In lupta cu necunoscutul

Ieri, ministrul de finanţe al Brazilei, Guido Mantega, a surprins opinia publică prin declaraţia în care afirmă că ne aflăm în faţa unui război al monedelor. Privită din acest colţ de lume, declaraţia lui Mantega pare oarecum exagerată. Când însă aflăm că în ultimele două săptămâni Banca Centrală a Braziliei a fost nevoită să cumpere zilnic ~1 miliard de dolari putem înţelege că lucrurile sunt mult mai complexe decât par.

Începând de anul trecut, realul s-a apreciat cu 25% faţă de dolar, devenind astfel cea mai performantă monedă din lume. O asemenea apreciere este determinată de intrările masive de valută din Brazilia, pe fondul lipsei perspectivei de pe pieţele mature. Un asemenea flux de capital poate avea însă consecinţe dezastruoase pentru economia braziliană deoarece poate scumpi exporturile acestei ţări. De asemenea, acest fenomen poate conduce la creşteri generalizate de preţuri pe pieţele internaţionale, alimentele putând fi primele afectate. 

Cu toate că autorităţile braziliene declară că sunt pregătite să cumpere "cantităţi nelimitate" de valută, există o reală îngrijorare în ceea ce priveşte fluxul nebunesc de valută. E clar pentru toată lumea că nimeni nu poate acumula la infinit cantităţi de valută. În aceste condiţii, guvernul se gândeşte să ridice taxa pe investiţiile de portofoliu. În prezent această taxă(introdusă anul trecut, tot pe fondul unei nebunii valutare) este de 2%, iar prin ridicarea sa se speră stoparea fluxului de bani.

Ceea ce mi se pare însă de-a dreptul nebunesc este faptul că recenta "inflaţie" de dolari de pe piaţa braziliană coincide cu programul chinezilor de renunţare la o parte substanţială a dolarilor din rezervă. Nu există informaţii conform cărora China ar fi vinovată pentru acest tsunami financiar, dar fac parte dintre cei care nu cred în coincidenţe. Este oare posibil ca eminenţele cenuşii ale chinezilor să fi devenit nervoase? Dacă răspunsul la această informaţie este afirmativ, am putea vedea în viitorul apropiat mişcări similare pe alte pieţe, în special în ţările care deţin resurse(să fie Rusia la rând?). Mergând cu această ipoteză mai departe, mă întreb ce se va întâmpla în momentul în care chinezii îşi vor da seama că planeta e prea mică iar criza prea mare pentru asemenea cantităţi de bani.

Noua provocare căreia trebuie să-i facă faţă Brazilia pare cu atât mai mare cu cât vine şi fondul terminării mandatului lui Luiz Inácio Lula da Silva, cel care este principalul "vinovat" pentru succesele economice ale Braziliei. Noua etapă probabil că va purta numele preferatei lui Lula, Dilma Rousseff. Rămâne să vedem cum vor fi combătute actualele şi mai ales viitoarele provocări ale interesantei economii sud-americane.

The Persuaders

1. A High Concept Campaign

Restul episoadelor:
2. Emotional Branding
3. The Times They Are A-Changin
4. The Science of Selling
5. Give Us What We Want
6. The "Narrowcasting" Future

...le puteti urmati aici.

P.S. Faptul că multe din studiile de caz prezentate în film reprezintă eşecuri răsunătoare e o dovadă în plus că lucrurile nu merg chiar aşa cum lasă unii de înţeles.

Coborarea militariei din pod

Marţi Olli Rehn urmează să prezinte o iniţialivă legislativă care va permite amendarea membrilor zonei euro în cazul în care nu reuşesc să-şi facă ordine în finanţele publice. În funcţie de modul în care va fi adoptată, iniţiativa se poate constitui într-un moment zero pentru zonă.

Conform unor informaţii, gradul maxim de îndatorare al unei ţări va trebui să fie de 60% din PIB, o restricţie care poate fi considerată o piatră de moară pentru anumite economii al căror grad de îndatorare a explodat. Într-adevăr, aceasta era o condiţie necesar a fi îndeplinită şi până acum, numai că, în cazul în care era depăşită mecanismele de intervenţie şi sancţionare ale Uniunii erau extrem de greu de pornit. Pentru cei care au depăşit acest grad de îndatorare, iniţiativa lui Olli Rehn prevede că trebuie prezentat un plan clar de reducere a gradului de îndatorare până la nivelul maxim acceptat. Este destul de greu de înţeles pentru moment cum va putea fi pusă în aplicare această reglementare şi, mai mult, va fi infinit mai greu de găsit planuri de realiniere a celor care au deraiat de mult de la acest nivel(vezi cazul Greciei).

În ceea ce priveşte cheltuielile, creşterea acestora nu trebuie să depăşească semnificativ creşterea de PIB estimată. Cu alte cuvinte, dacă pentru anul viitor estimezi o creştere de 2%, creşterea cheltuielilor nu va trebui să depăşească acest procent, iar în cazul în care se întâmplă, depăşirea nu trebuie să fie semnificativă(destul de vag acest termen). Aici este din nou neclar ce se întâmplă în cazul în care prevezi o creştere de 2% şi ai un picaj de 3%. Ştiu, pentru o economie serioasă aşa ceva se întâmplă în mod excepţional, dar ceea ce e excepţional la ei, la noi poate deveni frecvent.

Amenzile pentru depăşirea ţintelor prevăzute sunt de-a dreptul usturătoare, putând ajunge până la 0.2% din PIB-ul comunitar. Aici este punctul forte al iniţiativei deoarece orice exuberanţă va costa mult.

La prima vedere sunt tentat să cred că "s-a coborât milităria din pod". Reglementarea pare dură şi este menită a restabili disciplina în zona euro. Fie că suntem sau nu de acord trebuie să înţelegem un lucru logic: fără ordine nu se poate face nimic. În cazul euro era necesară de mult timp o "radicalizare" a regulilor care să facă statele membre conştiente de faptul că euro nu înseamnă ceilalţi ci noi.

Schimbare de macaz

În urmă cu o săptămână făcea senzaţie o ştire referitoare la intervenţia Băncii Japoniei pentru a opri aprecierea yen-ului. A rămas în urmă doar întrebarea "de ce?" însă mai nimeni n-a făcut vreun  efort să înţeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat. Între timp lucrurile s-au mai calmat, iar speculatorii stau departe de yen deoarece acolo se fac jocuri puternice despre care vom vorbi în continuare.

Misterul mişcărilor masive din ultima vreme îşi are originea în China unde există o problemă de care ştie toată lumea: rezervele gigante de dolari. Cum este cunoscut, cantitatea colosală de monedă americană deţinută de chinezi se transformă, pe zi ce trece, într-un factor major de risc. Oficialii sunt conştienţi de problemă încă din 2007 când au început să-şi diversifice deţinerile. Cu tot acest efort susţinut, cel puţin din datele oficiale, nu rezultă să fi reuşit prea mult. Aici însă intrăm pe un teritoriu al nisipurilor mişcătoare deoarece datele publicate de chinezi pot fi considerate fanteziste. De multe ori China a fost acuzată că achiziţionează metale preţioase pe şest, că influenţează neortodox preţurile unor materii prime s.a.m.d. Rapoartele oficiale arată însă impecabil, de parcă nu s-ar fi mişcat nimic de la raportarea precedentă şi asta în ciuda unor dovezi evidente care ar sugera contrariul.

Revenind la problema rezervelor chineze, se speculează intens pe tema cantităţii de monedă americană deţinută. În timp ce statisticile oficiale vorbesc despre un procent de 65%, FMI estimează procentul la 62%. În mod evident, se remarcă o grabă suspectă a oficialilor de a mai subţia ceva din deţinerile în dolari. Schema folosită este, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă: se achiziţionează valută a partenerilor comerciali în paralel cu cumpărări masive de obligaţiuni emise de statele respective. Interesul brusc pentru moneda respectivă conduce la aprecierea ei şi la o "încredere" atât de mare în respectiva monedă încât sunt necesare intervenţii ale băncii centrale pentru domolirea aprecierii. Domolirea, de fapt înseamnă achiziţionarea de dolari, adică o împărţire a riscului cu China, ţara care se află în spatele "interesului" brusc. E lesne de înţeles că puseurile descrise sunt foarte bine controlate astfel încât să nu producă valuri majore. Exact acest lucru s-a întâmplat atât cu yen-ul cât şi cu won-ul coreean(KRW).

Anumiţi analişti estimează că următoarea mişcare la care trebuie să ne aşteptăm va fi impunerea de către chinezi a yuan-ului în tranzacţiile bilaterale cu partenerii comerciali. Această practică ne este cunoscută din perioada comunistă când, în zona de influenţă sovietică, exporturile către URSS erau plătite în ruble. În timp ce atunci practica era impusă de sovietici pentru a economisi "preţiosul dolar", acum chinezii încearcă folosirea aceleiaşi tactici pentru a se proteja de "periculosul dolar". Poate vă puneţi întrebarea de unde vor avea partenerii Chinei yuani pentru a importa mărfuri de-acolo în condiţiile în care înregistrează deficit comercial în relaţia cu China. Păi au varianta să împrumute, adică o schemă experimentată de ceva vreme în relaţia China - SUA, numai că dolarul va fi înlocuit cu yuan-ul.

