România la răscruce

Deşi previzibilă, hotărârea de ieri a CCR este una revoluţionară. Ştiu, sunt cuvinte mari, mai ales în condiţiile în care vorbim de o reinstaurare a normalităţii. Însă nu trebuie să ignorăm faptul că realitatea în care trăiam era atât de deformată încât normalitatea părea un vis mult prea frumos şi mult prea îndepărtat.

În primul şi-n primul rând, hotărârea de ieri a CCR reinstaurează statutul de republică parlamentară a ţării. Regimul Iliescu şi, mai pregnant, cel al lui băsescu, instauraseră ideea conform căreia România ar fi o republică semiprezidenţială. În vremea lui băsescu, prin şmecheriile sale specifice de golan de port, România aproape că se transformase într-o republică prezidenţială, fără a exista niciun fundament constituţional în acest sens. Aceasta conducea la abuzuri incredibile comise de către preşedinte în numele unui iluzoriu caracter „prezidenţial” al ţării.

Bâlciul deşertăciunilor

Urmărind scena politică îmi e din ce în ce mai clar că lupta care se dă este una pe viaţă şi pe moarte. Dintre toate năzbâtiile războiului politic de la noi, poate că cea mai flagrantă este reşaparea lui Ponta şi împingerea acestui pion inept din nou în linia întâi a luptei pentru scindarea PSD. Paralel, pe „culoarele justiţiei”, se fac presiuni pentru condamnarea forţată a lui Dragnea şi, astfel, pentru uşurarea muncii imberbului. Cam acestea sunt piesele jocului pus în scenă la momentul actual. Mai e însă ceva ce trebuie cunoscut?

Lumea mişcându-se

Îţi dai seama că un imperiu se scufundă atunci când, indiferent de ceea ce face, de deciziile pe care le ia în numele interesului său, până la urmă totul iese prost. Un imperiu are tendinţa de a deveni în timp o maşinărie complicată, cu prea multe rotiţe şi mâncat de prea multe interese pentru a putea supravieţui. E ceea ce se întâmplă încă de la începuturile istoriei şi nu are cum să nu se întâmple şi acum. „Complicarea mecanismului” a distrus Imperiul Roman, a scufundat Imperiul Otoman, a condus la explozia Austro-Ungariei, a dezintegrat Uniunea Sovietică. E un element pervers care se instaurează în orice societate, un fenomen similar îmbătrânirii care, până la urmă, sclerozează articulaţiile oricărei puteri, dărâmă orice societate, indiferent de principiile care-au făcut-o vreodată puternică.

O completare la pensiile private

Întrucât tefelimea e în continuare revoluţionară şi, spălată pe creier de propaganda administratorilor de fonduri private, m-am gândit să pun pe masă ceva cifre, astfel încât să le mai răspândesc fluturii din cap. Şi, cum tocmai ce în februarie s-au împlinit zece ani de pensii private, putem să luăm ca etalon datele pe care le-am primit cu această ocazie. 

Unul dintre indicatorii esenţiali pentru analiza noastră este suma acumulată de participantul mediu la schema de pensii private. Aceasta este de 5944 lei. Presupunând că azi ar fi ziua în care ai ieşit la pensie, după ce ai fi contribuit 40 de ani, ai avea la dispoziţie 23 776 lei. Întrebarea care se pune imediat este cam cât ai de gând să trăieşti? Dacă te limitezi la zece ani ai dat lovitura: vei avea imensa sumă de aproape 200 RON pe lună(198,1, mai precis). Dacă în schimb ţi-e dragă viaţa şi te gândeşti s-o mai duci douăzeci de ani, iaca ce tocmai te-ai pricopsit cu imensa sumă de 100 RON/lună).Nu-ţi ajung nici de întreţinere, astfel încât ar cam trebui să-ţi iei adio de la mâncare sau medicamente. Dar eşti, „pă sistem privat”, ce mama naibii?

Iluzia privarizării pensiilor

La ora actuală, începând cu prostul naţional, trecând apoi prin influencerii guranişti, cartienişti, etc. şi terminând cu ultimul tefelist, subiectul la modă este cel al pensiilor, mai precis al „luptei” prostovănimii pentru ceea ce se numeşte „pensie privată”.

În mai multe articole(unul recent îl puteţi citi aici), am explicat că, în realitate, pensia privată este o şmecherie care nu face altceva decât să împingă nişte bani ai statului în buzunare private. Dar să încercăm să privim dincolo de personaje pentru a înţelege de ce calea tefelistă este greşită şi de ce totul se va întoarce, până la urmă, fix împotriva prostovanilor care mestecă nişte slogane fără a înţelege despre ce e vorba.

