dreptul ciudată. Germania a traversat şi traversează o criză profundă. Cu toate acestea, gradul de încredere a fost ridicat. Explicaţia este mai simplă decât v-aţi imagina: vinovate pentru denaturarea percepţiei sunt programele de stimulare a economiei care au indus un sentiment pozitiv. Lipsa de rezultate a acestora(şi finalizarea lor) este în măsură să reîntoarcă sentimentele în teritoriul negativ. Deocamdată nu aş paria pe o depreciere prea mare a acestui indice. Merkel se pregăteşte să lanseze la apă un nou program de stimulare a economiei, întru propăşirea Germaniei şi a UE. Iar când Germania şi Franţa vor sta la gâtul UE precum pietrele de moară la gâtul înecatului, probabil ne vom trezi din dulcea visare. Oricum, până atunci încă ne mai putem iluziona că lucrurile sunt pe făgaşul lor normal.

P.S.Personal nu pun mare bază pe indicatorii de sentiment întrucât relevanţa lor mi se pare apropiată de zero. Pentru a înţelege cât de exact măsoară (sau prevăd) realitatea economică am trasat un grafic istoric al ZEW în care sunt trei linii: linia albastră reprezintă ZEW(perspectiva pentru urmatoarele şase luni), linia roşie percepţia curentă, iar linia galbenă reprezintă diferenţa dintre percepţia curentă şi indicele ZEW(cu şase luni în urmă). Diferenţa măsoară cât de mult s-au înşelat analiştii intervievaţi. O valoare apropiată de zero ar reprezenta o "previziune" corectă. Concluziile le puteţi trage singuri.

Aurul ca obsesie

Avem în faţă o chestiune cât se poate de clară: aurul creşte. Şi creşte văzând cu ochii, indiferent că unii spun că e bine sau rău, indiferent de emoţii, sentimente sau percepţii. Avem de-a face cu un fapt cât se poate de concret, însă ceea ce se ascunde în spatele său este de-a dreptul interesant.

Înainte de a începe, aş dori să clarific un lucru: aurul a fost şi este o modalitate de conservare a valorii. Aceasta înseamnă că, între a deţine 1000 de dolari şi o uncie de aur, varianta a doua îţi garantează mai bine conservarea valorii banilor din momentul cumpărării(e valabil şi pentru varianta în care preţul aurului scade). În momentul în care se vorbeşte despre investiţia în aur, cred că se exagerează întrucât aurul nu are nicio posibilitate de creştere. Ai cumpărat un gram, peste n ani vei avea tot un gram. Caracteristica acestui metal este că, de-a lungul timpului a fost utilizat ca etalon, iar valoarea sa a fost oarecum constantă. Cât timp nu se va descoperi vreo metodă de fabricare "din nimic" a aurului, valoarea sa se va menţine. De asemenea, trebuie menţionat că "funcţia" sa de conservarev a valorii funcţionează într-o economie cât de cât coerentă. Există numeroase exemple în istorie când aurul şi-a pierdut temporar această caracteristică(perioade de foamete, criză profundă, război etc.).

Având în vedere că vorbim de o cantitate limitată, piaţa aurului a fost una dintre ţintele preferate ale manipulatorilor profesionişti. Anii '50-'60 au consemnat intervenţii grosolane ale SUA pe piaţă. Mişcările au avut ca unic scop impunerea dolarului în tranzacţiile internaţionale în detrimentul aurului. Pentru a ajuta procesul de "uniformizare financiară" CIA s-a folosit de toate metodele specifice unui serviciu secret: de la aranjarea unor numiri pe funcţii de control până la plasări de cârtiţe, şantaj, contracte neortodoxe s.a.m.d. Scopul de atunci a fost unul simplu: limitarea achiziţiilor de aur de pe piaţa liberă. Băncile centrale au fost practic obligate să renunţe la cumpărările de aur în favoarea dolarului şi a lirei sterline. Şi, pentru a descuraja achiziţiile, "brigada financiară" a CIA s-a asigurat că preţul aurului nu depăşeşte anumite limite de suportabilitate. După ce politica anti-aur a fost impusă s-a putut realiza decuplarea dolarului, astfel încât valoarea sa să reprezinte mai bine puterea economică. Cu toate că, la prima vedere, noul concept aducea un aer nou în sistemul financiar mondial, o evoluţie, scopul final a fost unul cât se poate de ticălos: rezolvarea mai facilă a crizelor americane prin politici monetare în urma cărora nota de plată pentru excesele unchiului Sam să fie suportată de toată lumea. Din păcate, oficialii mai mult sau mai puţin mânjiţi au intrat în jocul "democratic" american permiţând dezvoltarea şi perpetuarea unui sistem născut  falit.

