Lumea de azi (III)

De fiecare dată exuberantul Tokio îmi rezervă experienţe şi mai ales "atmosfere" similare celor din "Lost in translation". Oraşul te obligă să-l percepi la un alt nivel, te stoarce de puteri şi-ţi injectează un ritm diferit. Te simţi conectat cu un fir invizibil la viaţa palpitantă, peregrinarea prin puncte eterogene devine un fel de ritual. Dimineţile, din punct de vedere temporal, sunt o noţiune abstractă şi nu reprezintă nimic altceva decât o conştientizare a treptei pe care ai ajuns şi siguranţa că a o lua de la capăt e nu doar o obişnuinţă, un ritual cotidian, ci o obligaţie. În trei zile eşti deja stors de puteri, ai sentimentul unui tub de pasta de dinţi golit până la limite, devii neputincios, inutil şi incapabil de a-ţi asuma obligaţiile pe care le ai faţă de oraş. Cam aşa m-a găsit un bunul meu prieten, într-o dimineaţă noroasă. Eram abulic şi-mi mestecam inconştient micul dejun cu înghiţituri cadenţate, egale. Priveam în gol şi mă vedeam incapabil s-o iau de la capăt. Văzându-mă a zâmbit discret, precum un doctor care ştia exact tratamentul: "Mergem să schimbăm atmosfera, a decis el pe un ton calm. Te duc să-mi cunoşti bunicul şi vei avea posibilitatea să vezi puţin din Japonia rurală". Am acceptat fără proteste şi, în câteva ore eram teleportaţi într-un decor superb. M-a cuprins un sentiment similar celui pe care-l are un copil atunci când, la teatrul de păpuşi, eroul favorit trece brusc într-o altă etapă a poveştii. La nivel tehnic lucrurile sunt simple întrucât nu e vorba decât de o banală schimbare a fundalului, însă spectatorul percepe esenţialul, anume emoţiile noii realităţi a poveştii de pe scenă.

Trecut brusc de la ritmul extrem al capitalei nebune, parcă am început să simt în urechi firul melodic al unor instrumente tradiţionale îngânând imnuri ale liniştii. Realitatea e că totul, absolut totul arată diferit şi te reconectează la o sursă de energie benefică. În mijlocul unui asemenea decor de basm l-am cunoscut pe bătrânul Nobuyuki. Are mai bine de optzeci de ani şi emană o energie debordantă. Vorbeşte o engleză pe care-a prins-o din zbor, o amestecă cu japoneza şi iniţial ţi-e imposibil să-l înţelegi. Pe măsură ce conversaţia evoluează începi să prinzi frânturi de cuvinte, descâlceşti accentul straniu şi, toată conversaţia în engleză se transformă în cel mai compact curs de învăţat limba japoneză.

Dincolo de magnetismul pe care-l răspândește bătrânul, există ceva care într-adevăr te pune pe gânduri. S-a petrecut acum vreo patruzeci de ani când a avut o încurcătură cu banca. Din ce-am înțeles, totul a pornit de la un comision care-i era perceput și pe care efectiv nu-l considera corect. După câteva drumuri la bancă a studiat contractul, apoi a pătruns mai adânc studiind legislația în vigoare și a înțeles că ceea ce-i percepea banca era perfect legal, că nu avea nimeni absolut nimic cu el și că atunci când se luase de funcționarul de la ghișeu de fapt greșise. Într-un stil deja specific poporului respectiv, s-a dus la prima oră la bancă, l-a căutat pe funcționar și i-a cerut scuze în fața colegilor acestuia. Apoi, împăcat cu sine, i-a solicitat angajatorului să nu-l mai plătească în bani ci în produse. Cum acest lucru n-a fost posibil, Nobuyuki a renunțat la slujbă și s-a mutat în casa pe care-o avea moștenire de la un bunic. Toate acestea din cauză că, după întâmplarea cu banca, a ajuns la credința că esența răului stă în ban. Şi, cum în Japonia orice iluminare necesită asumarea drumului, Nobuyuki a întors total spatele civilizaţiei.

De aproape jumătate de secol el trăiește fără absolut niciun ban îmbinând agricultura de subzistență cu practicarea meseriei sale, aceea de fierar, de specialist în oțel pe care-l prelucrează tradițional. Cei care vor ceva de la el îi plătesc în produsele de care are nevoie atunci. De ce face toată asta? Pentru că nu a găsit altă cale mai bună de a-și trăi viața, mai bine spus, de a percepe, de a conștientiza că trăiește. Prin acest mod de viață bătrânul crede că-și ține spiritul viu și că ocolește capcanele lumii actuale. Concluziile la care a ajuns sunt fascinante. Îmi spune că cea mai mare eroare a omenirii a fost reprezentată de înlocuirea civilizației rurale cu cea urbană. Într-o organizare de tip rural ești conștient de resursele limitate pe care le ai și dezechilibrele se corectează într-o generație sau maxim două. Conform lui, civilizația urbană te îndepărtează de realitățile imediate pe care le transformă în noțiuni abstracte. Așa se ajunge ca dezechilibrele să nu se mai corecteze, să se acumuleze și să genereze crize din ce în ce mai mari. Principalul vinovat pe care-l găsește este banul deoarece, conform credinței sale, el te păcălește, îți adoarme spiritul, îndepărtându-te de realitate. Din cauza lui se ajunge la suprapopulare, la secătuirea resurselor și la perpetuarea crizelor.

Prietenul meu încearcă să-l contrazică însă argumentele bătrânului sunt solide şi ascuţite precum cuţitele pe care le face în atelierul său rudimentar. Reuşeşte să dărâme cu uşurinţă orice raţionament care i-ar contrazice teoria. Încercăm să-l contrazicem aducând în discuţie evoluţia, progresul. Nu acceptă. Ne spune că nu putem înţelege nimic din timp ce de la Tokio până-n satul lui am ajuns în două ore. Cum putem noi să înţelegem că am trecut pe lângă câteva zeci de sate, că am traversat o groază de drumuri, fiecare cu istoria sa. "Eu merg până în satul vecin pe jos şi aflu mai multe lucruri decât înţelegeţi voi într-un an". Cu toate acestea civilizaţia nu e un duşman pentru Nobuyuki. E doar o mărturie a faptului că lucrurile merg greşit. Ne mai îndeamnă încă odată să ne gândim la o realitate: "de patruzeci de ani trăiesc în satul ăsta şi n-am avut parte de niciun război cu satul vecin. Câte războaie au avut loc în lume în toată această perioadă? V-aţi întrebat de ce se întâmplă asta? Pentru că oraşele sunt lacome. Banul le face să fie aşa pentru că le rupe de realitatea imediată. Aici dacă ştiu că mai am un sac de orez mi-l gestionez astfel încât să trăiesc cât mai mult cu ceea ce am. Când ai bani crezi că orezul e ceva dat, ceva ce e obligatoriu să existe. Şi-atunci rişti să te trezeşti că ai buzunarul plin de bani, dar sacul de orez s-a terminat de mult. Şi ce-ţi rămâne altceva de făcut decât să dai cuiva în cap pentru a-l obliga să ia banii tăi contra orezului lui. Ţie şi se pare natural să faci asta, doar ai muncit ceva pentru banii ăia, dar e oare corect? Ceva e greşit aici şi de aceea se ajunge la războaie".

Faptul că aceste concluzii aparțin unui om care nu are acces la „beneficiile” lumii actuale e de-a dreptul fascinant. L-am întrebat cum face cu chestiunile de strictă necesitate, ce se întâmplă dacă se îmbolnăvește, dacă are nevoie urgentă de ceva s.a.m.d. Îmi spune că are acces aici, în satul său, la tot ce-ar putea avea nevoie, fără să fie nevoit să plătească bani. Răspunsurile sale sunt simple și de neînțeles pentru noi. Rezumând, concluzia lui este că omul trăiește cât trăiește după care moare. Că asta e realitatea vieții pe care o uităm toți, că trebuie să te împaci cu propria moarte, să fii conștient că ea urmează.

Lumea de azi(II)

Se ridică soarele deasupra Bagdadului şi Tariq se trezeşte în apartamentul său situat la ultimul etaj al unui bloc. Cu toate că are la o vârstă la care alţii s-ar mulţumi să-şi crească nepoţii, el nu are stare. Şi chiar dacă-ar avea tot degeaba. Nepoţi nu are deoarece unicul copil i-a murit într-un atentat. La fel şi soţia sa, aşa încât acum se află într-o singurătate apăsătoare. De la moartea lor şi-a spus că viaţa nu mai are niciun sens, astfel încât trăieşte în fiecare zi sfidând moartea. Dacă la o stradă distanţă e detonată o bombă se află printre primii care dă primul ajutor. Nu-i pasă că pot fi mai multe bombe sau că poate urma un atac. Şi, cum în ultima vreme atentatele s-au mai domolit îşi trăieşte zilele de pe urma unei cafenele. Probabil cel mai liniştit loc din Bagdad unde, împreună cu doi băieţi, încearcă să le dea celor care-i trec pragul ceva din liniştea la care tânjesc cu toţii.