Coup d'état

Dacă ceea ce spune Mungiu-Pipidi este adevărat, anume că pentru depunerea plângerii penale a fost iniţial contactat Poliţeanu, care a refuzat acest rol, atunci lucrurile au luat-o rău de tot la vale. Şi tind să cred că ele sunt destul de puturoase pentru a mai putea rămâne mult timp în subsol, aşa cum doreşte plăvanul şi camarila sa.

Din declaraţiile papiţoiului politic Ludovic Orban se distinge liber un lucru cât se poate de simplu: habar nu are despre plângerea penală pe care se presupune că el ar fi redactat-o şi depus-o. Câteva întrebări cheie, referitoare la încadrarea infracţiunilor sesizate, arată cât se poate de limpede că tragicomicul personaj nici măcar n-a citit plângerea. Astfel încât bănuiala că halucinantul document ar fi fost redactat la Cotroceni e cât se poate de posibilă.

Lumea de azi

Trăim vremuri în care a avea o brumă de cultură nu înseamnă a avea un avantaj, ci din contră. Vremuri în care a gândi a devenit un soi de infracțiune, iar a-ți pune întrebări o chestiune nu departe de a fi incriminată de către Codul Penal. Prostia absolută, acest virus care se răspândește cu o viteză înfricoșătoare, a reușit acapararea întregii planete. Totul, dar absolut totul se află subjugat de arbitrarul absolut al prostiei pure.

Vremurile în care vocea experților avea un ecou prin capetele seci, producând cel puțin o tresărire, au trecut de mult. Aproape că nici nu ni le mai amintim. Acum lucrurile s-au schimbat, roata s-a învârtit. Orice idee care-ar putea fi bănuită ca având de-a face cu o minimă judecată rațională, orice teză articulată și argumentată, așadar orice mostră de gândire e rapid aruncată la gunoi și înăbușită din fașă ca nu cumva - Doamne ferește! - să producă pui.

Stormy automotive

O să încep articolul de azi cu Tesla deoarece este reprezentata cea mai înaltă a iluziei economice duse la extrem. Așa cum spuneam în urmă cu ceva timp, mult prea mâncătoarea de bani publici companie a lui Elon Musk trece prin dificultăți financiare extreme care-o califică fără tăgadă spre faliment. Oricine om onest care se uită pe cifrele istorice ale companiei nu poate constata decât un singur lucru: Tesla sub nicio formă n-ar putea fi bănuita ca fiind capabilă să obțină profit. Mai mult, cu hibele de producție ale mult așteptatului Model 3, putem spune că Musk a făcut-o de băcănie. Desigur, dacă veți căuta date despre eșecurile „geniului” nu veți găsi mai nimic întrucât mediul informațional e bombardat de false știri. De altfel, așa cum am remarcat în alte ocazii, dacă e un domeniu în care Musk poate fi revoluționar, acela e ce al marketing-ului extrem. Numai un geniu al marketingului poate duce atât de sus iluzia unui produs încât să-i facă pe alții să arunce bani - mulți sau foarte mulți! - pe iluzoriile sale companii.

Reîntoarcerea banului rătăcitor

În toiul crizei grecești, când creditorii internaționali, cot la cot cu Uniunea Europeană, amenințau țara cu apocalipsa fiscală, Yanis Varoufakis, ministrul finanțelor de atunci, a avut o idee genială care le-a produs insomnii tuturor infatuaților care se credeau invincibili în lupta lor de jefuire a Greciei. Nici mai mult nici mai puțin, Varoufakis propunea emiterea unei noi monede.

Justiția terorii

Gabriela Bârsan, fost președinte al secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul ICCJ, acuzată de DNA de luare de mită a fost achitată de către ICCJ. Soțul său, la data începerii așa-zisei anchete judecător la CEDO, a fost interceptat ilegal pe un mandat de siguranță națională. Ceva atât de bizar nu s-a mai auzit: un demnitar de rang foarte înalt, reprezentant al României într-un for internațional, să fie interceptat pe mandat de siguranță! Dacă ar fi fost tovarăș cu vreun membru ISIS și și-ar fi propus să se detoneze la CEDO, poate ar fi fost justificat, dar altfel e un abuz atât de grosier încât efectiv nu există termen pentru a-l descrie. După o groază de ani de terfelire publică, judecătoarea Bârsan a fost achitată! Dosarul, pritocit de DNA cu sprijinul nemijlocit al SRI, a picat precum puiul de curcă sub roata tractorului. Nu-i foarte clar care-o fi fost scopul lor, al acestor deținători de creiere micrometrice, atunci când au pus la cale făcătura. Probabil o acțiune de intimidare a judecătorilor, un fel de avertisment de genul „dacă p-asta am făcut-o, atunci putem pe oricine”. Halucinant este că în dosar, printre altele, se aflau denunțuri ale deputatului Mihai Boldea, aflat în arest la acea dată. Dosarul lui Boldea a fost întocmit de DIICOT și s-a închis și el cu puțin timp în urmă cu achitarea pe motiv că „fapta nu există”!