Aurul, ca orice marfă are nevoie de o piaţă şi de un preţ. Fiind vorba de o marfă relativ constantă ca şi cantitate, rezultă că cei care deţin cantităţi mari din această marfă sunt cei care fac regulile. Aşa s-a ajuns ca minele să fie nevoite să respecte anumite standarde şi, în principiu, să-şi vândă marfa folosind numai anumite pieţe. De asemenea, întrucât cantitatea limitată de metal nu putea suporta o piaţă scalabilă, s-a dezvoltat piaţa hârtiilor de valoare cu acoperire în aur. Din punct de vedere teoretic, în momentul în care achiziţionezi o hârtie cu acoperire în aur, în spatele ei ai cantitatea de aur cumpărată. Am spus din punct de vedere teoretic întrucât, în realitate, piaţa hârtiilor de valoare funcţionează după principiul fracţionar, similar băncilor. Aceasta înseamnă că, în momentul în care o mare parte dintre deţinătorii de hârtii vor dori să-şi transfere aurul fizic, acest lucru va fi imposibil.

În mare, lucrurile expuse mai sus au mai fost explicate pe blog. Că piaţa aurului este susceptibilă de colaps nu este o noutate. Ceea ce este însă demn de remarcat este că lucrurile încep să se precipite. În primul rând, se distinge foamea suspectă a statelor pentru aur. China face publicitate TV şi-şi educă cetăţenii să economisească în metale valoroase, India cumpără aurul scos la vânzare de FMI, Rusia declară că intenţionează să cumpere aur de pe piaţă, iar Brazilia susţine că are un program de majorare a rezervelor de aur. Vorbim aici de tranzacţii cu aur fizic. În aceste condiţii este ciudat cum preţul aurului nu a explodat, mai ales că avem de-a face şi cu o posibilă "sugestie politică". Răspunsul este simplu: tranzacţiile cu aur fizic nu reprezintă decât o cantitate mică dacă e să raportăm la piaţa "aurului virtual". Am numit aur virtual întreaga încrengătură de instrumente speculative dezvoltate cu suport pe hârtiile cu acoperire în aur. Probabil de-aici vor veni şi marile probleme ale viitorului întrucât, imensa masă monetară tipărită pentru acoperirea găurilor sistemice inundă şi piaţa aurului. Momentan constatăm o creştere fără precedent a contractelor futures pe aur(din august numărul acestora a crescut cu peste 50% faţă de valorile maxime), iar această euforie trebuie să ne dea de gândit. Dacă aceste contracte ar trebui să se finalizeze cu livrarea de aur, întreaga piaţă ar exploda. Cum însă multe din poziţii au numai rol speculativ, este foarte posibil ca piaţa să funcţioneze în continuare. Problemele care se remarcă însă ţin de livrări. Deja se constată întârzieri la livrare, iar asta nu poate face altceva decât să sporească nervozitatea investitorilor. De asemenea, în ultima perioadă problemele de pe piaţa aurului sunt din ce în ce mai prezente în analize, iar aici avem, cu siguranţă, un element de risc.

