Revolutia spectacolului

Privind la televizor ceea ce se întâmplă în Orient am un sentiment de repetiţie a ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989. Ştiu, deja e banal, această observaţie a fost sesizată şi exprimată de mulţi alţii, dar trebuie să recunoaştem că tehnologia revoluţiilor televizate e deja perfecţionată.

Teoretic, Egiptul e blocat. Dacă e să ne luăm după ştirile aruncate de agenţiile de presă internetul şi comunicaţiile nu mai funcţionează acolo în urma unuei hotărâri luate de Hosni Mubarak. De asemenea, tot în conformitate cu aceleaşi surse, Mohamed ElBaradei se află în arest la domiciliu. Ceea ce este surprinzător pentru mine este faptul că pe twitter primesc din secundă în secundă mesaje din Egipt, blogurile arabe dau detalii de la faţa locului, iar corespondenţii străini transmit fără nicio problemă de-acolo. Ieri, spre exemplu, Nic Robertson de la CNN transmitea din Alexandria fără nicio problemă, chiar din mijlocul fiarelor dezlănţuite. Oamenii manifestau şi strigau că Mubarak trebuie să plece, se-nghesuiau să intre în cadru şi cam atât. Mă-ntreb totuşi, cei care manifestau acum nu sunt aceiaşi cu cei care au lichidat creştinii în urmă cu două săptămâni? Este de-a dreptul ciudat să constaţi cum unii care au lichidat fără milă nişte oameni se manifestă perfect normal. motiv pentru care te şi întrebi dacă nu cumva lichidarea creştinilor făcea parte dintr-un alt scenariu abandonat pe parcurs! Dar şi mai ciudat este că, în timpul zilei de ieri l-am putut vedea în transmisiune directă pe ElBaradei, care nu prea avea faţă de om chinuit. Mai mult, ElBaradei a anunţat că a reuşit unificarea forţelor de opoziţie sub conducerea sa şi că va lupta pentru constituirea unui Front al Salvării care să preia conducerea după plecarea lui Mubarak. Nu vă sună a stereotip?

În mijlocul acestei nebunii mediatice tind să am o interpretare personală. Revoluţia de acolo este una perfect orchestrată după aceleaşi reguli pe care le cunoaştem. În mod sigur, în zilele următoare vom vedea câteva note de dramatism care vor creiona şi mai bine portretul de dictator perfect al lui Mubarak. Paralel, bogaţii regimului actual se vor ocupa de transferul în străinătate al bunurilor şi a familiilor proprii(deja mai multe nave private au luat amarul drum al Dubaiului). După terminarea acestei operaţiuni, dictatoriul va fugi în ovaţiile mulţimii, probabil undeva prin Europa(înţeleg că Mubarak Jr. deja se află la Londra). Puterea va fi preluată de Frontul Salvării care va face doritele reforme democratice.

Cu toate că mulţi sunt de acord cu această traiectorie, se pune o întrebare simplă: de ce Egiptul? Mubarak a fost unul din factorii de stabilitate din zonă şi, mai ales, unul dintre aliaţii stabili ai Statelor Unite. În aceste condiţii, de ce ar fi ales SUA să-l sacrifice(faptul că ElBaradei va fi înlocuitorul, cred că nu mai lasă nicio urmă de îndoială asupra celor din spate). Răspunsul cred că este dat de presiunea străzii. Regimul lui Mubarak era unul cu picioare de lut, fără nicio susţinere din partea străzii. În Egipt, Mubarak era un fel de Ceauşescu, chiar dacă unul mai inteligent, care a ştiut să se folosească din plin de supapa reprezentată de opoziţie. În ultima perioadă însă, lucrurile au devenit din ce în ce mai greu de suportat, mai ales pe fondul încercărilor sale de a-şi propulsa fiul ca urmaş. Instabilitatea de la baza societăţii s-ar fi putut constitui într-o sursă de probleme nesfârşite care ar fi putut degenera în orice. Din acest punct de vedere, începerea unei revoluţii pentru democraţie era cea mai bună soluţie, mai ales că poate hrăni masele cu speranţă pentru o perioadă destul de lungă de timp. Şi ar mai fi un alt motiv pentru care Egiptul a fost ales acum. Posturile sale de televiziune sunt cele mai populare din lumea arabă. Puţini sunt cei care ştiu că dialectul arab vorbit în Egipt este înţeles în toată lumea arabă; acest fapt se datorează audienţei extraordinare a posturilor egiptene. Astfel se creează o bază mediatică extraordinară pentru generarea un efect de domino în zonă.

Mi-e greu să spun care vor fi următorii pe listă, dar în mod cert îi vom vedea pe Muammar al-Gaddafi, Abdullah al-Sallal şi chiar pe Mahmoud Abbas care nu a reusit sa facă nimic în Palestina. Interesant e ca unii lideri puternici, precum Bashar al-Assad devin proactivi, anunţând în gura mare un apetit crescut pentru reforme. Personal mă bucur că, cel puţin în prima fază, nu am văzut revoluţii islamice. Şi sper ca evenimente precum întoarcerea triumfală a liderului islamist Rachid Ghanouchi în Tunisia să fie doar o chestiuni marginale. Nu de alta, dar cred că, pentru Orientul Mijlociu, activarea planului de compromitere a mişcărilor islamiste prin aducerea acestora la putere, ar fi mult prea dur. 

Fondul Proprietatea - doar consideratii personale

Nefiind în ţară, deci în afara recentului eveniment petrecut pe bursă, nu pot face decât consideraţii personale, prin prisma informaţiilor publicate de media. Trecând peste faptul că fundamentarea unor opinii pe date preluate din fluxurile media poate conduce la rezultate eronate, voi încerca totuşi să mă bazez numai pe informaţiile palpabile care au ajuns la mine.

În primul rând trebuie subliniat că listarea Fondului Proprietatea reprezintă o transparentizare îmbucurătoare. Nu trebuie însă să uităm că tergiversarea listării sau scandalurile consiliilor de administraţie numite politic au permis specularea într-un stil atât de specific românesc a acestor titluri încât, la un moment dat, aveam impresia că m-am întors în timp, mai precis în perioada în care prin pieţele agro-alimentare broakerii tuciurii strigau cât îi ţineau bojocii "acţiuni, mărci şi dolari". Din acest punct de vedere, tranzacţionarea pe o piaţă în care preţul se stabileşte transparent, nu poate fi decât benefică.

Un alt element pozitiv este reprezentat de volumul tranzacţiilor din prima zi. Aceasta arată nu numai că există vânzători(cum se credea până acum), ci, mai ales că există cumpărători. De asemenea, la fel de îmbucurător este faptul că sunt bani pe piaţă, dar pentru a-i pune în mişcare e nevoie de promovarea unor oportunităţi. Mai mult, aş putea spune că sunt condiţii destule pentru a putea readuce în atenţie o lozincă istorică, anume "prin noi înşine", dar, evident, pentru asemenea acţiuni mai e nevoie şi de creier(care pare a lipsi cu desăvârşire din structurile noastre de putere).