Chiar dacă a fost făcută discret, mişcarea de cumpărare iniţiată de PBoC nu putea rămâne nesesizată. Sau, mai bine zis, cât de discret te poţi mişca într-un magazin de bibelouri în condiţiile în care ţii în braţe un elefant care mai are şi obiceiul să dea din trompă. Aceasta poate fi şi una din explicaţiile precipitatei aprecieri de ieri a euro faţă de dolar. Nu vă grăbiţi însă să trageţi concluzii pripite. Chiar dacă chinezii se plimbă cu elefantul prin magazinul de bibelouri mai e o şansă să nu se observe nimic în cazul în care vânzătorul e surd sau face pe surdul. Eu tind să merg pe a doua variantă.

P.S. În înţelepciunea populară chineză există povestea lui Yu Gong care a mutat munţii, o snoavă care se potriveşte destul de bine situaţiei descrise în articol. Dacă munţii sunt dolarii din rezervă şi Yu Gong Banca Chinei, mă întreb totuşi cine ar putea juca rolul Împăratului Cerului? E o întrebare.

Ziua in care am devenit superficial

Cu toate că azi mă hotărâsem să atac un subiect ceva mai interesant, mă voi abate de la planul iniţial deoarece m-am hotărât să contrazic opiniile dintr-un articol recent publicat de Ziarul Financiar. Nu-mi stă în obişnuinţă să dau asemenea replici(necerute şi necitite de iniţiator), dar, cu toate acestea, astăzi voi face o excepţie. Articolul mă voi referi tratează "spinoasa" problemă a cursului şi-l are ca autor pe Daniel Dăianu(vezi aici).

Ideea principală ar fi că devalorizarea leului nu este o soluţie în condiţiile actuale şi că cei care propun o asemenea măsură sunt nişte indivizi superficiali, incapabili să înţeleagă funcţionarea mecanismului economiei autohtone. În mod cu totul evident, înainte de a porni analiza ar trebui să înţelegem că elegantul domn care tratează subiectul cu pricina are origini solide la BNR(dacă se poate spune aşa). Mai mult, aş spune că ideile enunţate în articol reprezintă mostre ale gândirii celor din Banca Centrală, iar întreaga încrengătură a demonstraţiei ne dezvăluie mecanismele care stau la baza luării unor decizii în instituţia amintită.

Referitor la inflaţie, autorul are următoarea opinie:

"În timp ce prin alte părţi se manifestă un spectru al deflaţiei, la noi trendul dezinflaţionist a fost inversat prin creşterea TVA. Drept este că în august inflaţia a fost mult sub aşteptări, ceea ce arată că efectele puseului nu au avut durabilitate."

Cu alte cuvinte gata? S-au terminat efectele creşterii TVA? Evident fals! Mai mult, cred că putem afirma(şi cu siguranţă vom observa acest lucru în perioada imediat următoare) că efectele inflaţioniste ale măririi TVA de-abia acum încep să se observe. Faptul că mărirea a avut loc într-o lună "moartă" şi pe nepregătite a făcut ca efectele măsurii să nu se simtă instantaneu. Toată lumea ştie că, luaţi pe nepregătite şi speriaţi de consecinţe, comercianţii şi-au făcut publicitate cu "subvenţionarea diferenţei de TVA". Ceea ce va urma în perioada imediat următoare va fi o creştere generalizată de preţuri care va da de lucru "artificierilor" implicaţi în lupta pentru combaterea inflaţiei. În faţa unei asemenea opinii putem lesne să înţelegem de ce ţintele de inflaţie sunt depăşite mereu: oamenii respectivi sunt tributari unei viziuni pe termen foarte scurt, iar concluziile pe care le trag sunt, de cele mai multe ori, pripite.

Ceea ce aşteaptă oficialii români este un comportament similar Ungariei(din perioada de după mărirea TVA) unde, după o perioadă scurtă de creştere susţinută a preţurilor, acestea au început să cadă forţate de contracţia consumului. La noi însă se observă fenomenul invers: comercianţii au menţinut preţurile în prima fază, iar acum le vor creşte sub impulsul unor pretexte diverse al căror punct comun este TVA-ul. Nu cred că vom asista la scăderi de preţuri şi pentru că o parte importantă a consumului este alimentată de piaţa neagră. Consumul fiscalizat cu preţuri în creştere are rolul de "argument" pentru piaţa neagră, puternic susţinută de factorul politic. Vi se pare că spun lucruri noi? 

În ceea ce priveşte cursul, Dăianu e categoric:

O depreciere sensibilă a leului ar diminua (prin inflaţie şi "efectul avuţiei"/wealth effect) veniturile reale, ceea ce ar afecta negativ consumul. Cum în România ponderea consumului în PIB este mai mare decât în alte ţări, influenţa via consum ar compensa, probabil, efectul de stimulare via exporturi. A gândi că un curs, de pildă, de cca. 5 lei pentru 1 euro nu ar bulversa situaţia internă denotă superficialitate.

Ei bine, aici e marea problemă de logică a lui Dăianu, ca de altfel a tuturor celor care privesc economia din diverse turnuri de fildeş. Ponderea consumului în PIB este, la ora actuală, un cancer al economiei autohtone. Aceasta pentru că ne-am învăţat să consumăm nesustenabil. În momentul în care consumul este alimentat într-o proporţie covârşitoare din importuri ai o mare problemă. Aceasta se traduce printr-un deficit perpetuu al contului curent care, oricât ar încerca să justifice teoreticienii, nu poate fi sustenabil! Chiar dacă deficitul este acoperit de investiţii, această acoperire are un caracter cvasi temporar. În momentul în care fluxurile se inversează(întotdeauna în cel mai prost moment), încep să-ţi tremure dinţii şi să cauţi finanţare pe la diverse FeMeIuri. Probabil am putea vorbi de deficit sustenabil în condiţiile în care importurile ar fi reprezentate de intrări de tehnologie, de echipamente care ar conduce la o eficientizare a activităţii economice. Cum în România s-a ajuns să se importe inclusiv mămăliga, putem spune că actuala pondere a consumului în PIB este nesănătoasă. Într-adevăr, în cazul unei devalorizări a monedei, pe termen scurt va scădea consumul, dar, în acelaşi timp, aceasta ar putea creea premisele unei dezvoltări a consumului intern. În mod clar, aceste lucruri nu se fac peste noapte şi este nevoie de un program coerent de sprijinire a investiţiilor, dar este mult mai bine decât să subvenţionez prin consumul meu economia germană, franceză sau italiană. 

Din păcate, soluţia alternativă la devalorizarea monedei este o restructurare haotică, precum cea care se desfăşoară în acest moment şi care, cum bine a observat Ilie Şerbănescu, nu face altceva decât să conducă la contracţii economice succesive într-o spirală a dezastrului. Sincer, nu ştiu cui foloseşte ţinerea artificială a cursului şi nici cine va plăti cei ~6 miliarde cheltuiţi până acum cu menţinerea sa. Cursul nu este decât o oglindă a economiei, iar menţinerea sa forţată nu face altceva decât să inducă o pseudo-stabilitate. Mai devreme sau mai târziu ne vom trezi din această dulce visare şi, pe fondul unui necesar din ce în ce mai mare de finanţare, vom fi nevoiţi să revenim la normalitate. Numai că atunci vom fi şi mai săraci şi mai nepregătiţi, dar vom constata pe propria piele un adevăr vechi de când lumea: economia, aşa cum e ea, lucrează în şi cu realitatea. Modelele teoretice cărora li se subordonează unii pot fi interesante în scop didactic, dar niciodată în lumea reală. Probabil acesta este şi motivul pentru care, în finalul articolului menţionat, Dăianu lasă poarta deschisă:

Nu resping ab initio o depreciere a leului ca politică de curs. Mai ales că după cum îmi sublinia Laurian Lungu, o politică de curs trebuie să ţină cont şi de evoluţia monedelor ţărilor din regiune, ca principali competitori pe pieţele UE. Dar se cuvine să avem în minte efecte pozitive şi indezirabile ale unei asemenea politici, să evaluăm beneficii şi costuri în mod temeinic.

Sunt scarbit

O duduie a cărei unică realizare(de care am cunoştinţă) a constat în defilarea în chiloţi pe la nişte concursuri internaţionale de miss, a fraudat un vot în Parlament. Din înregistrările video reiese limpede cum duduia fabrica cifre(chiar dacă spune că  numărarea voturilor nu intra în atribuţiunile ei, pe înregistrări se vede limpede cum pronunţa cifrele respective fără să se consulte cu ilustrul său secretar, monsieur Cotoi). Chestiunea, de o extremă gravitate, pune serios la îndoială apartenenţa României la Europa. Mai mult, aruncă în desuet una dintre cele mai importante instituţii a statului. Dacă e posibil să fraudezi la acest nivel, ce încredere mai poţi avea în stat? În mod normal simplul fapt de a te gândi la o asemenea ticăloşie este condamnabil. Punerea ei în practică însă este de neiertat! Cum nu suntem în faţa primei devieri de la normalitate, cred că trebuie luate măsuri dure. Condamnarea duduii la câţiva ani de închisoare cred că ar fi o măsură justă. Cum suntem în România, cel mai probabil, din nou nu se va întâmpla nimic, iar cazul va fi dat uitării. De-asta mi-e scârbă! 

P.S.

Mă gândesc dacă ar putea fi introdusă o lege care i-ar obliga pe cei care vor să fie aleşi(şi poate şi pe cei care ocupă funcţii de conducere în aparatul de stat) să susţină două teste ale căror rezultate să fie publice. Primul ar fi testul de inteligenţă, iar al doilea testul psihologic. În mod sigur am avea parte de mai puţini proşti şi/sau nebuni care să-şi afişeze obsesiile sau incompetenţele(sau ambele) timp de unul sau mai multe mandate. Sunt dispus să plătesc pentru asta!

