Rolul aurului in criza din '30

Asia Europei

Pe data de 9 februarie scriam un articol lung(şi probabil plictisitor) despre lumea emergentă: Omul care tunde iarba. Doream să fac o trecere rapidă în revistă a situaţiei întrucât intuiam că a doua dezvoltare a crizei(mai dură decât prima) va veni dinspre emergenţi. Concluzia de atunci era următoarea: "Revenind la titlul articolului, putem spune că economiile emergente seamănă ca două picături de apă cu retardatul Jobe Smith din romanul lui Stephen King. Iar răzbunarea acestui Jobe economic poate fi extrem de dureroasă pentru toată lumea."

Nu mică mi-a fost mirarea când, zilele trecute, unul dintre cei mai citaţi economişti a fost Ken Rogoff, iar ceea ce a spus sună aşa: "There’s a domino effect. International credit markets are linked, and so a snowballing credit crisis in Eastern Europe and the Baltic countries could cause New York municipal bonds to fall."(sincer, mă aşteptam să mai dureze ceva timp până când să apară o asemenea informaţie la nivel de mass media).

Întrebarea pe care ţi-o pui imediat este de ce Europa de Est? Mai avem şi alte economii emergente pe lumea asta şi doar n-or fi tocmai ale noastre cele negative. Ei bine, lucrurile arată ca naiba, iar ceea ce veţi citi în continuare seamănă ca două picături de apă cu ... circuitul apei în natură.

Proaspăt scăpate de sub cizma murdară a tătucului sovietic, tinerele democraţii estice au alergat înfometate către libertate. Dezinvoltura, vivacitatea şi setea de a recupera rapid ceea ce au pierdut timp de 50 de ani le-a mânat către mirajul american. Pentru noi, esticii, Europa era "prea socialistă", singura opţiune viabilă fiind unchiul Sam. Iar asta s-a văzut limpede în politica de alianţe şi, mai ales, în economie. Numai că, pentru uşurarea parcursului, esticii au importat masiv doar o parte din modelul american: consumul. Aici "americanismul" prost înţeles al esticilor s-a potrivit de minune cu lăcomia Europei de Vest care, din dorinţa de a cuceri noi pieţe de desfacere, a alimentat cu credite distracţia copiilor din Est. Numai că morişca nu se putea învârti la infinit, iar criza începută în America a tăiat liniile de finanţare către Est creând un scurtcircuit radical. Cum economiile estice nu prea există, este limpede că nu are cine să plătească nota. Autorităţile din Est ridică din umeri pe bună dreptate. Grosul datoriilor sunt ale sucursalelor/filialelor băncilor vestice, iar acestea trebuie să-şi rezolne cumva problemele. Cifrele arată pe deplin amplitudinea dezastrului: Austria este campioana, având o expunere de 70% din PIB pe EE; următoarele clasate sunt Belgia şi Suedia (~ 25% din PIB fiecare), Grecia (~ 17% din PIB) şi Italia. Speranţele acestor ţări sunt legate de credinţa că economia estică nu este chiar atât de săracă pe cât o arată cifrele şi că, până la urmă, lucrurile se vor rezolva.

Numai că lucrurile sunt mai negre decât par. Un studiu dat publicităţii de IIF estimează că în 2009 fluxurile de capital privat destinate estului vor cunoaşte o cădere de la 254 mld. dolari în 2008 la aproximativ 30 mld. dolari. Asta e mai puţin decât necesarul de finanţare al României! Insuficient capitalizate, statele estice vor conduce băncile care operează pe teritoriile lor la nivele ale default-ului greu de imaginat acum. Mai mult ca sigur vom vedea căderi ale unor reţele bancare transnaţionale. O undă de şoc greu de suportat pentru vestici care-şi vor blestema lăcomia anilor trecuţi. Iar de-acolo până peste ocean nu mai e decât un pas!

De ce totuşi Asia Europei? Ideea mi-a venit când am citit unul din ultimele newsletter-uri ale lui Roubini în care se făcea o paralelă între EE şi Asia de Sud-Est din anii 95-95. În perioada de precriză, "tigrii" de-atunci aveau deficite de cont curent cuprinse între 3 şi 8.5% din PIB. Cei care-şi amintesc ce s-a întâmplat în acea perioadă, îşi pot face cu siguranţă o idee despre ceea ce se va întâmpla acum când deficitele de cont curent ale esticilor se scriu cu două cifre! Distracţia e aproape, păziţi-vă urechile de ţipete!

Toamna patriarhului

Prin noiembrie ne ridicam cu mânie proletară împotriva unui acord cu FMI-ul. Economia românească, cea care până atunci duduise, era solidă ca o stâncă, putând rezista oricărei intemperii externe. Tot atunci s-a respins atacul speculativ şi au fost înfieraţi cei care pariaseră pe un EUR de 4 RON. Meritau ticăloşii! Ca răspuns pervers, nişte unii de la o obscură agenţie numită S&P ne-au coborât rating-ul. Abuziv, evident. Nişte corupţi care nu-şi vedeau lungul nasului şi care, în loc să-şi pună cenuşă în cap pentru că au declanşat criza mondială, şi-au pus ratingul lor otrăvit asupra ţărişoarei noastre. Alţi corupţi, pe numele lor Fitch, ne-au pus acelaşi stigmat. Probabil "se vorbiseră" cu trădătorii de la S&P, altfel nu se explică. Şi, din cauza unor duşmani de clasă, am fost nevoiţi să suportăm dobânzi mari, să stăm pe baricadele revoluţiei şi să proiectăm un guvern blond care să ne salveze cu un buget profesional, astfel încât câinii orşului să nu mai muşte din noi.

Şi au trecut Crăciunul, Revelionul, Sf. Ion, Pelişorul şi alte câteva mese. Între timp, am aflat că se volatilizaseră 1 miliard de euro din rezerva noastră strălucită, în timp ce cursul stătea bine peste 4 RON/EUR. Duşmanii ne zugrăveau în culori sumbre, punându-ne pe picior de egalitate cu amărâţii. Numai că noi nu eram ca ăia. Noi eram diferiţi şi, pentru a demonstra cât suntem de diferiţi am constatat că ar fi ceva nevoie de bani în ţară. Evident, alternative sunt: FMI, UE si alţii. Cum adică am spus că nu de la FMI? Sunteţi voi nişte proşti, de fapt am spus că de la FMI vom lua, că ne vor sprijini ei. Numai agenţiile de rating ne-au interpretat greşit! Între timp au apărut iar unii cu o altă bazaconie: 4.5 RON/EUR. Evident, s-a ajuns prea departe. Cum adică să fim noi subprime-ul Evropii? Noi suntem fruntaşii, dar ne cam persiflează duşmanii. Răspândesc zvonuri şi ne denigrează fără să-şi dea seama că îşi taie singuri creanga! Spun că pe piaţa noastră nu se mai creditează sau că am avea deficite mari. Aiurea, vorbe aruncate în vânt! Noi, care avem experţi ştim cel mai bine unde suntem, iar restul sunt nişte fraieri care nu au habar cu ce se mănâncă economia. Ăştia, cu agenţiile lor de rating lucrează murdar. Nu înţeleg nimic, nu fac diferenţa între oaie şi capră. Noroc mare pe noi că-i avem pe-ai nostri care constată adevărurile supreme: că aici se creditează, că moneda stă pe baze solide sau că insula de stabilitate e aici, la noi. Sunt adevăruri supreme, pe care le împărtăşim în gura mare drept în faţa duşmanului. Iar asta este cea mai bună metodă de contracarare a crizei. Nu costă mult: doar o masă şi un roi de jurnalişti care să asculte jurnalul cruciadei noastre pentru că aşa se face totul pe lumea asta, în conferinţe de presă. În fiecare zi ne vom ocupa de câte un subiect sau de câte vreun duşman pe care-l vom înfiera anulându-i astfel efectele perverse. Vom discuta până târziu în noapte, ne vom alia cu alţii ca noi şi, până la urmă, vom învinge. Avem certitudinea câştigării acestui război pentru că folosim cele mai devastatoare arme e distrugere: microfonul şi imaginea. Toate războaiele au fost câştigate cu ele, iar al nostru va fi cel care ne va face istorie.
(...)
Orele erau târzii, iar duşmanul cu ochii săi sticloşi dădea ultimul atac într-o luptă inegală şi nedreaptă, o luptă în care, domnule general, bravii noştri soldaţi stăteau cu piepturile goale în bătaia puştii respingând acel atac murdar cu un ultim suflu de conferinţă de presă, lipind afişe peste tot, pe străzi, pe stâlpi, pe ultimele frunze îngheţate ale ale toamnei lui spre tărâmul întunecat al adevărului uitării, agăţat cu spaimă de zdrenţele putrede ale mantiei morţii şi străin de strigătele mulţimii dezlănţuite ce se revărsa pe străzi cântând imnuri de bucurie la aflarea morţii lui, străin pentru totdeauna de cântecele eliberărării şi de petardele sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspândiseră în lume vestea cea minunată că în sfârşit se isprăvise timpul infinit al eternităţii.