La fel de adevărat este însă că, după prima zi de tranzacţionare, am constatat că valoarea FP este cu aproximativ 40% mai mică decât valoarea activelor sale. Ce înseamnă aceasta? Eu cred că este un semn al credibilităţii statului român, iar titlurilor FP nu reprezintă altceva decât valoarea reală a ţării în ochii investitorilor(nu obligatoriu străini). Practic, putem spunem spune că începând de ieri avem un indicator oarecum transparent al coerenţei actului de guvernare şi al credibilităţii României. Deocamdată este cu 40% sub valoarea de evaluare, în condiţiile în care, în mod normal, ar trebui să fie mult peste aceasta deoarece necesarul de dezvoltare a ţării este uriaş, deci şi perspectivele ar trebui să fie mari. Dar, şi acest dar e de o importanţă copleşitoare, dezvoltarea unei ţări ţine, în primul rând, de capacitatea politicului de a stimula investiţiile, de coerenţa în gândire a factorilor de răspundere. Din acest punct de vedere suntem în plin dezastru, iar opinia pe care Mişu Negriţoiu a făcut-o publică zilele trecute este mai mult decât elocventă.

În ceea ce priveşte evoluţia viitoare a titlurilor Fondului Proprietatea, în mod sigur cred că vom avea scăderi de lichiditate, iar în ceea ce priveşte preţurile, nu trebuie uitat că Mobius a declarat că Fondul intenţionează să mai cumpere acţiuni de pe piaţă. Oricum, ca idee, pariul pe acţiunile FP este un pariu pe viitorul ţării. Dacă sunteţi tentaţi să credeţi că ne mişcăm într-o direcţie bună, puteţi trece la cumpărare, iar dacă nu aveţi posibilitatea să faceţi mişcarea inversă. Cum eu personal mă aştept la o intrare în incapacitate de plată a României prefer ca deocamdată să stau departe de subiect.

P.S.
1. Nu vreau să se înţeleagă greşit ceea ce am spus cu privire la lichiditatea din prima zi a FP. De aceea le readuc aminte celor care sunt foarte înflăcăraţi cu privire la acest subiect că Bursa a mai cunoscut o perioadă de efervescenţă similară cu aceasta atunci când Petromidia a trecut la Categoria I a BVB.
2. In ceea ce priveşte evoluţia viitoare a preţului, cred că avem mai întâi nevoie de un istoric de tranzacţionare pentru a ne putea fundamenta tehnic o decizie de investiţie. Altfel, nu avem de-a face cu altceva decât cu un joc la ruleta sau, cum am spus în articol, cu un pariu şi-atât.

Targul de chilipiruri

Sunt câteva elemente de bază care conduc spre investiţia într-o companie. Cu toate că cel mai important indicator, din punctul meu de vedere, este profitul, mulţi se amăgesc să ia în calcul tot felul de factori subiectivi, gen "perspectivele miraculoase". Din nefericire pentru mulţi dintre cei care îngroaşă rândurile naivilor, acestea sunt simple iluzii care-i transformă în victime sigure pentru vânătorii de "vânători de chilipiruri".

O să vorbesc astăzi despre Facebook, o afacere care, de când Goldman şi-a băgat coada, începe să miroasă urât. În primul rând remarc un atac mediatic asupra publicului, care pare abil instrumentat de către insideri. Efectiv nu poate trece o săptămână fără ca în media de specialitate să nu apară o nouă analiză a oportunităţilor deosebite care se deschid celor care deţin acţiuni la amintita companie. Astfel, suntem într-un soi de întrecere socialistă a estimării valorii din viitor a respectivei companii. Dacă la început Goldman Sachs a evaluat compania la 50 mld. dolari, acum lucrurile au luat-o cu adevărat razna. În urmă cu două săptămâni citeam un raport care evalua reţeaua socială la peste100 miliarde. Imediat după apariţia acelui raport spiritele s-au încins, probabil din cauza deblocării unui prag psihologic. Ceea ce a făcut ca evaluarea iniţială a GS să pară una de-a dreptul conservatoare. Lucrurile n-au rămas acolo, ci au continuat să se precipite în urma declaraţiilor COO-ului Facebook Sheryl Sandberg care a afirmat că piaţa de publicitate targetată de reţeaua socială ar fi de aproximativ nouă ori mai mare decât cea a Google. Hmm, în aceste condiţii la ce vă duce gândul? Într-adevăr pare a fi un chilipir, astfel încât am putea începe să gândim în termenii unui articol din WSJ: "Why Facebook Looks Like a Bargain—Even at $50 Billion".

Şi-acum să ne întoarcem la realitate, la datele palpabile pe care le avem şi, chiar dacă riscăm să greşim, să încercăm să tragem o concluzie. În primul rând, Facebook este o reţea socială, la fel ca Myspace care acum zace în uitare sau ca Linkedin care, după o creştere spectaculoasă, a început să se dezumfle. De altfel, putem spune că avem deja de-a face cu un pattern al dezvoltării reţelelor sociale similar celui al unui joc piramidal: creştere înceată şi sigură la început, urmată de explozie şi apoi de prăbuşire. Personal cred că în acest moment Facebook este aproape de ultima fază a celei de-a doua etape. Momentan beneficiază de o mediatizare intensă, datorată în special filmului, iar utilizatorii încă nu s-au plictisit să-şi dea "Like" unul altuia. Dacă însă vom studia datele financiare, vom putea observa cât de departe suntem de evaluările care circulă liber pe net. Astfel, Facebook are la nouă luni un profit de 355 milioane de dolari  la venituri  de 1.2 miliarde. Aceasta, conform celor de la Goldman reprezintă o creştere spectaculoasă deoarece în tot anul 2009, Facebook a avut un profit de 200 milioane dolari la venituri de 777 milioane. Interpolând grosier am putea spune că pe 2010 reţeaua socială a avut un profit de aproximativ 500 milioane de dolari. În aceste condiţii, pentru a fi atractivă, compania ar trebui evaluată undeva între 5 şi 7.5 miliarde, deci cu până la zece ori mai jos decât a făcut-o Goldman. Şi-atunci de unde rezultă cifrele acelea imense? Păi cred că am intuit şi, de asemenea, am înţeles ce e şi cu 2013(interpretat de media ca dată a posibilei listări). Probabil Goldman le-a sugerat investitorilor interesaţi că în următorii ani creşterea profitului se va menţine constantă, adică vom avea o majorare a acestuia de 2.5 ori în fiecare an. În aceste condiţii, în 2013 s-ar ajunge la un profit de aproximativ 7.8 miliarde, ceea ce ar putea justifica valoarea de 50 miliarde. În faţa acestuui raţionament de-a dreptul rudimentar nu poţi avea decât o singură reacţie: "Are you kidding?".

