An Islamic History of Europe

Explore the Garden of Stupidity

"Sunt bani europeni!" spune o piţipoancă atunci când e luată la întrebări despre cum aruncă banii pe prostii. Afirmaţia mi-a reţinut atenţia în mai multe rânduri deoarece profită de un şablon de gândire al românilor: dacă cineva risipeşte banii mei e nasol, dar dacă face acelaşi lucru cu banii altora, atunci nu mă interesează şi chiar e de admirat! Marea problemă e că banii europeni nu sunt banii altora, ci banii noştri, iar o cheltuire aiuristică a acestora poate avea repercusiuni dintre cele mai grave.

În primul rând aceşti bani nu vin din neant. Ei provin din bugetul UE, buget la care suntem şi noi contributori. Cum până acum nu am reuşit să tragem de la UE mai mulţi bani decât am dat, rezultă logic pentru oricine că, de fapt, acei bani sunt chiar banii noştri. Mai mult, pentru a accesa bani de la UE trebuie ca tu să asiguri o parte din finanţarea totală a proiectului, adică, mai pe româneşte, să aduci bani de-acasă. În cazul în care autorităţile UE detectează că banii daţi au fost cheltuiţi aiurea şi nu s-au respectat clauzele stabilite, banii trebuie returnaţi. Privind din acest punct de vedere, rezultă clar un lucru: trebuie să fim foarte atenţi la cum se cheltuiesc respectivii bani sau, mai pe româneşte, trebuie să stăm cu ochii pe ei ca pe butelie.

În ceea ce priveşte brand-ul de ţară, cred că cei de la iStockFoto stau şiu se întreabă de ce oare le-a crescut traficul pe pagina asta. Dincolo însă de acest lucru, rămân întrebări crâncene, cărora piţipoanca, cu tupeul caracteristic, evident că nu le va răspunde. N-o să stau acum să analizez toată povestea deoarece puteţi citi în presa de azi toate detaliile. Personal bănuiesc un lucru ceva mai grav: este posibil ca firma care a realizat campania să fi fost nevoită să aloce un buget mic acestui proiect pentru a-şi putea păstra profitabilitatea. Faptul că logo-ul a suferit doar modificări simple(o rotire şi doi gradienţi inversaţi) mă face pe mine să trag concluzia că a cam fost făcut pe genunchi. La urma urmei, sunt operaţiuni pe care chiar şi un nepriceput ca mine putea să le facă. Ceea ce nu înţeleg este motivul pentru care nu au cumpărat cel puţin drepturile exclusive pentru acel logo. 

Se pune totuşi întrebarea ce s-a făcut cu restul banilor. Este oare posibil să fi fost nevoiţi să plătească ceva prestări de servicii vreunei firme mioritice? Sau îi consideră pe clienţi atât de proşti încât nu merită să se obosească prea mult pentru "acoperirea urmelor"? Nu ştiu, mă întreb şi eu ca tot omul, convins fiind că cineva ar avea răspunsul la aceste dileme. Poate e prima, poate e a doua sau poate, în cel mai rău caz, sunt ambele. Oricum e un moment jenant care ne demonstrează cum pot fi cheltuiţi aiuristic nişte bani. Din nefericire nu sunt singurii. Abia aştept să văd eRomania şi celelalte aberaţii care stau să apară.

Acestea fiind zise, cred că am putea încropi rapid un brand de ţară care ar prinde excelent. Să le spunem tuturor: "Veniţi să ne vedeţi! Suntem atât de proşti încât, în mod sigur, nu veţi regreta!". Privind prin prisma acţiunilor trecute şi prezente nu cred că putem asocia România cu altceva. Din păcate se pare că asta suntem, blestemaţi să trăim într-o imensă grădină a prostiei.

Comentarii

M-am hotărât să scriu acest post deoarece de fiecare dată când un site cu trafic mare preia un articol de-al meu începe o nebunie în zona comentariilor. Nu sunt unul dintre cei care "bagă pumnul în gură", dar, în acelaşi timp, mi se pare o chestie de bună creştere să nu-l înjuri pe om în propria casă. N-am fost niciodată împotriva opiniilor contrare, nici chiar atunci când acestea nu prea erau susţinute de argumente solide. Dar a ajuns să mă deranjeze imbecilitatea unora care, rămaşi fără replică, încep să-şi susţină puţinele idei cu invective.

Ceea ce s-a întâmplat la ultimul articol a cam pus capac, motiv pentru care încerc să iau o hotărâre în ceea ce priveşte "democraţia" de pe site. Ieri mi-a trecut prin gând să stopez total comment-urile, dar am realizat că ar putea fi o măsură prea radicală şi, în plus, ar reduce mult din interactivitate.  De asemenea, de foarte multe ori, comentariile au avut opinii şi link-uri deosebit de interesante, oferind celor care citeau respectivul articol o perspectivă mult mai largă asupra subiectului. Sincer, în momentul de faţă nu ştiu care ar putea fi măsura potrivită, motiv pentru care m-am gândit să vă consult. Ar fi trei variante disponibile:

1. Stoparea totala a comentariilor;

2. Afişarea comentariilor după aprobare(aceasta implică apariţia întârziată a comentariului);

3. Păstrarea politicii actuale(comentariile apar liber, fără nicio întârziere).

Am rugămintea să mă ajutaţi în adoptarea unei decizii printr-un comentariu la acest articol. Mă interesează în special opiniile celor care intră zilnic pe site şi nu comentează, adică a celor care reprezintă majoritatea covârşitoare a publicului acestui blog. Multumesc anticipat pentru ajutor.

P.S.

1. Va rog nu comentati ca Anonim. Alegeţi opţiunea Nume/Adresa URL care vă asigură acelaşi grad de anonimitate, dar mă va ajuta pe mine să fac diferenţa între autorii comentariilor.

2. Astăzi nu voi şterge niciun comentariu, indiferent de conţinut. Aşa că cei care au de gând să mă înjure o pot face fără nicio reţinere.

Turkey update

Anul trecut, prin decembrie, vorbeam despre renaşterea otomană, un fenomen care promite sa creeze un fel de poartă de comunicare între Orient şi Occident. Un fenomen în centrul căruia se află, incontestabil, Turcia, o ţară fascinantă şi, în acelaşi timp, deosebit de pragmatică.

Din nefericire, evoluţia lui Erdogan din ultima perioadă ne-a arătat mai degrabă o faţă pronunţat islamistă, oarecum antioccidentală şi fundamentalistă. Aşa se face că am văzut o Turcie în poziţia de lider al unei ofensive diplomatice masive faţă de Israel(nu vreau să mă pronunţ asupra subiectului şi nici asupra cărei părţi e justificată să-i reproşeze ceva celeilalte), al unei ţări care are ceva de împărţit cu state occidentale şi, cu toată că nu a fost pronunţat numele, cu SUA. Pare o poziţie radical opusă celei de echilibru cu care eram obişniuţi.

Privind din punctul lor de vedere trebuie să înţelegem că, atât la nivelul opiniei publice cât şi la nivelul politicienilor, s-au adunat nenumărate frustrări. Declaraţiile aberante şi umilitoare ale lui Sarkozy, răceala arătată de liderii europeni şi constatarea pe propria piele a tragicului fapt că niciodată nu vei egalul celui mai egal decât tine s-au constituit în lovituri dure încasate de turci. Din acest punct de vedere este cât se poate de logică orientare impusă de opinia publică turcă. Mai grav este că, în faţa unei asemenea realităţi, liderii occidentali au preferat să întoarcă spatele situaţiei, părând a sugera celor care au îmbrăţişat ideea democratică un sfidător "descurcaţi-vă!". 