Reintoarcerea la Batista

Săptămâna trecută, o ştire din Cuba a rămas doar la stadiul de "şi altele", cu toate că ea marchează începutul unor evenimente interesante în zonă. Este vorba de anunţul făcut de preşedintele Raul Castro cu privire la noua direcţie a economiei cubaneze. Conform acestuia, aproximativ 500 000 de angajaţi ai statului, urmează să se descurce pe cont propriu într-un mediu privat. Aceasta deoarece guvernul va permite înfiinţarea de întreprinderi particulare mici şi mijlocii. Cu toate că mulţi din criticii sistemului acuză faptul că prin această mişcare nu s-a făcut altceva decât privatizarea frizerilor şi a coafezelor, amploarea este de o mult mai mare anvergură, iar impactul va fi, în mod sigur, cel puţin radical.

Lipsit de anvergura celebrului său frate, Raul nu face altceva decât să încerce să mai salveze ceva din corabia comunistă. Iar modul în care o face este unul arhicunoscut, adică cel al capitalismului controlat de stat, care se mişcă în anumite limite şi de pe urma căruia are de câştigat statul comunist. Dacă ne-am uita puţin în istoria recentă a Cubei, am observa că, de fapt, prima mişcare de acest fel a fost cea de "privatizare" a turismului cubanez, atunci când o mare parte a zonelor turistice litorale au fost cedate unor companii străine care-şi desfăşoară activitatea sub reglementări stricte. Motivaţia lui Raul Castro pentru această nouă acţiune în favoarea unei economii particulare a fost cel puţin hilară, susţinând că s-a săturat să se spună despre Cuba că este singura ţară din lume unde poţi trăi liniştit fără să faci nimic.

În mod evident, nu aceasta este miza. Mai ales că, în acelaşi pachet legislativ, este legalizată achiziţia de proprietăţi imobiliare de către străini. Cu siguranţă, regimul de la Havana se confruntă cu o criză puternică generată de contracţia cererii de pe plan mondial. În aceste condiţii, nu ar fi decât două soluţii: austeritatea sau deschiderea. Pentru prima variantă ar fi nevoie de un lider carismatic, iar Raul e departe de ceea ce a fost şi este Fidel. Cea de-a doua variantă pare mai facilă deoarece ar rezulta o infuzie masivă de bani în Cuba ceea ce ar permite trecerea mai facilă a crizei. Într-adevăr, pe hârtile lucrurile arată bine, dar în realitate mai sunt câteva elemente care n-au fost luate în seamă. În primul rând, Cuba nu are expertiza necesară punerii în funcţiune a unei "economii comuniste" de piaţă viabile. Când vine vorba de un mix comunisto-capitalist, toată lumea se uită spre China. Acolo însă lucrurile nu au fost implementate brusc, ci în urma unor experimente desfăşurate pe o perioadă mai lungă de timp. Cuba, la ora actuală, nu are nici timpul şi nici banii necesari unor asemenea studii. Modul în care face această implementare a capitalismului este, cred eu, superficială şi nu ţine cont de o groază de variabile.

Cel mai probabil, în câţiva ani vom vedea cum regimul de la Havana se va prăbuşi pe fondul adâncirii propriilor slăbiciuni. Ce va urma nimeni nu ştie. Cel mai probabil un haos urmat de reînvierea lui Fulgencio Batista. Un Batista, în cel mai bun caz, mai luminat decât precursorul său.

1984

OUG 50/2010

Am abordat în trecut doar tangenţial problemele ridicate de OUG 50/2010. Motivul pentru care atac acum acest subiect este datorat unui schimb de mailuri pe care l-am avut cu un cititor. Cu toate că eram sceptic în ceea ce priveste comportamentul unor bănci, cititorul(al cărui nume nu-l voi dezvălui din cauză că mi-a cerut acest lucru) mi-a replicat cu textul unui adiţional pe care l-a ridicat de la banca la care are creditul. 

Cu toate că nu credeam, respectivul act adiţional este plin de încălcări ale ordonanţei cu pricina, motiv pentru care l-am sfătuit pe cititor să nu-l semneze şi să notifice banca asupra încălcărilor grave(din punctul meu de vedere) conţinute. Aspectul flagrant pe care-l voi trata acum este însă modul de calcul al dobânzii. Interlocutorul meu beneficiase de un contract în care dobânda era calculată după formula dobânda băncii + marjă. Aceasta a permis instituţiei respective practicarea unor dobânzi aşa cum a crezut de cuviinţă(mari, zic eu, dar un contract e un contract şi obligaţia ta e să-ţi asumi ceea ce semnezi). În lumina OUG 50/2010, mai precis al art. 37 al acesteia, banca este obligată să transforme dobânda după formula ROBOR/LIBOR/EURIBOR + marja iniţială şi aceasta deoarece în ordonanţă se prevede explicit faptul că marja nu poate fi modificată pe parcursul derulării contractului de credit decât dacă este redusă sau dacă legiuitorul cere acest lucru. 

Cu toate că acest aspect este cât se poate de limpede, ANPC o suceşte ca la Ploieşti specificând că "este perfect legal ca din dobanda actuala sa se scada acel indice de referinta si sa rezulte marja"(aşa cum se făcea în adiţionalul menţionat). Aceasta dacă este să dăm crezare articolului acesta către care ne direcţionează astăzi Ziarul Financiar. Voi face distincţia clară între cazurile în care era prevăzut în contract o dobândă variabilă (de ex. 20%) care se actualiza discreţionar prin act adiţional sau notificare. În acest caz,. obţinerea marjei prin scăderea indicelui din dobânda actuală e corectă. În celălalt caz însă consider, atât cât mă pricep eu, că nu e corect.

Sunt de acord că în formatul actual ordonanţa aduce un prejudiciu major băncilor care aveau exprimată dobânda în formatul menţionat. Imaginaţi-vă ce înseamnă ca, de la o dobândă de peste 10% la EUR să ajungi să percepi 3-4%. E ireal şi de-a dreptul păgubos pentru băncile respective. Pe de altă parte, când foloseau marja ca tertip de marketing pentru a atrage clienţii, ar fi trebuit să se gândească de două ori. Ceea ce vrea ANPC să facă acum cred că este echivalentul pusului batistei pe ţambal, adică să spună că nici nu se schimbă legea, dar e OK această modalitate de calcul. Am fost curios să aflu cam care ar fi motivele unui asemenea comportament şi am dat o căutare pe site-ul ANPC în zona declaraţiilolr de avere. Aceasta deoarece mă interesa să văd cam ce împrumuturi au oficialii  respectivi.  Presupunând că ar fi beneficiarii unor contracte de credit, m-ar fi interesat dacă domniile lor au semnat adiţionalele şi, dacă da, cam cum arată acestea. Nu acuz pe nimeni, doar sunt curios. Ei bine, dacă veţi avea curiozitatea să mergeţi pe site-ul ANPC, mai precis în secţiunea declaraţiilor de avere veţi putea constata cu stupoare că, în afara unei promisiuni de optimizare a paginii(în reconstrucţie în prezent!), nu veţi afla mare lucru deoarece legăturile nu merg(cel puţin cele încercate de mine). Mai precis, veţi obţine ceva de genul "The requested URL /opc/avere/2010_03_02.zip was not found on this server". Din câte ştiu eu era obligatorie afişarea acestor informaţii, nu-i aşa?

În concluzie, nu-mi rămâne decât curiozitatea, firească zic eu, de a afla dacă respectivii oficiali au credite. Neavând cum să verific, momentan rămân cu dilema şi-atât!

Isteria imaginii si consecinţele ei

Cum probabil aţi observat, nu m-am lăsat purtat de "trendul SOV" care a pus stăpânire pe întreaga viaţă românească(mai mult sau mai puţin politică). Este o şuşă ieftină asupra căreia nu cred că trebuie să ne aplecăm. Din punct de vedere economic SOV nu înseamnă decât o cantitate mare de cash care, din păcate, nu şi-a găsit niciodată calea către investiţii profitabile. Că un anume băiat a decis că e timpul "să i-o tragă" sau că s-au înţeles asupra acestui aspect mi-e egal. Nu pot decât să observ cu amărăciune că, pe zi ce trece, politica de imagine practicată de puterea actuală devine un factor care afectează grav siguranţa naţională. Şi voi încerca să explic acest lucru prin prisma unei alte "lovituri de imagine" care riscă să ne coste enorm.