Însă analiza la rece  este incompatibilă cu minţile înfierbântate şi astfel a fost înghesuială pe acţiunile Facebook, strângându-se în final aproximativ 1.5 miliarde $. Dacă ar fi fost în vremurile bune, Goldman ar fi vândut cel puţin triplu, dar acum, cu toţi ochii aţintiţi asupra sa, a fost nevoit să sisteze vânzarea în SUA(din cauza mediatizării excesive). Personal cred că la mijloc e un joc specific Goldman. Posibil să avem în scurt timp o listare, urmată de umflarea balonului pentru ca, în final, cei care au câştigat din cumpărarea acţiunilor să câştige şi din short-area acestora. Vom avea un nou scenariu Goldman pe Facebook? Nu ştiu, dar cert este că dacă anul acesta reţeaua socială nu scoate peste 1.2 miliarde profit înseamnă că investitorii frenetici au luat o mare ţeapă.

Iarna schimbarilor

Din punct de vedere al evenimentelor petrecute, putem spune că avem parte de un ianuarie fierbinte, poate cel mai fierbinte din istoria recentă. Umflarea bulei Facebook de către Goldman sau concediul medical al lui Steve Jobs erau lucruri care nu aveau cum să nu atragă atenţia. Ei bine, totul culminează cu o bombă: schimbarea de la vârful Google. 

Fără doar şi poate avem de-a face cu unul dintre cele mai importante evenimente din lumea tehnologică, care sugerează că urmează schimbări importante. Astfel, Larry Page îşi va asuma rolul de CEO, Sergey Brin va rămâne în continuare responsabil pentru produsele noi, în timp ce Eric Schmidt va ocupa un post de Preşedinte Executiv. Noua funcţie a lui Schmidt va fi una de reprezentare, principalele responsabilităţi ale sale fiind dezvoltarea parteneriatelor şi afacerile guvernamentale. De asemenea, va rămâne sfătuitor al celor doi co-fondatori ai Google. Acestea sunt informaţiile oficiale postate de Schmidt pe blogul Google şi, practic, materialul de bază de la care toţi îşi pornesc presupunerile.

Cu toate că în perioada următoare vor curge fluvii de speculaţii, tind să cred varianta oficială postată de Schmidt, anume că impunerea lui Page pe postul de CEO este menită a simplifica luarea deciziilor. Ca investitor însă nu am cum să nu mă gândesc şi la altceva. Schmidt are o structură de corporatist, un individ ordonat pentru care luarea unei decizii este partea finala a unui proces bine pus la punct şi reglementat. Larry este diametral opus; el are idei pe care vrea să le pună în practică instantaneu. Nu e nimic rău în asta, mai ales că este una din caracteristicile copiilor revoluţiei internetului. Numai că atunci când vine vorba de business şi investiţii lucrurile se schimbă, iar un individ ca Schmidt este preferat în detrimentul lui Page. Dacă analizăm structura de putere de la Google, putem spune că până acum am avut parte de un echilibru la nivelul conducerii. Dinamismul celor doi co-fondatori a fost contrabalansat(în sens pozitiv) de structura mult mai prudentă şi conservatoare a lui Schmidt. În aceste condiţii, ne putem gândi că switch-ul de la vârful companiei poate avea ca efect o dezechilibrare a situaţiei cu care eram obişnuiţi, o dezechilibrare din care nu prea poţi intui ce va ieşi. Evident, nu trebuie uitat că până acum deciziile s-au luat în trei, iar schimbarea de putere, cel puţin la nivel declarativ, nu are ca scop schimbarea acestui mod de lucru. 

Urmează să vedem cum va evolua Google cu noua-veche structură de la vârf. Deocamdată lucrurile arată bine pentru companie şi cred că nu sunt motive foarte mari de îngrijorare. Dar, desigur, timpul ne va dezvălui mult mai multe.

Gripa Spaniola?

Între 1918 şi 1919, gripa spaniolă a omorât între 50 şi 100 de milioane de oameni, devenind astfel una dintre cele mai letale pandemii din istoria umanităţii. Puţini ştiu însă că legătura acestei pandemii cu Spania a fost tangenţială, iar numele i-a rămas legat de această ţară nu din cauza originilor sale ci din cauza mediatizării de care s-a bucurat acolo. În timp ce în restul ţărilor presa cenzurată avea interdicţie în a atrage atenţia populaţiei asupra noii boli, în Spania presa a alocat spaţii generoase subiectului. În acest fel Spania şi-a legat accidental numele de sângeroasa pandemie.

Subiectul despre care vom vorbi astăzi este unul, de asemenea grav, însă, de data aceasta, Spania are mult mai multă legătură cu el decât a avut în urmă cu un secol cu amintita gripă. E vorba despre bănci şi despre sănătatea lor din punct de vedere economic. Cum bine se ştie, de la începutul crizei, băncile spaniole au fost privite cu neîncredere din cauza imensei bule imobiliare care s-a manifestat în zonă. În aceste condiţii suspectarea băncilor era cât se poate de logică, deoarece ele au stat la baza supraproducţiei imobiliare de-acolo. Surprinzătoare în toată această ecuaţie complexă a fost poziţia autorităţilor, în frunte cu Guvernul şi Banca Centrala. Dacă peste tot în lume s-a adoptat o strategie a punerii batistei pe ţambal, ibericii au tratat cu calm şi cu deschidere provocările crizei. Astfel, am putut vedea o atitudine distonantă a Spaniei în comparaţie cu ceilalţi europeni în ceea ce priveşte testul de stress al băncilor proprii. Dacă în Franţa, Italia, Germania s-a preferat setarea parametrilor testului de stress astfel încât rezultatele să arate OK, Spania şi-a asumat parametri mult mai duri, iar rezultatele au fost pe măsură. Pe baza acelor rezultate autorităţile au declanşat în urmă cu un an o amplă operaţiune de asanare a sistemului bancar, soldată cu fuziuni de cajas înainte de a se produce furtuni în sistem. Atunci, prin acea operaţiune s-a dorit, în primul rând, o diminuare a numărului entităţilor implicate cu scopul de a putea ţine sistemul sub control şi, în acelaşi timp, pentru a putea interveni eficient în caz de probleme. Şi se pare că au intuit destul de bine atâta timp cât problemele Portugaliei au pus o presiune fantastică pe Spania.

