Privind la televizor ceea ce se întâmplă în Orient am un sentiment de repetiţie a ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989. Ştiu, deja e banal, această observaţie a fost sesizată şi exprimată de mulţi alţii, dar trebuie să recunoaştem că tehnologia revoluţiilor televizate e deja perfecţionată.
Teoretic, Egiptul e blocat. Dacă e să ne luăm după ştirile aruncate de agenţiile de presă internetul şi comunicaţiile nu mai funcţionează acolo în urma unuei hotărâri luate de Hosni Mubarak. De asemenea, tot în conformitate cu aceleaşi surse, Mohamed ElBaradei se află în arest la domiciliu. Ceea ce este surprinzător pentru mine este faptul că pe twitter primesc din secundă în secundă mesaje din Egipt, blogurile arabe dau detalii de la faţa locului, iar corespondenţii străini transmit fără nicio problemă de-acolo. Ieri, spre exemplu, Nic Robertson de la CNN transmitea din Alexandria fără nicio problemă, chiar din mijlocul fiarelor dezlănţuite. Oamenii manifestau şi strigau că Mubarak trebuie să plece, se-nghesuiau să intre în cadru şi cam atât. Mă-ntreb totuşi, cei care manifestau acum nu sunt aceiaşi cu cei care au lichidat creştinii în urmă cu două săptămâni? Este de-a dreptul ciudat să constaţi cum unii care au lichidat fără milă nişte oameni se manifestă perfect normal. motiv pentru care te şi întrebi dacă nu cumva lichidarea creştinilor făcea parte dintr-un alt scenariu abandonat pe parcurs! Dar şi mai ciudat este că, în timpul zilei de ieri l-am putut vedea în transmisiune directă pe ElBaradei, care nu prea avea faţă de om chinuit. Mai mult, ElBaradei a anunţat că a reuşit unificarea forţelor de opoziţie sub conducerea sa şi că va lupta pentru constituirea unui Front al Salvării care să preia conducerea după plecarea lui Mubarak. Nu vă sună a stereotip?
În mijlocul acestei nebunii mediatice tind să am o interpretare personală. Revoluţia de acolo este una perfect orchestrată după aceleaşi reguli pe care le cunoaştem. În mod sigur, în zilele următoare vom vedea câteva note de dramatism care vor creiona şi mai bine portretul de dictator perfect al lui Mubarak. Paralel, bogaţii regimului actual se vor ocupa de transferul în străinătate al bunurilor şi a familiilor proprii(deja mai multe nave private au luat amarul drum al Dubaiului). După terminarea acestei operaţiuni, dictatoriul va fugi în ovaţiile mulţimii, probabil undeva prin Europa(înţeleg că Mubarak Jr. deja se află la Londra). Puterea va fi preluată de Frontul Salvării care va face doritele reforme democratice.
Cu toate că mulţi sunt de acord cu această traiectorie, se pune o întrebare simplă: de ce Egiptul? Mubarak a fost unul din factorii de stabilitate din zonă şi, mai ales, unul dintre aliaţii stabili ai Statelor Unite. În aceste condiţii, de ce ar fi ales SUA să-l sacrifice(faptul că ElBaradei va fi înlocuitorul, cred că nu mai lasă nicio urmă de îndoială asupra celor din spate). Răspunsul cred că este dat de presiunea străzii. Regimul lui Mubarak era unul cu picioare de lut, fără nicio susţinere din partea străzii. În Egipt, Mubarak era un fel de Ceauşescu, chiar dacă unul mai inteligent, care a ştiut să se folosească din plin de supapa reprezentată de opoziţie. În ultima perioadă însă, lucrurile au devenit din ce în ce mai greu de suportat, mai ales pe fondul încercărilor sale de a-şi propulsa fiul ca urmaş. Instabilitatea de la baza societăţii s-ar fi putut constitui într-o sursă de probleme nesfârşite care ar fi putut degenera în orice. Din acest punct de vedere, începerea unei revoluţii pentru democraţie era cea mai bună soluţie, mai ales că poate hrăni masele cu speranţă pentru o perioadă destul de lungă de timp. Şi ar mai fi un alt motiv pentru care Egiptul a fost ales acum. Posturile sale de televiziune sunt cele mai populare din lumea arabă. Puţini sunt cei care ştiu că dialectul arab vorbit în Egipt este înţeles în toată lumea arabă; acest fapt se datorează audienţei extraordinare a posturilor egiptene. Astfel se creează o bază mediatică extraordinară pentru generarea un efect de domino în zonă.
Mi-e greu să spun care vor fi următorii pe listă, dar în mod cert îi vom vedea pe Muammar al-Gaddafi, Abdullah al-Sallal şi chiar pe Mahmoud Abbas care nu a reusit sa facă nimic în Palestina. Interesant e ca unii lideri puternici, precum Bashar al-Assad devin proactivi, anunţând în gura mare un apetit crescut pentru reforme. Personal mă bucur că, cel puţin în prima fază, nu am văzut revoluţii islamice. Şi sper ca evenimente precum întoarcerea triumfală a liderului islamist Rachid Ghanouchi în Tunisia să fie doar o chestiuni marginale. Nu de alta, dar cred că, pentru Orientul Mijlociu, activarea planului de compromitere a mişcărilor islamiste prin aducerea acestora la putere, ar fi mult prea dur.