Să începem cu începutul. După ce în 1991 s-a constituit ca societate pe acţiuni, Petromidia SA a funcţionat de la an la an din ce în ce mai prost, ajungând prin anii 1997-2000 să aibă datorii serioase la buget. Cum statul nu mai putea suporta gaura neagră, s-a hotărât privatizarea acesteia. Puţini îşi mai amintesc acea perioadă tulbure. Iniţial au fost discuţii şi negocieri cu Daewoo Glencore şi Petromidia SUA(o firmă apărută din neant şi reprezentată de Windmill). În 1999 lucrurile păreau a se finaliza atunci când statul a bătut palma cu concernul turcesc Akmaya(mai ţineţi minte bancurile despre cum va ajunge Petromidia să proceseze petrol şi să scoată ca produs final drojdie?). Înţelegerea a căzut pe fondul unor facilităţi suplimentare  aberante cerute de turci şi rafinăria s-a reîntors la stat. Timp în care datoriile creşteau de la o zi la alta, iar combinatul era în pericol de a ajunge fier vechi. Pe acest fond, la 31 octombrie 2000, FPS a vândut rafinăria către Rompetrol Group BV, firmă olandeză deţinută de Dinu Patriciu. Cu toate că suma pentru cele ~70% din acţiuni nu a fost mare(de fapt a fost infimă), Rompetrol s-a obligat să investească 205 milioane $  în retehnologizare, 20 milioane $ în mediu şi să repornească partea de petrochimie. Aici trebuie menţionat că grupul Rompetrol a preluat rafinăria cu tot cu datoriile de ~600 milioane dolari, datorii care, putem spune, erau ale statului către stat. După schimbarea de putere, Dinu Patriciu a reuşit să transforme cele 600 milioane $ în obligaţiuni. Era greu de crezut că cineva va plăti dintr-un foc respectivii bani. Astfel, soluţia transformării lor în obligaţiuni a fost una interesantă şi perfect legală. Proprietarul rafinăriei urma să plătească timp de 10 ani dobânzile şi, până în 30 septembrie 2010, datoria. Surprinzător, Rompetrol s-a ţinut de promisiuni, a reuşit retehnologizarea rafinăriei şi, mai mult, a reuşit dezvoltarea unui grup multinaţional. Meritul lui Patriciu în această afacere este acela de a transforma o rafinărie falimentară şi fără perspective într-un business integrat, funcţional şi care începuse o expansiune interesantă. Schimbarea de putere l-a adus pe Patriciu în centrul atenţiei datorită contrelor pe care le-a avut cu Băsescu. Scandalul a culminat cu arestarea pentru 24 de ore a lui Patriciu şi eliberarea sa probabil pe fondul reacţiilor venite dinspre marele licurici. Intuind perspectiva politică, precum şi criza care urma să apară, Patriciu a vândut în 2007 75% din acţiunile pe care le deţinea la Rompetrol BV(deţinătorul întregului business Rompetrol şi implicit a rafinăriei Petromidia) către Kaz Munai Gaz, încasând 1.6 mld $. Doi ani mai târziu, Patriciu a vândut şi restul de 25% din business retrăgându-se definitiv.

Ajunsă aproape de scadenţă, datoria este treaba numai a Kaz Munai Gaz. În luna august, kazahii au plătit 54 milioane $, intenţionând ca restul de datorie neplătită să-l transforme în acţiuni(în conformitate înţelegerea pe care rafinăria o avea cu statul). Această mişcare le-ar fi permis păstrarea pachetului de control, iar apoi, probabil, printr-o serie de majorări de capital în contul datoriilor rafinăriei către Kaz Munai Gaz, diminuarea participaţiilor statului. De asemenea, s-au făcut speculaţii că proprietarii de acum ai Petromidia urmează ca, înainte de data scadentă a obligaţiunilor, să cedeze părţi importante ale rafinăriei către Kaz Munai Gaz în contul datoriilor acesteia către firma mamă. Astfel, ANAF a pus sechestru asigurator asupra activelor Petromidia pentru a împiedica vânzarea acestora. Având în vedere că datoria Petromidia către stat nu devenise scadentă, măsura sechestrului asigurator poate fi considerată abuzivă.

Modul în care ANAF a acţionat este cel puţin suspect. Mai mult, fostul gărdaş Sorin Blejnar vorbea ieri într-o emisiune despre executarea Petromidiei ca urmare a neachitării obligaţiilor scadente. Este evident o prostie fără margini să discuţi despre executare. Mai mult, mi se pare de-a dreptul o naivitate să acuzi public Kaz Munai Gaz că mută profitul în firme offshore(le-a ridicat gratuit o minge la plasă). Să mergem însă după raţionamentul statului. Kazahii nu platesc, deci îi execută şi le iau rafinăria. Ce dracu' face statul cu o rafinărie care pe vremurile actuale nu are un furnizor de ţiţei? Cum se descurcă cu cei 9000 de salariaţi şi cu cheltuielile pe care trebuie să le susţină? Eu unul cred, în continuarea scenariului, că ar numi politic un director care-o va căpuşa şi-i va face datorii duble. După, se va repeta scenariul Rafo, scenariul Patriciu sau va fi dezmembrată/lichidată din cauză că, vezi Doamne', statul nu are expertiză(întotdeauna trebuie să se piardă miliarde înainte de a se ajunge la această concluzie). Cam acestea sunt cele trei variante pe care le flutură gărdaşul Blejnar, variante care conduc spre o perspectivă victorioasă cu care suntem deja obişnuiţi: închidere, şomeri, contracţie.

În realitate însă, lucrurile nu se vor termina în acest fel. E greu de crezut că cei de la Kaz Munai Gaz au aruncat două miliarde de dolari în vânt. Kazahii, cel mai probabil, vor câştiga procesul cu statul care, din nou, va arunca nişte bani total aiurea. Până la urmă, rafinăria va fi preluată de firma mamă în contul datoriilor şi statul va rămâne cu 49% dintr-un mare zero. Vor fi pur şi simplu nişte bani aruncaţi aiurea. Şi aceasta pentru că marea miză a statului la Petromidia ar trebui să fie funcţionarea acesteia. E vorba de aproape 10000 de locuri de muncă, de accize care se încasează şi de nenumărate alte beneficii pe orizontală. Numai că acum se joacă strict politic la "ruşine Dinu Patriciu". Chestia asta însă ne costă enorm. Atât ca imagine cât, mai ales, ca dezvoltare a mediului economic.

China update

O să privim azi China prin prisma ultimilor indicatori macro publicaţi. Cu toate că aceste date nu sugerează încă o deteriorare a situaţiei, cred că ne aflăm la momentul apariţiei unor noi fisuri. Problemele de acest tip nu sunt tocmai noi. Până acum, de fiecare dată când indicatorii sugerau fragilitate într-un anume domeniu, autorităţile chineze au reacţionat bine, contracarând cauzele care dezvoltaseră respectivele probleme. De data aceasta însă temerile sunt accentuate şi de problemele vizibile cu ochiul liber care nu prea mai lasă loc altor creşteri.

În primul rând, producţia industrială a crescut cu un procent de 13.9%(YoY) contrazicând momentan opiniile unora(printre care se numără şi subsemnatul) că numeroasele facilităţi de producţie zac nefolosite. Până în prezent, privind numai prin prisma acestui indicator, lucrurile arată încă bine.  

Indicele preţurilor de consum a crescut cu 3.5%(YoY) şi cu 0.2% faţă de luna anterioară. Preţul mâncării a explodat, crescând cu 7.5% în timp ce pentru restul produselor creşterea a fost de 1.5%. Practic, aici este cheia întregii probleme. Această creştere coroborată cu o creştere a vânzărilor retail de 18.4%(YoY) ne sugerează că ceva nu e în regulă. Practic, ceea ce vedem acum este similar perioadelor de început de criză: o abundenţă de bani care intră în consum. Banii provin de la bănci care au încurajat creditarea şi, în acest fel, preţurile au început să explodeze: cel mai mult imobiliarele, urmate de restul bunurilor. Vă sună cunoscut?

Divergenţa majoră care începe să se observe este cea dintre CPI şi PPI. Astfel, PPI a cunoscut o creştere anualizată de 4.3%, dar faţă de luna anterioară a scăzut cu 0.5%. Cum bine se ştie, raportarea la luna anterioară este o eroare şi poate fi considerată ca fiind echivalentul comparării merelor cu perelor. În acest caz însă(punând în oglindă şi CPI) cred că asistăm la începuturile unei crize.  Coroborând acest indicator cu producţia industrială care a crescut cu 13.9%(YoY) ne putem gândi la un fenomen clasic: supraproducţia care-şi caută cu disperare consumatorul final. Aceasta ne introduce în paradoxul acestei divergenţe: pe de o parte preţurile la consumatorul final cresc pe fondul unei cereri în creştere(probabil cauzată de inerţia banilor împrumutaţi) în timp ce în producţie preţurile scad ca urmare a unui necesar de bani pentru plata furnizorilor şi a băncilor. O asemenea divergenţă poate avea rezultate catastrofale ţinând cont de dimensiunile gigantice ale Chinei(un prieten spunea în glumă că pentru a fi vrăjitor în China îţi trebuie pick-hammer în loc de baghetă). Repet faptul că aceasta este deocamdată o ipoteză pe care o consider foarte probabilă. Confirmarea o vom avea în lunile următoare când, dacă ceea ce spun se dovedeşte veridic vom observa o accentuare a acestei divergenţe. 

Privind aceste realităţi, va fi foarte interesant de observat dacă guvernul chinez va reuşi să intervină în timp util şi, mai ales, cum va interveni pentru stoparea acestei tendinţe. Rămâne să vedem.

The business logic of sustainability

Cum putem pierde tot

În urmă cu două zile, în articolul în care vorbeam despre ultimele realităţi din UE, cineva îşi exprima îndoiala referitoare la binefacerile pe care le-a adus această construcţie. Evident, când lucrurile bune ale Uniunii au intrat în normalitate, perceperea lor ca binefaceri este din ce în ce mai greoaie.  Aminteam în răspunsul pe care l-am dat atunci câteva elemente: spaţiul unic, moneda euro, libera circulaţie, CEDO s.a.m.d. Dacă m-ar fi întrebat acum, aş fi replicat simplu cu decizia Parlamentului European privitoare la ilegalitatea expulzărilor şi a colectărilor de date biometrice efectuate de Franţa, ţară aflată temporar sub conducerea unui individ cu creierii terci. Cred că este mai mult decât limpede că un cadru legal unic bazat pe principii solide simplifică enorm viaţa.