Ajunşi în acest moment trebuie să remarcăm totuşi că, indiferent de cât de OK ar reacţiona oficialităţile, realităţile din teren nu pot fi ignorate. Supraproducţia imobiliară, finanţată cu largheţe de bănci, afectează într-un mod din ce în ce mai clar portofoliile băncilor iberice. Confruntat cu această situaţie, executivul spaniol încearcă să treacă la faza a doua a planului său, anume injecţiile de capital în băncile cu probleme. De altfel, aşa numitele cajas care reprezentau atât specificul cât şi baza sistemului bancar spaniol sunt acum principala vulnerabilitate. Probabil activele neperformante în creştere sunt pe cale să sufoce unii jucători, iar atitudinea guvernului se doreşte a fi una proactivă. Combaterea unui asemenea scenariu nu se poate face decât într-un singur fel: injectarea de bani în sistem. Desigur, o atitudine mult mai justificată din punct de vedere economic ar fi curăţarea sistemului, însă orice zvon cu privire la un posibil faliment în sistemul bancar ar reaprinde isteriile legate de inevitabila prăbuşire, ceea ce ar îngenunchea efectiv Spania. Această situaţie nu lasă, din păcate, niciun spaţiu de manevră autorităţilor, singura opţiune fiind recapitalizarea băncilor cu probleme. Este o operaţiune care, numai în prima fază, va necesita o sumă de aproximativ 3 miliarde de euro,  costurile totale fiind estimate la peste 30 miliarde EUR. Nu e vorba de date exacte, ci de zvonuri şi, de altfel, suma de 30 de miliarde chiar nu ar fi una mare.

Este interesant de observat modalitatea destul de profesionistă cu care Spania tratează problemele înainte să  se manifeste. Toată lumea ştie că sectorul bancar european este total nerestructurat. Testul de stress de anul trecut a fost doar o gluma, iar ceea ce se întâmplă în Irlanda este o mărturie clară a acestui fapt. Îmbucurător este că Spania are puterea să trateze problemele înainte de a apărea. Nu ştiu dacă vom avea parte de o evoluţie similară cu a gripei spaniole, dar, privind către ţări ca Italia sau Franţa, nu m-ar mira ca peste ceva timp să vorbim despre Molima Financiară Spaniola, care să nu aibă în comun cu Spania decât faptul că, prin restructurările pe care le-a iniţiat la momentul oportun, a reuşit să evite dezastre care s-au manifestat peste tot în lume.

Noul model chinezesc

În timp ce mulţi se grăbesc să-i proclame sfârşitul, China îşi vede liniştită de planul său de la care nu se abate niciun milimetru. Oricât s-ar chinui americanii să-i convingă că politica monetară este greşită, că sunt deranjanţi din cauza excedentului comercial gigantic pe care-l au în relaţia cu numeroşi parteneri comerciali, chinezii se fac a nu înţelege şi-şi continuă nestingheriţi politica. Există o diferenţă fundamentală între China şi restul lumii, un element pe care foarte puţini îl înţeleg cu adevărat: ceea ce vedem acum nu este decât o continuare a politicii milenare a Chinei. Chiar dacă unii îi spun comunism alţii semi-capitalism, în realitate nu este altceva decât o continuare logică a tradiţiei şlefuită mii de ani. Şi cred că nu ne înşelăm deloc dacă spunem că puterea Chinei îşi are rădăcinile în această tradiţie.

Tradusă în termeni economici, această tradiţie se manifestă pe planuri paralele. În primul rând, uriaşa rezervă a Chinei a început să fie pusă la lucru. Astfel, în ultimii doi ani China a acordat credite externe, în principal către statele în curs de dezvoltare. Aparent e un lucru banal, dar dacă vom aminti faptul că volumul acestor credite este mai mare decât cel al Băncii Mondiale, înţelegem pe deplin adevărata dimensiune a operaţiunii. Creditele acordate cu largheţe de chinezi nu reprezintă numai o măsură de protecţie în caz de creştere nepregătită a inflaţiei ci şi un mijloc de câştigare a simpatiei şi influenţei politice. Un lucru pe care nu l-au înţeles occidentalii e că pentru chinezi banul nu înseamnă mai nimic; marfa cu adevărat importantă pentru ei  e mult mai abstractă şi se numeşte "puterea de influenţă". Rezervele valutare sunt doar un element care este utilizat pentru a pune în aplicare ceea ce la ei se numeşte "a momi tigrul să iasă din munţi". De fapt aici e esenţa întregii interacţiuni pe care o au cu SUA. La acest moment, SUA nu mai este importantă pentru ei decât într-o mică măsură(strict ca piaţă). Pe măsură ce vor reuşi scăderea puterii de influenţă a SUA vor umbla şi la ratele de schimb, numai că mai e ceva până atunci.

Şi pentru că a venit vorba de ratele de schimb, cei de la Financial Times au remarcat un lucru cât se poate de interesant: chinezii folosesc Hong Kong-ul ca laborator experimental pentru testarea politicilor monetare. În timp ce moneda oficială este tot dolarul HK, magazinele primesc şi yuani, iar, ca urmare a acestui fapt, este permisă o oarecare flotare liberă a acestuia faţă de HK dollar şi, indirect, faţă de celelalte valute. Motivele acestui experiment pot fi multiple: pe de o parte pot avea un feedback rapid asupra percepţiei externe a unor decizii de politică economică internă şi, pe de altă parte, de experimentare a politicilor comerciale. Din acest punct de vedere Honk Kong-ul e suficient de liber pentru a testa reacţiile pieţelor libere şi suficient de influenţabil pentru a corecta lucrurile în cazul în care experimentele dau greş.

Cealaltă direcţie, cu adevărat strategică, pe care o urmează China este cea a cooperării strânse cu ţările deţinătoare de resurse. Rusia, Venezuela şi Brazilia sunt parteneri de primă mână prin intermediul cărora intenţionează să-şi asigure necesarul de materii prime prin schimburi bilaterale, evitând utilizarea altor valute. Aici ajută în mod deosebit flexibilitatea politicienilor chinezi: dacă americanii sau europenii strâmbă din nas atunci când trebuie să coopereze cu o ţară care nu respectă drepturile omului, la chinezi acest lucru e un amănunt care poate fi trecut lesne cu vederea. Astfel, au puterea să stabilească tratate cu orice tip de partener. Şi, ca mostră de flexibilitate, trebuie amintită finanţarea gigant de 10 miliarde de dolari pe care Reliance Power, firma miliardarului indian Anil Ambani, a primit-o din partea China Development Bank. Creditul va fi folosit de către Reliance Power pentru achiziţia de generatoare electrice de la Shanghai Electric, firmă deţinută de stat şi care a oferit un preţ mai mic cu ~30% decât rivalul GE. Cum bine se ştie, la nivel politic există o tensiune între India şi China, dar asta nu a împiedică  aprobarea unor contracte de tipul celor similare cu cel amintit.