În cafeneaua lui Tariq e o atmosferă extrem de relaxată, aproape că uiţi de teroarea de-afară. E o linişte care te face să te simţi pe o altă planetă, o atmosferă în care chiar şi un semi-legal ca mine uită de presiune.  Mobilierul e modest, adunat de pe unde-a apucat. Într-un colţ e un fotoliu aristocratic, dominând spaţiul din jurul său. "A fost al lui Saddam", îmi spune Tariq cu mândrie. "L-am luat de la un militar care-i păzea castelul. M-a costat vreo 10 dolari". E mulţumit că are ce face, însă nu se simte deloc în apele sale. Îmi spune că americanii i-au distrus ţara, că Saddam a fost un criminal pe care tot ei l-au pus. E nefericit pentru că nu crede că va prinde ziua în care ţara sa să fie plină de turişti asa cum a văzut el în Turcia. Turcia e singura ţară străină pe care-a vizitat-o. Se tot duce acolo de acum un an pentru că va începe un business cu Bulent, un turc care a prins o relaţie şi care vrea să ofere servicii adiacente extracţiei de petrol. Bulent are în spate un american pe-al cărui nume nu l-ar spune nici dacă ar avea pistolul la tâmplă. Nu are foarte mult timp să se ocupe cu business-ul din Irak, dar simte că e o mare oportunitate. Aşa că preferă să lase un om de încredere să facă tot, el urmând doar să asigure suportul când e nevoie. Pe Tariq l-a cunoscut în condiţii limită. Era pentru a treia oară în Bagdad în căutare de oportunităţi şi, pentru a-şi asigura protecţia, îşi luase ca gardă de corp un fost sportiv. Într-o zi acesta, în loc să-l ducă la întâlnirea pe care o stabilise, a tras maşina într-o fundătură, a scos pistolul, l-a dat jos din maşină şi l-a pus să intre în portbagaj. Ar fi urmat o răpire clasică dacă, întâmplător, pe-acolo n-ar fi trecut Tariq. Pentru Bulent ceea ce a urmat a fost ceva care ţine mai mult de fantastic, de incredibil. Tariq s-a aşezat între ei, i-a dat două palme sportivului şi i-a spus ceva care l-a făcut pe sportiv să izbucnească în plâns şi să fugă de-acolo. "Îl cunoşteam de când era mic, ne spune Tariq, iar pe tatăl lui l-am scăpat de la moarteîn război(Iran-Irak n.n.)." Discuţia ni se întrerupe pe măsură ce cafeneaua se umple de oameni. Un tânăr din Arabia Saudită care-şi caută fratele, două femei şi un bărbat de la o organizaţie umanitară, câţiva oameni din vecinătate. Din spatele tejghelei improvizate, motoarele afacerii lui Tariq duduie. Ceaiul şi cafeaua curg în fluvii peste muzica liniştitoare. E o nouă zi în Bagdad!

Bulent îmi vorbeşte despre viitorul lui. Are încredere în Tariq şi în ceea ce va face în Irak. "Chiar dacă nu-ţi dai seama, Tariq e foarte puternic aici. Cunoaşte o groază de lume şi e respectat de toţi. S-a ocupat de tot, a găsit oameni, ne-am făcut prima bază. După ce semnez mâine contractul intrăm în linie dreaptă." Mă ciupesc pentru a mă asigura că nu visez. Un turc demarează o afacere în petrol care promite să aducă milioane de dolari folosindu-se de un bătrân proprietar al unei cafenele. Îi spun că numai la Bagdad se poate întâmpla aşa ceva şi Bulent zâmbeşte înţelegător. "Voi sunteţi superficiali, de-aia nu puteţi să faceţi nimic aici. Ai ascultat poveştile noastre şi ai tras concluzii pripite. Probabil crezi că Tariq e vreun analfabet peste care a dat brusc norocul. Ai uitat că el are o viaţă întreagă în spate. Puteai să te întrebi oare cu ce s-o fi ocupat atâta vreme? Ai fi aflat că în vremea lui Saddam era unul dintre cei mai pricepuţi ingineri din domeniul petrolier. Aşa e că altfel se văd lucrurile?" Sunt oarecum debusolat în timp ce turcul continuă: "Ai habar de ce şi-a făcut cafeneaua aici? Ştiu că nu. Aici a fost casa în care s-a născut soţia lui şi jos, în stradă, a avut loc atentatul. După ce ea a murit s-a hotărât să facă tot ceea ce vezi aici pentru că oamenii care vin şi se simt bine vor aduce un omagiu soţiei lui." Sunt nedumerit pentru că nu înţeleg cum vine asta cu omagiul. O fi vreun obicei de care n-am auzit? Îl întreb nedumerit pe Bulent şi izbucneşte în râs. "Vezi tu, voi ori sunteţi pripiţi ori gândiţi prea mult. E mult mai simplu, te-ai întrebat cum se numeşte cafeneaua? Acolo e omagiul! Vezi tu cum stau lucrurile? Voi, ca şi americanii, aveţi tot ce vă trebuie, trăiţi mult mai bine decât oamenii de-aici, dar nu-i veţi înţelege niciodată pentru că sunteţi superficiali. Aşa cum e acum aici la fel o să fie şi în Iran după ce vor ataca americanii. Vor încerca să facă ceva, nu vor reuşi şi vor avea nevoie tot de oameni ca mine sau ca Tariq. Aici oamenii nu au rachete, tancuri şi zgârie-nori. De fapt nici voi nu le aveţi pentru că nu mănânci rachete la micul dejun. Noi, în schimb, avem viaţa. Când punem întrebări celuilalt o facem pentru că vrem să-l cunoaştem, voi o faceţi doar ca să profitaţi. De-aceea suntem diferiţi şi tot din aceeaşi cauză noi murim liniştiţi, iar voi nu ştiţi de ce aţi trăit." 

(va urma)

Lumea de azi(I)

„Lumea e exact ca un ibric de cafea. Are nevoie de foc pentru a se 

pune în mișcare, dar trebuie să stai cu ochii pe el. Dacă focul e 

prea mic nimic nu se mișcă în ibric, dacă e prea mare cafeaua dă 

în foc, îl stinge și totul se răcește.” 

Hassan (cafegiu din Bazarul Egiptean)

Lumea pare cuprinsă de flăcări. Din toate colțurile sale sosesc vești nefericite, un război final pare a ne încolți pe măsură ce falșii profeți dezvăluie date limită, cu rezonanțe nefaste, date de la care lumea promite să se schimbe ireversibil. Suntem prinși între scenarii categorice, temeri care ne hăituie sufletele și o existență imediată pe care suntem tentați să o ignorăm. Ce se întâmplă? Unde ne aflăm? Cât mai avem? Sunt întrebări inevitabile cărora nu le putem da un răspuns. Nu ne-am pus însă niciodată întrebarea dacă trebuie într-adevăr să avem de fiecare dată un răspuns. Lumea merge înainte indiferent de răspunsurile sau temerile noastre. Cu toate acestea, materia din care suntem făcuți nu ne dă pace și ne obligă să facem o simplificare, să ne imaginăm un scenariu și, de ce nu, să credem în el.

N-am mai făcut de mult „turul lumii”, așa că mă gândeam că e un moment prielnic să privim micul nostru glob dintr-o altă perspectivă, aceea a oamenilor obișnuiți aflați sub umbra vremii. Hassan, cafegiul din Istanbul mi-a deschis ochii zilele trecute, atunci când insista să mă învețe secretul cafelei lui. Tocmai fuseseră condamnați vreo trei sute de ofițeri, doi generali și un amiral. Pentru oricine cunoaște faptul că în Turcia armata este(era) paznicul democrației, știrea i se pare ruptă de realitate, aproape imposibilă. Condamnarea unor fruntași ai armatei este ceva aproape incredibil. Mai mult, Turcia masează trupe la granița cu Siria în timp ce privește cu atenție la Iran. În interiorul țării recrudescența mișcărilor kurde pare mai proaspătă ca niciodată cu toate că e vorba de o problemă pe care eram tentați să credem că s-a pus praful. Hassan, în timp ce asculta cu mâna vibrațiile ibricului privea imperturbabil televizorul de unde curgeau știrile negative sparte doar de câteva elemente minore de fapt divers. Tu ce crezi? - l-am întrebat în timp ce turna lichidul magic în ceașcă. „ Sultanul a avut de fiecare dată ultimul cuvânt ” - mi-a răspuns bătrânul și-atunci am înțeles ce se petrece de fapt. În Turcia nu avem altceva decât o altă manifestare a primăverii arabe, un fel de variantă soft, exersată în democrație, dar croită după același model. Erdogan e sultanul, omul providențial, noul calif, cel care se crede așteptat de toată suflarea musulmană. Cu toate că declarativ îl apără pe Atatürk, în realitate are o ură istorică și o dorință infinită de răzbunare pe cel care a sufocat imperiul. El se visează mai mare decât Suleiman şi consideră că a sosit momentul s-o arate, să scrie noua istorie a sultanatului sau, de ce nu, a imperiului său. Turcul de rând privește calm răfuielile, a mai trăit asta cândva, pare să cunoască despre ce e vorba. Sultanul s-a reîntors, iar vechea lege va începe să-și facă loc din ce în ce mai vizibil. Asta probabil până când un altul, cu ochii însângerați, îl va pândi din capul scării pe Sultan și, cu o mișcare rece, îi va doborî capul dintr-o singură mișcare de iatagan.