Au fost mai multe momente în care am vrut să atac acest subiect deosebit de sensibil, dar m-am lăsast purtat de vârtejul evenimentelor şi, de fiecare dată, l-am amânat. Astăzi însă mă văd obligat să o fac sub presiunea unui eveniment de o importanţă covârşitoare pentru situaţia din zonă: vizita lui David Cameron la Ankara. Este un eveniment care, probabil, se va constitui într-un punct de inflexiune al politicii externe turceşti. N-o spun ca pe un slogan ci ca urmare a subiectelor care vor fi atacate de Cameron în discursul său de azi.

Conform informaţiilor, prim-ministrul britanic se va declara un avocat al Turciei pentru integrarea în UE şi va ataca toate clişeele vehiculate într-un mod inconştient de unii lideri europeni. Tonul discursului va fi dur la adresa celor care se opun integrării, iar pasaje de genul "I believe it's just wrong to say Turkey can guard the camp but not be allowed to sit inside the tent" vor face probabil deliciul presei turce de mâine. 

Cu toate că pare o întoarcere la 180 de grade, nu pot uita un element interesant. Dacă nu mă înşel, în urmă cu vreo trei luni, într-un editorial din New York Times, Thomas Friedman remarca derapajul periculos al Turciei şi spunea că este recomandabil ca Obama să-l invite pe Erdogan într-o vizită oficială. Opinii de acest gen nu apar din senin, iar ceea ce cred este că vizita lui Cameron nu este întâmplătoare ci face parte dintr-un scenariu mult mai mare de "recuperare". În aceste condiţii, nu m-ar mira ca, în cel mult un an, să vedem o vizită istorică a lui Erdogan la Casa Albă. Dar, până atunci, nu-mi rămâne decât să închei cu un fragment din discursul de azi care este destul de sugestiv pentru ceea ce se urmăreşte:

"I will always argue that the values of real Islam are not incompatible with the values of Europe. That Europe is defined not by religion, but by values. The EU is a secular organisation. And Europe welcomes people of all faiths, or none.(...)

Turkey can be a great unifier. Because instead of choosing between East and West, Turkey has chosen both. And it's this opportunity to unite East and West that gives Turkey such an important role with countries in the region in helping to deliver improved security for us all."

Stress-ul european

Comunicatul privind testele de stres a venit după închiderea pieţelor. Era un lucru normal. Week end-ul a permis liniştirea spiritelor şi analiza în detaliu a rezultatelor publicate. Aşa cum era de aşteptat, opiniile au evoluat odată cu cu digerarea materialelor publicate. De la optimismul iniţial s-a ajuns la critici dure care, în marea lor majoritate, vor izbucni în presa de astăzi.

Încă de la comunicarea rezultatelor a apărut surprinzător că singurele bănci care nu au trecut testele de stres erau cele despre care se ştia că sunt în situaţii limită şi pentru care autorităţile naţionale generaseră deja planuri de salvare. Şi, aşa cum era de aşteptat, cauzele acestui rezultat au fost găsite exact acolo unde se aştepta toată lumea: în parametrii de testare. Modul în care autorităţile de reglementare au stabilit variabilele este într-adevăr de-a dreptul hilar. Spre exemplu, se estimează că în cazul unei reintrări în recesiune şomajul ar creşte doar cu 0.1%(ca medie în EMU). Este cât se poate de clar că un nou cutremur similar celui din 2008 nu are cum să păstreze acest indicator la o valoare atât de mică. 

Şomajul însă nu este singurul parametru luat în discuţie. Preţurile imobilarelor este un alt element pus în discuţie. Astfel, în timp ce testele de stres asupra băncilor spaniole s-a luat în considerare probabilitatea căderii preţurilor proprietăţilor cu 50%, autorităţile italiene au testat o cădere cu doar 1.6%-2%. La fel şi în Grecia, unde parametrul a fost setat la doar -5%. Lucrurile însă stau mai grav odată cu mutarea privirii spre nord. În Polonia s-a estimat că în cazul unei recesiuni preţurile imobiliarelor ar rămâne la nivele similare celor din prezent, iar în Austria s-a luat în considerare o creştere cu 2.7%!

Dar poate cel mai sensibil parametru este reprezentat de modul în care fost definit capitalul de rang 1. Acest lucru este sesizat de Wolfgang Münchau în ediţia electronică Financial Times:

"Tier one capital includes equity and retained earnings but also various types of hybrid debt instruments. For example, government support from Germany and Spain comes in the form of hybrid instruments, whereby the state does not become an owner of the bank.

Hybrid capital has some characteristics of equity but also some characteristics of a bond, including an entitlement to a guaranteed payment stream. As the question is how the system performs under stress, we are interested in the risk-absorbing elements of core capital – not some bureaucratic or legal definition.

The current definition of tier one capital is the reason why all the German Landesbanken have passed the tests. If one had used a narrower definition – equity and retained earnings only – the results would almost surely have been different."

Este cred destul de clar pentru toată lumea că am avut de-a face cu un test de complezenţă ai cărui parametri au fost reglaţi în aşa fel încât să fie picat numai de către cine trebuie. În alte condiţii aş fi spus că e scandalos. De fapt, dacă privim mobiectiv este de-a dreptul scandalos, însă contează la ce ne raportăm. Vă mai aduceţi aminte de testele de stress ale băncilor americane? Am avut parte de acelaşi spectacol de proastă calitate. Raportându-ne la acel moment, testele băncilor europene sunt OK şi asta oricât de mult ar încerca să ne convingă unii sau alţii că nu e aşa. Atât timp cât minciuna e arma adoptată de toţi în lupta împotriva crizei, nu putem trage altă concluzie. Trăim în minciună şi asta ne place din ce în ce mai mult!

P.S. Cred că trebuie menţionat comportamentul Spaniei care a tratat cât se poate de serios această testare considerând-o un element necesar în procesul de reconstrucţie şi repornire a economiei. Exceptând şomajul pe care l-a estimat cu doar 0.3% mai mare decât cel curent, restul parametrilor au fost cât se poate de duri. Totuşi, având în vedere că Spania are un şomaj de 20%, putem considera valoarea luată în test ca fiind realistă deoarece este un prag destul de greu de depăşit, chiar şi în condiţii economice mai grave.

The Century of the Self

Probabil unul dintre cele mai bune documentare produse vreodata. Vă recomand să vă rezervaţi patru ore pentru vizionarea acestui material. Garantez că nu veţi regreta.

Partea I(Happiness Machines):


Partea a II-a(The Engineering of Consent):


Partea a III-a(There is a Policeman Inside All Our Heads: He Must Be Destroyed):


Partea a IV-a(Eight People Sipping Wine in Kettering):

Poveste de sezon

Canicula zilelor de vară conduce, de fiecare dată, la explozia unui accesoriu care pare a fi indispensabil: ochelarii de soare. Nu am date referitoare la procentul celor care-şi protejează ochii utilizând ochelarii de soare, dar, o simplă plimbare pe stradă îţi poate confirma faptul că discutăm despre o piaţă solidă. Personal, fac parte din categoria celor nu poartă ochelari în timpul verii(nu prea-i suport şi mi-e destul de greu să le înţeleg utilitatea), chiar dacă, în câteva rânduri, atras de design-ul acestor obiecte, n-am putut rezista tentaţiei de a cumpăra una-două perechi pe care praful tronează maiestuos.