Aceasta însă nu ne scuteşte de a urmări cu atenţie ceea ce se întâmplă în instituţiile europene. Mai mult, aş spune că aceasta ar trebui să devină o activitate prioritară nu numai pentru politicieni sau factori de decizie, ci pentru fiecare om. Şi motivul e simplu: treptat legislaţia care va conta va fi cea europeană, în timp ce şuşelor locale le va scădea accelerat influenţa. Acesta este motivul pentru care azi mă voi opri la o declaraţie surprinzătoare pentru unii, dar, în acelaşi timp, aşteptată de alţii.

Este vorba de o declaraţie făcută ieri de Jean-Claude Trichet  într-un interviu acordat Financial Times. Practic, cea mai importantă idee a interviului este următoarea:"Eurozone members that break the region's rules on public finances should be excluded temporarily from Europe’s political decision-making."

Scurt şi la obiect. Cu alte cuvinte, dacă ai luat-o razna îţi pierzi drepturile, iar destinul tău este în mâna celorlalţi. Asta până revii la "sentimente mai bune". Cu toate  că ideea poate părea şocantă, chiar controversată după opinia celor de la FT, ea este menită a dinamiza zona euro. Opinia lui Trichet este logică, deoarece atunci când aderi la euro trebuie să-ţi asumi cu seriozitate restricţiile impuse. Dacă vă imaginaţi că o asemenea reglementare ar afecta ţări ca Grecia sau Spania, eu zic să vă răzgândiţi, deoarece în aceeaşi căruţă ar putea ajunge şi mai marii Europei, adică Franţa şi Germania. Ceea ce nu spune Trichet este ce se întâmplă în cazul în care toţi membrii o iau razna, iar un asemenea scenariu este posibil în cazul unei crize de proporţii. 

Într-adevăr, avem de-a face deocamdată doar cu o declaraţie a unui oficial de nivel înalt, dar în momentul în care aceasta este expusă cu subiect şi predicat înseamnă că deja a fost pusă în discuţie, cel puţin în "cercurile elitiste". Dacă se va ajunge la o asemenea decizie, cred că vom avea de-a face cu o schimbare de comportament a întregii Uniuni, nu numai a zonei euro. Este posibil să vedem, pe viitor, măsuri similare aplicabile şi celorlalte domenii, nu numai chestiunilor care ţin de disciplina bugetară. Spre exemplu putem asista la pierderea temporară a drepturilor în cazul în care o ţară are derapaje din punct de vedere al justiţiei sau dacă încalcă anumite angajamente. Pentru noi, o asemenea decizie ar avea un rol distructiv deoarece, aşa cum am spus şi în titlu, am putea realmente să pierdem tot. Sau poate, cine ştie, am deveni brusc elevul model al Europei. Cu toate că a doua variantă este mult mai puţin probabilă, nu trebuie exclusă. Oricum, dacă privim România de acum, putem lesne să ne dăm seama că, în cazul unor reglementări ca cea amintită, ar fi brusc scoasă în afara oricărui mecanism decizional al Uniunii. Ceea ce ar fi nu numai grav ci de-a dreptul tragic.

O surpriza placuta

Fără doar şi poate, marele merit al crizei actuale este acela că ne-a deschis ochii. Dacă până acum ne uitam direcţionaţi preponderent către economiile dezvoltate, căderea şi dezastrul produs de acestea ne-a obligat să privim lumea cu alţi ochi. Sau, mai bine zis, ne-a obligat pur şi simplu să facem cunoştinţă cu lumea. Şi aceasta pentru că zonele considerate până mai ieri sigure ne-au demonstrat un lucru valabil dintotdeauna: nimic nu este sigur, nimic nu este lipsit de risc. În acest fel am ajuns să ne căutăm altfel oportunităţile, să înţelegem complexitatea lumii şi să reuşim să privim lucrurile din mult mai multe unghiuri decât o făceam înainte.

Aşa se face că azi vom călători într-o zonă care se dovedeşte capabilă de a oferi continuu surprize. Un teritoriu tentant, misterios şi, în acelaşi timp, deschis. O lume în care muzica se îmbină armonios cu viaţa, cu natura, cu oamenii. Ajuns acolo poţi pretinde în acelaşi timp că trăieşti o poveste sau un coşmar, iar diferenţa dintre cele două ipostaze este separată de un fir imperceptibil. Fără să exagerez, pot spune că vei avea parte de cele două ipostaze indiferent că te afli într-o aglomeraţie urbană sau în mijlocul junglei. Peste tot vei avea parte de contraste, de surprize plăcute şi neplăcute, într-o înşiruire fantastică. Dar, pe final experienţa va fi fabuloasă. Şi, dacă până acum nu aţi recunoscut fotografia, vă voi spune că vorbim despre Brazilia.

Din punct de vedere economic datele de bază arată bine. Un PIB de 1.5 trilioane la finalul anului trecut cu o perspectivă de creştere în acest an de peste 7%. Ponderea agriculturii în PIB este de 6.1%, a industrirei de 25.4%, iar restul de 68.5% este rezervată serviciilor. Ca şi ocupare a forţei de muncă, 20% lucrează în agricultură, 14% în industrie şi 66% în servicii. La prima vedere structura pare dezechilibrată în agricultură, dar aceasta este cauzată de zonele sărace din nordul ţării. Fiind o ţară a contrastelor, vei putea observa atât plantaţii în care se lucrează tradiţional, cât şi ferme ultramoderne. Unul din investitorii care au deschis apetitul pentru agricultura braziliană este Jim Rogers care deţine câteva ferme acolo.

La sfârşitul anului trecut şomajul era de 8.1%, dar, de asemenea, această cifră este compromisă de zonele sărace. Existenţa acestor zone însă se poate constitui într-o "rezervă" de creştere pentru Brazilia, deoarece investiţiile necesare acolo sunt destul de mari. Dezvoltarea zonelor sărace nu trebuie văzută doar ca o investiţie necesară, ci mai mult, ca o oportunitate.

Surpriza plăcută pe care a făcut-o Brazilia în acest an ţine de o presiune neaşteptată a cererii atât externe cât şi interne. Astfel, în prima jumătate a anului s-a obţinut o creştere de 8.5%, ceea ce a îndreptat ochii tuturor către zonă. Trebuie menţionat că ratele de creştere se datorează în principal politicii isteţe de stimulare a investiţiilor. Spre exemplu ieri guvernul brazilian a anunţat că va mări fondurile disponibile pentru creditele de investiţie cu ... 90 mld reali, adică peste 50 mld dolari. Astfel, fondul total pus la bătaie de guvern a ajuns la 214 mld. reali(~  124 mld. $)! Banii sunt puşi la dispoziţie prin intermediul unei bănci de dezvoltare deţinută de stat. Creditele de investiţie sunt acordate la rate ale dobânzii sub cele normale, diferenţa fiind suportată de stat. Astfel, s-a ajuns la o euforie investiţională care, pentru această perioadă, este mai mult decât benefică.

Cu toate că mulţi privesc Brazilia prin prisma apartenenţei ei geografice la instabila zonă sud-americană, investitorii cunosc ţara la adevărata valoare. Cei care se lasă păcăliţi de percepţii superficiale n-au înţeles că avem de-a face cu o democraţie stabilă şi, cred eu, cu un viitor pilon important al economiei mondiale. Dacă luăm prin comparaţie China, ale cărei dezechilibre sunt bine cunoscute, vom constata cum Brazilia este o ţară care se dezvoltă pe principii solide, democratice, iar creşterile pe care le înregistrează sunt sustenabile. Cu toate că până acum nu s-a făcut vorbire despre un "model brazilian" este posibil ca în perioada următoare să auzim din ce în ce mai accentuat acest lucru(probabil mă vor critica mulţi pentru această afirmaţie prin prisma polarizării societăţii, dar sunt convins că lucrurile se vor rezolva).

Personal cred că actuala creştere nu este una nesustenabilă, ci una care marchează "decolarea" economiei braziliene. După zece ani de creştere cu o medie de 3.5%, actualul salt marchează trecerea într-o altă bandă de evoluţie. Dacă anul acesta se termină cu o creştere de peste 7%, probabil în 2011 creşterea se va pondera undeva la 6%, pentru ca în perioada viitoare să putem asista la o bandă de creştere situată între 4.5% şi 6%. Desigur, lucrurile nu sunt bătute în cuie. Principalul, factor de risc pentru Brazilia ar putea consta într-o contracţie a exporturilor pe fondul unei reveniri în forţă a crizei mondiale. Chiar şi aşa, trebuie să remarcăm că, pentru moment, Brazilia reprezintă o surpriză plăcută şi un exemplu de coerenţă.

Euro, bancile si alte himere

Sunt mulţi cei care se întreabă, poate firesc, de ce euro continuă să scadă în raport cu dolarul. Teoretic, după calmarea mediei şi a pieţelor în legătură cu isteria dateriilor Greciei sau cu alte "elemente de risc" mai mult sau mai puţin reale, toată lumea se aştepta la o stabilizare a raportului de forţe, urmată de o inversare de trend. Evident, lucrurile nu sunt atât de simple, iar raţionamentul reducţionist al unora nu este niciodată în acord cu ceea ce numim logica pieţei.