Din Tel Aviv, Ariel îmi spunea acum vreo șase luni că trebuie să-l vizitez urgent. „Nu știm cât timp vom mai fi aici, așa că e timpul să vii să mai vezi Israelul, poate pentru ultima oară”. Ariel, frizerul șmecheraș care pare a trăi în paralel și viața sa uitată undeva printr-o mahala a Iașiului, omul care te face să râzi cu lacrimi la bancurile cu evrei, monumentul de optimism și de voie bună, era cel îngrijorat. Privea la televizor evoluția Fraților Musulmani în Egipt și-mi spunea că dacă Egiptul trece „în partea cealaltă” pentru ei s-a cam terminat totul. „Cu siguranță egiptenii vor încălca tratatul cu noi și vor veni cu armata până la graniță”. Și, din acel punct, totul părea simplu pentru Ariel. Înconjurați de o mare musulmană gata să se reverse peste ei nu vor mai avea nicio șansă. „Acum mi-e frică de profeția rabinului nebun”, mi-a spus într-o altă convorbire. Rabinul nebun e un prieten de-al lui care se apucase să facă un fel de inventar al profețiilor moderne. O noapte întreagă ne-a povestit despre chestii inimaginabile, găsite prin surse care mai de care mai obscure, greu de verificat și, uneori, surprinzătoare. În acea seară ne-a povestit de profeția unui musulman referitoare la un masacru al evreilor care urmează să se petreacă în Ierusalim. Pentru prima dată am văzut cum fața veselă a lui Ariel s-a schimbat ca și cum fantomele trecutului îl bântuie. Văzusem ceva similar pe fața lui atunci când îmi povestise despre atrocitățile prin care trecuseră bunicii lui, despre pelerinajele pe care le face prin Europa, prin locurile unde știe că rude de-ale lui s-au prăpădit într-un mod tragic. Când rabinul a vorbit despre profeție am izbucnit în râs spunându-i că e primul evreu care se uită în gura musulmanilor. „Nu-i așa, mi-a spus el, dacă-ai trăi cu frica noastră n-ai mai râde!”. Am înțeles, pentru a câta oară, că a privi detașat o situație e, de fapt, o superficialitate.

De partea cealaltă, Mohamed din Cairo îi blestemă pe toți. Turiștii au scăzut și ceea ce mai prinde de la aeroport sunt mărunțișuri. Își plimbă zi de zi taxiul care e din ce în ce mai gol. Norocul său e în câteva ambasade care-l mai solicită când şi când. Înainte îl înjura pe Mubarak, acum îl înjură pe Mursi. Îi spun despre temerile lui Ariel și începe să râdă. „Păi evreii trebuie să se roage să încălcăm tratatul și să ducem armata în Sinai”. După înlăturarea lui Mubarak Sinaiul s-a transformat într-o țară a nimănui apărând tot felul de organizații mai mult sau mai puțin teroriste. Chiar dacă scopurile afișate sunt, de multe ori de natură religioasă, în realitate e vorba de trafic, bani negri, arme, droguri, adică adevărate rețele de crimă organizată. Confruntările dintre ei și autorități sunt din ce în ce mai dese, și, în cazul în care tratatul referitor la menținerea controlului strict al trupelor armatei egiptene din Sinai va fi respectat, atât Egiptul cât și Israelul vor avea de pierdut deoarece un tărâm al teroriștilor nu convine nimănui. Așa că intrarea armatei egiptene în Sinai este nu numai inevitabilă, ci chiar de dorit pentru evrei. În ceea ce-l privește pe Mursi, Mohamed e rezervat și spune că o s-o sfârșească rău. „E între ciocan și nicovală. Frații musulmani îl obligă să fie radical, în timp ce americanii îl comandă prin intermediul banilor. Dacă americanii taie ajutoarele Mursi se va prăbuși mai rău ca Mubarak”. 

În Alexandria, Daniel(folosesc un nume fictiv poate din cauza paranoiei mele, dar sunt convins că e mai bine aşa) trăieşte într-o teroare continuă. Avansul Frăţiei şi al celorlalte mişcări ultrareligioase îl disperă. Din punctul de vedere al egipteanului, Daniel are tot ce-şi doreşte: o groază de afaceri, sute de angajaţi şi o viaţă la care extrem de puţini pot visa. Are în schimb un mare dezavantaj: e creştin copt şi pentru el viaţa are o cu totul altă dimensiune. Frica l-a făcut să-şi mute soţia şi cei doi copii în Elveţia, iar nevoia încă îl ţine legat de locul pe care-l ştie de-o viaţă. „De când a început nebunia cu filmul nu mai am somn. Mi-e frică în fiecare seară că nu voi mai apuca dimineaţa. Cu toate acestea nu mă pot muta. N-aş putea trăi acolo unde lumea te judecă numai după contul pe care-l ai în bancă.” Afacerile-i merg aproape la fel de bine ca înainte, însă e unul dintre cei care-l regretă sincer pe Mubarak. În Cairo, bunul său prieten Mohamed(nu taximetristul, ci un prosper om de afaceri) are o cu totul altă percepţie. Consideră că ceea ce se întâmplă e normal, că Fraţii Musulmani nu trebuie priviţi ca duşmani şi că accesul democratic la putere al lui Mursi e de bun augur. „Şi în Europa sunt partide religioase sau naţionaliste. La fel e şi aici. Dacă poporul asta vrea, e bine să se întâmple cum vrea poporul. Daniel e speriat de instabilitate şi de nebunia unor frustraţi. Va trece şi asta! Uşor, uşor excesele vor dispărea şi toată lumea va trăi în linişte. Doar aşa trăim de mii de ani.” Mohamed e mulţumit. Afacerile-i merg de la o zi la alta mult mai bine şi crede că acum doar cerul e limita. De Daniel îl leagă o prietenie veche şi sinceră. Au fost colegi la Universitatea Germană şi de-atunci sunt practic nedespărţiţi. Îmi spune râzând că încă nu şi-a plătit toate datoriile pe care le are la Daniel. E vorba de vreo 10 dolari pe care i-a împrumutat în studenţie şi pe care nu-i va înapoia niciodată pentru că „dacă vreodată ne va îndepărta ceva, cel puţin datoria asta o să ne ţină uniţi”. 

(va urma)

Hartile nedumeririi

Eliminarea Google Maps din noua versiune a iPhone se dovedește a nu fi altceva decât începutul unui dezastru. Dincolo de poziționările hazlii ale unor orașe, de încurcături ale numelor străzilor sau de alte numeroase erori specifice începutului, serviciul de la Apple mai are o problemă: este doar o copie nereușită a celui de la Google. 

Strategia de lansare a serviciului cu tam-tam s-a dovedit a fi una greșită. Nu poți prezenta ca noutate absolută un serviciu mediocru a cărui unică noutate este reprezentată de câteva elemente având un grad superior al detaliului sau de două-trei shortcut-uri inspirate. Este mult prea puțin și mult prea dezamăgitor pentru Apple. Ceea ce face ca, pentru utilizatorii iPhone să se pună problema nu când va repara Apple erorile din serviciul de hărți ci cum pot rula Google Maps pe noile telefoane. 

Problema hărților se dovedește a nu fi fost nimic altceva decât un simplu hatâr costisitor al șefilor companiei. Confruntați cu o lipsă cronică de idei, oficialii Apple s-au gândit să-și impună noul telefon cu chestiuni minore de genul „mai subțire”, „ecran mai mare” sau „baterie mai puternică”. Toată lumea știe că acestea sunt caracteristici specifice evoluției, chestiuni la care toată lumea se așteaptă. 

Personal consider că, în ciuda succesului de vânzări așteptat, iPhone se dovedește a fi doar o șlefuire a modelului anterior, noutățile nefiind atât de revoluționare pe cât au fost prezentate de oficiali. Criza de idei de la Apple este principalul element de risc al companiei. Dacă ne gândim la faptul că mini iPad-ul nu este altceva decât o încercare de a ocupa segmentul dominat copios de Samsung prin Galaxy Note, ne putem da seama că americanii sunt într-o criză profundă de idei. Criză care, pentru Apple poate echivala cu intrarea în banalitate.

Urmatoarea (r)evolutie

Comentariile articolului de ieri mă fac să cred că în articolul de astăzi voi dezamăgi multă lume întrucât așteptările unora sunt extrem de mari. Multe dintre ideile de ieri țineau mai degrabă de revoluție decât de evoluție, ceea ce le-a descalificat de la a avea potențial pe termen scurt. Fără a exclude materializarea rapidă a vreuneia dintre ele vă voi spune că ideea mea se referea la cu totul altceva, atacând piața unui echipament practic omniprezent.