Fenomenul la care asistăm acum este foarte interesant prin prisma faptului că putem observa live cum politica de tipărire de bani influenţează o resursă limitată. Dacă ar fi să facem un calcul simplu, aurul ar trebui să-şi dubleze valoarea pentru a oglindi mişcarea din piaţa monetară. O valoare prea mare a sa ar arunca întrebări serioase referitoare la sustenabilitatea modelului monetar actual, iar acesta este ultimul lucru pe care şi-l doresc americanii. Probabil, aşa cum s-a întâmplat şi în trecut, a fost setat un nivel psihologic care urmează să fie apărat prin orice mijloace. Marea întrebare care se pune este dacă nu cumva acest joc a fost scăpat din mâini. În mod normal, când vrei să scazi preţul unui produs nu trebuie să faci altceva decât să inunzi piaţa. În cazul aurului, acest lucru e greu de făcut, mai ales după ce vânzarea aurului de către FMI a avut efectul unei picături în ocean. Piaţa a devenit atât de mare încât este extrem de greu să îi mai poţi seta limite, chiar dacă te numeşti CIA. Serviciile secrete au însă metode eficiente de contracarare: dacă nu poţi manipula poţi compromite. Aici cred că este marele risc al unei pieţe artificial dezvoltate. La urma urmei nu este o greutate prea mare să compromiţi o piaţă în care se fac zilnic schimburi de hârtii cu acoperire teoretică în aur. Vom vedea oare un colaps pe o piaţă considerată sigură? Nu ştiu, dar e o ipoteză pe care trebuie să o luăm în consideraţie.

P.S. Ar mai fi o metodă de inundare cu aur. Convingerea băncilor centrale să-şi vândă din deţineri. Probabil marile bănci nu vor agrea ideea, dar ceilalţi, cu datorii insuportabil de mari la FMI, ar putea fi mult mai uşor de convins.Ştiţi pe cineva în această situaţie?

Economia de bailout

În timp ce majoritatea se iluzionează cu privire la revigorarea bruscă a economiilor, o minoritate de nebuni ţipă şi demască intrarea în fantasmagoric. De fiecare dată când sunt prezentate date economice neaşteptat de bune bursele explodează, isteria revine, iar oamenilor li se vinde imaginea revenirii la normal. În acelaşi timp, rata şomajului creşte, consumul scade, iar încrederea mediului de afaceri se erodează. Nu cred că spun noutăţi pentru nimeni. Variaţiile minore care dau acel obsesiv "better than expected" sunt corectate la câteva zile sau săptămâni după publicarea indicatorului inventându-se false motive. Din păcate aceasta este lumea în care trăim şi mai grav este faptul că unii încă mai cred în viabilitatea acestei realităţi.

A trecut mai bine de un an de la colapsul Lehman, de la injecţiile iraţionale de capital şi de la pachetele de stimulare. Rezultatul? Zero! Bernanke vorbea despre faptul că s-a reuşit evitarea unui colaps total. N-aş paria pe această opinie. Probabil s-a reuşit amânarea colapsului, dar perspectiva sa devine din ce în ce mai apăsătoare, iar amploarea cu care se va produce va fi direct proporţională cu întârzierea. Nu trebuie să uităm nicio clipă modalitatea stupidă în care s-a acţionat: acoperirea găurilor explodate, mascarea celor neexplodate încă. Nimic din ceea ce s-a dorit nu s-a obţinut. Mai mult, instituţiile care în urmă cu un an erau "too big to fail" sunt acum şi mai mari, dar la fel de nerestructurate şi ineficiente.

Ceea ce este însă de-a dreptul şocant este disfuncţionalitatea cronică a economiei. Practic, s-a ajuns într-un moment în care logica a părăsit piaţa. Pentru ca lucrurile să se mişte este nevoie de stimulente, iar când se renunţă la administrarea acestora se revine brusc la starea inertă de dinainte. Este ca şi cum pentru a se produce şi vinde o pâine de un leu ar fi nevoie de un ajutor de la stat de şase lei. Într-adevăr, cât timp statul asigură banii, afacerea semnalizează că merge, dar după întreruperea stimulentului lucrurile revin inevitabil la starea anterioară.