O discuţie savantă în acest domeniu ar începe cu preferinţa pe care o ai. Un  subiect de conversaţie devenit atât de frecvent încât, preferinţa pentru o marcă te poate conduce automat într-o categorie. Sunt unii care preferă calitatea sau protecţia oferită de Ray Ban, alţii care-şi aleg acest accesoriu în funcţie de casa de modă preferată s.a.m.d. Probabil vei găsi unii care vor fi gata să demonstreze cum design-ul unor ochelari Prada este mult mai interesant decât, să spunem, Salvatore Ferragamo. Un articol pe care l-am citit în urmă cu câteva zile mi-a dezvăluit o informaţie pe care simt nevoia să v-o împărtăşesc: în ceea ce priveşte ochelarii de soare, nu prea contează ce alegi. Sună dubios? Ei bine, nu prea e aşa. Foarte puţini ştiu că piaţa de marcă a acestui accesoriu este dominată, într-o proporţie de peste 70% de o singură firmă, acţionând discret în spatele mult mai sonorelor nume ale designerilor transformate şi în mărci de ochelari.

Luxottica, marcă necunoscută profanilor, este în spatele tuturor mărcilor celebre de ochelari de soare. Şi asta indiferent de nume. Burberry, Chanel, Polo Ralph Lauren, Paul Smith, Stella McCartney, Tiffany, Versace, Vogue, Persol, Miu Miu, Tory Burch, Donna Karan, sunt toate mărci Luxottica(pentru ochelari de soare, evident). Şi, întrucât se află într-o lume selectă, firma a reuşit să-şi impună propriile mărci în segmentul premium. Aşa s-au dezvoltat brand-uri precum  Ray-Ban, Oakley, Oliver Peoples şi REVO. Pentru a avea tabelul complet, voi mai aminti că, de asemenea, lanţurile de magazine LensCrafters, Pearle Vision şi Sunglass Hut aparţin aceleiaşi firme!

De multe ori, celebrii designeri al căror nume tronează pe ochelari, nici măcar nu au habar despre procesul de fabricaţie. Modelul utilizat de Luxottica este unul simplu şi eficient: firma plăteşte o taxă de licenţă designerului şi obţine dreptul de a utiliza numele respectiv pe produsele sale. Numai în unele cazuri designul ochelarilor este fabricat în colaborare cu deţinătorii de drept al numelui. În rest, totul este asigurat de Luxottica. Astfel, o singură firmă discretă face design, producţie, marketing şi vânzare, implicându-se practic în toţi paşii, de la idee la consumatorul final. Este un exemplu de business făcut impecabil de la cap la coadă.

Mi se pare remarcabilă integrarea verticală reuşită de Luxottica. Este unul din numeroasele exemple care ne demonstrează că aşa-zisul mod bătrânesc de a face business nu este numai posibil ci şi deosebit de profitabil. Asa în pofida unor băieţei proaspăt absolvenţi de MBA care ar găsi imediat o soluţie optimă pentru firme precum Luxottica: externalizarea producţiei şi a design-ului, vinderea distribuţiei şi concentrarea pe domeniul principal, adică numărarea profitului. Dacă pentru omul de business lecţia este clară, pentru consumatorul final, învăţătura este legată de faptul că, de multe ori, designul, calitatea şi protecţia pot fi elemente subiective şi pseudo-calităţi impuse de marketing pentru forţarea buzunarului. Dar, despre acest ultim aspect, veţi putea afla mai multe mâine, când am programat un documentar de excepţie.

Balonul roşu

Discursul de ieri al lui Bernanke a avut toate ingredientele necesare generării semnelor de întrebare şi incertitudinilor în ceea ce priveşte dezvoltările următoare. Până la urmă, e clar pentru toată lumea că încă lucrurile nu pot fi considerate în regulă atâta timp cât semnalele date de anumiţi indicatori sunt mai mult negative. Faptul că "Helicopter Ben" se declară gata de luptă, într-un moment în care situaţia părea a merge către stabilizare nu este, în niciun caz, un element liniştitor pentru nimeni.

Încercând să aflu sursa neliniştilor lui Ben am dat peste o ştire, destul de vagă, din China. Incertitudinea informaţiilor, precum şi blocajul informaţional din zonă mă obligă să vă atrag atenţia asupra posibilităţii ca cele ce urmează să conţină date inexate sau poate false. Motivul pentru care prezint totuşi aceste informaţii este dat de faptul că sursele par bine informate, iar întregul fenomen este descris destul de logic pentru a fi considerat un fals.

Cum bine se ştie, preţul proprietăţilor în China a crescut exponenţial, fără a avea vreo explicaţie normală. Desigur, există analişti precum Stephen Roach de la Morgan Stanley care susţin că dezvoltarea preţurilor imobiliarelor din China nu reprezintă o bulă speculativă deoarece aceasta este susţinută de o ... cerere enormă. Hmm, lucrul acesta parcă l-am mai auzit şi pe plaiurile mioritice în perioada creşterilor nebuneşti şi tind să cred că situaţia e similară şi în China. Iar explicaţia acestor creşteri pare a avea cu totul alte fundamente decât cele care ţin de cerere şi ofertă.

Conform unor informaţii apărute semioficial, mecanismul care a dus la accelerarea creşterii imobiliarelor este cu totul altul. Chinezii deţinători ai unor imobile s-au trezit peste noapte că preţul acestora a crescut. În acest fel au putut accesa credite mai mari garantate cu propriile imobile. Banii din credite i-au direcţionat către companii de credit aflate la limita legalităţii care le-au promis obţinerea unor dobânzi imense, cuprinse între 20 şi 30%. La rândul lor, companiile menţionate au împrumutat dezvoltatori sau speculanţi imobiliari aflaţi în imposibilitatea de a a accesa credite bancare. Împrumuturile s-au făcut, în mod logic, la dobânzi piperate. Schema ponzi descrisă funcţionează atât timp cât cererea rămâne relativ constantă, iar preţurile continuă să crească. Sunt două elemente aflate la "capătul puterilor" întrucât cererea este sugrumată de preţurile mari, iar preţurile încep să scadă în lipsa cererii. Avem astfel îndeplinite toate condiţiile care conduce la detonarea schemei ponzi descrisă. Astfel, dezvoltatorii sau speculanţii care s-au împrumutat nu vor mai putea plăti creditele, iar companiile, la rândul lor, nu vor mai putea plăti oamenilor nici dobânzile şi nici sumele cu care au fost împrumutate. Criza, în mod evident se va propaga la nivelul băncilor care vor cunoaşte o creşteere bruscă a delicvenţei.

La momentul actual se pare că nimeni nu pune la îndoială existenţa fenomenului descris mai sus. Ceea ce e însă greu de estimat este amploarea fenomenului. Conform unora, în localităţile care au cunoscut în ultima perioadă o creştere masivă de preţuri ale imobilelor, fenomenul este de masă, iar oamenii păcăliţi sunt la un pas de revoltă. Asta se întâmplă deoarece dezvoltarea unor asemenea fenomene nu ar fi fost posibile fără sprijinul unor şefi locali de partid care, în schimbul "preacinstitei şpăgi", au preferat să închidă ochii. Sunt informaţii care vorbesc despre revolte spontane ale oamenilor aplanate discret de oficialităţi.

Nu vreau să fac speculaţii inutile, dar o destabilizare a Chinei în acest moment ar fi cel mai prost lucru care s-ar putea întâmpla deoarece ar conduce la o neîncredere teribilă şi la o reintrare într-un haos generalizat al pieţelor. Aşa cum am mai spus, totul depinde de amploarea fenomenului. În cazul în care avem de-a face cu o situaţie generalizată, criza ar putea să ia o turnură destul de urâtă, iar dezechilibrele internaţionale să se adâncească.