Prin 1996(sper să nu mă înșel) Larry Ellison ne vorbea despre moartea desktop-ului tradițional introducând în atenție un nou concept, anume network computer-ul. Având în vedere piața enterprise, lucrurile prezentate de Larry păreau logice deoarece promiteau simplificarea arhitecturii generale a rețelelor mari, reducerea costurilor și o eficiență sporită. Ideea lui Ellison nu era atât de originală pe cât s-ar putea crede. Cei mai bătrâni știu bine că bătrânul IBM avea în cap încă din anii '60 o asemenea arhitectură, doar de aceea au introdus mainframe-ul pe piață. Cu toate că „noul concept” al lui Larry părea logic, network computer-ul a murit. Ieftinirea componentelor a generat desktop-uri din ce în ce mai performante condamnând la uitare tot conceptul de network computer. În plus, nici serverele acelor vremuri nu erau atât de puternice pentru a susţine la un nivel mulţumitor sute sau mii de computere.

Între timp au mai fost încercări de revitalizare a network computer-ului, mulți din giganții hardware având oferte de „thin client”, însă prețurile reprezintă un impediment major. Și aceasta deoarece este de-a dreptul penibil să arunci 200-300 EUR pe un sistem chior când, cu același preț poți achiziționa un desktop. Ei bine lucrurile sunt pe cale să se schimbe deoarece elementul care va conta enorm va fi chiar prețul.

Cu toate că existau concepte similare de mai multă vreme, revoluția în ceea ce privește arhitectura s-a produs în acest an. Este vorba de Raspberry Pi, o placă de mărimea unui card având absolut toate funcționalitățile unui computer. Marketat ca un sistem complet la 25$(ma rog, se-ajunge pe la 35-40), conceptul a șocat, iar comenzile i-au sufocat pe inițiatorii proiectului. Raspberry Pi a fost începutul însă alternativele abundă, unele dintre ele fiind chiar mai vechi, dar mai prost marketate. Beagleboard, Gumstix, IGEP, Mele A100 sunt doar câteva din alternativele la placa englezilor. Lupta însă s-a ascuțit în momentul în care VIA a anunțat că urmează să lanseze un competitor direct pentru Raspberry Pi, anume APC. O placă all-in-one la 49$ care rulează Android.

Și-acum să facem pasul înainte. Ceea ce v-am expus mai sus nu reprezintă nimic altceva decât faptul că  avem deja hardware-ul care permite revoluționarea desktop-ului. Utilizând aceste plăci se pot construi computere de mărimea unei telecomenzi(sau chiar mai mici), silențioase și destul de puternice pentru utilizatorii actuali. Practic network computer-ul lui Ellison are toate șansele să renască și, mai mult, să stârnească o adevărată isterie. Dacă în urmă cu cincisprezece ani desktop-ul omora NC-ul datorită prăbușirii prețului componentelor, iată că NC-ul își ia revanșa . Un sistem care va costa undeva între 50-100 EUR va fi greu de refuzat. Mai mult, în mediul enterprise un asemenea sistem este de mult timp așteptat. Fără ventilatoare sau alte elemente mobile, cu un consum mic și pretabil aplicațiilor business, noul network computer este ceea ce așteaptă marile firme. De ce spun asta? Simplu, virusul cloud intră încet și sigur în mediul business, astfel încât clientul ieftin este fix veriga lipsă din întreaga ecuație. Să schimbi o mie de sisteme cu 50 000 $ este ceva incredibil acum, dar perfect realizabil în scurt timp.

Dacă în mediul business avantajele ne sunt clare, să vedem care pot fi avantajele utilizatorului casnic. O să fac apel tot la memorie pentru a vă aduce aminte de fenomenul Sinclair Spectrum. Ei bine, un asemenea sistem poate reprezenta acum ceea ce a fost Spetrum-ul în vremea sa. Pentru utilizatorul casnic, doar adăugarea unui card de memorie sau a unui SSD transformă NC-ul într-un desktop cu tot ce-i trebuie. Am uitat să amintesc un amănunt interesant: aceste arhitecturi permit și interfațarea cu diverse dispozitive, combinând cumva Arduino cu desktop-ul(nu e cea mai fericită exprimare, dar înțelegeți la ce mă refer). Practic, desktop-ul de-acasă este pretabil și interfaţării cu lumea reală, micilor automatizări ceea ce, pentru oricine reprezintă un nou univers.

La capitolul software, mai precis al sistemelor de operare, deja există o groază de alternative. Pornind de la ArchLinux, o versiune extrem de bine optimizată pentru arhitecturile ARM și continuând cu Chrome OS sau cu mai noile inițiative gen "Boot to Gecko", toate acestea constituie platforme ideale de lucru. Posibil ca în această categorie să intre și Windows RT, dar trebuie să vedem cât de mult va fi dispus Microsoft să „deschidă” sistemul și să renunțe la limitările artificiale pe care le-a impus.

Ceea ce lipsește pentru ca ce-am descris să devină realitate este un jucător mare din mediul global care să aibă viziunea necesară deschiderii acestei pieţe. Pentru a impune arhitectura e nevoie de cineva puternic, capabil să ofere atât un preț mic cât și o calitate adecvată. Deocamdată n-a apărut însă, atunci când vă veți întâlni cu un buzz mediatic referitor la computerul de 99$ va trebui să vă uitați pe cotațiile acelei companii și să vedeți dacă nu cumva e o oportunitate majoră.

Revolutii si evolutii

În urmă cu două săptămâni a încetat din viață Bill Moggridge. Pentru mulți, numele lui nu spune mare lucru. Dacă vă voi spune că a fost unul dintre fondatorii GRiD Systems Corporation probabil că nu voi face decât să vă conduc într-o negură și mai mare. Așa că e timpul să clarificăm misterul din spatele unor nume, pe nedrept, mai puțin cunoscute.

Ei bine, să începem cu începutul. Bill Moggridge este creatorul laptopului. GRiD Systems este compania care a introdus noul concept pe piață producând primul laptop din istorie, Grid Compass. La un preț de intrare de 8150$ nu era tocmai o variantă de luat în calcul pentru omul de rând. Cu toate acestea, firma a avut ceva comenzi, în special din partea forțelor armate americane și NASA. Era anul 1982. De-atunci multe lucruri s-au schimbat însă conceptul novator al lui Moggridge a supraviețuit. Ca multe alte idei geniale, design-ul novator al lui Moggridge n-a avut succes din start. Chiar dacă și-a găsit cu ușurință aplicabilitate în domenii sensibile precum apărarea, drumul său către cucerirea marelui public a fost unul destul de lung pentru perioada pe care o trăim. 

Industria secolului XX ne-a oferit o groază situații în care concepte revoluționare, inițial ignorate, au devenit, după o perioadă de coacere, adevărate bombe de isterizat masele. iPod-ul își trage seva din walkman-ul celor de la Sony a cărui paternitate a fost contestată de adevăratul inventator, germano-brazilianul Andreas Pavel. Într-un final, după procese costisitoare, Sony a ajuns la o înțelegere cu Andreas Pavel, despăgubindu-l cu o sumă rămasă secretă și recunoscându-i meritele. Dispozitivul lui Pavel n-a avut succes de la început. Inițial el a încercat să vândă patentul coloșilor vremii(Grundig, Philips, Yamaha), dar aceștia n-au fost interesați. Doi ani mai târziu, în 1979, Sony scoate pe piață walkman-ul și începe revoluția „muzicii la purtător”. 

Ceva mai recent avem conceptul de tabletă introdus de Microsoft undeva la începutul anilor 2000. A dat frumos în timpul unor campanii de marketing ale companiei după care conceptul a părut să se stingă. Aceasta în ciuda faptului că vreo câțiva producători de hardware, cuceriți de generozitatea designului, au încercat să-l pună imediat în aplicare. N-a mers atunci. A trebuit să mai treacă ceva vreme până când Steve Jobs a „șlefuit” conceptul scoțând la lumină iPad și declanșând nebunia tabletelor. Exact la momentul potrivit, exact când piața avea nevoie de el!

Mai vreți exemple? Veți găsi destule. Automobilul, telefonul, televizorul și atâtea alte obiecte ale confortului nostru personal au cunoscut același pattern de dezvoltare: conceptul revoluționar, uitarea aparentă(intrarea în adormire) și apoi evoluția explozivă. 

Motivul pentru care m-am hotărât să vă aduc în atenție toate aceste exemple este acela de a înțelege că istoria este cumva nedreaptă. Există revoluționarii, geniile care deschid drumul și cei care știu când e momentul să profite. Este un pattern care se repetă de când lumea, o luptă în care revoluția deschide drumul, în timp ce profitul adevărat se face din evoluție.

Nu întâmplător am scris acest articol ci datorită faptului că industra IT cred că se află în pragul unei noi isterii generate de un concept al anilor '90. Semnele sale se văd, dar încă nu a apărut persoana providențială care să șlefuiască respectivul concept și să profite din plin de el. Însă nu vă voi dezvălui astăzi care cred eu că va fi „noua revoluția”, ci vă provoc să spuneți voi, în secțiunea de comentarii, care credeți că va fi acesta. Mâine vom continua subiectul. 