P.S. Faceţi vă rog abstracţie de diferenţa de clasă dintre un maestru şi un nimeni; nu am vrut decât să exprim o idee despre o realitate tembelă pavată cu multă prostie.

Amintiri despre viitor (2)

Dacă ieri discutam despre un scenariu pesimist, bazat pe modalitatea de reacţie a factorilor de decizie actuali, azi vom discuta despre scenariul optimist, numit de mine liberal. Înainte de a trece mai departe, aş vrea să precizez că aceste două scenarii nu sunt dezvoltări pe termen scurt ci pe un orizont mult mai lung. De asemenea, aşa cum am mai precizat, descrierea lor este intenţionat mai radicală decât va fi(dacă într-adevăr va fi aşa) deoarece vreau să se înţeleagă principalele caracteristici ale fiecărui scenariu.

Într-o oarecare măsură, cele două scenarii au o bază comună, adică actuala criză. Mai precis, rădăcina care va permite dezvoltarea oricăruia dintre ele se va constitui pe fondul eşecului măsurilor de contracarare a crizei actuale. Vreau să fie bine înţeles faptul că atunci când spun criză, mă refer la întreaga perioadă în care actualul model economic va mai funcţiona.

Dezvoltată la extrem, criza va pune sub semnul îndoielii totul. Acestea se văd încă de-acum: unii condamnă lipsa de reglementare, alţii băncile sau FED-ul sau orice altceva. Adâncirea extremă a problemelor, precum şi eşecul măsurilor de revigorare, vor crea un climat tensionat care va pune sub semnul îndoielii nu numai baza sistemului monetar actual ci baza întregii societăţi. Presiunea opiniei publice, adică a contribuabililor sătui să mai suporte un sistem falimentar, va forţa repunerea întregii economii mondiale pe noi baze(nu mă refer aici la întâlnirile sterile din prezent ale unor papagali gen Berlusconi, Sarkozy s.a.). Dar care pot fi acelea? Trebuie să recunoaştem că fiecare model a avut momentul lui de glorie urmat inevitabil de eşec. Stând şi judecând limpede, nu cred că putem scoate din pălărie un nou model. Să ne întoarcem la etalonul aur? Mulţi tind să-l idealizeze, dar trebuie să înţelegem că el şi-a trăit gloria, iar eşecul său a fost grandios. Să resetăm actualul model şi să începem totul de la zero încercând să evităm greşelile trecutului? Pare hazardat. Nu cred că va mai fi cineva de acord cu aşa ceva. Să renunţăm totalmente la ban? Nicidecum! Ar fi o ieşire din realitate şi o intrare în ficţiune.

Toţi cei care gândesc acum un sistem, uită rolul fundamental al banului: acela de convenţie, de unitate de măsură. Pornind de la această realitate, ar trebui să ne întrebăm care sistem monetar este mai bun. Iar răspunsul potrivit este unul singur: acela care se potriveşte cel mai bine interesului fiecăruia. Când spun "fiecare" mă refer atât la populaţie în întregul ei, cât şi la popoare, grupuri sau indivizi. Pare oarecum neclar ceea ce afirm, dar veţi înţelege exact unde vreau să ajung. Cert este că sistemul pe care trebuie să-l adoptăm va fi unul generic, unul care nu le exclude pe celelalte, dar care, în acelaşi timp, are un rol corectiv atunci când unul dintre sistemele subordonate începe să o ia razna. Acesta este motivul pentru care am numit acest al doilea scenariu liberal. Întrucât permite dezvoltarea oricărui sistem monetar imaginabil, dar, în acelaşi timp, împiedică dezvoltarea unor situaţii "fără acoperire" şi care în final pot conduce la criză.

Este posibil aşa ceva? Ei bine, există, este vechi de când lumea şi are şi un nume: trocul. Ştiu, deja vă gândiţi că aşa ceva este imposibil de implementat şi parţial aveţi dreptate. O economie bazată exclusiv pe troc este imposibil de conceput din cauza numărului mare de participanţi. Economia bazată pe troc a funcţionat excelent în perioada în care numărul participanţilor era mic şi s-a erodat în momentul în care participanţii s-au înmulţit şi, implicit, nevoia de complexitate a crescut. Un alt dezavantaj al sistemului bazat pe troc este impactul direct pe care fraudarea o are asupra sa. Este destul ca un participant să iniţieze o tranzacţie falsă pentru a induce un dezechilibru în sistem. Cu toate acestea, modelul poate deveni funcţional într-o singură condiţie: atunci când participanţii nu sunt indivizi ci state. Cu alte cuvinte, acest sistem funcţionează excelent numai atunci când este folosit ca bază pentru comerţul mondial.

Regulile sistemului sunt cât se poate de simple: pentru a avea trebuie să vinzi ceva, iar pentru a vinde trebuie să ai cumpărător. Noua monedă va avea acoperire în mărfurile şi serviciile prezente(atenţie, numai în cele prezente, palpabile, cumpărabile) şi va fi unica recunoscută în schimburile internaţionale. Este de la sine înţeles că, în acest sistem, producţia de monedă este posibilă numai prin producţia de mărfuri cumpărabile(masa monetară este elastica, şi, în acelaşi timp limitată). De asemenea, marele avantaj este că nu avem de-a face cu un sistem inflaţionist, valoarea monedei rămânând aceeaşi în timp. În ceea ce priveşte subsistemele, adică economiile naţionale, acestea pot rula sub modelul care le avantajează. Spre exemplu, o ţară cu nevoi de dezvoltare poate alege o economie inflaţionistă, în timp ce o ţară suficient dezvoltată poate face trecerea la un sistem neinflaţionist. Poate cel mai mare avantaj al modelului prezentat este, în final, slăbirea băncilor centrale şi democratizarea emiterii de monedă. Aceasta va fi posibilă numai în zonele/statele dezvoltate unde modelul economiei care se învârte în jurul unei bănci centrale devine neproductiv.

Pe o asemenea bază, economia mondială nu va fi ferită de furtuni, dar, în mod sigur, nu va mai avea parte de uragane. În plus, sistemul discreţionar actual în care un singur stat se ocupă de întreaga economie mondială va dispărea, instaurându-se o nouă "democraţie" atât la nivel mondial cât şi la nivel de individ.