De fapt, despre ce e vorba în toată această poveste? Mie personal îmi aminteşte de un film chinezesc "B-rated" care se numea "Biciul fermecat". Era vorba de un chinez care-i bătea pe asupritori utilizând o tehnică proprie, mai precis folosindu-şi propriul păr împletit într-o coadă de peste un metru. Tot filmul, duşmanii săi s-au concentrat să-l prindă şi să-i taie coada, lucru pe care l-au reuşit spre final. Filmul însă se termină cu acelaşi chinez care-şi înfruntă duşmanii utilizand o tehnică impecabilă de luptă cu pistolul, iar morala era una care se aplică în situaţia de faţă: "indiferent de armele utilizate, noi avem capacitatea să învăţăm şi să vă învingem". Exact aşa se întâmplă cu globalizarea: chinezii au înţeles despre ce e vorba, iar modelul global pe care vor să-l impună este unul China-centric. Dacă vor reuşi, rămâne de văzut, dar ceea ce trebuie remarcat e că avem de-a face cu o abordare extrem de articulată. Şi chiar nu ştiu dacă mai este vreo ţară care să aibă o asemenea coerenţă âîn politică şi economie.

Avertismentul tunisian

Aparent, revoluţia tunisiană a început ca urmare a publicării de către WikiLeaks a unor stenograme(din deja celebrul pachet Cablegate) referitoare la corupţia de la vârful puterii. Revolta, odată declanşată a condus la fuga pripită a preşedintelui Zine al-Abidine Ben Ali însoţit de întreaga familie. Iniţial, fostul preşedinte tunisian ar fi vrut să se retragă în Franţa, dar azilul politic i-a fost refuzat. Presat de timp, a reuşit să-şi asigure fuga în Arabia Saudită, unde a fost întâmpinat de însuşi regele Abdullah.

La ora actuală, după numirea pripită a unui preşedinte interimar(iniţial premierul Ghannouchi, urmat de Foued Mebazza, fostul şef al Parlamentului) lucrurile nu par a se fi liniştit deoarece Tunisia refuză să repornească. Din cauza violenţelor de stradă magazinele sunt închise, iar adevăratul declanşator al crizei, foamea, contribuie la o întreţinere a stării de incertitudine. Ajunşi în acest punct trebuie să subliniem că adevărata cauză a crizei politice nu a fost vreo dezvăluire senzaţională, ci cel mai mare duşman al regimurilor autoritare şi incompetente, anume foamea. Creşterea generalizată a preţurilor a fost elementul hotărâtor care a scos oamenii în stradă şi care a contribuit la fuga pripită a coruptului lor preşedinte.

Ceea ce doream să menţionez în special este simpatia cu care este privită în lumea arabă revoluţia tunisiană, un eveniment care a depăşit categoric ştirile despre secesiunea Sudanului, poate mult mai importante din punct de vedere politic. Practic, posturile de ştiri trans-arabe sunt urmărite cu sufletul la gură atunci când produc informaţii proaspete despre situaţia de-acolo. Acesta este un element menit a-i îngrijora pe liderii politici actuali care, dacă e să privim cu atenţie, sunt depăşiţi cu mult de realităţile actuale. Spre exemplu, este de-a dreptul interesant de privit cum regele Abdullah a încasat lovituri de imagine din partea bloggerilor arabi care-l critică pe faţă deoarece a permis azilul fostului preşedinte tunisian. O asemenea poziţie tranşantă era, până nu demult, destul de greu de crezut în Arabia Saudită. 

Realitatea lumii arabe este total diferită faţă de imaginile care sunt livrate pe canalele oficiale de ştiri. Puţini ştiu că peste 80% din populaţia arabă trăieşte la limita sărăciei, iar ceilalţi 20% aparţin într-o majoritate covârşitoare ţărilor cu resurse de petrol. Există o diferenţă fundamentală între cele două lumi arabe. Statele bogate în petrol au regimuri care efectiv îşi mituiesc cetăţenii pentru a-şi asigura liniştea, în timp ce restul ţărilor au regimuri militarizate, în care se manifestă o polarizare socială extremă. Aşa cum spuneam înainte, lucrurile nu mai pot continua în acest fel, iar situaţia din Tunisia se poate constitui în scânteia care va schimba faţa lumii arabe. 

Indiferent de ceea ce cred unii observatori(de obicei total rupţi de realitatea respectivelor zone), lumea arabă are un potenţial uriaş, dar până acum s-a auto-ştrangulat. Regimurile aberante, mai mult sau mai puţin susţinute de SUA nu au făcut altceva decât să conducă despotic pentru a-şi asigura bunăstarea, sacrificând astfel nivelul de trai şi educaţia. Trebuie menţionat că sunt ţări arabe în care rata analfabetismului depăşeşte 80%, lucru total neacceptabil în lumea contemporană. Personal cred că lumea unora ca Gaddafi sau Mubarak a apus, iar ceea ce urmează va permite transformarea radicală a zonei. 

Avertismentul tunisian este doar începtul. Întreaga lume musulmană are nevoie de o reformă profundă, ceva similar Renaşterii, care să aducă noi forme de organizare socială şi statală. Nu ştiu dacă vom trăi să vedem un bloc politico-econmic similar UE în Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, dar tind să cred că lucrurile către aşa ceva converg. 

Un alt cimitir

O să vă atrag atenţia astăzi asupra unei lecturi pasionante şi, în acelaşi timp, pline de controverse: Cimitirul din Praga. Am aşteptat ceva timp până să vă prezint această carte deoarece am vrut să-mi limpezesc mintea şi să reiau câteva fragmente pentru a nu cădea pradă unui soi de exagerare inutilă. De altfel consider că acesta este un exerciţiu aproape obligatoriu atunci când vine vorba de Eco.

La un prim nivel, romanul se învârte în jurul unui personaj ipotetic, Simonini pe numele său, un individ misterios şi, în acelaşi timp, extrem de pragmatic. Simonini este liantul folosit de Eco pentru a explica încrengătura de evenimente care au constituit fundaţia ideologică a agitatului secol XX. Cu o copilările marcată de aripa protectoare(până la strivire) a bunicului, urmată de o tinereţe/ucenicie agitată sub semnul unui notar escroc, Simonini reuşeşte să capete pragmatismul şi reflexele necesare trecerii lui pe următorul nivel, acela de colaborator al serviciilor secrete. Această bază îi permite lui Eco să-l amestece pe Simonini în toate evenimentele importante, fie că e vorba de Revoluţia Italiană a lui Garibaldi sau de Comuna din Paris. Personajul lui Eco este ceea ce se numeşte culegătorul de informaţii, agentul sub acoperire, adică cel a cărui obligaţie este aceea de a aduce dovada. Iar când dovada nu există, e lesne de înţeles că tot el trebuie să o fabrice, lucru mai mult decât facil pentru un individ care şi-a petrecut tinereţea falsificând testamente. Ceea ce complică şi mai mult situaţia lui Simonini este faptul că suferă de dublă personalitate, ceea ce-l face să se confrunte cu pierderi de memorie sau înţelegeri aproximative a unor evenimente la care fusese părtaş. Aici intervine tehnica desăvârşită a lui Eco, cel care face ca Simonini să comunice cu cealaltă faţă a personalităţii sale printr-un jurnal pe care cei doi şi-l pasează unul celuilalt. La fel de interesantă este intersectarea lui Simonini cu doctorul Froide(impecabilă găselniţa!) la Paris şi modalitatea prin care pune în aplicare observaţiile timpurii ale acestuia pentru a-şi auto-rezolva maladia psihică de care suferea. Opera finală a lui Simonini este controversata lucrare pusă în circulaţie de serviciile secrete ruseşti şi cunoscută sub titlul  "Protocoalele Înţelepţilor Sionului", cartea care demasca marea conspiraţie evreiască şi care se va constitui într-una din obsesiile secolului XX. Desigur, există mai multe faţete ale scrierii, iar prezentarea detaliată a lor ar fi desuetă. Oricum, e greşit să înţelegem că "Cimitirul din Praga" este o carte dedicată exclusiv subiectului amintit. În primul rând o consider o inventariere a obsesiilor şi curentelor secolului XX, precum şi o încercare de cercetare arhelogică a originilor acestora.