Go Down, America!

Nu pot să uit un moment memorabil: un amfiteatru în care nişte studenţi chinezi se prăpădeau de râs ascultând argumentele vorbitorului. Vorbitorul era Timoty Geithner şi încerca să le demonstreze studenţilor chinezi sustenabilitatea modelului economic actual. Respectiva fază a dezvoltat şi un banc pe care vi-l voi reproduce(cu toate că talentele mele în domeniul bancurilor se apropie de zero absolut). Supărat de întâmplarea din amfiteatru, Geithner a continuat seria conferinţelor la un liceu. Elevii de-acolo au râs. Disperat s-a dus la o şcoală unde, de asemenea, elevii au râs. Pentru a găsi un auditoriu mai domestic şi care să nu-i mai ridice probleme, Geithner a hotărât să ţină o conferinţă într-o grădiniţă. Surprinzător, copiii au stat cuminţi pe tot parcursul discursului trezorierului. Singura problemă notabilă s-a petrecut atunci când Geither trăgea concluzia sa: "Toate acestea, dragii mei, ne demonstrează că sistemul economic actual este nu numai sustenabil, dar şi cel mai bun dintre toate cele care ar putea exista!" Fix înainte de finalul propoziţiei un copil s-a îndreptat disperat către uşă spunând în trecere(în încercarea de-a se scuza): "Nenea, caca!"

Este, desigur apropape o axiomă faptul că s-a ajuns ca sistemul să fie injectat cu minciună pentru a supravieţui. Speranţa unora este că, fabricând cifre care mai de care mai gogonate, economia se va mişca şi, uşor, uşor lucrurile vor reveni la normal. Cei care fac asta o fac din cauză că ştiu că aşa este modelul, că figura a funcţionat de-atâtea ori şi, la urma urmei, hardughia tot trebuie să pornească.

Una dintre cele mai odioase minciuni este cea reprezentată de producţiile agenţiilor de rating. Aşa cum am mai spus, rating-ul a ajuns să fie un monopol american, iar cei trei mari un fel de faruri călăuzitoare care-şi împart discreţionar supremaţia. De la începuturile crizei am asistat la nenumărate atacuri încrucişate ale unor entităţi asupra amărâţilor planetei. Toate atacurile au respectat un pattern devenit deja clasic: creşteri nesustenabile întreţinute de analize false şi rating-uri artificial uitate pe poziţii înalte, apoi zvonuri şi bârfe urmate de declaraţii belicoase, de scăderi de rating şi, în final, de prăbuşire. În toate aceste atacuri, companiile de rating au jucat rolul autorităţii supreme, a unui judecător care dă decizii finale, necontestabile şi universal valabile. În tot tărăboiul cu datoriile ţărilor europene agenţiile au fost un fel de armă mortală în mâna unor speculatori extrem de bine organizaţi. Şi, toată lumea s-a întrebat, pe bună dreptate, cum de nimeni nu se leagă de rating-ul SUA. De ce SUA trebuie să aibă AAA? Evident, răspunsul era unul singur: datoriile SUA sunt sustenabile!

Lumea însă nu este atât de mică precum vor unii. Aşa se face că ratingul SUA a fost scăzut cu două puncte, la AA. Într-adevăr, degradarea nu a făcut-o una din marile agenţii de rating, ci o necunoscută agenţie chineză, pe numele ei Dagong Global Credit Rating Co. Opinia agenţiei chineze poate fi ignorată, cu toate că mi-e greu să cred acest lucru atâta timp cât ştirea a fost preluată de Bloomberg. Oricum, motivarea deciziei este cât se poate de logică, iar declasarea este un act de normalitate în contextul actual. Ceea ce mi-a reţinut atenţia a fost o declaraţie a preşedintelui Dagong, Guan Jianzhong:

“The essential reason for the global financial crisis and the Greek crisis is that the current international rating system cannot truly reflect repayment ability.”

Simplu şi la obiect. E o realitate atât de evidentă încât mi se pare de-a dreptul penibil că mă bucur când o aud. Practic, o reconstrucţie pe baze sănătoase nu poate fi făcută decât atunci când se vor rezolva micile probleme ale marilor agenţii de rating, mai precis spargerea monopolului actual. Ieşirea la lumină a Dagong, precum şi mult prea amânata apariţie a unei agenţii europene de rating ar putea reduce teribil din capacitatea distrugătoare a actualilor baroni care-şi spun prin presa pe care o controlează "sanitarii lumii libere". Sunt curios dacă, în perspectiva apariţiei unor concurenţi reali, genialitatea unor investitori celebri se va mai manifesta atât de evident. 

Ştirea pe care am dat-o este, desigur una nesemnificativă şi probabil că baronii rating-urilor nu au încă de ce să-şi facă griji. Dar apariţia unor concurenţi puternici în Asia şi Europa ar putea fi unul din semnele îmbucurătoare. Pentru moment, vestea declasării SUA nu-i poate lăsa totuşi fără semne de întrebare pe cei trei mari, iar eu tind să cred că în scurt timp vom vedea o declasare a SUA. Ceea ce va avea efecte dintre cele mai interesante!

Ungaria, rezista!

Ieri, pe fondul ştirii privind suspendarea acordului dintre FMI şi Ungaria, am citit reacţii care mai de care mai stupide. Evident, marea lor majoritate porneau de la prezumţia că n-ar mai exista viaţă după FMI.

Pentru a înţelege mai bine care sunt fundamentele, vom arunca, pentru început, o privire la starea de facto a Ungariei. Ţara vine după un an de ajustări severe care au fost făcute atât prin reduceri de cheltuieli ale statului cât şi prin creşterea veniturilor(majorări de taxe, în special TVA). Efectele politicii coerente de austeritate nu au întârziat să apară şi, dincolo de echilibrare, Ungaria a reușit și o creștere economică(cam anemică ce-i drept, dar creştere).

Cu toate că iniţial, în campania electorală, aventurierii lui Orban făcuseră promisiuni belicoase, odată ajunşi la guvernare au pus la cale un program destul de articulat de susţinere a activităţii economice. Spre deosebire de repetenţii noştri care au îngenuncheat într-un mod cel puţin imbecil aproximativ 300000 de firme, guvernul maghiar are ca politică centrală sprijinirea IMM-urilor, adică a acelor firme în care se află capital predominant autohton. Fără a neglija investiţiile străine, executivul de la Budapesta a înţeles un lucru esenţial: în primul rând trebuie să le fie bine cetăţenilor tăi şi abia apoi te preocupi de străini.

Cu un deficit bugetar prognozat de doar 3.8%, Ungaria este un fel de campioană a Europei. Cu toate acestea, reprezentanţii FMI, alături de cei ai UE, au hotărât că trebuie suspendat acordul de finanţare deoarece apetitul pentru cheltuială al guvernului este mult prea mare.  O mişcare cel puţin surprinzătoare a cărei justificare este destul de greu de găsit.

Dacă am considera FMI un organism onest, am putea să-l suspectăm de stupiditate. Şi aceasta deoarece, în acest caz, se comportă precum un doctor prea concentrat asupra unei boli şi care uită că în toată ecuaţia pacientul este de fapt important. Degeaba îi prescrii omului să nu mai mănânce şi să nu mai bea apă pentru că ai citit într-un tratat că asta e calea cea mai scurtă de a se vindeca. Dacă moare de foame, finalitatea este aceeaşi!