Mulţi sunt tentaţi să compare actuala criză cu cea din 1930. Se înşeală amarnic! Atunci întreaga economie a trecut printr-un proces de "purificare" ce a permis introducerea şi aplicarea unor reforme profunde. Investiţiile făcute în infrastructură au avut un efect benefic asupra întregii economii. Acum, un asemenea tratament nu mai este posibil decât în economii rudimentare, precum cea a României(unde nu sunt bani pentru asemenea soluţii). Fenomenul economic internaţional actual este infint mai complex decât cel de acum aproape un secol. A trata actuala boală cu instrumentele de atunci este de-a dreptul imposibil. Încă suntem în stadiul în care ne autoiluzionăm că ceea ce s-a făcut până acum a fost OK, că în scurt timp ne vom relua existenţa de acolo de unde rămăsese.

Ceea ce am descris este valabil peste tot în lume. Toate guvernele au preferat cosmetizări şi acţiuni de faţadă. Între banii injectaţi iraţional de americani şi fondurile imense pompate cu discreţie de europeni  nu este nicio diferenţă. La fel în China, India, Japonia, Rusia sau oriunde pe planetă. Nimeni nu vrea să renunţe la actualul model, cu toate că factorii de decizie sunt conştienţi că aşa nu se mai poate. Deocamdată, probabil, vom continua să ne scăldăm în apele călduţe ale stimulentelor. Însă, în aceste momente trebuie să fim  atenţi să nu picăm în cursa şoarecelui de care încet, încet ne apropiem. Poate că gustul caşcavalului e îmbătător, dar dacă ştii care sunt consecinţele, probabil e bine să te abţii. Şi să nu uit: cred că ne îndreptăm inevitabil de la modelul "too big to fail" către realitatea "too big fail".

Rally to Fail, Correction to Follow

Ron Paul

Actualitatea motorizata

În timp ce liderul sindicatului Vauxhall, Tony Woodley, îşi freacă fericit mâinile în faţa a ceea ce el numeşte "a fantastic decision", omologul său de la Opel stă şi înjură alături de Merkel şi celelalte cozi de topor ruseşti. Motivul? În momentul în care nimeni nu mai credea într-o întoarcere, board-ul GM a hotărât păstrarea diviziei europene. O lovitură grea pentru întreaga şerpărie din jurul Magna International care, dincolo de interesele politice dictate de securitatea rusă, nu avea efectiv nicio justificare economică.

Contramăsurile aşteptate sunt destul de dure, dar, în acelaşi timp, pot conduce la răspunsuri radicale din partea GM. Sindicatele germane au început cu declanşarea grevelor, însă acestea nu pot avea niciun efect. Autorităţile fie dau declaraţii belicoase referitoare la efectele negative ale "turbo-capitalismului", fie încearcă o rezolvare amiabilă a situaţiei prin negocieri directe între Magna şi GM. Personal cred că meciul este pierdut, iar decizia GM este una istorică. De altfel, nu înţeleg în ce constă supărarea nemţilor atâta timp cât răsturnarea de situaţie nu va mai necesita acordarea ajutorului de 1,5 miliarde EUR. Evident, anumite neînţelegeri ale unora ca mine stârnesc zâmbetele insiderilor de la capătul viguros al comisionului. Oricum, lovitura de graţie ar putea consta în mutarea tuturor capacităţilor de producţie ale Opel în mult mai prietenoasa Anglie, iar o asemenea perspectivă chiar că ar da o lovitură teribilă administraţiei ruse a Germaniei.

În cealaltă tabără, Fiat-Chrysler, Marchionne a promis că noua alianţă va face profit în 24 de luni, cu break-even-ul în anul viitor. Metoda adoptată este una radicală: în locul platformelor greoaie ale Chrysler vor fi folosite platforme Fiat, noile modele fiind, de fapt, Fiat şi Alfa Romeo. O decizie caracteristică stilului de a conduce al celui care a ridicat Fiat de la stadiul de fier vechi la cel de star. În urmă cu câţiva ani se glumea spunându-se că FIAT este acronimul de la "Fix It Again, Tony", iar acum tocmai s-a calificat în liga grea. Responsabil pentru acest succes a fost Marchionne, necunoscutul promovat ca preşedinte pentru a stinge lumina la Fiat. Rămâne de văzut dacă strategia individului care doarme numai patru ore pe noapte va avea succes. Personal pariez că da.