Ceea ce însă mă fascinează la acest roman se află dincolo de acţiunea sa, anume rolul parşiv pe care Eco i-l dă pentru captarea definitivă a cititorului în universul său. De fapt, nu captare, ci arestarea, manipularea sau, pentru cei mai slabi de înger, cotropirea totală cititorului. Jocul lui Eco este unul cunoscut. În 1962, bulversa lumea cu "Opera deschisă", pentru ca, după aproape 30 de ani, să revină cu "Limitele interpretării". O răzgândire? În niciun caz, de fapt o completare a textului iniţial menită a ajuta cititorul cu înţelegerea exactă a mesajului transmis. Ceva similar se petrece cu Cimitirul din Praga, de data aceasta în spaţiul romanelor sale. Punctul iniţial al acesti joc sunt tentat să-l situez în 1988, odată cu apariţia "Pendulului lui Foucault", roman în care lumea pare iremediabil vrăjită într-o încrengătură de societăţi secrete, ritualuri mistice, scrieri criptate şi evenimente bulversante. Iar marele plan prezentat atunci părea a guverna implacabil întreaga desfăşurare a istoriei, parcă în continuarea tradiţiei. Ca şi în prima sa aventură, Eco ne readuce brutal în spaţiul realităţii(prin aceasta înţelegându-se normalitatea autorului), dezvrăjind întreaga lume pe care tot el o pictase cu vopselele misterului. Cimitirul din Praga devine, în acest fel, mai mult decât originea intrigii, transformându-se într-un loc de îngropare a misterului. Oare? Cimitirul e un loc eminamente misterios ceea ce-i poate permite lui Eco transmutarea jocului pe alte nivele, dar despre aceasta probabil vom mai avea timp să vorbim.

Există, desigur, numeroase valenţe şi chei de interpretare ale acestei scrieri pe care vă recomand cu căldură să le descoperiţi singuri. Şi, ca o încurajare finală vă voi spune că, dincolo de devoalarea modului brutal în care se desfăşoară lucrurile în bucătăria serviciilor secrete, veţi descoperi concepţia lui Eco despre ceea ce ar putea fi numit "misterul ultim", "secretul final" sau cum vreţi să-i spuneţi.

Nu voi încheia înainte de a felicita Editura Polirom pentru dublul merit pe care-l are: în primul rând a reuşit aducerea romanului pe piaţa românească într-un timp record de la apariţia sa în limba italianană şi, nu în ultimul rând, ne-a oferit o traducere impecabilă semnată de Ştefania Mincu.

Softu' lu' peşte

Este într-adevăr o adevărată nebunie ceea ce se întâmplă. Un program de șaptezeci de milioane de euro se blochează pur şi simplu, lăsând oamenii care făceau coada pentru a da bani statului pur şi simplu cu buza umflată. "S-a blocat serveru'!". Asta a fost explicaţia aberantă şi sfidătoare pe care au oferit-o bravele noastre autorităţi. Ca lucrurile să pară de-a dreptul tragice s-a dat vina pe Oracle care, chipiurile are o problemă atât de mare încât softul minune trebuie oprit până luni. O aberaţie mai mare nici că am auzit. Păi pe logica asta deşteaptă ne rezultă că mai mult de trei sferturi din băncile lumii ar trebui să stea deoarece şi ele folosesc baze de date de la Oracle.

Măreţul program pentru care s-au aruncat atâţia bani face ceva excepţional: este capabil să spună dacă un individ este sau nu asigurat şi ţine evidenţa reţetelor compensate şi a diagnosticelor asociate. Într-adevăr, o chestie extrem de complexă; un task pe care i-l poţi da unui student ca să verifici dacă a înţeles ce-s alea baze de date relaţionale. Având în vedere că firma Siveco nu e la primul contract baban cu statul, aş fi şi eu curios să mi se motiveze pe ce s-au cheltuit banii ăia, sau, mai bine spus, cum s-a făcut taxarea. Sunt curios cât dracu' e preţul pe linia de cod la această firmă. De asemenea, ar fi interesant de văzut cine anume a făcut caietul de sarcini, selecţia furnizorului şi care a fost motivarea. Nu de alta, dar Băsescu şi Boc se dădeau de ceasul morţii că e un dezastru la bugetul asigurărilor de sănătate. Mai mult, am înţeles că dezastrul e atât de mare încât mai trebuie închise nişte spitale. Păi dacă lucrurile stau atât de nasol, de unde naiba există banii ăştia pentru ultraperformantul sistem informatic, girat de însăşi măreţia sa băsescu? Evident, întotdeauna se găsesc bani pentru nişte chestii "de calitate". Şi pentru că am ajuns la acest punct, aş avea şi eu o întrebare subtilă: cât a cheltuit până acum statul român(incluzând aici şi companiile din subordine) cu softurile produse de firma Siveco şi câte din aceste softuri sunt încă funcţionale?

Ajunşi în acest punct ar trebui să ne mai punem o întrebare: de unde are statul bani să arunce pe costisitoarele tehnologii software americane? Când lumea e plină de sisteme de operare gratis, de software ultraperformant open source, de ce aruncă statul bani pe licenţe? Bineînţeles, amărâţii de nemţi au înţeles de vreo zece ani că nu-şi pot permite plăţile piperate pentru nişte programe care au alternative gratuite şi şi-au trecut, în mai multe landuri, întreaga infrastructură informatică a administraţiei pe sisteme open source. Vi se pare că Germania ar fi blocată din cauza acestei iniţiative?

Risipa care se face în România e strigătoare la cer. Vârful acestei acţiuni de risipire(finalizată probabil cu sifonarea) va fi site-ul web numit popmpos proiectul e-România şi care va costa cinci sute de milioane de euro. Într-adevăr, e incredibil cum poate cineva să dea jumătate de miliard de euro pentru un site(cioacele cu tehnologiile asociate sunt doar praf în ochii proştilor). Şi culmea e că toate acestea se fac justificând aşa-zisa modernizare a României. Personal cred că e o modalitate uşoară de a mai sifona nişte bani într-o ţară în care prostia este la cote gigantice. Evident, pentru pulime se găseşte o explicaţie facilă: unu' pişă ochii şi spune patetic "ruşine, Dinu Patriciu".