Dacă din punct de vedere tehnic sunt argumente - cred eu - clare în favoarea continuării actualului trend, acestea sunt confirmate şi de datele fundamentale. Principalele temeri ale investitorilor sunt cauzate acum, ca şi în trecut, de bănci. Există o temere, care ţine de superstiţie din punctul de vedere al unora, că istoria Credit-Anstalt de la începutul secolului trecut se va repeta. Şi cum revenirea crizei de atunci a avut ca punct critic Europa, acelaşi lucru se aşteaptă şi acum. Dar dincolo de aceste lucruri, există o temere întemeiată faţă de sistemul bancar european. Cum bine a fost demonstrat în actuala criză, băncile europene au dovedit o iraţionalitate mai mare decât cele de peste Ocean şi aceasta în pofida faptului că originea actualei crize nu s-a aflat în Europa. Exuberanţa băncilor europene şi lipsa unor reglementări stricte la nivel continental s-au constituit în elemente distructive pentru întreaga construcţie europeană. Şi aceasta pentru că graniţele dintre reglementările statale şi cele supra-statale au fost întotdeauna destul de vagi, lăsând mult loc unor interpretări subiective şi permiţând, în ultimă instanţă, crearea unor breşe cu capacitate distructivă.

Pentru eliminarea temerilor referitoare la fragilitatea sistemului bancar, ECB a pus la punct un framework pentru desfăşurarea unui stress test bancar la nivel continental. Aceasta nu numai pentru a folosi drept material publicitar ci şi pentru a se constitui într-un punct zero de la care dezvoltarea să se facă pe baze solide. Subiectul a fost abordat pe larg pe acest blog şi am remarcat încă de atunci o precaritate a ipotezelor în ceea ce priveşte factorii de risc. Cu toate că elementele amintite au fost observate de toată lumea, pieţele au răspuns pozitiv testului deoarece, contrapus testelor efectuate peste Ocean, suferea de aceleaşi probleme. Ca şi atunci, remarc faptul că în timp ce unele ţări au tratat testul cu seriozitate maximă(Spania spre exemplu), altele au găsit de cuviinţă să folosească acest moment pentru a minţi cu neruşinare. Încă de la anunţarea rezultatelor unii analişti au bănuit că băncile au falsificat deţinerile de debite suverane. Bănuiala a fost contrazisă cu tupeu de reprezentanţii ţărilor respective(Franţa, Anglia, Germania). Cum minciuna are picioare scurte, iată că a sosit şi momentul adevărului. Cele mai mari minciuni se pare că au venit din partea băncilor franceze, iar modul în care s-a aflat acest lucru a fost cât se poate de banal: datele utilizate la testul de stress şi datele furnizate de băncile franceze căre Bank for International Settlements sunt divergente. Spre exemplu, pentru testul de stress băncile franceze au declarat un total de 6.6 mld.EUR  debite spaniole, 11.6 mld. EUR debite greceşti şi 4.9 mld. EUR debite spaniole. La BIS, datele declarate pentră acelaşi indicator sunt cu până de şase ori mai mari, după cum urmează: 34.7 mld. EUR debite spaniole, 20 mld. EUR debite greceşti şi 15.1 mld. EUR debite portugheze. În aceste condiţii de neseriozitate şi, spun eu, prostie crasă mai poţi avea încredere în testele de stress? Evident că nu şi absolut tot blatul pică în derizoriu. Aceasta pentru că politica europeană este total incoerentă şi lipsită de direcţie. La ce te poţi aştepta la un Sarkozy deviant pentru care contează mai mult ce cred babele stafidite, naţionaliste şi născute ofensate(care atârnă totuşi greu în campania electorală) decât ideea unei Europe coerente din punct de vedere economic?

Peste Canalul Mânecii s-a întâmplat acelaşi lucru, minimizându-se voit deţinerile de bonduri italiene şi irlandeze. La fel şi în Germania şi, cu aceasta, tabelul este complet. Când "pilonii" Uniunii se comportă aberant, la ce te mai poţi aştepta de la ceilalţi? Nu ai brusc imaginea unei structuri dinamitate chiar de cei care ar trebui să se constituie în fundaţie? Evident că da, iar în toată această ecuaţie Banca Centrală Europeană tace. Poate cineva să creadă altceva decât că avem de-a face cu un mega blat de proporţii continentale?

Ar mai fi multe elemente de discutat. Poate ar trebui înţeles că băncile vor avea cu siguranţă nevoie de capital suplimentar şi, sincer, nu văd de unde-l vor obţine. De asemenea, este nevoie mai mult decât oricând de un cadru de reglementare a băncilor la nivel continental, de controlul acestora şi de ruperea lor de statele din care provin. Putem remarca doar câţiva paşi firavi: se pun bazele unui mecanism de control supra-statal şi se discută despre un sistem de taxare a băncilor pentru a se crea un fond de intervenţie pe timp de criză(în timpul actualei crize, progeniturile bancare europene au păpat 16% din PIB). În timp ce la mecanismul de control lucrurile par oarecum clare, în ceea ce priveşte taxarea discuţiile devin pe zi ce trece mai sterile şi alambicate, ceea ce ar putea creea premisele unei anulări a sa. 

Poate că ar trebui să ne aruncăm ochii şi asupra structurii politice a Europei. Dominarea de către Partidul Popular, trebuie să recunoaştem, a fost mai mult decât nefastă. În primul rând prezenţa acestei forţe politice a adus în prim plan personaje controversate, a şi anulat dreapta tradiţională, deschizând calea unei revanşe a socialismului. Mai mult, printr-o pseudo-politică de dreapta au încurajat atomizarea Europei şi reînvierea naţionalismelor şi xenofobiei ieftine. Un bun prieten cu care m-am întâlnit după mulţi ani strict întâmplător, culmea, pe plaiurile lucitane îmi spunea că reprimarea brutală a fascismului din Europa nu a fost totală, iar urmele rămase s-au dezvoltat latent, trecând din stadiul inconştient în cel de complex pentru ca acum, sub conducerea unor inconştienţi, să reapară sub forma unui naţionalism încurajat de framework-ul european. Ceea ce vedem acum este ieşirea la suprafaţă a unor monştri care s-au dezvoltat la umbra unor principii laxe.

Mai grav este că aceşti monştri nu mai pot fi combătuţi de dreapta compromisă nedrept de nişte circari vopsiţi. De asemenea, trebuie să recunosc cu amărăciune, anticorpul naţionalismului deşănţat îl deţine stânga şi, cu aceasta, am toate motivele să cred că viitoarea configuraţie europeană va fi puternic de stânga. Aceasta cred că este şi temerea investitorilor deoarece puţini sunt cei care cred că stânga ar putea deţine cheile ieşirii din criză.

Închei prin a repeta că, din păcate, Europei îi lipseşte coerenţa. Pe timp de criză această lipsă naşte monştri centrifugi care fac mass media de peste Ocean să exclame în extaz că Uniunea se duce dracu'. Eu unul nu cred că mai este posibilă o întoarcere. Dar cred că o stagnare poate avea efecte mai grave şi, probabil, aici este marele pericol al Uniunii.

Yukos, o afacere fara sfarsit

Mulţi observatori au crezut eronat că afacerea Yukos s-a sfârşit odată cu aruncarea lui Hodorkovski în puşcăria din Siberia. Ei bine, timpul începe să funcţioneze în favoarea lui, iar cazul, cu toate că nu pare, stă legat ca o piatră de moară de gâtul actualei conduceri de la Kremlin. Chiar dacă în acest moment Putin pare puternic, infailibil chiar, acest abuz memorabil îl va ajunge la un moment-dat din urmă.

Deocamdată, pe măsură ce se apropie termenul eliberării lui Hodorkovski, cazul Yukos începe să revină din ce în ce mai pregnant în ochii opiniei publice. Pentru cei care nu-şi mai amintesc evenimentele, o să fac un rezumat rapid al lor. Problemele colosului Yukos au început prin anul 2003 când a fost închis pentru acuzaţii de evaziune fiscală. În realitate, întreaga problemă a fost strict politică, iar iţele afacerii conduc limpede către ţarul Putin. Acesta se afla într-un moment în care trebuia să pună ordine în lumea afacerilor(moştenită de la Boris Elţin) şi, în acelaşi timp, să demonstreze factorilor de decizie cine e şeful. Opoziţia clară a lui Hodorkovski era inacceptabilă, iar imperiul petrolier pe care acesta şi-l construise era cu atât mai incomod pentru ţar. Astfel, fabricarea dosarului n-a constituit nicio problemă pentru regimul de semi-dictatură de la Kremlin, iar procurorii şi judecătorii au răspuns mai mult decât prompt dorinţei şefului suprem. Astfel, Hodorkovski şi partenerul său Platon Lebedev au fost încarceraţi cu toate că probele de la dosar erau mai mult decât puerile. Un element esenţial în toată ecuaţia a fost raportul de audit alcătuit de PricewatehouseCoopers. Legăturile dintre Hodorkovski şi gigantul consultant american erau foarte strânse. Astfel, PwC în afară de serviciile de audit prestate pentru Hodorkovski pusese şi bazele departamentului de contabilitate al YUKOS. Raportul de audit alcătuit de PwC era cât se poate de sec şi contrazicea aberaţiile justiţiei sovietice ruse. Pentru eliminarea "neclarităţilor" procuratura rusă s-a îndreptat şi împotriva PwC acuzându-i de complot de evaziune fiscală alături de Hodorkovski. Presiunile de-atunci au făcut ca Douglas Miller, principalul responsabil pentru contul Yukos, să părăsească Moscova în grabă. În acelaşi timp, birourile PwC au fost percheziţionate la sânge, iar computerele au fost confiscate pentru expertiză. A urmat o epopee a descinderilor lui Miller la Moscova, interogatorii, presiuni şi, în final, retragerea raportului de audit de către PwC(justificată în conformitate cu paragraful 14 al FAR 10 - "Events After the Reporting Date" ). O mişcare logică pentru unii care a avut ca efect salvarea întregului business al PwC în Rusia(despre acuzaţiile iniţiale nu s-a mai auzit nimic) şi înfundarea definitivă a lui Hodorkowski.