Ipoteza de mai sus, cu toate că poate părea plauzibilă, tind să nu o cred dintr-un motiv cât se poate de simplu: cauza trebuie căutată în altă parte, anume în taxa instituită asupra băncilor. Orban a declarat că fără instituirea acestei taxe deficitul bugetar al Ungariei ar fi de 5%, deci teoretic ar reuşi să reducă valoarea lui cu 1.2%! Şi asta cu o singură taxă care, de altfel, nu afectează populaţia! Este un lucru deranjant pentru unii, iar reacţiile nu au întârziat să apară. Astfel, şeful Raiffeisen Zentralbank, Walter Rothensteiner a spus nici mai mult nici mai puţin că "Ungaria se joacă cu focul". Pe acelaşi ton, şeful Raiffeisen International, Herbert Stepic(dacă nu mai ţineţi minte, ăsta ne spunea pe un ton imperativ că trebuie să plătim din cauză că ne-ar fi scos din comunism!) spune că taxa ar produce o presiune masivă asupra băncilor, iar acesta este cel mai mare rău pe care şi-l pot face ungurii.

Declaraţiile belicose nu prea i-au impresionat pe oficialii maghiari şi aceasta pentru că, în Ungaria, piaţa bancară este dominată de instituţiile cu capital autohton. Perspectiva unei taxe funcţionale aplicate băncilor, chiar şi într-o ţară mică, ar fi putut deveni un precedent greu de înghiţit pentru mai marii finanţelor mondiale. Aşa că s-a preferat înăbuşirea din faşă a unei asemenea tentative.

Realitatea este că Ungaria nu avea nevoie de banii de la FMI decât ca plasă de siguranţă. Momentan presiunile externe sunt destul de mari, în special asupra cursului şi asupra CDS-urilor. Este o reacţie emoţională care, dacă va fi trecută cu bine(probabil următoarele două săptămâni sunt cruciale), va conduce, în final, la o rezolvare a problemelor fără ajutorul FMI. Desigur, oficialii maghiari calmează spiritele declarând că vor continua negocierile cu FMI pentru încheierea unui acord. Cu toate că este puţin probabil, mi-aş dori ca Ungaria să reuşească fără FMI. Ar fi o breşă destul de interesantă care ar putea conduce la o altă abordare a spinoaselor probleme economice cu care ne confruntăm!

P.S. A nu se înţelege din acest articol că am vreo simpatie pentru FIDESZ sau pentru Viktor Orban. Sunt nişte aventurieri politici similari cu ai noştri. E însă o diferenţă: la ei, în spatele manechinilor de la putere se află profesionişti care le mai calmează pornirile aberante. La noi, doar lingăi!

Povestea unei cetăți

Cetatea Roz avea un împărat cam beţiv şi muieratic. Cu toate acestea, poporul din care se trăgea îl aprecia şi-l preamărea. Cetatea era situată la confluenţa unor drumuri importatante, iar asta o făcea oarecum atractivă pentru negustori. Din întâmplare, în cetate mergea foarte bine negoţul cu arme. Aşa se făcea că, mulţi meşteri din cetăţile învecinate aduceau arme care mai de care mai sofisticate. Locuitorii cetăţii împrumutau armele, mergeau cu ele la vânătoare şi, după ce-şi terminau treaba le înapoiau meşterilor. Cum nimic pe lumea asta nu e gratis, meşterii se alegeau cu o bucată consistentă din vânatul celui care împrumuta arma.

Toate mergeau ca unse, iar lumea era bucuroasă. Împăratul beţiv organiza chiolhanuri şi împărţea avuţia cetăţii prietenilor săi. Dar asta nu interesa pe nimeni. Lucrurile mergeau bine şi cine avea timp de prostiile astea? Totul până într-o zi tristă, când Marele General a venit şi i-a spus: "Împărate, ne atacă nişte mercenari!". Împăratul, uitându-se confuz printre ţâţele unei servitoare de la Castel(despre care unii spuneau că ar fi metresa oficială) i-a spus răstit: "Omoară-i pe bandiţi!". Generalul, trăgându-l într-un colţ i-a spus: "Ştii, stăpâne, ăştia nu sunt chiar nişte bandiţi de drumu' mare. Ăla mic despre care ştiu că e şeful lor e copilul Seniorului din Cetatea Norilor, iar secunzii lui sunt neamuri de-ale lui, şi ei tot os regal. Şi mai ştii, multe din armele astea pe care le avem în cetate sunt de fapt ale lor."  Scuturându-se Împăratul i-a spus: "Bine bă, fă-te că-i frigi ca să ne vadă bine poporul şi vezi ce vor!" Şi aşa, Marele General a repurtat o victorie despre care au scris toţi marii cronicari ai vremii. Unii spun că preţul victoriei a fost tare piperat întrucât Marele General ar fi promis ca tot comerţul cu arme să se facă prin intermediul bandiţilor.

Între timp vremurile s-au înceţoşat. Cetatea Norilor a fost cuprinsă de războaie, iar cetăţile din jurul Cetăţii Roz au început să fie atacate; unele de bandiţi, unele de alte cetăţi, iar unele de propriul popor. Era o harababură nemaipomenită. Vremurile fiind tulburi, împăraţii cetăţilor vecine le-au poruncit meşterilor să aducă înapoi toate armele împrumutate prin vecini. În Cetatea Roz lucrurile erau tare complicate pentru că Marele General impusese o regulă stranie: pentru fiecare armă care urma să fie împrumutată, meşterii trebuiau să dea în păstrare o armă către armata Cetăţii Roz. Aflând acestea, împăraţii vecini l-au chemat pe Împăratul Beţiv şi pe Marele General, spunându-le că trebuie să le înapoieze armele. "Altfel, au spus ei, oricum le vom lua, iar pe tine, beţivule, te vom da jos şi vom arăta poporului toate averile pe care le ascunzi prin cetăţile noastre. Le vom spune tuturor despre toate nemerniciile făcute de metresa ta sau de oamenii tăi." Tremurând, împăratul le-a cerut scuze, şi-a început să plângă. "Iertaţi-mă stăpânii mei, dar nu pot să iau armele din Cetate. Poporul mi-ar sări în cap şi m-ar da jos. În plus, ce veţi face dacă poporul nu vă va înapoia armele pe care le-aţi împrumutat. Nu e mai bine să găsim o soluţie şi să fie toată lumea mulţumită?" Făcându-le cu ochiul celorlalţi, Împăratul Cetăţii Pitice i-a spus pe un ton poruncitor: "Bine! Îţi dăm un termen de graţie, dar ca să-ţi rezolvi problemele mergi la Marele Depozit al Cetăţilor pentru a fi sfătuit."

Împăratul Beţiv, tremurând de frică, a fost foarte uimit să constate cum, la întoarcerea în Cetate, îl aştepta un consilier de la Marele Depozit al Cetăţilor. A fost și mai uimit că reprezentantul era un om bun, care i-a promis o cantitate imensă de arme. "Nu trebuie decât să semnezi un contract cu noi şi vei avea atâtea arme cât să ţii la distanţă orice armată de mercenari. Există o singură condiţie: armele nu trebuie să stea decât la Marele General."

"Hmm, zise beţivul, dar aş mai avea ceva nevoie de arme pentru serviciile de ordine internă. Ştii, Marele General n-are voie să facă asta. Pentru asta îl am pe Piticul Prostuţ, iar el nu mai are arme. Hoţiile cresc şi, cine ştie, poate mâine-poimâine mă trezesc dat jos de o lovitură de stat."

"Fie ca tine, spuse Consilierul. Îţi dau și ceva arme pentru Piticul Prostuţ, dar tu trebuie să faci ordine în Cetate. Spre exemplu, poţi începe cu regula aia tâmpită care prevede păstrarea armelor la Marele General."