După aceasta scurtă descriere a scenariului liberal se pune problema şanselor de reuşită ale acesuia. În principiu, acest scenariu este de neimaginat în prezent întrucât un asemenea model, simplu şi radical, i-ar face pe mulţi să-şi piardă din avantaje. De asemenea, în prima fază ar scoate la iveală toate minciunile pe care se fundamentează actualul sistem, conducând automat la pierderi extrem de mari pentru unele state. Aşa cum am precizat, şansele sale de reuşită sunt reduse. Am devenit însă optimist în privinţa lui când am auzit câteva opinii exprimate la Davos(în cadru mai mult sau mai puţin oficial). Există la ora actuală o întreagă categorie de lideri care vorbesc deschis despre avantajele acesui nou sistem sau despre democratizarea emiterii de monedă(imaginaţi-vă, spre exemplu, cum ar fi dacă eBay ar emite o monedă proprie, transnaţională şi având acoperire în mărfurile tranzacţionate), iar asta mă face încrezător. Totul depinde de tabăra care îşi va putea expune mai bine punctul de vedere şi de interesele momentului. Sper totuşi ca viitorul să fie unul normal, bazat pe principii ceva mai orientate către om şi să nu asistăm la o cedare totală a libertăţilor individului către stat. Ar fi mult prea sumbru.

Amintiri despre viitor (1)

Aşa cum am promis cu ceva timp în urmă, voi încerca să discut în cele ce urmează principalele efecte ale actualei crize. Cum de altfel cred că v-aţi obişnuit, nu am în gând să teoretizez la infinit actuala criză. Am făcut-o pe vremea când experţii şi exaltaţii ne vorbeau superior despre cum America va evita recesiunea sau despre cât de tâmpiţi sunt cei care-şi vând acţiunile. Prinzând gustul crizei, respectivii s-au blocat în discuţii sterile despre carenţele pieţei libere sau despre greşelile făcute de anumite instituţii înainte de declanşarea crizei. E simplu să vorbeşti la spartul târgului despre ceea ce s-a întâmplat. Divagând de la subiect, nu pot să nu remarc cum unii se aruncă în "discuţii docte" despre scăderea pieţei imobiliare acum, când e clar pentru toată lumea că bula speculativă imobiliară a fost o mare porcărie. Vreau numai să subliniez că, după umila mea părere, au existat numai trei blog-uri care în perioada de isterie imobiliară generalizată au vorbit pe şleau despre scădere: balonul-imobiliar.blogspot.com, romanianuda.blogspot.com şi, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, trenduri.blogspot.com. Dacă au mai fost şi altele, îmi cer scuze, dar eu nu prea am întâlnit în perioada respectivă opinii contrare atotştiutorilor "analişti imobiliari".

Revenind la criză, cred că avem de-a face cu ceva care ne va schimba profund. De asemenea, sunt convins că avem de-a face cu o criză mai mare decât cea din 1930 întrucât ceea ce se întâmplă acum are proporţiile unui seism devastator care, mai devreme sau mai târziu, va schimba din temelii actuala societate teleportându-ne într-o nouă dimensiune. În ceea ce priveşte dezvoltările ulterioare, cred în două scenarii la fel de plauzibile, dar cu şanse diferite de realizare: primul îl voi numi clasic, iar pe cel de-al doilea îl voi denumi liberal(fără nicio legătură cu vreun partid sau doctrină).

Scenariul clasic are cele mai mari şanse de reuşită întrucât suntem conduşi de o clasă politică incapabilă să înţeleagă noţiunile economice de bază. De asemenea, economiştii actuali(şi mă refer aici la elită, nu la târlicii pe care suntem obişnuiţi să-i vedem scoşi în faţă pe la noi) sunt tributari unui mod de gândire învechit care, de altfel, a condus economia mondială în actuala stare de fapt. În afara acestora, un rol extrem de important îl joacă interesele foarte mari ale unora pentru perpetuarea actualului sistem.

Scenariul la care mă refer acum, este echivalentul românesc al "pusului batistei pe ţambal". În cazul acestuia, rezolvarea crizei economice se va face din topor, la un nivel absolut arbitrar. Se va tipări monedă în exces, se va ascunde praful sub covor (prin intermediul naţionalizărilor sau al modelelor "bad bank"), finalizându-se probabil cu un "start de la zero" politic. Dacă vreţi, scenariul de care vorbesc este rezultatul punerii în practică a soluţiilor promovate de Roubini(în ultima perioadă acesta este un ante mergător al politicii economice americane, iar asta mă pune serios pe gânduri). Poate că pare aiuristic ceea ce spun aici, dar acest scenariu cred că este posibil în condiţiile în care, din punct de vedere matematic, ieşirea din actuala criză presupune intrarea în alta. Modelul care îmi vine acum în minte este Zimbabwe(aceasta este şi motivaţia unor investitori precum Schiff sau a Rogers atunci când le fac clienţilor recomandări de investiţii care în prezent par neinspirate, dar care îşi vor dovedi pe deplin utilitatea în viitor).

Evident, în cazul unui scenariu de acest tip, fenomenele negative se vor înmulţi, iar sistemul economic mondial va fi extrem de grav afectat. Diversitatea şi complexitatea actuală vor face ca dezechilibrele mascate de stat(e) să explodeze în zone diverse generând pierderi şi instabilitate. În aceste condiţii, se vor cere reglementări suplimentare care vor lovi în reglementările altor zone devenite între timp insuficient reglementate. Monstrul rezultat, va fi un hăţiş birocratic care va anchiloza societatea, generând mişcări haotice, corupţie şi instabilitate. O societate imposibil de condus în condiţii democratice, deoarece o democraţie nu poate funcţiona într-un sistem economic controlat. Şi cum atunci când democraţia nu funcţionează se găseşte imediat o dictatură care să-i sare în ajutor, ne-am putea confrunta cu o societate totalitară care ne va revela încă odată intuiţia lui Orwell.

Fie că vrem să credem sau nu, acesta este unul din pericolele care ne paşte. Ca o ironiei a istoriei, acest "microb" vine tocmai din ţara tuturor posibilităţilor sau a "libertăţilor depline". Iar vina pentru această criză nu o are dereglementarea anumitor pieţe ci tocmai reglementarea proastă a acestora.

Am început cu acest scenariu întrucât mi se pare cel mai plauzibil. Sunt numeroase voci influente care vorbesc de "viciile pieţelor libere" sau de "sistemul insuficient reglementat". Aceste opinii cred că sunt cele care ne vor împinge într-o nouă criză, mult mai perversă decât actuala. Şi spun mai perversă întrucât, ceea ce ar putea urma se poate constitui într-un coşmar construit pe o minciună mult mai mare decât cea actuală.

În partea a doua vom vorbi despre un scenariu la fel de radical, dar ceva mai optimist.

Abaddon exterminatorul

Totul a început de la presiunea băncilor cu expunere masivă pe Europa Centrală şi de Est. Acestea au cerut ajutoare masive pentru "salvarea fostelor economii comuniste". Evident, pe respectivii bancheri nu-i dureau decât propriile scaune, iar ajutoarele cerute erau menite a acoperi găurile pe care multe bănci le au(şi le vor avea) în urma falsului boom din est(creat tot de ele). Ba, mai mult, au existat instituţii financiare care au cerut ajutoare inclusiv pentru operaţiunile lor extracomunitare(în fosta Iugoslavie, Ucraina etc.), lucru inacceptabil pentru cineva cu picioarele pe pământ. În logica actualei crize şi al precedentelor create peste ocean, aceste cereri nu păreau deplasate, iar iniţiatorii lor au făcut un lobby nebun pentru susţinerea acestor scheme de ajutorare.

Este clar că intrăm într-una dintre cele mai dramatice perioade ale acestei crize. Dacă în SUA jocul de-a "piua" monetară tinde să ducă la disoluţia sistemului monetar actual, în Europa încep să se prefigureze fenomene similare celor de peste ocean. Nu vreau să fiu optimist fără rost, dar se pare că, sub preşedinţia cehă, politica economică din spaţiul european este ceva mai fermă(cel puţin la nivelul declaraţiilor). Iar când fac această afirmaţie, mă bazez pe declaraţia premierului ceh făcută la finalul întâlnirii cu Jean Claude Trichet: "BCE şi preşedinţia UE s-au pus de acord că o capitalizare excesivă a băncilor de către statele membre ar putea conduce la o renaţionalizare care ar submina unitatea pieţei comune".