Uniunea bancara

După ce hotărârea Curții Constituționale a Germaniei a dat verde planurilor de ajutorare, oficialii Comisiei Europene s-au gândit să meargă mai departe, propunând o uniune bancară. Ca de fiecare dată,  s-a pornit de la o idee bună a cărei propunere de punere în practică a fost de-a dreptul prostească. De altfel, pe zi ce trece conștientizăm din ce în ce mai mult că superficialitatea, prostia și heirupismul par a fi trăsături caracteristice popularilor. 

Rezultatele erau simplu de intuit încă de la momentul propunerii. Prima țară care s-a declarat împotriva uniunii bancare a fost Suedia. A fost imediat urmată de Polonia care, prin vocea ministrului de finanțe Jacek Rostowski a transmis un mesaj cât se poate de clar:

„La această oră, propunerea Comisiei Europene nu ne interesează absolut deloc. Nu putem participa la o instituţie în care nu dispunem de drept de vot, fiind însă supuşi deciziilor acesteia. Nu se pune problema.”

Lucrurile au devenit însă și mai complicate la întrunirea miniștrilor de finanțe din UE petrecută sâmbătă în Cipru. Acolo s-au văzut clar diferențele de opinie. Astfel, în timp ce ministrul francez a propus un calendar alert de „predare a controlului”, Wolfgang Schäuble a obiectat solicitând mai întâi realizarea unui test de stress bancar la nivel european. Mai mult, au fost obiecții puternice referitoare la instituția sub care să se realizeze această uniune. Într-un fel Schäuble are dreptate atunci când spune că Banca Centrală Europeană(sau altă autoritate centrală) n-ar trebui să fie implicată în supervizarea tuturor băncilor ci numai a celor foarte mari, cu impact major în regiune. La ce nivel de centralizare s-ar ajunge și în ce monstru s-ar transforma BCE în condițiile în care ar deveni „șefa” a peste 6000 de instituții din Uniune? Suedezul Anders Borg a reluat nemulțumirile în ceea ce privește interacțiunea membri-non membri în cazul realizării uniunii bancare. Practic băncile din țările cu monedă proprie vor trebui să se supună deciziilor BCE fără a avea drept la vot, ceea ce se poate traduce într-un dictat aberant. Este o măsură care, în forma actuală n-are absolut nicio șansă de a merge mai departe deoarece, în această privință, orice stat membru al UE își poate exercita dreptul de veto. Faptul că înainte de întâlnire erau doar două state care se pronunțaseră împotriva uniunii bancare, iar după numărul nemulțumiților a crescut la patru, spune multe.

În concluzie cred că propunerea Comisiei Europene reprezintă o mostră clară de prostie galopantă. O asemenea mișcare nu se poate face forțând termenele și fără o analiză serioasă. Încă odată, dacă mai era nevoie, Comisia Europeană demonstrează că e incapabilă să înțeleagă ce e Europa acum și cum se poate construi viitoarea Europă. Știu că mulți birocrați mediocri visează la un fel de dictat netransparent al șobolanilor din subsolurile instituțiilor europene, dar acest lucru nu se va întâmpla. Cei care-și imaginează că devianții din PPE vor reuși să instituie în Europa un model similar URSS își fac iluzii. Lumea se schimbă, iar prostovanilor care au împins continentul în dezastru deja le fuge pământul de sub picioare.

Cele doua timpuri

Un film care, în cel mai bun caz, este catalogat insignifiant în Occident, a demonstrat că are puterea de a aprinde o mare parte a Orientului. O primă linie formată din Libia, Egipt, Yemen a reacționat violent, linia a doua formată din Maroc, Sudan și Tunisia a reacționat vizibil, în timp ce restul Orientului a intrat în fierbere. V-ați întrebat vreodată care este fenomenul pentru care se întâmplă aceste evenimente? Vă mai amintiți de scandalul caricaturilor daneze? La fel ca și atunci, o chestiune care în Occident ține de actualitate, de banal, are puterea de a declanșa acolo pasiuni fantastice.

Cauzele „nebuniei” sunt multiple, iar efectele, chiar dacă radicale, sunt încă minore față de capacitatea „atomică” a zonei. Diferențele dintre Orient și Occident, chiar dacă documentate, rămân de neînțeles pentru factorii politici de decizie. A încerca să acționezi acolo la fel ca în orice alt colț al lumii, bazându-te doar pe înțelegerea fenomenului globalizării de către nereprezentativii lideri locali, este o iluzie. Orientul trăiește altfel și, pentru cei care refuză să-i admită identitatea, reacționează surprinzător. Putem spune că ceea ce s-a întâmplat cu ambasadorul american din Libia a luat absolut pe nepregătite SUA. La fel și „contaminarea” celorlalte state cu virusul răzbunării, atacurile asupra ambasadelor și, într-un registru comun, reafirmarea urii istorice față de SUA.

Elementul principal care face diferența între cele două culturi este timpul, mai precis percepția sa. În timp ce pentru occidental timpul curge liniar, cu un început clar și un sfârșit care devine pentru fiecare individ din ce în ce mai apăsător și mai cert de la o clipă la alta, pentru oriental timpul este circular, periodic, mult mai apropiat de structura spirituală a ființei. Diferențele de percepție a timpului conduc la diferențe fundamentale între indivizii aparținând celor două culturi. Occidentalul trăiește în spectacolul debilizant al evenimentelor, are o memorie volatilă și se simte apăsat de spațiul și timpul limitat pe care le are la dispoziție. Este precum un alergător care știe că la sfârșitul cursei urmează să fie împușcat și, de asemenea, este motivat să câștige cursa. Pe de o parte luptă să ajungă primul, pe de altă parte, pe măsură ce se apropie de linia de final, este cuprins de îndoieli, de anxietate și, de cele mai multe ori sfârșește nebun. Orientalul își desfășoară viața diferit, pentru el timpul este ciclic, compus din morți și renașteri succesive, în concordanță cu natura și, cu siguranță, mult mai împăcat cu sine. Moartea nu este pentru oriental finalul, ci un alt început, o altă etapă. 

Diferențele de percepție conduc însă și la diferențe ale memoriei. Pentru occidental, timpul liniar implică uitarea rapidă a trecutului, trăirea vieții între un prezent abulic, bombardat de evenimente și un viitor aleator. Singura certitudine a occidentalului e sfârșitul, acel sfârșit apăsător. Orientalul însă își retrăiește viața de fiecare dată, traseul circular al timpului îl face să-și reamintească evenimentele, să nu le uite și să reacționeze la unele din ele ca și cum ele s-ar întâmpla în prezent. Așa se explică misterul „reamintirii întârziate” a unor evenimente, așa apar reacțiile radicale petrecute chiar și după mult timp.

Societatea occidentală, în superficialitatea sa, tratează interacțiunea cu Orientul în termenii puerili de cost și profit, de buzz mediatic sau prin intermediul altor filtre superficiale. Pericolul constă însă în această persistență a memoriei orientale care, în viitor, va conduce la acțiuni pe cât de violente, pe atât de inexplicabile pentru occidentali. Desigur, în lumea actuală, dominată de politica prostească a SUA, aceste elemente sunt considerate „chestiuni culturale”, care au un rol minor de diferențiere. Schema de lucru a pragmatismului politic american e una simplificatoare, care propune aducerea civilizațiilor la un numitor comun(globalizare) pentru satisfacerea propriilor nevoi politico-financiare. Prin această perspectivă poate fi explicată primăvara arabă și impunerea noii paradigme a statului islamic radical înlocuind „tiraniile democratice” impuse acum mai bine de jumătate de secol. Oricine înțelege că abordarea americană e iluzorie, dar, din punctul de vedere pragmatic al modelului „început-sfârșit”, aplicarea noii paradigme e perfectă. Tradus ar suna cam așa: „nimic nu durează la infinit, așa că pe noi nu ne interesează decât să dureze o perioadă”. Se uită faptul că experimentarea cu Orientul nu e benefică, se ignoră acumularea frustrărilor și toate acestea vor conduce la rezultate absolut groaznice. Dacă ne gândim bine, nebunia pornește numai de la refuzul unora de a accepta diversitatea.

Ajunși aici mă voi îndepărta aparent de Orient pentru a vă îndemna la meditație. Poate că e timpul să înțelegem și noi, atât ca individ cât și ca națiune, această diferență între cele două timpuri. Poate că e timpul să înțelegem că suntem într-o tranziție prelungită de la modelul timpului circular la cel liniar. Chiar dacă discuția depășește cadrul realității imediate cu care ne confruntăm poate merită să medităm puțin la noi, la ceea ce suntem și la ceea ce vrem să fim. Merită oare să ne părăsim esența pentru a funcționa defectuos într-un model în care ne vom mișca întotdeauna cu stângăcie? E un punct de plecare, e un element pe care trebuie cel puțin să-l conștientizăm înainte de a face pasul.

Cine va castiga lupta telefoanelor inteligente?