Lucrurile nu au rămas însă aşa. Avocaţii lui Hodorkowski s-au îndreptat împotriva PricewaterhouseCoopers cerându-le să probeze prin hârtii motivele care au stat la baza deciziei luate şi care l-a înfundat efectiv pe clientul lor. De asemenea, au cerut retragerea licenţei lui Douglas Miller pentru declaraţii false. Autorităţile de reglementare din California analizează în prezent solicitarea avocaţilor lui Hodorkowski împotriva lui Miller, urmând să stabilească dacă este cazul să deschidă o investigaţie.

Faptul că procesul se desfăşoară în SUA schimbă radical datele problemei deoarece aici cazurile de manipulare şi influenţare a justiţiei nu au aceeaşi amploare. O acuzare directă a lui Miller şi a PwC ar arunca în derizoriu toată înscenarea sovietică şi ar pune PwC sub tunurile criticilor. Mai mult, aceasta ar putea deschide o perspectivă inedită pentru Hodorkowski deoarece avocaţii săi s-ar putea îndrepta împotriva PwC pentru despăgubiri.

Cazul de faţă este departe de a se termina, dar, cred eu, ne va demonstra că, până la urmă, orice abuz ajunge să fie plătit cu vârf şi îndesat. Vă imaginaţi ce-nseamnă în momentul de faţă ca statul rus să-i înapoieze lui Hodorkowski banii confiscaţi ilegal(plus despăgubirile pentru anii de puşcărie)? Iar gigantul PwC ce credibilitate mai poate avea dacă Hodorkowski va avea câştig de cauză? Evident, probabil vor încerca să izoleze cazul, să-l acuze numai pe Miller. Clienţii însă deja îşi pun întrebări, iar aceasta este mai mult decât o piatră de moară. Rămâne să vedem cum vor fi rezolvate până la urmă iţele acestei afaceri complicate. Decamdată e cert că Hodorkowski şi-a pierdut o bună parte din viaţă în puşcărie. Muşamalizarea cazului nu mai poate fi făcută decât dacă Hodorkowski dispare, dar, chiar şi aşa, se vor găsi destui care să continue lupta. În final, pierderea masivă va fi înregistrată de statul rus deoarece cineva va trebui să plătească pentru abuzurile ţarului. Şi, probabil, se va constitui într-o nouă lecţie despre rolul nefast al dictaturii în dezvoltarea unei ţări. O lecţie pe care ar trebui s-o înveţe şi prostimea(din ce în ce mai majoritară) de la noi care tânjeşte imbecil către un dictator suprem.

Dobanda corecta si pretul iluziilor

Tevatura iscată în ultima perioadă de clienţii unor bănci nu este altceva decât faţa vizibilă a iceberg-ului.  În realitate, lucrurile stau mai mult decât prost, iar ceea ce vedem acum nu este decât scânteia care poate porni un incendiu de proporţii devastatoare pentru România.

Lucrurile sunt cât se poate de simple, iar factorii responsabili le cunosc mai bine decât oricine. România devenise peste noapte perla profiturilor bancare. Iluzia necesarului de locuinţe a creeat un flux devastator de intrări de bani canalizaţi către creditarea cu orice preţ. Aşa s-a ajuns la aberaţii gen creditul cu buletinul sau cardul cu credit preaprobat(pentru cei care nu ştiu exista şi aşa ceva cu toate că normele BNR interziceau o asemenea practică). De unde atâta mărinimie? Pe fondul unei lipsei de cultură bancară şi a obedienţei unor oficiali, clienţii au înghiţit cu uşurinţă capcanele întinse de bancheri. Un singur exemplu: initial era obligatorie afişarea DAE cu caractere identice cu cele ale dobânzii. Cu toate acestea, vitrinele unora dintre cei care acum au probleme erau pline de afişe care promiteau credite la dobânzi inimaginabile. Astfel, o groază de indivizi(nebancarizabili din punctul meu de vedere) au devenit posesorii unor credite luate la grade mari de îndatorare şi cu costuri de neconceput pentru un om cu o brumă de cultură bancară. Era limpede pentru oricine că finalitatea unei asemenea situaţii era una singură, anume falimentul clientului. Şi-a pus cineva probleme în aceşti termeni? Evident că nu! Executivii erau fericiţi că-şi încasează bonificaţiile grase, în timp ce clienţii trăiau cu iluzia că au făcut afacerea vieţii lor.

În tot jocul descris a intervenit însă un element "minor", anume ceea ce eu numesc momentul adevărului. Lucrurile nu aveau cum să se perpetueze la infinit, iar ceea ce vedem acum nu este altceva decât un recurs al normalităţii. Cum veniturile s-au subţiat substanţial, mulţi clienţi au luat cunoştinţă cu spectrul falimentului personal de facto. Nesuportând acest lucru se îndreaptă împotriva adevăraţilor vinovaţi, adică a băncilor care până acum erau obişnuite să-şi numere profiturile. Faptul că aproximativ 300 de oameni grupaţi într-un forum au ajuns la a-şi angaja un avocat arată că lucrurile au ajuns departe. Probabil acesta este şi motivul pentru care una din băncile implicate şi-au trimis cel mai înalt reprezentant de-aici la negocieri. Dacă buba se sparge şi clienţii vor obţine despăgubiri retroactive lucrurile vor arăta deosebit de urât. O decizie de acest tip e simplu de obţinut în România. Nu trebuie să uităm că şi prin magistratură sunt oameni care s-au lovit de aceleaşi probleme, ceea ce-i va face, chiar şi inconştient, mult mai apropiaţi de cei care reclamă acum comportamentul abuziv. O singură decizie de acest gen este suficientă pentru a dinamita întreaga piaţă bancară.

Lucrurile nu stau bine pentru nimeni. Pentru unii dintre clienţi jocul s-a terminat în momentul în care au constatat că pur şi simplu nu mai pot face faţă. S-au mulţumit să nu mai plătească ratele şi aşteaptă să fie executaţi. Executările însă se fac la ralanti deoarece sumele aberant finanţate de bănci nu mai pot fi obţinute. Probabil birocraţii n-au curaj să-şi asume preţuri cu 50% mai mici(în cazul creditelor garantate) şi nu fac altceva decât să tragă de timp. Între timp, datornicii se obişnuiesc cu noua stare de spirit inconştienţi fiind de faptul că datoria lor nu numai că nu se şterge, dar creşte exponenţial. Ceilalţi clienţi, adică cei pentru care plata ratei la bancă începe să fie o problemă majoră, probabil au intuit că sunt într-o situaţie fără ieşire(inexistenţa unei legi a falimentului personal te transformă într-un sclav pe viaţă al băncii). Astfel au conştientizat că cea mai bună apărare este atacul şi se transformă în cei mai mari duşmani ai băncilor. Şi aceasta nu pentru că pot obţine marea cu sarea ci pentru că sunt mulţi. Nici nu-mi imaginez ce se poate întâmpla dacă debitorii unei bănci hotărăsc să facă o grevă şi să nu-şi mai plătească ratele. Cum s-ar simţi cei care au depozite ştiind că banca este, chiar şi temporar, în imposibilitatea de a primi ratele şi dobânzile aferente.

Nu trebuie să fim naivi. Nimeni nu are de câştigat din acest joc. Falimentul băncilor nu este în niciun caz benefic şi nimeni nu va putea fi scutit de datoriile acumulate. La fel de adevărat este însă şi faptul că, prin tertipuri ticăloase de marketing, băncile au păcălit efectiv o populaţie analfabetă din punct de vedere al finanţelor. Vinovaţi sunt, în egală măsură, clienţii(care au crezut că se află în faţa afacerii vieţii lor), bancherii(care aveau aceeaşi iluzie) şi autorităţile care s-au mulţumit să privească pasiv cum unii îi  jumuleau pe ceilalţi. Aşa am ajuns într-o situaţie limită a cărei escaladare nu va face bine nimănui. Cel puţin acum, în ceasul al doisprezecelea, problemele ar trebui tranşate radical. Cei care trebuie să facă primul pas sunt bancherii care au obligaţia să revină la misiunea lor principală, adică grija pentru clienţii existenţi(cu toate iluziile pe care şi le fac alţi clienţi chiar nu există, iar problemele sunt comune tuturor). Şi aceasta pentru că şi ei sunt prinşi în aceeaşi capcană; dacă nu vor găsi metoda optimă de a-şi rezolva problemele vor avea de pierdut enorm. Poate ceva mai multă transparenţă şi găsirea unor metode de restructurare a creditelor şi a restanţelor acumulate vor ajuta la normalizarea relaţiei dintre clienţi şi bănci.

Sper ca întreaga tensiune să fie rezolvată cât mai rapid. Altfel vom sfârşi prin a constata că ne afundăm iremediabil într-o groapă din ce în ce mai adâncă în care lumina va ajunge din ce în ce mai greu. Pericolul e mai mare ca oricând.