Ce înseamnă aceasta este clar pentru toată lumea. UE a conceput un plan de ajutorare a sistemului financiar şi-atât. Cine reuşeşte să se salveze scapă, cine nu are locul asigurat în cimitir. Pare a fi un mod de abordare ceva mai pragmatic şi, în mod sigur, mult mai puţin costisitor pentru contribuabilul european. De asemenea, prin excluderea naţionalizării şi limitarea ajutoarelor, se încearcă abordarea crizei printr-o perspectivă total diferită de schema americană.

În cazul în care această modalitate de "atacare" a crizei va fi pusă în aplicare, o bună parte a notei de plată pentru falimentele bancare care vor urma va fi plătită de statele estice. În mod sigur se vor înregistra dezechilibre masive pe pieţele estice, iar monedele vor suferi corecţii greu de conceput acum. Numai că aceasta poate fi considerată o notă de plată pe care săracii trebuie să o suporte pentru că stau la masa bogaţilor.

Există oare altă alternativă? Probabil că da, dar mult prea costisitoare. Aveţi mai jos un interviu recent de-al lui Nouriel Roubini acordat Bloomberg. Soluţiile propuse de el par desprinse din "reţetarul standard american" şi mi-e greu să cred în eficienţa lor pe bătrânul continent. Oricum, reţineţi partea referitoare la "băncile prea mari pentru a fi salvate" şi trageţi singuri concluziile.

Zimbabwe School of Economics

Marc Faber într-un interviu despre "noul curent" economic:

Financiar Rescue Plan

Jim Rogers despre FRP într-un interviu realizat de Bloomberg TV:



P.S. Zilele acestea mă voi rupe aproape total de actualitate, aşa că vom face o scurtă pauză. Am mai programat un filmuleţ pentru mâine, urmând să ne revedem la începutul săptămânii viitoare.

Toboganul

Căderea SIF-urilor consemnată vineri nu este ceva extraordinar. În mai multe rânduri am atras atenţia că scăderile bursei nu s-au terminat. Şi aceasta în ciuda sfaturilor specialiştilor care sugerau că acum e momentul oportun. Unii "experţi" ne îndemnau să cumpărăm deoarece bursa a crescut în prima zi din an, iar acesta este un semnal clar că lucrurile vor sta bine. Evident, dacă am asculta opiniile acestor "vectori de opinie" semidocţi(cu feţe de analişti scrufuloşi) ar trebui să umblăm desculţi întrucât sfaturile respective au meritul că-ţi asigură cel mai scurt drum spre faliment. Dacă mai ţineţi minte, în urmă cu câteva săptămâni, se răspândise ideea că sunt unii care acumulează şi care se bucură nespus de scăderea SIF-urilor. Iată că am ajuns să trăim momentul în care cei care se bucurau în urmă cu câteva săptămâni să aibă motive şi mai mari de bucurie!

Revenind la scăderea de vineri, sunt tentat să o consider normală în condiţiile în care performanţa economică a acestor societăţi lasă de dorit. Dacă până acum creşterea s-a datorat unor titluri pe care aceste societăţi le aveau în portofoliu, iată că, în condiţii de criză, simpla deţinere a unor acţiuni nu mai ajută cu nimic. Ba uneori chiar dăunează(SIF2 nu va participa la recapitalizarea Bancpost). În altă ordine de idei, trebuie să fim conştinţi de faptul că, pe o piaţă liberă, existenţa acestor societăţi(în forma actuală) este ilogică. Are cineva o justificare coerentă pentru care CNVM-ul insistă asupra pragului de deţinere? A mai întâlnit cineva până acum o asemenea reglementare idioată? Evident că nu. Probabil cei care au luat această decizie se felicită întrucât contribuie la conservarea "tezaurului nostru naţional".

Având în vedere realităţile, tind să cred că aceasta nu va fi ultima scădere puternică pe care o vor înregistra SIF-urile în acest an. Cel mai probabil, la anunţarea rezultatelor trimestriale vom avea un al doilea val de scăderi. Pe ce mă bazez? Cred că în primul trimestru al acestui an rezultatele financiare ale băncilor vor fi descurajante, întrucât mă aştept la o creştere accelerată a cheltuielilor cu provizioanele. De asemenea, probabil că multe din cosmetizările sfârşitului de an(dacă au existat) se vor regăsi în rezultatele primului trimestru al anului curent. Luînd în considerare numai semnalele negative care cred că vor veni dinspre sectorul bancar avem toate motivele să ne aşteptăm la atingerea unor noi minime pentru aceste titluri.

What if..

Tichete

Duduia blondă de la turism e pe cale să impună legea tichetelor de turism. Mai mult, guvernul o consideră măsură anticriză, iar asta cred că e culmea tupeului. Sper să nu mă înjuraţi prea tare, dar eu sunt total împotriva chestiilor făcute pe tichet. Până la urmă, importanţi sunt banii pe care-i încasezi, nu tichetele care, în afară de faptul că introduc distorsionări în economie, nu au niciun avantaj. Mai mult, cred că îmbogăţesc inutil câteva companii care tind să formeze un monopol.

Turismul, aşa cum bine ştim, este poate cel mai neperformant sector. Exemplele care-mi vin în minte sunt dintre cele mai odioase: chelnerii de la mare(experţi în încărcatul notei de plată), hotelurile cu gândaci în ele, staţiunile în paragină şi multe, multe altele. Ceea ce se numeşte turism la noi este departe de standardul unei ţări normale. În primul rând, nu i-aş spune turism, ci industrie de vândut masă şi cazare, întrucât despre asta e vorba. Oriunde te-ai duce nu ai parte de altceva, decât de nişte oameni care-ţi vând camere sau mâncare. Nu există oficii de informaţii turistice, iar obiectivele sunt, de cele mai multe ori, lăsate în paragină. Aţi văzut pe undeva pe la noi autobuze turistice(au vrut să introducă unul în Braşov, dar după ce a fost achiziţionat, beneficiarul, adică primăria, s-a prins că nu încape pe străzile vechi ale oraşului) sau carduri de muzeu? Aţi văzut servicii turistice gen "turul oraşului cu bicicleta", ghizi ai oraşelor, tururi tematice sau ceva care să scoată oraşele noastre din categoria dormitoare? Evident nu. Exemple sunt mii şi dacă ne-am apuca să le enumerăm nu am face altceva decât să plictisim întrucât nu cred că există om în această ţară care să nu se fi lovit de aberaţia denumită turism autohton. Oricum, pentru a fi onest, voi aminti faptul că fac parte dintre cei care, decât să-şi petreacă concediile în ţară, preferă să nu le mai facă.

Ei bine, când lucrurile stau atât de prost, vine o fătucă blondă care vrea să pună pe tapet o aberaţie: tichetul de turism. Şi vrea s-o facă după ce a mai avut două idei măreţe:turismul ecumenic şi transformarea Bucureştiului în staţiune balneară. Tichetul de turism va forţa renunţarea la prima de concediu şi oferirea, în locul acesteia, a unui tichet. Care tichet nu poate fi folosit decât în ţară. Măsura, protecţionistă de altfel, are ca scop obligarea românilor la concedii interne. Credeţi că se va întâmpla ceva bun? Evident că nu. Probabil vor apărea câteva firme prietene care vor monopoliza emiterea de tichete câştigând enorm dintr-o activitate banală. De asemenea, măsura va fi generatoare de corupţie, dezvoltând o piaţă gri a tichetelor nefolosite. Vor apărea false unităţi de cazare care nu vor avea alt scop decât "spălarea" tichetelor nefolosite, va dispărea competiţia în turism(de altfel n-a fost vorba de aşa ceva până acum), iar serviciile vor cunoaşte o depreciere masivă.

Ideea nu-i aparţine duduii. Au mai vrut s-o pună şi alţii în aplicare, dar s-au oprit la timp întrucât această aberaţie presupune cheltuieli inutile. De altfel, nici nu cred că poate rezista prea mult, putând fi atacată de către Comisia Europeană.