Mai mult ca oricând, această toamnă pare a asigura decorul perfect într-o confruntare a giganților IT. Noul iPhone, noul Windows, noile dispozitive cu Android, noile terminale Nokia s.a.m.d. Există o frenezie teribilă a lansărilor, se pun în funcțiune planuri complexe de atac, de iau decizii strategice. Toate acestea pentru un dreptunghiuleț de câțiva centimetri pătrați.

A face un telefon mobil a devenit o preocupare extrem de complexă. Și aceasta pentru că, dincolo de design și proiectare trebuie să găsești portițe de diferențiere, să faci aplicații care să te scoată în evidență sau să oferi caracteristici unice. Așa se face că avem un război al hărților între Apple și Google, un război al camerelor foto început de Nokia, o bătălie a design-ului plat care se dă între Samsung și Motorola s.a.m.d. Aglomerarea lansărilor promite să ne țină „pe poziție”, să ne arunce în războaie ideologice și să ne facă să scoatem rapid din buzunare banii necesari înrolării într-o tabără.

Cu toate acestea lipsește cineva din peisaj. Există un concurent pe care nimeni nu pare a-l lua în seamă, dar care, cu siguranță, reprezintă viitorul. Mă refer la imensa masă a producătorilor chinezi, un grup haotic de firme care produc terminale pe bandă rulantă și care, dincolo de alimentarea pieței interne, se bat pentru cote cât mai mari de export. Cu toate că nu sunt luați în serios, chinezii au depășit stadiul de clonare a marilor mărci vestice și par a merge pe propriul drum. Începând cu design-ul hardware care oferă absolut toată gama de implementări și terminând cu software-ul care începe să se maturizeze amenințător. O să încep prin a lăuda implementările din trecut bazate pe Nucleus RTOS pentru telefoanele dual sim, în special facilitățile avansate pe care marii producători nu le oferă nici măcar acum(spre exemplu posibilitatea de a suna de pe oricare SIM, fără existența unuia „master”). Remarcabil e că  implementările respective s-au făcut pe o platformă hardware super-ieftină. Trecerea la era smartphone a condus la o nebunie a implementărilor Android. Însă, Android-ul este legat ombilical de Google și de serviciile pe care le oferă. În China serviciile web ale Google funcționează prost din cauza tensiunilor dintre companie și guvernul chinez pe tema cenzurii. De-aici rezultă o insatisfacție a consumatorului final care se află, de multe ori, în fața unor servicii inutilizabile.

Cum problemele sunt vizibile, cei de la Alibaba au început din 2011 dezvoltarea propriului sistem de operare numit Aliyun. Este un sistem gândit în principal pentru piața chineză, are toată gama de aplicații și, mai mult, nu are necesități hardware foarte mari. Aliyun se află în fața primelor implementări, fiind implementat de câţiva producători de telefoane. Cu siguranţă nu este cel mai promiţător start, dar este un  start. În cazul în care va avea succes, Aliyun va face rapid baza critică de clienţi pentru a se impune. Nu vreau să cad în capcana celor care ridică în slăvi sistemul de operare de la Alibaba doar pentru că are un gigant IT în spate. Riscurile sunt majore chiar şi pentru ei, dar ceea ce-i ajută este masa imensă de potenţiali clienţi.

Experienţa ne demonstrează că atunci când o luptă devine acerbă şi aglomerată câştigătorii nu sunt giganţii, ci unii cărora la început nu li se dădea nicio şansă. Lupta în domeniul terminalelor mobile a devenit nebună, companiile măresc iraţional bugetele în speranţa dizlocării de bucăţi esenţiale ale pieţei. Personal cred că cei care vor câştiga războiul sunt cei care acum sunt pe margine. Indiferent că peste câţiva ani ne vom delecta cu un sistem Aliyun sau cu un alt nume exotic, cu siguranţă vom mai adăuga în lista lecţiilor despre iraţional bugetele actuale de lansare a smartphone-urilor. Aşa cum spuneam în trecut, era cloud spulberă noţiunea de sistem de operare trecând-o pe planul secund. Este o lecţie pe care chinezii par a fi înţeles-o mult mai repede.

Unde ne aflam?

Super Mario, parcă într-o încercare de a-şi justifica porecla, a ieşit, demonstrativ, pe străzile financiare cu bazooka. Nu e nimic nou în toată această acţiune, însă este pentru prima dată când operaţiunea decurge transparent şi, mai mult, este pentru prima dată când se foloseşte un cuvânt neuzual până acum: unlimited.

Ce avem de fapt? Banca Centrală Europeană anunţă că va cumpăra nelimitat datorii ale ţărilor cu probleme pentru a împiedica o creştere a costului finanţării acestora. Este o imensă şi binevenită gură de oxigen care, pe termen scurt, a reintrodus optimismul în pieţe. Se pare că termenul "nelimitat" este un fel de incantaţie magică, o formulă care are puterea de a ridica morţii. Altfel nu-mi pot explica această trecere radicală de la pesimism la optimism, această schimbare bruscă de opinii şi percepţii. Pe de altă parte, am putea spune că este normală această schimbare. Din punct de vedere teoretic, dacă Italia şi Spania nu vor mai avea probleme de piaţă reuşind să se se finanţeze la costuri normale, trecerea lor prin criză va fi mai lină. Lucrurile par a fi OK din acest punct de vedere, însă există un mare semn de întrebare: în condiţiile în care BCE poate cumpăra iraţional titluri, indiferent de rating-ul acestora, se pune întrebarea referitoare la fundamentul monedei unice. Ceea ce ne conduce automat la perspectiva deprecierii monedei.

Ajunşi în acest punct trebuie să ne reamintim că, în urmă cu vreo doi ani vă descriam traseul crizei. Spuneam atunci că problemele s-au mutat de la bănci la state şi că urmează mutarea găurilor de la state la băncile centrale. Este fix ceea ce avem acum. Mutarea mizeriei în "dulapurile" mult mai discrete ale băncilor centrale este, în realitate, noua etapă a crizei. Vom scăpa de problemele de finanţare ale statelor, dar monedele vor rămâne forme fără fond, elemente financiare fără niciun fundament. Practic de-aici va veni nebunia deoarece politicul va refuza să constate realitatea, generând crize multiple, acoperite artificial. 

Ce urmează? Posibil o stabilizare pe termen scurt urmată de o cursă nebună pentru a scăpa de bani. După ce am avut cursa mutării banilor în "valute sigure", urmează să vedem marea încercare de transformare a banilor lichizi în bunuri palpabile. Din punct de vedere logic aceasta s-ar traduce prin hiperinflaţie, dar noi, care-am mai trecut printr-o perioadă în care existau bani fără a exista bunuri, ştim bine că există şi alte metode de menţinere a iluzoriului şi falsităţii în viaţa de zi cu zi. 

5 ani

În 9 septembrie 2007 am început acest blog. Iată că au trecut cinci ani în care mi-am scris gândurile, percepţiile şi analizele în peste 1000 de articole. Dacă am făcut-o bine sau rău vă las să judecaţi singuri.

Tambal

Cazul Oltchim

Oltchim nu este un caz special ci unul care se înscrie în linia succesurilor economice postrevoluționare. Dacă cineva ar fi interesat de subiect, ar trebui să sape prin hârtii și să vadă adevăratele motive ale stării dezastruoase a combinatului. Chiar dacă ni se aruncă în ochi eșecul majorării de capital, chiar dacă unii docți prezintă pe post de cauze tot felul de chestiuni marginale, realitatea e alta, din nefericire aceeași, repetată de la un faliment la altul. 

Desigur, a fost și scădere a pieței, a fost și criză, au fost și lovituri precum închiderea  Arpechim-ului, dar, dincolo de toate acestea, cred că a fost și corupție, multă corupție. Până acum toată anti-performanța combinatului pare să se fi potrivit de minune cu interesele unor competitori avantajați de dispariția fizică a producătorului. Probabil, acesta a fost și unul din motivele pentru care nu s-a bătut prea multă monedă. În prezent, Oltchim-ul zace într-o situație financiară dezastruoasă, numai bine pentru a putea fi justificată privatizarea sa cu un discount semnificativ. 

Nu fac parte dintre cei care s-ar opune investițiilor și privatizării, dar modul în care numeroase foste perle ale economiei comuniste au fost îngenuncheate doar pentru a le fi scăzută valoarea de vânzare mi se pare de-a dreptul enervant de repetitiv. Aceeași schemă pusă în practică de fiecare dată, cu binecuvântarea celor care trebuiau să supravegheze bunul mers al economiei. Și, pentru a nu fi acuzat de cretineii băsiști care-și mai fac veacul pe blogul meu, voi spune că practica existenței unor companii de stat puternice, în special în zonele cheie ale economiei, nu este nicidecum anti-capitalistă. Exemplele sunt numeroase: Eni, EDF, GDF, OMV, iar din Europa de Est ies în evidenta CEZ, PKN (în acest caz puțin mai mascat) s.a.m.d. În România n-a fot posibil un asemenea model din cauza pattern-ului de îmbogățire rapidă care presupune trei faze: căpușarea, falimentarea și vânzarea la comision. 