Beţivul, întorcându-se către Marele General îl întrebă dacă e OK. Marele General, zâmbind, i-a confirmat că e în regulă şi, pentru a-l încredinţa că aşa stau lucrurile, i-a arătat un tratat semnat cu cetăţile vecine prin care acestea se obligau să nu scoată armele din Cetate.

"Ştii, Împărate, nu voi mai ţine eu armele alea, le vor ţine negustorii care le vor împrumuta la preţ mai mic către supuşii tăi sau către Piticul Prostuț. Eu mă voi mulţumi doar cu armele de la Marele Depozit. Mai mult, până când negustorii vor găsi muştirii cărora să le împrumute armele, acestea vor sta tot la mine. Aşa că, duşmanii se vor speria văzând ce arsenal avem."

Brusc, peste Cetatea Roz s-a aşternut o tandră bunăstare. Împăratul Beţiv şi-a reluat chefurile, în timp ce-i dădea instrucţiuni Piticului Prostănac despre cum să împartă armele. Mai mult, metresa oficială a evoluat de la servitoare la castel la Mare Dregător sub coordonarea Piticului Prostuţ. Unii spuneau că, de fapt, fusese trimisă pentru a-l supraveghea pe Pitic şi pe dregătorii acestuia care, în loc să fure arme pentru negustorii Împăratului furau pentru ei. Lucrurile totuşi mergeau, iar toată lumea era fericită. Duşmanii păreau a sta departe. Bandiţii care atacaseră iniţiat Cetatea nu aveau niciun interes să o facă din cauză că acum ştiau tot ce se întâmplă acolo şi, în plus, aveau un câştig grăsuţ din afacerile cu Marele General.

Peste un timp lucrurile s-au precipitat. Piticul Prostuţ a constatat că rămâne fără arme aşa că a început să se împrumute de la negustorii cetăţilor învecinate. Aceştia erau bucuroşi să-i dea arme care oricum stăteau degeaba în pivniţa Marelui General. În plus, preţul era unul piperat, iar profiturile le creşteau văzând cu ochii. Piticul Prostuţ însă n-a mai avut cum s-o scoată la capăt. Dregătorii furau prea mult, negustorii Împăratului erau din ce în ce mai lacomi, iar ordinea era aproape imposibil de ţinut. Neştiind ce să facă, s-a dus la Împărat şi i-a arătat imaginea completă. Acesta, proaspăt trezit din beţie l-a chemat pe Marele General pentru a se sfătui. Lucrurile păreau grave, mai ales că cei de la Marele Depozit începuseră să-i întrebe despre cum stau lucrurile în Cetate. Mai mult, într-o zi s-au trezit cu reprezentantul Marelui Depozit care, pe un ton isteric le-a spus că are impresia că armele pe care le împrumută Cetăţii Roz n-ar prea fi în siguranţă din cauză că Cetatea nu ştie să-şi gestioneze propriile arme. Sub această ameninţare, Generalul a venit cu o soluţie : "Obligă-i pe supuşi să-ţi dea o parte din armele pe care le au! Pe de o parte îţi rezolvi problemele pe care le ai cu ordinea internă şi, pe de altă parte, scade riscul unei lovituri de stat. Şi, pentru ca lucrurile să fie OK, poţi să iei toate armele bătrânilor pentru că ei oricum n-au ce face cu ele."

"Bravo Generale, spuse beţivul, aşa vom face! Piticule, de mâine te apuci să strângi armele!"

Reprezentantul Marelui Depozit a fost mulţumit şi le-a eliberat tranşa de arme promisă. Numai că împăraţii cetăţilor vecine au început să fie din nou nemulţumiţi. I-au transmis Marelui General că armele negustorilor lor stăteau cam de pomană prin beciurile acestuia. Lumea nu le mai împrumuta pentru că vânătoarea în afara cetăţii devenise prea periculoasă. De asemenea, oamenii şi-aşa aveau datorii mari pentru armele deja împrumutate, datorii pe care nu prea şi le puteau permite. Şi cum armele respective stăteau degeaba, i-au transmis Marelui General că ar vrea să şi le retragă din Cetatea Roz. Generalul i-a transmis mesajul Împăratului Beţiv care, de frică, a aprobat fără să crâcnească. Mai mult, Generalul l-a asigurat că pentru securitatea cetăţii au armele de la Marele Depozit.

Astfel, împăraţii vecini şi-au retras toate armele din Cetatea Roz. Au mai rămas doar cele pe care negustorii le împrumutaseră oamenilor. Multe dintre ele se stricaseră, altele fuseseră pierdute sau vândute pentru mâncare. Negustorii cetăţilor învecinate urmau să piardă o grămadă de bani pentru că nimeni nu mai credea că-şi vor recupera armele. Aşa că s-au dus la împăraţii lor cu jalba-n proţap, plângându-se că au fost păcăliţi de nemernicii din Cetatea Roz. Împăraţii l-au chemat din nou pe Împăratul Beţiv spunându-i că nu este posibil ca o asemenea nemernicie să se întâmple în cetatea sa. "Trebuie să faci ceva, altfel nimeni nu va mai avea încredere în tine! Negustorii noştri vor pleca din cetatea ta şi, aşa cu încrederea pierdută nu ştim dacă Marele Depozit va mai colabora cu voi." Strângând din dinţi, Împăratul Beţiv le-a spus cu jumătate de gură: "Dar nu mai am cum să acopăr şi pierderile voastre!" Supărat, împăratul Cetăţii Pitice i-a dat soluţia: "Ai o grămadă de arme de la Marele Depozit. Dă-le preacinstiţilor noştri negustori în schimbul datoriilor pe care oamenii tăi le au la aceştia. Noi promitem să nu scoatem armele din cetatea ta şi, în caz de urgenţă, armele sunt acolo. În plus, negustorii noştri vor putea împrumuta oamenilor tăi arme noi cu care să poată vâna." Reprezentantul Marelui Depozit l-a asigurat că e o procedură standard care se practică prin multe alte cetăţi. Tremurând, beţivul îşi dădu acordul, iar o bună parte din armele Marelui General au ajuns la negustori.  Aceştia, au încercat să le împrumute dar n-au reuşit. Ba cei care veneau să împrumute nu erau de încredere, ba erau prea bătrâni, ba le tremura mâna. În plus, în Cetatea Roz, lucrurile au început să se precipite. Fierarul cetăţii şi-a închis fierăria pentru că avea condiţii mai bune într-o cetate vecină, iar unul din fabricanţii de căruţe s-a hotărât să plece pentru că nu avea cui să vândă căruţele sale ceva mai luxoase. Bătrânii mureau de foame, tinerii nu aveau ce face şi făceau scandal. Piticul Prostuţ nu mai făcea faţă pentru că nu mai avea arme. Dregătorii le furaseră şi, mai mult, de fiecare dată când mai venea câte-o brumă de încărcătură sub formă de împrumut îşi scoteau ochii pentru ea. Grosul îl lua metresa, dar, urmând sfaturile Împăratului Beţiv, în lăsa şi pe ceilalţi dregători să se înfrupte, cât să nu se revolte şi să spună poporului ceea ce ştiu despre beţiv. 