Evident, avem de-a face cu o nouă inutilitate. Poate că măsura ar fi fost corectă într-o ţară în care infrastructura turistică este ireproşabilă. La noi însă, înainte de pomeni e vorba de investiţii şi ceva mai multă onestitate.

Nimic

Astăzi l-am văzut pe preşedinte destul de stresat. Evident, fătucile ştiriste au insistat pe declaraţia legată de contractul cu Sterling, ratând cireaşa de pe tort, anume nemulţumirea exprimată de Băsescu la adresa băncilor străine. Dacă mai ţineţi minte, prin decembrie trăgeam semnalul de alarmă referitor la presiunile pe care anumite instituţii şi guverne le vor face pentru "binele tuturor". Cred că momentul a sosit, iar declaraţia preşedintelui a fost destul de exactă, cu subiect şi predicat. Oare o fi primit preşedintele "mesajul de încurajare" din partea unor binevoitori care se pregătesc să ne viziteze? O fi fost înştiinţat asupra notei de plată pe care ar trebui să o plătim?

Dacă stau bine să analizez, mi se pare extrem de târzie această reacţie. Până acum ar fi trebuit pus la punct un program de contracarare a eventualelor probleme care ar putea rezulta dintr-o tăiere a liniilor de finanţare. Însă pot paria că nu avem nimic.

Ultima carte: Flooding-ul

Aşa cum a promis, administrația Obama a început în forță. Planul de 819 miliarde al lui Obama a trecut ieri şi de Senatul SUA. În paralel, Secretarul Trezoreriei Timothy Geithner a dat publicităţii planul de stabilizare care se poate ridica, în final, la 2 trilioane. Da, aţi citit foarte bine: două trilioane de dolari! Este vorba de cea mai masivă inundare cu lichiditate din istoria omenirii(ar mai fi ce-i drept şi Zimbabwe, dar prefer să mă refer la ţările care doresc să trăiască în realitate). Faceţi calculul sumelor cheltuite de administrațiile americane în ultimele cinci trimestre și veți ajunge la niște valori fabuloase. Eu unul m-am plictisit să adun! Dar remarc rapiditatea şi naturaleţea cu care s-a trecut de la câteva miliarde(la începutul lui 2008) la câteva triliarde(astăzi). Oare anul viitor despre ce sume vom vorbi.

Planul ilustrat de Geithner cuprinde două componente. Prima se referă la cumpărarea activelor ilichide şi costă jumătate din sumă(1 trilion). Cealaltă jumătate va fi destinată creditării populaţiei şi companiilor(celălalt trilion). Simplu şi americăneşte: "If all else fails, hit it with a bigger hammer". Iar pentru a pune lucrurile pe tapet, Geithner a declarat detaşat: "I want to be candid: this strategy will cost money, involve risk, and take time". Într-adevăr, sună foarte promiţător. Cam la fel de promiţător a sunat şi planul lui Paulson!

Înainte de a trage concluziile, nu-mi rămâne decât să observ reacţia extrem de promptă a pieţelor. Imaginea spune totul, fără a fi nevoie de alte comentarii. Dacă vă mai amintiţi, aceeaşi reacţie au avut-o pieţele şi în ziua investirii lui Obama, iar asta spune multe despre încrederea pe care o au investitorii în noul preşedinte. Am amintit acest episod pentru cei care nu au înţeles faptul că roţile nu sunt învârtite de hoarda isteroidă care s-a adunat în ziua Z a învestirii, ci de cei care priveau pesimist din ring.

Nu prea mai sunt multe de comentat. Cred că acum se joacă ultima carte a americanilor. Dacă acest plan nu va reuşi vom asista la o prăbuşire istorică a SUA, aşa cum se poate întâmpla numai în ţara care a adus pe lume Hollywood-ul, goana după aur şi visul nebun transformat în realitate.

P.S. Ar mai fi o întrebare de om simplu: oare ce tehnologie folosesc americanii ăştia la tiparniţe?

A inceput foamea

Cu toate că aveam în plan dezbaterea unui alt subiect, prefer să discut astăzi despre ideile rezultate din întâlnirea dintre Isărescu, Pogea şi bancheri. Un fel de masă rotundă a disperării, unde fiecare a încercat să paseze pisica spre celălalt. În final s-a încercat desenarea unei strategii care ne-ar arunca undeva în anii '90i.

Să le luăm pe rând. În primul rând, Pogea a venit să spună vorbe mari despre lucruri mici. A vorbit, între altele, de odioasa moştenire(ştiţi vreun guvern de până acum care a trăncănit mai puţin de 6 luni despre cât de proşti erau predecesorii?), de economie în general, de buget s.a.m.d. În ceea ce priveşte bugetul, nu voi afirma decât că este construit pe nişte baze total nerealiste, iar dacă în acest an se reuşeşte înregistrarea unui deficit mai mic de 6%, înseamnă că avem de-a face cu o performanţă. În ceea ce priveşte restul subiectelor, cred că este destul de simplu să vorbim frumos despre nimic. La fapte stăm mai prost!

Isărescu a creionat fluxul banilor aşa cum şi-l doreşte în clipa de faţă: băncile creditează statul prin cumpărarea de titluri, iar statul, mai departe, finanţează economia prin investiţii masive în diverse dude. Asta ar însemna întoarcerea în perioada 1996-2000. Mai ţineţi minte? Băncile colectau bani de la populaţie, bani pe care-i plasau la Ministerul Finanţelor. Iar din această "speculaţie" îşi asigurau o bună parte a profiturilor. Vremurile nu mai sunt aceleaşi, iar reţeta de-atunci în mod sigur nu se mai potriveşte acum. Pe de altă parte, aş fi curios să ştiu de ce s-a ajuns la concluzia că statul ar fi cel mai potrivit actor pentru resuscitarea economiei. Dacă nu mă înşel, până acum statul nu a generat altceva decât corupţie şi nu văd de ce rezultatul actual ar fi diferit. Oricum, nu trebuie să ne facem mari probleme întrucât cei care ar trebui să cumpere certificate nu prea au cu ce. Iar când au, cred că preferă să acopere găurile băncii mamă.

Şugubeţi, bancherii au prins din zbor dorinţele celor doi şi au început cu cererile. Cum scăderea rezervei minime nu mai puteau să o pună pe tapet, propunerea surpriză a fost prelungirea perioadei până la executarea silită. Este una dintre cele mai periculoase măsuri, iar propunerea făcută arată disperarea unor bancheri. Voi explica pe scurt la ce se referă aceasta. Până acum perioada maximă acceptată era de 90 de zile. Aceasta nu înseamnă că în 90 de zile se trece la executarea clientului ci că, la o întârziere mai mare de 90 de zile, banca este obligată să constituie provizion la 100% din suma creditului. Pentru a-şi reduce cheltuiala cu provizionul banca este obligată să treacă rapid la executarea silită a clientului întrucât orice sumă recuperată se constituie în venit. Mărirea acestei perioade are un efect pervers întrucât eliberează pentru moment nişte bani din provizioane, rostogolind cheltuielile actuale în viitor. În plus se măreşte perioada de constituire a provizioanelor intermediare. Aceasta este doar o îmbunătăţire pe hârtie întrucât, un client care nu a adus banii timp de 90 de zile, în mod sigur nu se mai gândeşte să treacă pe la bancă. Între timp, restanţele se acumulează, iar la executare sumele care trebuie recuperate sunt mult mai mari. Alt rateu marca Gheţea!

Ca o concluzie, pot spune că am asistat la o întâlnire fără rost, unde s-au discutat vorbe . Nu cred că piaţa românească are capacitatea de a acoperi găurile şi dezechilibrele bugetului. Trebuie să recunoaştem că, în acest moment, singurele soluţii viabile sunt FMI şi UE. Dar FMI nu este acceptabil întrucât din nou suntem în campanie electorală, iar restricţiile pe care le-ar impune sunt de neacceptat într-o asemenea perioadă! Cu toate acestea, trebuie să conştientizăm care sunt priorităţile naţionale. Nu de alta, dar când ne vom trezi din visare s-ar putea ca FMI să nu mai aibă bani.