Oltchim este unul multele cazuri care, cel mai probabil, se va încheia dezastruos. După ce a fost îngenuncheat va fi privatizat pe o sumă modică urmând a fi închis sau ștrangulat treptat. Aceasta deoarece așa sună directiva vacii mult prea susținătoare a democrației mioritice. Desigur, ca și până acum, nimeni nu a făcut o analiză de impact pentru a înțelege ce implică închiderea sau sugrumarea activității combinatului. Nicio problemă, vom înțelege în câțiva ani atunci când dependența noastră de importuri va fi iremediabilă, la fel ca și democratura implementată cu frenezie. Dar, până atunci, mai avem vreo câteva spectacole ieftine la care trebuie să asistăm pentru a ne putea achiziționa biletul la concertul final.

Din nou Nokia

Cei care se vor uita pe evoluția acțiunilor producătorului finlandez de telefoane vor putea să-și dea lesne seama că se fac bani frumoși din specularea respectivelor titluri. Aflate la o valoare incredibil de mică, puternic subevaluate din punctul meu de vedere, acțiunile Nokia seamănă cu o mină de aur la vedere, părăsită, dar plină de pepite. 

Mișcările de preț ale acțiunilor sunt ample. Numai ieri Nokia a pierdut 15% din valoare pe fondul dezamăgirii investitorilor la prezentarea noilor modele de telefoane inteligente care rulează Windows. Personal n-am înțeles dezamăgirea, dar sper să se adâncească. Motivațiile mi se par de-a dreptul hilare deoarece țin în principal de data lansării și de probabilitatea destul de mare ca noile terminale să fie umbrite de Apple. Cineva ar trebui să le spună analiștilor acestora de duzină că dacă te temi de un concurent mai bine nu mai apari pe piață, iar chestiunile precum data lansării sunt de-a dreptul secundare.

Revenind la terminale, cu toate că-l consider pe Elop un fraier, cred că sunt OK și vor avea succes. Mi se pare că decizia de a utiliza lentile de calitate pentru camera foto este una binevenită deoarece există o presiune clară de înlocuire/renunțare la camerele foto compacte(așa-zisele săpuniere) în favoarea dispozitivelor mobile multifuncționale(telefoane sau tablete). Existența unor lentile care fac diferența este o chestiune care va cântări mult în decizia de cumpărare. De asemenea, calitatea display-ului, echilibrul foarte bun hard-soft, navigația inclusă precum și alte câteva caracteristici secundare sunt chestiuni care vor face diferența. Ceea ce poate fi considerat un dezavantaj este faptul că toate aceste caracteristici împreună nu sunt capabile să producă ruptura definitivă, să arunce Nokia pe culmile inovației. Nu va fiu un produs revoluționar, dar întrebarea care se pune este dacă se mai poate produce o revoluție în lumea telefoanelor. Chiar dacă Apple va arunca un camion de bani pentru a ne demonstra că noua lor jucărie e revoluționară, cred că decizia de la raft va fi alta. Apple va concura cu un  telefon, în timp ce „pe raft” vor exista cel puțin zece modele cu caracteristici similare și design-uri diferite. În aceste condiții deciziile de cumpărare sunt diferite, iar modul de poziționare al celor de la Nokia este mult mai eficient. 

Un  alt lucru pe care mulți nu-l iau în considerație este poziția Nokia pe piața terminalelor ieftine. Aici finlandezii sunt ca peștele-n apă, iar vânzările din India și China sunt în  creștere susținută. Chiar dacă mulți preferă să uite „segmentul dumb”, trebuie să înțelegem că există o categorie destul de mare de populație care nu-și va lua niciodată un smartphone. Pentru aceștia, un telefon ieftin, solid și funcțional precum cele ale Nokia reprezintă idealul. E un segment important cu marje de profit stabile.

Nu în ultimul rând vă voi mai da un argument care se înscrie extrem de bine în peisajul actual. Nokia deține aproximativ 20% din patentele esențiale pentru funcționalitatea 4G. Numai acest pachet este estimat la o valoare situată între trei și șase miliarde de dolari. Adăugați la acestea patentele de mapping preluate odată cu  achiziția Navteq și aveți o imagine completă asupra portofoliului ignorat al companiei.

În concluzie, stați cu ochii pe finlandezi pentru că au capacitatea de a produce lovituri explozive pe bursă. Acțiunile sunt jos, probabil vor mai scădea(posibil chiar sub 1.7), dar valul următor cred că le va împinge la peste 3.5. 

Luciano

Invatamintele istoriei

În negura anilor '80 am avut parte de câteva evenimente care ar trebui să ne pună pe gânduri. Ocupați însă cu tăvălugul actual al falselor știri și al eroilor inventați nu mai acordăm timp analizelor, preferând să ne lăsăm duși, hipnotic, în zone aberante. Acest comportament oarecum irațional își are explicațiile sale care țin de capabilitatea de manevrare a propagandei oficiale. Dincolo însă de realitatea unor acțiuni coordonate centralizat rămâne de evaluat vina fiecărui individ care alege calea non-combat-ului și amânării  într-o luptă care-i afectează, pe zi ce trece, viitorul.

Povestea care v-o spun astăzi începe fix în 1980, atunci când un sergent analfabet a sărit gardul locuinței președintelui pentru a-i cere personal să deblocheze salariile militarilor. Datorită unei inexplicabile lipse de atenție a gărzilor oficiale, sergentul a reușit să ajungă în dormitorul președintelui care, la ora aceea, dormea. Atunci instinctul l-a făcut să ia una dintre cele mai importante decizii pentru cariera proprie: n-a mai așteptat să-și spună oful ci l-a măcelărit pe bietul om după care s-a auto-proclamat președinte. Personajul nostru se numea Samuel Doe, iar țara despre care vorbim Liberia, una dintre greu încercatele națiuni africane. Prima măsură pe care a luat-o vajnicul Samuel a fost creșterea salariilor armatei, de la 80$ la 250$ și stabilizarea instituțiilor statului prin eliminare, asasinat și intimidare. Astfel, a organizat populare execuții publice ale membrilor fostului guvern, a vânat exponenți ai fostei puteri, a instalat apropiați de-ai săi în fruntea unor noi instituții, toate acestea, desigur, în numele instaurării democrației. Consolidarea puterii și-a asigurat-o prin aducerea în zonele cheie a unor indivizi loiali proveniți din tribul său care reprezenta aproximativ 4% din populația țării. Poate vă întrebați cum și-a asigurat excentricul lider supraviețuirea, cum a reușit să găsească finanțatori ai politicii sale aberante. În prima fază, principalele surse de venit au fost reprezentate de sumele primite de la Firestone, companie având în concesiune suprafețe importante de pădure. Apoi a beneficiat de exportul de minereuri și de tot felul de combinații comerciale dubioase. Adevărata consolidare a venit însă în momentul în care regimul de la Monrovia a semnat un parteneriat strategic cu SUA. Astfel au apărut bazele militare americane, investitorii din industria extractivă și pachetele de susținere a regimului democraticului Samuel, omul care, de altfel, scăpase Liberia de Rusia. La cinci ani de la preluarea puterii, unul dintre principalii săi colaboratori, generalul Thomas Quiwonkpa, a încercat să pună capăt regimului nebunesc al lui Doe printr-o lovitură de stat. Planurile i-au fost dejucate de Doe, ajutat puternic de sprijinul logistic și politic al SUA. A fost momentul în care regimul dictatorial al lui Doe a intrat într-o nouă fază de nebunie, exacerbând teroarea în țară sub presiunea legii bunului plac al dictatorului. Îndepărtarea sa nu s-a putut face decât în 1990, atunci când țara era atomizată și aflată de facto sub controlul unei multitudini de fracțiuni rebele luptând împotriva lui Doe. SUA n-au mai putut sprijini regimul dictatorului nebun, constatând cu surprindere cum Doe a fost capturat, torturat și ucis de către fracțiunea condusă de Prince Y. Johnson. Pentru ca lucrurile să se termine „rotund”, întreg „procesul” a fost filmat, iar imaginea în care Johnson își savura berea alături de urechea tăiată a lui Doe a șocat lumea civilizată. La fel și obsesiva întrebare „unde sunt banii?”, întrebare care, de altfel, l-a și trimis pe Doe în cealaltă lume. Și, totuși, unde erau banii? 

Bilanțul regimului lui Doe a scos în evidență o realitate catastrofală și jenantă.  În afara exportului de propagandă, SUA a pompat ajutoare directe de peste 500 milioane de dolari către regimul dictatorului liberian. Desigur, pentru menținerea aparatului său, Doe a avut nevoie de bani suplimentari, iar datoriile externe ale țării au explodat cu peste două miliarde de dolari, ceea ce, raportat la un PIB de doar 300 milioane de dolari a fost de-a dreptul sufocant. Pentru a avea o imagine mai clară referitoare la nebunia petrecută acolo, imaginați-vă că numai beneficiile lui Doe și ale acoliților au fost calculate la aproximativ 350 milioane de dolari. Se pare că micile amănunte precum gradul de îndatorare de peste 400% n-au contat prea mult pentru marile instituții financiare internaționale care au considerat oportun și sigur să finanțeze democraticul regim al lui Doe.