Văzând că riscurile sunt mari, negustorii şi-au retras armele cu ajutorul împăraţilor lor, păstrând doar câteva în Cetatea Roz. Mulţi cronicari spun că ar fi fost înţeleşi cu armata de mercenari. Şi spun aceasta pentru că, la scurt timp după marea retragere, mercenarii au atacat în forţă Cetatea Roz. Neavând arme, aceasta a capitulat şi a fost nevoită să le cedeze mercenarilor bruma de arme pe care Marele General o avea uitată printr-un beci. După atac, reprezentantul Marelui Depozit al Cetăţilor a sosit negru de mânie din cauză că armele pe care le împrumutase nu mai erau. Întâlnindu-se cu Împăratul Bețiv, i-a spus pe un ton ultimativ că trebuie să-şi recupereze armele, iar, pentru aceasta, va trebui să se implice direct. Astfel l-a obligat pe beţiv să strângă toate armele din Cetate, indiferent că unele aparţineau oamenilor sau erau împrumutate cu acte-n regulă. Oamenii s-au revoltat, l-au dat jos pe bătrânul beţiv, pe general şi pe Piticul Prostuţ, dar datoriile către Marele Depozit au rămas la fel de apăsătoare. Mai mult noii conducători au constatat că, pentru a începe reconstrucţia cetăţii pe baze solide, au nevoie de cetăţile vecine, de negustorii lor şi de Marele Depozit. În plus o armată de mercenari tot dădea târcoale zonei şi, cu toate că nu părea ameninţătoare, trebuiau să ţină cont de ea...

P.S. Asemănarea cu fapte sau personaje reale este strict întâmplătoare.

Fractals and the art of roughness

A treia mare cadere si profetii ei

Săptămâna trecut Robert Prechter a publicat în newsletter-ul pe care-l distribuie o predicţie devastatoare: indicele Dow Jones urmează să cadă cu peste 90% în următorii şase ani. Prechter nu este un individ oarecare. Este un analist respectat şi preşedinte al Elliot Wave International. I-am citit câteva cărţi, iar modul în care aplică teoria valurilor pare destul de articulat(cu toate că avem de-a face cu o teorie eminamente subiectivă şi destul de greu de pus în practică într-un mod riguros).

Predicţia lui Prechter este însă şocantă pentru oricine. O cădere de asemenea amploare nu poate sugera decât o intrare într-o nouă criză, mult mai puternică şi infinit mai dezastruoasă decât cea în care ne aflăm. Foarte probabil ar putea fi vorba despre o dărâmare din temelii a actualului sistem economic şi social. Cu un DOW sub 1000, multe din acţiunile aflate în componenţa indicelui nu ar mai satisface criteriile necesare menţinerii la tranzacţionare. Imaginaţi-vă că acţiuni precum Alcoa, GE sau Pfizer s-ar tranzacţiona la preţuri de sub 2$, în timp ce IBM, Chevron, McDonald's sau 3M ar ajunge la preţuri aflate în jurul a 10$.

Pentru a se ajunge la asemenea valori, ar trebui ca veniturile respectivelor companii să scadă spectaculos, cu peste 70%. Ma întreb totuşi, care ar putea fi condiţiile de piaţă în care vânzările Pfizer sau McDonald's ar scădea atât de mult în acelaşi timp. Este destul de greu de imaginat, astfel încât ipotreza lui Prechter tind să o consider a face parte din ipotezele radicale, adică acelea care conduc la creşterea vânzărilor unor cărţi sau newslettere(între altele, Prechter editează mai multe newslettere al căror preţ porneşte de la ~20$/lună). Personal aş încadra-o în aceeaşi clasă cu predicţiile din cartea "Dow 36,000: The New Strategy for Profiting From the Coming Rise in the Stock Market" publicată în 1999. Glassman şi Hassett făceau o predicţie de aceeaşi factură, numai că în sens opus, iar justeţea previziunii se vede astăzi cu ochiul liber.

Dacă ar fi fost vorba numai de Prechter în această ecuaţie, probabil că nu aş fi tratat subiectul deoarece piaţa este invadată zilnic de teorii şocante, menite a prinde posibili aderenţi. Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost însă un editorial al lui Krugman de la sfârşitul lunii trecute în care afirma cu subiect şi predicat că suntem în pragul unei a treia căderi economice aflate în aceeaşi serie cu 1870' Recession(1873-1879) şi The Great Depression (1929-1938). Exprimarea lui Krugman nu lasă loc de echivocuri:

We are now, I fear, in the early stages of a third depression. It will probably look more like the Long Depression than the much more severe Great Depression. But the cost — to the world economy and, above all, to the millions of lives blighted by the absence of jobs — will nonetheless be immense.
And this third depression will be primarily a failure of policy. Around the world — most recently at last weekend’s deeply discouraging G-20 meeting — governments are obsessing about inflation when the real threat is deflation, preaching the need for belt-tightening when the real problem is inadequate spending.

Privind din acest punct de vedere lucrurile capătă alte înţelesuri, iar argumentele aduse sunt cât se poate de logice. Krugman nu-şi fundamentează concluziile pe teorii obscure ci pe realităţi observabile cu ochiul liber. Dacă ne uităm retrospectiv la întâlnirile "G" de la începutul crizei şi până acum nu putem observa decât idei haotice, ipoteze vagi şi concluzii parcă scrise la beţie. Asta în timp ce indicatorii macro sunt interpretaţi din ce în ce mai subiectiv şi mai aberant. Spre exemplu, scăderea ratei de şomaj din SUA a fost interpretată ca un eveniment pozitiv, cu toate că era clar pentru toată lumea că aceasta era cauzată de ieșirea din evidențe a șomerilor și nu de o creștere a numărului locurilor de muncă. Suntem, din păcate, într-un moment în care a ajuns suficient să prezinți prin intermediul goarnelor gen CNBC un subiect oarecare ca fiind pozitiv, iar acesta, magic, devine un motiv suficient de creștere a încrederii. Bineînțeles, asta se întâmplă până într-un punct când, loviți de realitate, corifeii creșterii perpetue vor fi nevoiți să revină cu picioarele pe pământ. 

Concluzionând, putem spune că, cel puțin deocamdată, lucrurile nu arată atât de tragic precum sunt prezentate de vestitorii apocalipsei, dar nici încurajatoare. Dacă ne uităm numai la Baltic Dry Index care de la sfârşitul lunii mai cade spectaculos(acum e la 1790) ne putem da seama că lucrurile nu stau deloc roz, iar spectrul deflaţionist încă nu a dispărut. Cu toate acestea, nu sunt încă tentat să împărtăşesc opiniile lui Prechter și sper că, în ceasul al 24-lea cei care încă mai pot lua decizii se vor trezi din tandra amorțeală care i-a cuprins. 

Olé España

În sfârşit s-a terminat, iar lucrurile au decurs aşa cum speram! Superba echipă a Spaniei este campioană mondială! Un titlu mai mult decât meritat. Nici nu-mi vine să mă gândesc la ce va fi noaptea asta pe străzi!

Dincolo de lacrimi

Ceea ce vedem anual, odată cu sezonul inundaţiilor, este tragic. An de an oamenii sunt victime ale unor fenomene extreme şi comunităţi întregi sunt evacuate. An de an lacrimile celor care-şi pierd agoniseala de-o viaţă ne impresionează şi, în acelaşi timp, ne fac să condamnăm prostia şi imbecilitatea, cele două forţe care par a conduce perpetuu ţara.

M-am întrebat de multe ori care sunt cauzele pentru care se întâmplă aceste lucruri, de ce inundaţiile din alte locuri nu au consecinţe atât de tragice. De fiecare dată când aud ştirile despre inundaţii, alunecări de teren, deşertificare s.a.m.d. îmi revine în minte aceeaşi întrebare obsesivă: sunt oare acestea consecinţe numai ale încălzirii globale? Părerile sunt împărţite şi este greu să spui tranşant că vina ne aparţine nouă sau umanităţii în general. Cert este că asistăm, pe zi ce trece, la dezvoltarea unor fenomene ciudate, despre care, de multe ori, nu aflam decât de la televizor. Iar impactul pe care-l aducem noi, ca locuitori ai acestei ţări, este unul negativ, care nu face altceva decât să accelereze fenomenele extreme.