Omul care tunde iarba

Mai ţineţi minte vremurile de exuberanţă economică? Perioadele în care fluvii de bani curgeau dinspre ţările bogate, când lumea era împărţită între manufacturieri(emergenţii) şi speculanţi(naţiunile bogate). Era o perioadă în care puteai ridica o companie de la zero, iar listarea la bursă se făcea în câţiva ani. Şi, dacă printr-o minune ai fi avut nevoie de credit, obţinerea acestuia era floare la ureche.

În această perioadă au cunoscut o dezvoltare fabuloasă fondurile de investiţii cu grad ridicat de risc(hedge funds). Vehicule financiare complexe, lucrând cu instrumente sofisticate şi strategii de investiţii aproape obscure, hedge funds-urile şi-au tras seva din lumea emergentă. La un moment dat nu părea nimic exagerat ca un băieţel abia ieşit din şcoală să vină să-ţi propună o strategie bazată pe tranzacţii pe piaţa rusă, investiţii imobiliare în Kazahstan sau pachete de acţiuni la nişte firme impronunţabile din Bangladesh. Toată lumea urmărea cum unii se îmbogăţeau pariind pe creşterea pieţelor din ţările emergente, iar asta i-a făcut să-şi piardă capul. Dat fiind faptul că zona paradisiacă în care mulţi încă îşi pun speranţele e în fierbere ,m-am gândit să "dăm un tur de orizont" şi să încercăm să intuim ceea ce urmează.

Pe la începuturile crizei s-a crezut că ţările exportatoare de petrol precum Rusia şi cele din zona Golfului Persic sunt ferite de criză. Într-adevăr, nimic nu prognoza ceea ce avea să urmeze, mai ales că în cursul anului trecut, pe fondul unor speculaţii masive, preţul petrolului a crescut de câteva ori. Această bogăţie imediată a creat premizele unei creşteri fabuloase dublată de o explozie a optimismului. Reţeta a fost similară cu cea din SUA: credite din ce în ce mai mari, investiţii grandioase şi, în final, probleme acute de finanţare. Gândiţi-vă numai cât costă terminarea construcţiilor faraonice din Dubai.

În Rusia, indicatorii macro prezintă o economie în derivă care, sub povara datoriilor, riscă să se prăbuşească. Criza financiară a lovit puternic sistemul bancar rusesc şi a condus la o presiune extremă pe rublă. Aceasta, cu toate intervenţiile băncii centrale având ca scop încetinirea deprecierii, continuă să cadă antrenând după sine creşterea restanţelor şi deprecieri ale indicatorilor celor aproximativ 1000 de bănci ruseşti. De altfel, de curând, Banca Centrală a Rusiei a început retragerea autorizaţiilor de funcţionare pentru mai multe instituţii din cauza deprecierii indicatorilor(rate scăzute ale capitalurilor de bază şi capacitate scăzută sau incapacitate de rambursare a datoriilor) .

Fenomene similare se prezintă în toate statele ex sovietice. Kazahstanul - pe care l-am pomenit la începutul acestui articol - are de asemenea un sistem bancar extrem de fragil şi se confruntă cu scăderi masive ale imobiliarelor. Recenta devalorizare a tenge-ului a redus costurile de producţie ale exportatorilor de petrol şi, prin această mişcare, se speră că situaţia se va stabiliza. Dacă în Kazahstan pare a fi cât de cât sub control, în Belarus a fost nevoie de intervenţia FMI pentru stabilizarea situaţiei. Aflat sub cizma politică a Rusiei, Belarusul merge în derivă pe fondul căderii cererii pentru produsele sale, al lipsei ajutorului rusesc şi al scăderii accelerate a rezervei valutare. În aceste condiţii, prima măsură luată sub presiunea FMI a fost aceea de devalorizare a rublei din Belarus cu aproximativ 20%. Situaţia nu numai că nu este stabilizată, dar riscă să degenereze. Ucraina, aflată într-o profundă contracţie economică, pare a se confrunta în acest an cu un deficit bugetar masiv, pe fondul scumpirii cheltuielilor cu achiziţia de gaze şi al căderii exporturilor. Datoria externă şi situaţia politică precară sunt, de asemenea, elemente îngrijorătoare care tind să destabilizeze economia ţării.

În Asia, situaţia este, de asemenea, îngrijorătoare. China speră să aibă o creştere economică de 6%, dar şansele sunt destul de mici. Cei mai mulţi analişti nu văd posibilitatea unei creşteri mai mari de 5% din cauza scăderii accelerate a exporturilor. De asemenea, nici cererea internă nu stă pe roze, aşa că sunt toate şansele ca ţintele fixate de guvern să nu fie atinse. Oricum, bazându-se pe generoasa piaţa internă, China pare deocamdată departe de problemele celorlalte state emergente. Această percepţie este încurajată şi de obscuritatea sistemului financiar chinez care, cel puţin până acum, nu a dat semne de derapaj, dar m-aş mira să nu fie afectat de euforia investiţională de până acum un an. Pakistanul a dublat efectele negative ale crizei mondiale cu o situaţie politică de-a dreptul explozivă. Problemele teritoriale pe care le are cu India, precum şi poziţionarea sa în relaţia cu SUA sunt menite a accentua problemele economice întrucât, la ora actuală, fluxurile financiare ale acestei ţări sunt practic ştrangulate. Rezerva valutară a Pakistanului este de numai 3 miliarde de dolari, punând sub semnul întrebării capacitatea de finanţare a datoriilor. De asemenea, moneda naţională s-a depreciat cu 15%, iar presiunile asupra acesteia sunt în continuare mari. India pare ceva mai pregătită, dar are probleme serioase în ceea ce priveşte creşterea necontrolată a populaţiei. Creşterea economică, în cazul unui scenariu pesimist, urmează să fie de doar 4.7%, iar în cazul optimist de 6.8%(cf. S&P). Ambele valori sunt insuficiente dacă ţinem cont de numărul extrem de mare de locuri de muncă care trebuie create. De asemenea, India tinde să-şi piardă locul de outsourcer al lumii pe fondul unei mişcări de reinternalizare practicată în special de către companiile americane. Oricum, la fel ca şi în cazul Chinei, India are avantajul unei pieţe interne generoase(dar extrem de săracă). Coreea de Sud, altădată tigrul asiatic, are probleme generate de investiţiile în capacităţile de producţie care acum se dovedesc a fi fost supradimensionate. În paralel, băncile au finanţat dezvoltări imobiliare "fără acoperire", iar acum au intrat într-o criză profundă. Cu toate acestea, situaţia financiară a Coreei de Sud pare bună, dacă privim prin prisma rezervei valutare de peste 200 mld. dolari, mai mult decât suficientă pentru acoperirea datoriilor pe termen scurt.

Întorcându-ne pe bătrânul continent, remarcăm că Europa de est reprezintă zona cu cea mai mare probabilitate de aterizare forţată. Statele din această regiune au ca şi caracteristici comune deficite mari de cont curent, pieţe bancare dominate în proporţie de până la 90% de bănci străine şi, implicit, o dependenţă foarte mare de finanţarea externă. De asemenea, statele estice pot fi foarte uşor victime ale intereselor mai-marilor Europei care sunt dispuşi să se uite mai mult către ograda proprie, lăsând în mâna hazardului restul problemelor. Dacă până acum finanţarea deficitelor se făcea din credite şi investiţii, criza financiară le-a crescut costul creditării, iar "conducta investiţiilor" s-a oprit brusc. Cele mai afectate state sunt, de departe, statele Baltice. Combinaţia dintre deficitele uriaşe de cont curent (în Letonia peste 20%) şi ratele fixe de schimb pot conduce în orice moment la crize financiare radicale. În ceea ce priveşte aceste state nu se pune problema dacă ci când va avea loc dezastrul. Ungaria are una dintre cele mai mari datorii guvernamentale din zonă(aprox. 80%) şi o previziune de contracţie a economiei cu 1%. În acelaşi timp, pe fondul limitărilor bugetare şi al scăderii salariilor consumul intern scade continuu. Ajutorul FMI pare a fi stopat căderea de acum câteva luni, dar situaţia continuă să fie tulbure. Bulgaria, vecina noastră de la sud, are o datorie externă de aproape 100% din PIB, un deficit de cont curent de peste 20% şi un curs fix. Cu toate că, teoretic, este abonată la cădere, sunt pozitive excedentul bugetar şi creşterea economică prognozate pentru anul în curs. În ceea ce priveşte România, am scris foarte mult pe acest blog: deficit mare de cont curent, deficit bugetar mare(dacă în 2008 am avut 5%, este posibil ca anul acesta să depăşim 6%) , datorie externă mare(celor care doresc să scoată în evidenţă faptul că mare parte din datoria externă este privată, le recomand acest articol al lui Ilie Şerbănescu) şi risc mare de depreciere a monedei naţionale cu implicaţii directe asupra indicatorilor bancari. Mai mult, faptul că suntem într-un an electoral va avea, în mod sigur, implicaţii asupra performanţelor noastre.