Semne și sensuri

Lucrurile rimează, dar iraționalul din noi le ignoră. Pe 26 ianuarie a.c., Dow Jones a depășit 26 000 de puncte, cea mai mare valoare din istorie. „Ecoul” american a făcut ca, patru luni mai târziu, pe piața autohtonă indicele BET să depășească 9 000 de puncte. Media P/E a indicelui Dow Jones a depășit 20 sugerând mai mult decât limpede decolarea de la realitate a cotațiilor americane. La București, de asemenea, raportul P/E al indicelui BET se apropie de 15, o valoare extrem de mare dacă ținem cont de statutul nostru de piață emergentă.

Știința iluzorie

„După ce terminase de vizitat Catedrala Saint Pierre, micuțul Hans avu parte de o nouă excursie care consta în coborârea sub pământ, într-un tunel gigantic. Impresionat de dimensiuni, micuțul Hans nu putu totuși să nu observe lipsa de formă sau, mai degrabă, ariditatea arhitecturală a locului pe care-l vizita. Și, în timp ce ghidul le torocănea date și cifre a cărăr relevanță chiar nu-l interesa, micuțul Hans își trase tatăl de mânecă întrebându-l:

- Totuși, ce-i monumentul acesta în care m-ai adus? Nu pare a avea nicio noimă.

- Ei, dragul meu, începu tatăl său zâmbind, prima dată te-am dus la catedrală ca să vezi locul în care oamenii se rugau la Dumnezeu. Atunci când n-au mai înțeles noțiunea, oamenii trecutului s-au apucat să se joace de-a Dumnezeu, iar această construcție impresionantă în care te afli acum era un fel de jucărie de-a lor pe care o foloseau pentru a-și demonstra falsele credințe și a-și hrăni orgoliul. Iar numele său este Large Hadron Collider.

- Și până când au făcut asta?

- Până când lumea falsă în care trăiau li s-a dărâmat sub picioare.”

Șah la Iran

12 mai este data limită setată de către administrația Trump pentru luarea unei decizii în ceea ce privește „dosarul Iranian”, mai precis data în care se prefigurează o retragere a SUA din Acordul Nuclear Iranian. Ca și mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, și aceasta este o decizie care va fi tratată cu deja cunoscuta superficialitate de către Casa Albă, mai ales în condițiile în care instituția în cauză este plină ochi de indivizi care vor ieșirea din acord.

Iluzia de a exista

Te retragi seară de seară în confortul căminului tău aşteptând ca prin intermediul televizorului sau al internetului să-ţi vină revelaţiile supreme, deciziile eliberatoare sau mai ştiu eu ce binecuvântare salvatoare. Cineva ţi-a înşurubat în cap ideea că de-acolo, dintr-una dintre cutiile pe care le ai în casă, ţi-ar putea veni eliberarea. Şi, seară de seară te pierzi între iluziile breaking news-urilor şi falsitatea „dezvăluirilor”. Zi de zi, seară de seară te droghezi cu iluzia unui ceva care va veni şi care, de fapt, nu va veni niciodată.

Te-ai gândit că nu eşti decât un puşcăriaş care-şi ispăşeşte pedeapsa? Spre deosebire de el, care-i ţinut cu forţa în carceră deoarece e conştient de situaţia sa, tu îţi execuţi cu stoicism pedeapsa. Seară de seară te-ntorci spăşit în celula ta, porneşti „cutia cu minuni” şi te droghezi cu iluzii. Exact cum ţi-a fost prescris. Iar dimineaţă te scoli grijuliu pentru a-ţi plăti meticulos tributul în muncă pentru privilegiul de a te întoarce în celula ta şi de a te droga cu iluzii.

E timpul pentru independenţă!

E ceva care te apasă, ceva care simţi că nu e la locul său, ceva care-i sursa tuturor frustrărilor tale. Simţi de fiecare dată că ai putea mai mult, că locul tău nu e cel umil pe care te fli aproape cu forţa. Ai încercat să faci ceva, dar, de fiecare dată, ai simţit că există o graniţă invizibilă imposibil de trecut. Îi vezi pe alţii plini de succes neînţelegând de ce ei. Şi, mai ales, cum de-au reuşit? Îi ştii de mici, inteligenţa era departe de ei şi, cu toate acestea se uită de sus la tine. E ciudat, e frustrant, e de neînţeles.