Una dintre cauzele identificate atât de oficiali cât şi de observatorii simpli este despădurirea. Cu toate acestea, o puzderie de firme mici, medii şi mari îşi desfăşoară nestingherite activitatea de distrugere a pădurilor. Şi aceasta pentru că activitatea de distrugere este condamnată doar la nivel declarativ, în timp ce unii şmecheri îşi numără profiturile(ilegale din punctul meu de vedere). Degeaba apare la televizor Blaga condamnând vocal despăduririle. E fix praf în ochi atât timp cât interesele din spatele arcului guvernamental exercită o presiune ca această activitate să fie condamnată numai verbal. Şi, pentru a nu fi acuzat de partizanat politic, voi aminti că situaţia este neschimbată din 1989!

Dacă vă gândiţi că despădurirea barbară este cerută de vreo industrie din România vă înşelaţi. Odată tăiat, lemnul este prelucrat minimal şi exportat. O activitate de-a dreptul păguboasă. Ţin să amintesc un element hilar: pe vremea comuniştilor nici măcar un centimetru cub nu ieşea din România sub formă de cherestea deoarece la produsul finit adaosul comercial este de vreo câteva ori mai mare. Legislaţia laxă de acum a transformt pădurile româneşti în materie primă ieftină pentru europeni. O barbarie care ne costă infinit mai mult decât profiturile unor şmecheri.

Unii dintre jucătorii mari au intuit că, sub presiunea evenimentelor, jocul de-a despădurirea se apropie de sfârşit. Şi, pentru a profita la maxim pe ultima sută de metri, au dezvoltat o strategie de-a dreptul malefică: achiziţia de păduri prin interpuşi. Schema este simplă: o firmă mică primeşte avansuri babane pentru a cumpăra o pădure. Prin contract, firma se obligă să livreze "finanţatorului" o anumită cantitate de cherestea(de obicei 60% din pădurea achiziţionată), aşa că după achiziţie trece rapid la exploatarea în forţă a zonei. Avizele de exploatare pe care se bazează sunt obţinute semi-legal, iar promisiunile de reîmpădurire rămân numai pe hârtie. Până când statul "se prinde oficial" de schemă, pădurile respective sunt deja istorie, iar în urmă rămân nişte firme mici numai bune să fie lichidate pe banii aceluiaşi generos stat. Adevăraţii profitori pozează ca oameni de afaceri cu principii şi ies la înaintare cu pădurile pe care le-au achiziţionat şi pe care, chipurile, le conservă. Probabil, în scurt timp îi veţi vedea la televizor incriminând barbariile care se fac şi pledând pentru o exploatare responsabilă.

Este desigur un moment de cotitură, iar marea întrebare care se pune este dacă putem scăpa de această spirală de interese cu ramificaţii prin toate partidele şi instituţiile statului. Încercarea de a prinde hoţul asupra faptului este sortită iremediabil eşecului, aşa că singura măsură eficientă ar fi interzicerea exportului de cherestea. Stopând răul de la rădăcină se vor reduce substanţial exploatările ilegale, iar furtul din păduri nu va mai avea aceeaşi miză. Ştiu, e vorba de o soluţie radicală, dar, din păcate, am ajuns deja la momentul la care soluţiile normale efectiv nu funcţionează. Probabil că din afacerea exportului câţiva şmecheri ar pierde profiturile, iar statul ceva impozite. Dar, pe termen mediu şi lung, blocarea barbariei ar forţa dezvoltarea unei industrii a lemnului aici. Se gândeşte cineva la asta? Nu cred şi, probabil, anul viitor pe vremea asta vom vorbi tot despre inundaţii, tornade, alunecări s.a.m.d.

In spatele unei decizii

Ieri BNR a hotărât, extrem de previzibil aş spune, menţinerea dobânzii de intervenţie. Probabil era greu de imaginat o altă decizie deoarece ar fi putut semnaliza o slăbiciune şi o îngrijorare a Băncii Centrale în faţa evenimentelor imediate. Singurul element suplimentar care a atras atenţia în comunicatul BNR a fost faptul că instituţia se angajează să gestioneze ferm lichiditatea din sistem. Aceasta poate înseamna că va impune autoritar pe piaţa interbancară dobânzi apropiate de standardul de 6.25% .

Strategia adoptată de Isărescu este una de contrabalansare a măsurilor inflaţioniste induse de politica fiscală a guvernului . Plastic, putem spune că Isărescu va forţa menţinerea unui nivel fals pentru a permite lui Boc să beneficieze la maxim de măsura de majorare a TVA, sperând că pe medie situaţiile vor arăta OK. De-aici însă lucrurile încep să se complice deoarece un asemenea comportament induce bruiaj în sistem. Până acum experienţa ne-a arătat că nu poţi ignora realitatea prea mult timp şi că jocul pe muchie de cuţit are efecte dintre cele mai perverse.

Foamea de lichiditate este destul de mare în sistem. Aşa se face că, încă înainte de decizia Curţii Constituţionale, s-a remarcat o creştere accelerată a dobânzilor practicate de unele bănci pentru pasivele atrase de la populaţie. Cu toate că nu afişau, băncile negociau dobânzi mult peste nivelul de 8%(acceptat tacit ca nivel maxim în sistem). În prezent, depozitele de peste 8.5% au reintrat în oferta standard a unora, sugerând că la negociere se pot obţine bonificaţii superioare acestui nivel. E clar că nimeni nu ar atrage surse la aceste nivele dacă ar exista alternative mai ieftine. 

De asemenea, nu pot să nu remarc reîntoarcerea în forță a gărgăunilor de care vorbea Isărescu în urmă cu câteva luni(referindu-se cei care susțin un nivel de 5 RON/EUR). Nu numai că au reapărut, dar i-am identificat acolo unde nu ne-am fi gândit, anume în curtea BNR. Declarațiile lui Eugen Rădulescu(chiar dacă au mulţi de dacă) ne sugerează clar că, cel puţin la nivel de scenariu, există o asemenea ipoteză şi la Banca Centrala. Pe vremea exuberanţei legată de intrările masive în România spuneam că avem de-a face cu o pseudo-lichiditate, care nu se poate manifesta decât speculativ, pe termen scurt. Realitatea a dat dreptate celor care au intuit acest lucru! Acum, observ că se intervine în piaţă chiar şi prin intermediul duşmanilor(o strategie cu grad extrem de mare de risc), iar aceasta pe fondul liniştitor al unor declaraţii că nu e o mare tragedie dacă se măreşte cursul(subliniindu-se că important e să nu se panicheze populația).

Ce se va întâmpla în continuare e destul de clar. Probabil că pe termen scurt vom vedea o revenire în jos a cursului şi o menţinere a dobânzilor interbancare, acestea pe fondul unui eventual OK al FMI-ului(spun eventual întrucât mai păstrez o rezervă serioasă). E un respiro pe care şi-l permit momentan. Pe termen mediu şi lung, lucrurile nu vor rămâne aşa deoarece nu poţi trăi la infinit în imaginar. Politicienii nu cred că au înţeles încă un lucru elementar: o bancă centrală te poate ajuta, dar nu poate face minuni! Sunt ferm convins că acesta va fi un nou an dezastruos atât din punct de vedere al deficitului cât și, mai ales, al inflației. Iar economia va cădea cu cel puțin 3%!