Acesta a fost turul de forţă pe care l-am făcut prin zonele emergente ale lumii. Ceea ce am vrut să demonstrez este faptul că, peste tot lucrurile stau prost(contrar celor care cred că există insule de stabilitate). În plus, statele emergente îşi arată acum gravele dezechilibre care, în perioada de euforie, erau tratate ca fenomene marginale, "inerente unei dezvoltări accelerate". Ceea ce se va întâmpla va fi, cel mai probabil, reintrarea acestor economii în normalitatea de dinaintea "bunăstării aplicate cu forţa". Numai că, prin această "reîntoarcere la origini", cei care vor încasa loviturile vor fi tot statele de la care a pornit nebunia întrucât economiile emergente pur şi simplu nu au cum să plătească preţul dezvoltării lor accelerate. Acesta poate fi cel de-al doilea val al crizei, mult mai radical decât primul.

Revenind la titlul articolului, putem spune că economiile emergente seamănă ca două picături de apă cu retardatul Jobe Smith din romanul lui Stephen King. Iar răzbunarea acestui Jobe economic poate fi extrem de dureroasă pentru toată lumea.

Gloom, Boom & Doom

Desigur, un interviu cu Marc Faber, "tătucul" Gloom Boom & Doom report. Interviul a fost acordat Bloomberg TV. Vizionare plăcută şi optimism moderat!

Vremea tacerii

Rămân surprins de avântul revoluţionar pe care l-au luat politicienii în ceea ce priveşte concesiunea făcută firmei Sterling. Apreciez dăruirea cu care se aruncă întru demascarea duşmanului de clasă ameninţând cu desecretizări. Judecând logic, mi se pare perfect legitimă o asemenea iniţiativă întrucât este de neînţeles existenţa unor clauze secrete atunci când faci afaceri cu statul. Dacă în cazul diverselor contracte care ţin de siguranţa naţională(în general cele din zona armatei, a serviciilor secrete etc.) poate fi înţeleasă noţiunea de secret, în ceea ce priveşte restul contractelor nu văd rolul secretizării. Eu, contribuabil fiind, trebuie să ştiu exact pe ce se duc banii mei. Întrucât mă declar de acord cu acest lucru, trebuie să apreciez eficienţa cu care politicienii sunt gata să desecretizeze anexele acestei hotărâri. Ceea ce mă nedumereşte însă este lipsa de voinţă din partea autorităţilor române în ceea ce priveşte desecretizarea contractului de privatizare al Petrom. Deja răbdarea mea a cam ajuns la limită întrucât, la guvernare s-au cam perindat toate partidele importante şi nu am simţit din partea niciunuia vreo dorinţă specială de a desecretiza acest contract. Dacă mai punem la socoteală şi că această privatizarea fost votată în parlament, cred că avem de-a face cu un fenomen cel puţin bizar. Totuşi, în cazul Petrom a fost vorba de cedarea tuturor rezervelor ţării în condiţii, zic eu, nu prea avantajoase pentru noi. În cazul de faţă este vorba doar de două concesiuni(probabil tot în condiţii dezavantajoase, naiba ştie!). Ciudat nu?

Un alt element care mi-a trezit interesul este faptul că acest scandal s-a iscat aproape imediat după pronunţarea sentinţei în procesul intentat Ucrainei. Oare respectiva hotărâre nu avea aceeşi greutate şi înainte de pronunţare? O încredinţare directă şi o anexă secretă nu era la fel de gravă şi în urmă cu câteva zile? Totuşi, vânzoleala produsă în jurul acestui subiect pare suspect de concertată pentru a fi naturală. Părerea mea este că această "descoperire" putea fi un excelent subiect de atac în campania electorală, ca să nu mai vorbim de o posibilă anchetă cu tamtam a DNA-ului. Nu vi se pare ciudat că dintr-o dată explodează un scandal despre care nimeni nu a suflat nimic până acum?

Nu voi trage nicio concluzie în acest articol. Voi lansa totuşi trei întrebări asupra cărora puteţi să meditaţi, dar vă rog ca în comentarii să nu pomeniţi nume de companii(ştiu că ştiţi, doar de-aia citiţi blogul ăsta nu pe cel al Simonei Sensual :-) ).

1. Există vreo companie care a semnat un contract cu Ucraina pentru exploatarea zăcămintelor în eventualitatea în care România va pierde procesul de la Haga?
2. S-a schimbat ceva după sentinţa pronunţată la Haga? Simte cineva că-i fuge pământul de sub picioare din cauza acestei decizii?
3. Noi suntem chiar atât de proşti? Şi dacă da, de ce?

Precizare: "Tiempo de silencio" este un roman aparţinând lui Luis Martin-Santos.

Confruntarea valutara

Citesc în Ziarul Financiar seria de articole a lui Adrian Vasilescu. Evident, ca de fiecare dată, consilierul BNR ne înfăţişează o lume feerică, unde se dau lupte, se fac alianţe(asta n-a spus-o, dar sună bine :-)) şi unde funcţionează o lege implacabilă: legea pendulului. Aflăm cu stupoare tot mecanismul care a făcut ca, datorită acestui efect de pendul, euro să piardă, în timp ce leul a început să demareze furios.

Ar fi foarte interesantă opinia domnului Vasilescu, dacă nu am ţine cont de câteva realităţi. Spre exemplu, în luna decembrie 2008 din rezerva valutară s-au evaporat aproximatv 1 miliard de euro. Oficialii BNR ne-au declarat atunci că această scădere a fost cauzată de diferenţele de curs, dar nici până-n ziua de azi nu-mi dau seama ce curs au folosit pentru reevaluarea rezervelor. Mai degrabă bănuiec faptul că o bună parte a acelui miliard a fost jertfită pe altarul menţinerii unui curs de sub 4 RON/EUR. În ianuarie, din rezervă s-au volatilizat încă aproximativ 300 milioane EURO. Despre această sumă nu ni se spune nimic, BNR preferând comunicarea seacă a intrărilor şi a ieşirilor din rezervă.

Este clar că dincolo de pendulele lui Vasilescu se află o mult mai pământească luptă între BNR şi restul lumii. Este de neînţeles cum la nivelul BNR există percepţia că sunt mulţi cei care au acumulat euro şi aşteaptă o creştere în vederea obţinerii unor câştiguri fabuloase, sugerându-se că aceştia, alături de exportatori şi speculatori ar fi motorul creşterii cotaţiei. Eu cred că principalul element al actualelor tensiuni este numai şi numai situaţia economică precară a României. Am mai repetat-o de-o mie de ori până acum: nu putem trăi la infinit pe credit şi prin iluzii. Sunt ferm convins că asta o ştiu foarte bine şi oficialii BNR. Ceea ce nu înţeleg sunt motivele care stau la baza acestui misterios joc de-a "baba oarba", dominat de mişcări haotice. Până la urmă, sub presiunea realităţii, cursul va ajunge la nivelul de echilibru fie că vrea sau nu cineva. Prin continuarea jocului împotriva curentului nu facem altceva decât să întârziem momentul zero şi să radicalizăm efectele acestei întârzieri. Fac parte dintre cei care cred că reforma nu se poate face prin politică monetară. Mai mult, sunt ferm convins că în perioadele de criză încercarea de contracarare a efectelor strict prin politica monetară face mai mult rău decât bine.