P.S. Probabil, după intrarea pe profit a Chrysler, vom auzi din ce în ce mai des comparaţii între Marchionne şi Lee Iacocca.

Povestiri din lumea hartiei

După minimul înregistrat în cursul lunii trecute, dolarul pare a-şi reveni miraculos. Ne-am fi aşteptat ca după depăşirea unor praguri psihologice să asistăm la un veritabil asalt asupra verzişorilor, însă realitatea acţionează parcă în sens contrar normalităţii. Am putea avea impresia că trăim într-o lume ireală. Pe măsură ce devalorizăm mai mult avem parte de reveniri spectaculoase, pe măsură ce muncim mai puţin avem parte de mai mulţi bani s.a.m.d. Trăim oare într-un univers ilogic? Evident că nu. Lumea este cea pe care o ştim, iar aici câştigă de fiecare dată maeştrii, adică cei care au o cunoaştere deplină a legilor şi regulilor(pe care tot ei le fac).

Fenomenul aprecierii dolarului nu este atât de inexplicabil pe cât pare la prima vedere. De fapt, am putea spune că avem de-a face cu o consecinţă logică a unei politici duplicitare practicată de aşa-numiţii asediatori ai americanilor. Mai ţineţi minte declaraţiile belicoase ale oficialilor BRIC referitoare la nesustenabilitatea monedei americane? Toate acele jocuri de imagine orchestrare de Rusia şi China se întorc acum împotriva iniţiatorilor. Numai că, aşa cum veţi vedea în continuare, "teatrul de operaţiuni" este unul fals, iar contextul cât se poate de iluzoriu.

Totul a început în perioada imediat premergătoare publicării PIB-ului aferent trimestrului trei. "Estimările" analiştilor, având probabil suportul în şoaptele oficiale, dădeau ca sigură o creştere cuprinsă între 3% şi 3.2%. Cei care făceau prognoze se învârteau în jurul acestor valori, iar ziarele şi agenţiile de presă preluau frenetic aceste cifre. Publicarea unei valori "better than expected" a condus la o adevărată isterie în masă. O asemenea creştere economică, din punct de vedere teoretic, ar semnaliza revenirea miraculoasă a SUA şi restabilirea vechiului pattern. Confruntaţi cu o perspectivă pozitivă, oficialii marilor exportatori s-au speriat de o posibilă pierdere a startului în lupta cu concurenţii. O monedă tare în raport cu dolarul înseamnă produse mai scumpe pe piaţa americană, adică acolo unde toată lumea visează să vândă. Cum o asemenea perspectivă este greu de acceptat, statele afectate au început să pună umărul la aprecierea dolarului. Este de-a dreptul hilar să-i vezi pe cei care în urmă cu câteva luni proroceau moartea imperiului american cum pun umărul la salvarea căruţei numite dolar.

Cum cumpărările masive de pe piaţă sunt destul de greu de gestionat, soluţia cred că va veni tot de la americani care, cel mai probabil în perioada imediat următoare, vor propune câteva noi mega swap-uri. Şi, cu această ocazie, dolarul va cunoaşte o evoluţie logică: de la monedă de schimb la drog economic. Ce va urma mi-e greu să intuiesc. Probabil când se vor trezi din amorţeala noului drog, "cavalerii dreptăţii" îşi vor da seama că sunt prinşi într-o veritabilă cursă de şoareci deoarece au devenit mândrii deţinători ai unei cantităţi şi mai mare de hârtie decât aveau iniţial. Din câte se ştie, extazul produs de droguri este urmat de perioade lungi de anxietate şi depresie. Asta, evident, până la următoarea doză.

November