Overdose: The Next Financial Crisis

Partea I:


Partea a II-a:


Partea a III-a:

Cum am imblanzit vantul

Pretul sanatatii

Stephane Huberty este un medic belgian care, peste noapte, şi-a câştigat celebritatea într-un mod inedit: transformându-se în cobai. Povestea măsurii radicale este una simplă şi, în acelaşi timp cutremurătoare. Huberty suferea de 14 ani de o afecţiune rară (myasthenia gravis). Împreună cu alţi colegi a dezvoltat un vaccin care a dat rezultate pozitive pe animale. Spre disperarea sa însă, găsirea unor investitori interesaţi de certificarea medicamentului s-a dovedit a fi imposibilă. Dat fiind numărul foarte mic de posibili beneficiari ai medicamentului respectiv nicio firmă nu a fost interesată de investirea sumelor necesare certificării. Astfel, în disperare de cauză, medicul belgian şi-a aplicat singur tratamentul care, conform propriilor declaraţii, pare a da rezultate fără efecte secundare notabile.

Cu toate că întâmplarea pare la prima vedere una singulară, istoria medicinei este plină de exemple similare. Spre exemplu, în 1847 Sir James Young Simpson a experimentat pe propria-i piele cloroform-ul. Astfel a descoperit că, prin intermediul acestei substanţe, poate fi indus somnul. Se spune că descoperirea doctorului scoţian a ajutat-o pe regina Victoria să nască fără dureri. Tot în domeniul anestezicelor au făcut cercetări la sfârşitul secolului al XIX-lea doi doctori americani: William Halstend şi Richard Hall. Aceştia au experimentat pe propria piele injectarea morfinei sau cocainei în nervi descoperind o metodă eficientă de anesteziere locală. Mai aproape de zilele noastre este cazul doctorului australian Barry Marshall care, voluntar, a baut o substanţă conţinând bacterii responsabile pentru dezvoltarea ulcerului. Aceasta pentru a demonstra că dezvoltarea respectivei afecţiuni este cauzată de o bacterie şi nu de stress(aşa cum unii medici mai susţin încă în prezent). Cercetările lui Marshall au fost până la urmă recunoscute si răsplătite cu un Nobel pentru medicină în anul 2005.

Toate aceste experimente care par nebuneşti au avut efecte benefice pentru o mulţime de pacienţi. Asta în timp ce, la vremea lor, au părut neinteresante pentru cei responsabili. Cel puţin acum, în domeniul bolilor rale, se petrece o adevărată tragedie deoarece costurile exagerate ale certificărilor şi modelul de profit al firmelor producătoare de medicamente nu permite dezvoltarea unor tratamente pentru această clasă de afecţiuni. Mai mult, în goana nebunească după profituri, companiile par a fi mult mai interesante modelele bazate pe dezvoltarea unor virusuri răspândite "accidental" şi apariţia peste noapte a vaccinurilor minune care să te apere de virusurile mega expuse în mass media.

Recentul exemplu dat de doctorul belgian este unul din multele semnale de alarmă care ar trebui să atragă atenţia că, în ceea ce priveşte sănătatea, modelul actual este unul greşit. Poate ar trebui să înţelegem că sunt domenii în care nu profiturile imediate sunt cele care contează ci altceva care are mai puţină legătură cu banul şi mult mai multă legătură cu esenţa noastră. Dar, la fel de adevărat este că, cel puţin până acum, nu s-a găsit un model mai bun care să poată înlocui sistemul actual. Sau, cum ar spune un clasic "totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile".

Aproape de explozie

Când anul trecut prezentam potenţialul extraordinar al Turciei eram sigur că este un teritoriu unde se pot face bani frumoşi. În timp ce unii în sfârşit au înţeles(cu întârzierea specifică şi, aş spune, proverbială), alţii încă mai au dubii şi încearcă prosteşte să mă contrazică. Evident, până la urmă profiturile se măsoară în bani, iar flecărelile în vorbe care, de cele mai multe ori nu fac nici măcar doi bani.

De câtva timp urmăresc deosebit de interesat evoluţiile din celălalt colţ al lumii. Cum China devine tot mai comună, iar dilemele comunismului capitalizat sau al capitalismului comunist(luaţi-o cum vreţi) îşi trăiesc prezisele probleme, o altă ţară e pe cale să se producă o explozie a profiturilor celor care vor investi acolo. Dacă vă voi spune că e vorba de o ţară care creşte de mai bine de 5 ani cu peste 7%, probabil veţi crede că am ajuns acolo la spartul târgului. De asemenea, avem de-a face cu o democraţie şi, mai mult, cu un jucător cunoscut tuturor. Probabil tocmai această mediatizare a sa a făcut ca, paradoxal, această economie să fie aparent obtenebrată.

Vorbim de o ţară al cărei PIB este de 3.5 trilioane de dolari, care are cei mai mulţi milionari din lume şi, în acelaşi timp, probabil, cei mai mulţi săraci ai lumii. Într-adevăr, e vorba de India, ţara paradoxurilor mistice care, în scurt timp, cred că va produce o răsturnare puternică de situaţie în ceea ce priveşte  economia. Cunoscută în special ca paradis al externalizărilor(de la revizii de avioane şi nave până la creare de soft sau, mai nou, corectare de teme ale studenţilor), India se afirmă pe zi ce trece ca ţară a cifrelor mari.

Populaţia de 1.15 mld. situează India deocamdată pe locul doi în lume, imediat după marele vecin China. Ceea ce este interesant în comparaţia dintre cele două ţări este structura populaţiei. În timp ce India are un procent al populaţiei de 30% cu vârsta până în 14 ani, China are, în acest segment de vârstă, doar 19% din populaţie. În ceea ce priveşte segmentul de peste 65 de ani, din nou India stă mai bine: 5.2% faţă de 8.1% în China. Efectele politicii de control al natalităţii din China se văd din ce în ce mai clar, printr-o îmbătrânire accelerată a populaţiei. În India acest control nu există, iar rata de creştere a populaţiei este de peste două ori mai mare decât în China(1.4% faţă de 0.6%). Evident, aceste cifre sugerează existenţa unei pieţe imense, dar nu trebuie să uităm că puterea de cumpărare este una destul de redusă deoarece aproximativ 25% din populaţie trăieşte sub pragul sărăciei(aşa cum am mai spus, polarizarea extremă este una din feţele neplăcute ale ţării).

Dincolo însă de cifrele seci, marele avantaj al Indiei este dat de dinamica sa. Iar această dinamică transformă elementele negative în avantaje. În ceea ce priveşte piaţa muncii avem de-a face cu salarii mici şi angajaţi relativ bine calificaţi. Mai mult, legislaţia muncii este destul de laxă, ceea ce se constituie într-un avantaj de necontestat. Ca şi structură, serviciile au ponderea cea mai mare în PIB(54.8%), urmate de industrie(28.2%) şi agricultură(17%). Din punct de vedere al forţei de muncă, situaţia se inversează, majoritatea covârşitoare a indienilor lucrând în agricultură(52%).

Un alt avantaj net al Indiei(comparativ cu China) este dat de deschiderea ţării. Chiar dacă avem de-a face cu o cultură total diferită de cea occidentală, colonizarea de către englezi a dat indienilor o flexilibilitate şi adaptabilitate incredibile. Vei rămâne surprins să constaţi cum un individ cu turban pe cap are o viziune clar globală sau cum, într-un decor împopoţănat tradiţional îşi desfăşoară activitatea o firmă în care angajaţii sunt îmbrăcaţi de parcă ar fi aterizat de câteva ore în India. Desigur, este o ţară a contrastelor, iar acesta nu este un clişeu. Este departe de ceea ce considerăm noi normal. Poţi sta la un hotel super luxos şi, la numai câţiva paşi de acesta poţi avea surpriza să constaţi cum se întinde un ghetou ale cărui mirosuri grele, în mod sigur, îţi pot pune ficatul la grele încercări. 

Din punct de vedere economic însă lucrurile par mult mai clare, iar investitorii de calibru deja încep să-şi facă simţită prezenţa. Spre exemplu, în urmă cu două săptămâni George Soros a achiziţionat suspect de discret aproximativ 4% din acţiunile Bombay Stock Exchange(mişcarea nu a fost confirmată decât indirect). Şi, cu toate că pentru unii pare o achiziţie exotică menită a diversifica deţinerile Quantum, trebuie să specific faptul că acţionariatul celei mai vechi burse din Asia este mult mai internaţionalizat decât ne-am fi aşteptat. Spre exemplu, 2.6% din acţiuni sunt deţinute de fondul canadian Urbana Corporation, 4% sunt deţinute de George Kaiser în timp ce Deutche Boerse şi Singaporte Stock Exchange deţin câte 5% fiecare. Misterul acestor achiziţii stă într-un proces amplu de deschidere iniţiat de guvernul Indian. Astfel accesul străinilor pe pieţele financiare indiene va fi mult simplificat. Iar acesta este numai primul pas deoarece executivul indian are în desfăşurare un program amplu de deschidere şi de atragere a investitorilor străini.

Desigur, putem găsi nenumărate exemple similare cu cele de mai sus. Cum în India efectele crizei actuale nu se fac simţite, iar perspectivele sunt numai de creştere, este de aşteptat să vedem într-un timp relativ scurt o explozie a Indiei. Practic este singura ţară pentru care insuccesele marelui vecin de la nord se pot transforma în succese proprii.