De la povestea dictatorului liberian vă propun să vă teleportați în realitatea României actuale unde un băiat ne spune cu subiect și predicat că are susținerea marelui licurici, ceea ce-i dă dreptul să facă absolut tot ce-i trece prin tărtăcuță. Menționez în treacăt că în doar patru ani s-au evaporat 15 miliarde de euro, în prezent aflându-ne la capitolul „mari investiții americane în industria extractivă”. Desigur, instinctul nostru de pașalâc ne face să privim superficial situația, convinși fiind că la un moment-dat se va găsi vreun binevoitor care să ne scape și de beleaua asta. Nu vă iluzionați, nu va mai exista absolut nimeni, soluția fiind strict în mâna noastră. Ceea ce s-a întâmplat în Liberia ne documentează limpede un scenariu cu o probabilitate extrem de mare de a se relua aici. Faptul că suntem în Europa poate fi un avantaj, în sensul în care realitățile din teren nu pot fi trecute ușor cu vederea. Dar pentru aceasta e nevoie de o mobilizare civilizată a celor care au votat pentru demitere. Inițiativa lui Ghișe este una OK în ideea sa inițială, anume de a organiza plimbări în jurul Palatului Cotroceni. Pur și simplu plimbări, fără slogane, fără strigăte, fără alte manifestări. Doar plimbări din care băiatul ăla deviant să înțeleagă că-i e mai aproape cămașa decât haina și că s-ar putea ca imunitatea care i-a fost promisă să se dovedească inutilă. 

O să închei prin a repeta un lucru pe care-l spun de mai mult timp: destinul și-l face fiecare, iar în cazul în care cineva decide externalizarea acestei acțiuni nu face altceva decât să se îngroape. E un lucru valabil atât la nivel de indivizi cât și la nivel de națiuni. Până când nu vom înțelege că trebuie să renunțăm la instinctul de pașalâc și să ne afirmăm singuri identitatea nu vom face nimic. Din nefericire nu mai avem mult timp pentru a evita dezastrul în care suntem târâți. Vom reuși acest lucru? Chiar dacă nu avem vectori care să se ridice la înălțimea momentului actual, cred că există aproximativ 60% șanse de evitare a nebuniei. Depinde însă de fiecare dintre noi.

Euro?

Bulgaria a anunțat că renunță pe o perioadă nedeterminată la operațiunile de adoptare a monedei unice, intrând astfel în clubul țărilor care se izolează de problemele Uniunii. Chiar dacă avem de-a face cu cea mai săracă țară din Uniunea Europeană, Bulgaria are bugetul echilibrat și beneficiază de o stabilitate destul de solidă. Declarația oficialilor bulgari vine la doar câteva zile după ce Lituania anunțase că va adopta euro doar după ce problemele actuale vor fi depășite. 

Cu siguranță că anunțurile de abandonare a aderării la moneda unică nu mai constituie o surpriză pentru nimeni. A continua pe drumul adoptării în condițiile în care lucrurile sunt tulburi e o dovadă de prostie. O prostie de care noi încă nu detașăm. Până în urmă cu puțină vreme calendarul de adoptare a monedei unice prevedea intrarea noastră undeva în 2014-2015. Problemele fundamentale ale monedei unice nu le-au dat prea mult de gândit oficialilor noștri care au păstrat calendarul, dar au declarat că, probabil, vom mai devansa termenul cu 1-2 ani. Este foarte posibil ca până în 2016-2017 problemele cu care ne confruntăm acum să fie rezolvate, dar, totuși, ceva mai multă circumspecție ar fi de preferat.

În numele ipoteticei noastre aderări s-au făcut împrumuturi aberante, s-a menținut artificial o anumită cotație a monedei naționale și s-au făcut compromisuri de neimaginat. Iată-ne ajunși aproape de capătul unei aventuri în urma căreia trebuie să înapoiem banii de la FMI. Banca Națională a făcut deja primele plăți, iar aceasta se vede în structura rezervelor. Respectarea calendarului de rambursare a datoriei ne va pune în fața realității unei rezerve de 10-12 miliarde de euro,  mai puțin de jumătate din ceea ce aveam în 2008. În cazul unui scenariu foarte probabil de deteriorare a situației mondiale, România este efectiv descoperită, ceea ce se traduce într-o presiune extremă pe curs. Astfel suntem dependenți de finanțarea internațională și obligați să rediscutăm termenii acordului cu FMI, în sensul prelungirii perioadei de rambursare.

Desigur ar trebui să ne punem întrebarea dacă toate aceste flotări inutile în numele unei ipotetice treceri la moneda unică au meritat, dacă sacrificarea unui morman de bani pe altarul așa-zisei stabilități a avut vreun sens. Suntem la capătul unui drum în care am avut parte de austeritate, creșteri de prețuri și, în scurt timp, de o depreciere accentuată a monedei. În cazul în care s-ar fi ales de la bun început calea deprecierii monedei cu siguranță că n-ar mai fi fost necesară cheltuirea inutilă a unui așa mare morman de bani. Va fi oare cineva capabil să facă o analiză a ceea ce s-a petrecut și cel puțin să tragă niște concluzii? Puțin probabil. Nu în ultimul rând, sunt tare curios dacă mai iese cineva să ne mai spună cum e cu calendarul ăla de adoptare a ieuro. Cum bănetul l-am cheltuit, ar cam fi cazul să ne semnăm și condamnarea la moarte.

Desfiintati CNSAS!

Numai respectul pentru Ticu Dumitrescu m-a făcut ca, la momentul propunerii sale, să fiu unul dintre susținătorii ei. Întotdeauna am considerat că cei care au suferit de pe urma nebuniei comuniste sunt cei îndreptățiți să se organizeze în vederea condamnării respectivei perioade. Fără a pune la îndoială în vreun fel personalitatea regretatului Ticu Dumitrescu sau a celor care au suferit, voi spune că drumul pe care s-a mers până acum este eminamente greșit și că avem nevoie de o corecție rapidă a situației actuale care riscă să arunce în derizoriu toate suferințele acelei perioade.

Principala premisă de la care s-a pornit în elaborarea legii a fost una falsă, anume că în România se pot desfășura lucrurile la fel ca în Germania. Iluzia noastră că am putea găsi un domn Gauck care, prin statura morală și printr-un comportament stabil, să garanteze corectitudinea întregii operațiuni e absolut falsă. Mulți dintre cei care, chipurile, au fost de partea lui Ticu, dar care în realitate i-au dinamitat întreaga lege, au știut bine că meciul nu e pierdut și că, prin înființarea unei comisii artificiale precum CNSAS, întreaga mizerie a perioadei poate rămâne sub control. Mai mult, au înțeles că, prin intermediul acestei comisii, persoanele indezirabile pot fi supuse mult mai simplu oprobriului public deoarece documentele sunt puse la lumină oficial. 

Ceea ce a rezultat vedem cu toții. O aberație care mustește de securiști, folosită ca instrument politic și, după caz, ca mașină de albit. Este de-a dreptul aberant ca unui securist notoriu să nu-i fie găsit dosarul. Cât de nebunesc e faptul că o persoană care a ajutat Securitatea la implantarea de agenți în casele celor urmăriți să fie spălată efectiv de către această comisie de doi bani? Cum e posibil ca din conducerea comisiei să fi făcut parte un individ despre care s-a aflat(evident după ce a plecat de-acolo) că o are pe nevastă-sa securistă? Oare care o fi statutul său? Cu siguranță că este aberant, scandalos și că avem obligația să punem capăt mizeriei. Pentru aceasta însă actuala comisie trebuie desființată!

Nu are absolut niciun sens să introducem între sursă(arhiva fostei Securități) și marele public un filtru inutil precum CNSAS. Personal consider că decât să plătim niște oameni care „judecă” dacă un om a făcut sau nu poliție politică, e mult mai productiv ca întreaga arhivă a fostei securități să devină publică și liber accesibilă. Iar când spun liber accesibilă mă gândesc, evident, la digitizarea sa și liberul acces din internet. Să fim bine înțeleși, au trecut mai bine de douăzeci de ani de la Revoluție, resentimentele de atunci s-au diluat puternic, astfel încât liberul acces nu mai face rău nimănui. Accesul la dosare îl va face pe fiecare să înțeleagă dacă X sau Y a fost un imbecil sau, din contră, dacă relația sa cu Securitatea a fost doar una formală. De asemenea, le va permite mult mai ușor celor care au suferit să se îndrepte legal împotriva vinovaților.

În concluzie, cred că dacă actuala comisie ar fi desființată și înlocuită cu una care ar face doar o muncă administrativă(digitizare și conservare) societatea și-ar rezolva una din bubele purulente pe care le are. Sunt ferm convins că este cea mai elegantă rezolvare. De asemenea, securiștii care încă se ascund prin spatele unor reglementări legale n-ar mai avea nicio șansă. Ce zici, slăninosule? Am dreptate?