SUA au ieșit terfelite rău în urmă Războiului din Vietnam. Eșecul catastrofal a limitat o perioadă de timp capacitatea Americii de a interveni pe plan mondial. În acea perioadă puterea care se ridica era Uniunea Sovietică. Chiar dacă ascensiunea imperiului comunist era și fabricată de către mediile interesate, oficialii americani simțeau pe propria piele pierderea de relevanță a țării.
Acela a fost momentul în care un diplomat genial, Henry Kissinger pe numele său, a pus la punct o strategie isteață de limitare a puterii Uniunii Sovietice. Americanii știau că oficialii chinezi sunt deranjați de atitudinea Moscovei care avea pretenția de a coordona întreg comunismul mondial. De altfel, existaseră mai multe „contre ideologice” între chinezi și ruși. Momentul respectiv a fost speculat de Kissinger, care a deschis căile unei colaborări diplomatice între China și SUA, asigurându-i pe oficialii chinezi de sprijinul american în lupta cu monstrul sovietic. Operațiunea - rămasă în istorie cu denumirea de diplomație triunghiulară - a fost una clasică de șubrezire a unui dușman printr-un interpus.
Tot în acea perioadă, Kissinger a spus că „așa cum China ne ajută acum să limităm expansiunea sovietică, la fel ne vor ajuta rușii pentru a preveni expansiunea chineză”. Iată-ne în pragul acelui moment. În ciuda falsei isterii amplificate mediatic a „amestecului rusesc” în alegerile americane, pare că ne aflăm într-un moment geopolitic deosebit de critic.
Fără doar și poate, ascensiunea economică a Chinei s-a datorat în mare parte SUA. Într-adevăr, politica de deschidere a lui Deng Xiaoping a permis realizarea succesului economic actual al Chinei, dar nu trebuie să uităm că fără marile investiții făcute de statele occidentale, țara ar fi rămas și-acum una destul de precar dezvoltată. Acela a fost însă impulsul inițial. Meritul Chinei a venit din determinarea sa, din strategia isteață de asimilare și îmbunătățire. Acest aspect e unul esențial: China, încă de la primele investiții, a avut în plan asimilarea cunoștințelor și dezvoltarea viitoare pe propriile picioare. Astfel, sub aparența unei îmbrățișări a strategiei globale, China a internalizat cât a putut de mult și a obținut controlul asupra tehnologiilor externalizate acolo. Mai mult, le-a dezvoltat profitând de lenea - și apoi înapoierea - celor care externalizaseră
În prezent SUA este o națiune aproape terminată. Întreaga industrie și-au mutat-o în China sub presiunea „geniilor” contabile de pe Wall Street. Trump, într-adevăr, a identificat corect problema chineză, însă n-a identificat-o până la capăt. Există cu adevărat un deficit comercial imens al SUA în raport cu China, însă nu aici e cauza problemelor. Chinezii, isteți fiind, i-au dat șah lui Trump punând un embargou asupra importurilor alimentare din SUA pentru ca apoi, la negocieri, să „cedeze”. Într-adevăr, după ce Trump a bătut cu pumnul în masă, chinezii au început să cumpere mai multe produse agricole din SUA. E acesta un câștig al SUA? Evident că nu: chinezii importă produse agricole - subvenționate de SUA pentru a fi „competitive” - și exportă mărfuri cu valoare adăugată mare. Cine câștigă?
E cât se poate de clar că din punct de vedere economic SUA e sufocată de dragonul chinez. Dacă mai adăugăm că, pe zi ce trece, influența SUA în lume e din ce în ce mai irelevantă, putem concluziona că țara se află într-un mat istoric. De-aceea singura șansă a SUA este reactivarea diplomației triunghiulare, de data aceasta cu Rusia contra China.
Întrebarea pe care și-o va pune oricine este „ce câștigă rușii?”. Și e cât se poate de normală o asemenea întrebare. De ce s-ar băga rușii la saramură, în condițiile în care în prezent au cu China un parteneriat care le merge bine? E o întrebare esențială. Și răspunsul e la fel de logic: pentru putere. SUA le-ar putea garanta rușilor, din nou, sfera de influență pe care-au avut-o în timpul Războiului Rece. Iar asta i-ar putea tenta pe ruși. V-ați gândit la o asemenea răsturnare a istoriei? Eu zic să n-o neglijați.
Într-un scenariu de acest tip, veți avea impresia că trăiți vremuri ireale. Veți vedea cum toți mâncătorii de căcat ai americanismului pe pâine vor deveni pro-ruși,cum toată Securitatea va trece docilă „în partea ailaltă” și cum toți cei care fuseseră catalogați pro-ruși, comuniști etc. vor deveni „agenți ai imperialismului”, „capitaliști nemiloși” s.a.m.d. Să-i vedeți pe toți mândruții, cartienii, tapalabii și ceilalți mânați de idealurile „frăției estice”.
Există însă și un mare „DAR”. E greu de crezut că rușii nu au viziunea istorică necesară realizării faptului că e riscant să dai vrabia din mână pentru cioara de pe gard. De asemenea, trebuie înțeles că viziunea primatului american nu mai e una care unește SUA. America e săpată din interior de propria birocrație, adeptă a unui globalism, pe cât de idealist, pe atât de idiot. Toate slugile globalismului din administrația americană trăiesc într-o lume imaginară, în care totul e în alb și negru. Într-o asemenea lume e simplu să-ți pierzi direcția, mai ales atunci când ai la ochi niște ochelari cu efect de negativ fotografic: brusc albul devine negru și invers. Din păcate ei n-au cum să-și dea seama de asta, mai ales în condițiile în care, cei mai mulți nu depășesc inteligența unui copil de trei-patru ani. Acum puneți alături de dihotomia politică din interiorul administrației americane poziția economică slabă a țării și aveți un cocktail toxic. Poate ieși ceva bun din asta?
Încă nu știm, sau, cum se spune, jocul încă se joacă. Ceea ce trebuie să ne îngrijoreze pe noi e că, în toată această nebunie, România nu are nici specialiști și nici patrioți. Iar aici avem probabil cea mai mare problemă a istoriei noastre: oficialii români aleargă disperați după stăpâni dispuși să ia în stăpânire hălci din țară contra unor sume derizorii. Iar cei care refuză n-o fac din compasiune, ci deoarece încă nu știu cum se vor așeza lucrurile.