P.S. Poate cineva să ne pună la dispoziţie caietul de sarcini pentru realizarea programului minune de la CNAS? Cred că nu e secretizat, nu-i aşa?

Euro - pasul urmator

O să ne îndreptăm atenţia azi către Europa deoarece tensiunile sunt în creştere pe continent. CDS-urile ţărilor PIIGS sunt la maxime istorice. Nici economiile stabile ale zonei nu se simt bine deoarece, dincolo de aparenta stabilitate, se confruntă cu o lipsă teribilă de încredere. Iar lipsa de încredere se transpune într-o creştere îngrijorătoare a costurilor pentru asigurarea riscurilor. Evident, putem spune că piaţa CDS, în obscuritatea ei, este uşor manipulabilă, dar nu trebuie să absolutizăm deoarece, până la urmă, o creştere preţului asigurarării implică o creştere a costurilor de finanţare, adică exact ceea ce se întâmplă acum.

Portugalia pare condamnată la accesarea pachetului european de ajutorare. Şi aceasta, în primul rând, din cauza presiunilor constante ale Germaniei, un partener din ce în ce mai coleric. Scandalul ajutorului a scăpat în presă, iar aceasta a forţat politicienii locali, în frunte cu primul ministru Jose Socrates, să susţină apăsat teza conform căreia ţara îşi poate gestiona singură problemele financiare. Situaţia Portugaliei este cu atât mai complicată cu cât există deja puncte de vedere oficiale conform cărora ţara nu va înregistra creştere economică nici în 2011. Cum bugetul a fost făcut bazându-se pe o creştere economică zero, riscul de nesustenabilitate a datoriilor ţării este în creştere. Aceasta va afecta, cu siguranţă, succesul emisiunii de bonduri în valoare de 750 milioane - 1.25 mld EUR de astăzi.

Dacă Portugalia ar fi un caz singular nu ar fi elemente de îngrijorare, dar deja lista ţărilor bolnave este mare, iar a celor cu simptome este de-a dreptul îngrijorătoare. Spania este ţara către care se îndreaptă ochii tuturor atunci când vine vorba de ameninţări la adresa zonei. Dezechilibrele economiei spaniole sunt binecunoscuta, dar ţara pare a avea un guvern destul de conştient de problemele cu care se confruntă. Aşa se face că, cel puţin până acum, guvernul Spaniei a reuşit să prevină eventualele probleme. Lăudabil este modul proactiv de acţiune al autorităţilor spaniole. Spre exemplu, acum se desfăşoară un program intens de curăţare a instituţiilor de economisire, vestitele cajas. Acţiunea, începută cu un an în urmă, este menită atât a reforma cât şi a aşeza sistemul bancar spaniol pe baze solide. Cu toate acestea riscurile rămân ridicate, transformând Spania într-un călcâi al lui Ahile pentru Europa. 

Desigur, Spania sau Portulia sunt ţările din prima linie, asupra cărora se îndreaptă în principal ochii observatorilor şi analiştilor. Ceea ce este ciudat e că sunt ţări al căror nume nu s-a pronunţat în actuala criză, dar care înregistrează o inexplicabilă creştere a CDS-urilor asociate. În această situaţie se află Belgia sau Olanda. Astfel, indicele Markit iTraxx SovX Western Europe a ajuns la valoarea record de 2,23 puncte. 

Privind prin această prismă, nu e greu de tras concluzia că Europa a început să piardă accelerat din încredere. Este un element care ar trebui să le dea de gândit serios politicienilor de pe continent deoarece, până la urmă, este vorba de viitorul tuturor. Cum am spus în mai multe rânduri, criza europeană este un joc periculos din care toată lumea are de pierdut. Ar trebui să existe mai multă coerenţă şi, în acelaşi timp, mai multă hotărâre a liderilor politici pentru desenarea şi implementarea unui framework comun care să prevină dezechilibrele similare celor care au împins întreg continentul în situaţia actuală. În mod normal, 2011 ar trebui să fie un an al curăţeniei şi al limpezirii apelor pentru Europa.

Mulţi cred că evenimente precum cumpărarea de debite europene de către China sau Japonia au ca efect o stabilizare a situaţiei. Este o opinie falsă deoarece asemenea acţiuni pot avea efecte de calmare pe o perioadă determinată de timp. Ceea ce face diferenţa şi, în final, trasează direcţia este situaţia fundamentală, de la baza economiei. Până când nu vor fi rezolvate cauzele care au condus la actuala stare de fapt, tensiunile vor continua să apară, iar euro îşi va continua trendul descendent.

Ecuatia petrolului

Începând cu luna septembrie a anului trecut, petrolul a început să crească, iar în noiembrie a dat semnalul că trendul este unul solid. Şi, dacă mai există sceptici sau cârcotaşi, sunt ferm convins că în faţa unei creşteri de ~30% petrecută în patru luni nu prea mai au argumente. Întrebarea firească este "ce se întâmplă", iar răspunsul nu se lasă nici el prea mult aşteptat: economia recuperează, deci creşte cererea.

Subiectul petrolului este unul dintre primele pe care le-am tratat pe acest blog. Am făcut-o conştient fiind de un lucru cât se poate de simplu şi vizibil cu ochiul liber, anume acela că suntem total dependenţi de această substanţă. Tot ceea ce ne înconjoară este făcut sau are în compoziţie petrolul. Dezvoltarea nebunească a secolului XX s-a făcu exclusiv pe baza petrolului, iar întreg mediul economic actual este unul dependent în proporţie covârşitoare de petrol. Probabil criza în care ne aflăm ar fi oferit o oportunitate extraordinară de schimbare a acestui model economic, însă lipsa unor tehnologii viabile aproape au tras pe linie moartă toate modelele bazate pe energia verde.

Cum suntem la "sfârşitul crizei" pare a fi sosit momentul perfect pentru reluarea creşterii preţurilor la aurul negru deoarece,  nu-i aşa, în momentul în care creşte cererea e logic să  vedem explozia unei materii finite de care suntem total dependenţi. Ceea ce avem de fapt aici este o ecuaţie nemiloasă care ne demonstrează că modelul în care ne aflăm este unul care nu mai are potenţial: în momentul în care economia reporneşte, preţul petrolului creşte scumpind mărfurile, ceea ce conduce la o criză a preţurilor şi, automat, la reintrarea în criză. Cum în această perioadă se face comerţ cu recovery-ul mai ceva decât comerţul cu moaşte din evul mediu, orice zvon sau prognoză cu privire la îmbunătăţirea climatului economic are ca efect o umflare a preţurilor.

Conform logicii expuse mai sus, actuala stare de fapt a preţurilor de pe piaţa petrolului reflectă o îmbunătăţire a climatului economic. Într-adevăr, la prima vedere aşa ar sta lucrurile numai că realitatea ne infirmă acest fapt. Nu trebuie decât să contrapunem imaginii edenice promovată de presa de business evoluţia unui indice nemanipulabil, anume a Baltic Dry Index. În acest moment se află la 1519, o valoare care riscă să spargă minimul înregistrat în aprilie 2009 şi ameninţând să ajungă la minimul absolut din decembrie 2008. În aceste condiţii oare despre ce revenire se face vorbire? Bănuiala mea este că în acest moment ne aflăm în mijlocul unui proces de manipulare a preţurilor sau de estimare greşită a revenirii economiei. Practic, evoluţia Baltic Dry Index ne arată că schimbul de mărfuri a ajuns la un nivel rahitic, ceea ce nu justifică, în niciun caz, optimismul unora. Şi, în mod sigur, nici actualul nivel al preţurilor la petrol.

Desigur, pe termen lung, petrolul nu are decât o singură direcţie, anume în sus. Lipsa unei tehnologii capabile să-l înlocuiască ne face robii unor preţuri imense ale acestei materii prime. Acum însă, cred că preţul la care a ajuns nu este justificat de starea economiei.

P.S. BDI vs petrol.

The art of creating creatures

Tehnologiile anului 2011

Îmi voi începe primul articol al anului cu un subiect care ţine de tehnologie şi aceasta pentru  că sunt convins că marea provocare a acestui an va veni tot dinspre acest domeniu. Există numeroase noutăți pe drum care așteaptă să fie descoperite de publicul larg, public a cărui dorinţă de tehnologie începe să capete dimensiuni de-a dreptul îngrijorătoare. Nu trebuie decât să ne uităm la preţul acţiunilor firmelor în cauză pentru a înţelege că piaţa este mai mult decât favorabilă domeniului.

Cum CES-ul urmează să-şi intre în drepturi în câteva zile, m-am gândit că ar fi utilă o trecere în revistă a tehnologiilor care se vor impune în acest an. Nu voi vorbi de marile descoperiri sau experimente care vor fi expuse în premieră şi supramediatizate la CES, ci despre tehnologiile care cred că se vor constitui în principale atracţii ale acestui an.

Voi începe cu calculatoarele, pe care le vom vedea din ce în ce mai rar. Şi aceasta pentru că vor înceta să mai fie obiecte casnice, mutându-se în special în mediul business. Locul lor va fi luat de gadgeturi similare, poate ceva mai specializate, dar mult mai uşor de utilizat. Un prim înlocuitor al acestora va fi televizorul care, uşor uşor va redeveni centrul de entertrainment al familiei. Noile televizoare care vor intra pe piaţă în acest an vor fi capabile să asigure navigarea facilă pe net, rularea de jocuri şi alte programe. Practic, cititul mailului, al presei sau editarea unui text vor pot fi făcute direct din televizor, ceea ce face inutilă existenţa unui computer în marea majoritate a caselor. Vârful de lance al acestei tehnologii este Google care, încă din martie anul trecut a încheiat un partenerial cu Sony şi Intel pentru dezvoltarea unei platforme hardware care să suporte Google TV. Cel mai probabil, anul acesta tehnologia amintită va exploda pe piaţă, punând în viaţă un proiect mai vechi(pentru cei care-şi amintesc), anume Web TV.  

În ceea ce priveşte partea mobilă a vieţii noastre digitale, anul acesta vom vedea o mutaţie evidentă dinspre laptop-uri/netbook-uri către alte device-uri mobile cum ar fi tablet-urile sau telefoanele mobile. Nu voi insista prea mult asupra acestui aspect deoarece tendinţele s-au văzut de anul trecut. Există însă o altă vedetă care-şi va face simţită prezenţa în mod cât se poate de clar anul acesta: ebook reader-ul. Sunt două elemente care vor concura la dezvoltarea şi impunerea definitivă a acestor gadget-uri. În primul rând intrarea în joc a tehnologiei eInk color. Aceasta va forţa atât schimbarea vechilor eBook readere cât şi atragerea unui public nou. Cu acest nou pas, ebook readere-ele vor fi capabile să reproducă orice tip de tipăritură. ceea ce va genera o cerere impresionantă. Nu în ultimul rând, avem o presiune din partea presei tradiţionale care trebuie să-şi facă cumva o intrare mai profitabilă în modelul internet centric. Dacă până acum internetul a ruinat unele publicaţii, impunerea tehnologiilor menţionate va readuce în faţă un model mult mai apropiat de cel tradiţional. Piaţa reader-elor devine interesantă şi prin prisma competiţiei de care pare a avea parte eInk. Sunt cel puţin trei proiecte viabile care se apropie de intrarea în producţie şi care promit performanţe mai mari decât eInk la preţuri mult mai joase.

Anul acesta vom vedea o luptă acerbă şi pe piaţa sistemelor de operare. Pentru smartphone-uri lupta se va încinge între Android, Symbian, Blackberry şi... Bada. Fiecare dintre sistemele menţionate are atuuri pe care nu se va sfii să le pună în evidenţă. Symbian promite un sistem de operare fresh, Blackberry va beneficia din plin de facilităţile QNX-ului, iar Bada se va baza din plin pe baza de clienţi a Samsung. În funcţie de rezultatul acestei confruntări se vor stabili ierarhiile şi pe piaţa tabletelor şi, de ce nu, a multor altor dispozitive dedicate.
 În ceea ce priveşte "piaţa grea" a sistemelor de operare, va fi foarte interesant de observat cum va primi mediul business noul sistem de operare de la Google. Şi, de asemenea, aşa cum am mai menţionat într-un alt articol, va fi foarte importantă şi reacţia Microsoft. Tot la acest capitol, aştept o reacţie şi din partea Oracle, care este suspect de tăcut. Şi spun asta deoarece, dacă stăm să ne gândim bine, Larry Ellison este creatorul conceptului de network computer.

Cam pe aceste teritorii cred că vom vedea dezvoltări în perioada următoare. În ceea ce priveste companiile implicate, cred că trebuie acordată o mai mare atenţie companiilor din spatele frontului, gen Foxconn. Legat de Apple, am remarcat buzz-ul produs de înregistrarea patentului pentru un ecran holografic. Trebuie înţeles că pe acest domeniu nu sunt primii şi nici cei mai avansaţi. Spre exemplu, Hitachi deja se pregăteşte să intre în producţie cu un asemenea dispozitiv, ceea ce anulează din buzz-ul creat în jurul Apple. În mod particular, cred că dacă Apple nu va fi capabilă să livreze ceva cu adevărat nou în acest  an, tot balonul umflat acum la maxim, se va dezumfla la fel de repede.