În concluzie, nu-mi rămâne decât să aştept oprirea pendulului lui Vasilescu şi intrarea noastră în lumea reală. În timpul acestei aşteptări, poate se va găsi cineva care să înţeleagă că, înainte de privitul cu speranţă către farul călăuzitor numit BNR, ar trebui să se treacă la reformă. Sunt ferm convins că atunci şi Isărescu ar răsufla ceva mai uşurat.

Imperiul de carton

Vestea că Josef Pröll, ministrul austriac de finanţe, va face prin Europa de Est are rolul de a ne îngrijora. Aşa cum am atras atenţia într-un articol mai vechi, există o presiune puternică venită dinspre această ţară pentru susţinerea băncilor proprii. Ceea ce ar dori domnii austrieci ar fi ca noi, în prostia noastră, să conştientizăm faptul că, deşi băncile respective sunt instituţii pur private, este datoria noastră să le capitalizăm. Şi când spun a noastră, mă refer la statul român care ar trebui să bage adânc mâna în buzunar pentru a oxigena respectivele instituţii.

Oficial, domnul Pröll vine în ţările estice "pentru a promova un plan de protecţie a băncilor austriece". Ce-nseamnă asta? Simplu. Probabil ţările respective ar trebui ca, alături de statul austriac, să facă front comun întru apărarea vaşnicului interes austriac pe aceste pământuri. Şi, pentru a da greutate vizitei sale, băncile austriece au început un transfer masiv de fonduri către băncile mamă(asta conform unei declaraţii a celui de-al doilea om în stat). Dacă acest fenomen este adevărat, înseamnă că Pröll poate să negocieze "cu pistolul pe masă", adică ameninţând că, în cazul în care nu obţine ajutorul dorit, pot apărea fenomene radicale. Dacă vă întrebaţi de unde putem da noi bani, probabil domnia sa are deja răspunsul: un împrumut de la UE garantat de statul român. Altfel nu văd niciun motiv pentru care Pröll să se coboare în plevuşca estică.

Pentru a înţelege şi mai bine disperarea domniei sale, voi aminti doar că, în conformitate cu unele informaţii, expunerea instituţiilor financiare austriece pe Europa de Est este de aproximativ 230 mld. EUR, adică 68% din PIB-ul Austriei. Aceasta înseamnă că Austria ar fi practic sufocată în cazul unor derapaje ale estului europei. În aceste condiţii, nu cred că banii respectivi vor fi folosiţi pentru continuarea creditării în Est mai ales că această zonă devine din ce în ce mai periculoasă.

Prin gura aceluiaşi Geoană, se pare că se prefigurează o soluţie: „Nu pot să le spun să vină cu bani de acasă, dar poate găsim împreună un pachet, împreună cu BNR, cu băncile comerciale din România, cu factorul politic european, care are şi el o influenţă asupra băncilor respective, şi să ne apucăm să credităm economia reală, pentru că principala problemă dincolo de buget, dincolo de presiunea socială, este că în acest moment nu mai există credit în economia reală din România. Şi se sufocă firmele acestea. Trebuie să le salvăm cu orice preţ”.

Sunt sincer îngrijorat de această perspectivă. Este clar că, în condiţiile în care austriecii deţin o halcă importantă din sistemul nostru bancar, ne pot forţa să facem diverse concesii. Cred însă că trebuie să ne menţinem fermi. Cum nu deţinem o bancă de stat puternică s-ar putea să ne coste, dar există soluţii alternative de creditare a economiei. Trebuie să înţelegem că, la cât suntem de săraci, nu ne putem permite să aruncăm cu banii pentru salvarea unor instituţii care nu ne aparţin(evident, dacă se pune problema salvării acestor instituţii). În cazul în care cedăm acestor şantaje riscăm să ridicăm nota de plată la valori insuportabile pentru contribuabilul român. Şi asta numai pentru a sprijini un imperiu de carton.

Update:
- Reacţia preşedintelui Basescu referitoare la finanţarea băncilor româneşti de către bancile mamă;
- Replica Erste Group la declaraţia Preşedintelui.

Davos - vorbe-n vant

În mod normal ar fi trebuit să nu scriu despre acest subiect întrucât, dincolo de câteva isterii care nu-şi aveau locul, Davos n-a însemnat nimic. Nu m-am numărat printre cei care au privit cu speranţă către acest forum întrucât - din punctul meu de vedere - singurii care au acest drept sunt proprietarii de hoteluri din zonă. Până la urmă ,ei sunt singurii care văd binefacerile acestei întruniri.

Dacă până acum Davos-ul era un simbol al bunăstării, al celebrării profiturilor exorbitante şi al optimismului opulent, iată că lucrurile s-au schimbat la 180 de grade, ediţia din acest an fiind ceva mai discretă. Lăsând la o parte chestiunile de culise, pot spune că mi-au atras atenţia figurile ceva mai crispate ale participanţilor, mesajele mult mai rezervate şi doza de optimism redusă la maxim. Doar suntem în criză, iar speech-urile participanţilor mi-au confirmat încă odată faptul că mai marii planetei sunt cam abulici în ceea ce priveşte strategia pentru depăşirea crizei(dacă va mai avea cine să depăşească ceva).

Referitor la bănci, am fost surprins să remarc din partea unora o speranţă că situaţia îşi revine sau că suntem pe drumul spre revenire. Asta în condiţiile în care falimentele bancare încă nu s-au oprit(numai în SUA au mai dat faliment trei bănci regionale), iar guvernele luptă din greu pentru oprirea căderii libere a instituţiilor financiare. În ceea ce priveşte viitorul acestui sector, mi-au rămas în minte cuvintele guvernatorului Băncii Centrale a Italiei, Mario Draghi: "In the end, what we want is a financial industry and banking-sector industry where you have more capital, less debt, more rules and much stronger supervision". Asta ar însemna atât revenirea băncilor la funcţia lor de bază cât şi o mai mare atenţie acordată managementului riscului(una din idei ar fi interzicerea externalizării riscului). Acum, dincolo de speranţele unora sunt curios să ştiu care vor fi acele bănci care vor rezista. În ceea ce-l priveşte pe Draghi, nu înţeleg de ce n-a aplicat până acum acum acea supervizare strictă, preferând o dezvoltare bezmetică şi riscantă a unor bănci din peninsulă.

Un alt subiect care a fost aprig dezbătut a fost cel al protecţionismului. Extrem de hilar a fost faptul că Putin şi Wen Jiabao au combătut protecţionismul erijându-se în cavaleri ai libertăţii. Evident pe cei doi numai interesul de moment i-a unit, iar intervenţiile lor au fost susţinute de către cancelarul german Angela Merkel (ştiaţi că în prima campanie electorală a fost acuzată că nu ştie care e diferenţa între salariul brut şi net?) şi de către premierul Gordon Brown. Trecând peste interesele unora, este clar că putem ateriza într-un haos total dacă ne vom întoarce la protecţionism. Din acest punct de vedere, subscriu opiniilor lui Gordon Brown care, de altfel, mi s-a părut a fi unul dintre cei mai rezonabili vorbitori.

Cu privire la noi, veştile pe care le-am recepţionat sunt mai degrabă proaste. Preşedintele Azerbaijanului, Ilham Aliyev, a declarat că ţara sa nu mai este dispusă să aştepte la infinit finalizarea proiectului Nabucco. Nu pot să nu asociez acest anunţ cu prezenţa lui Putin. Aş putea paria că a fost un aranjament al premierului rus care a dovedit că şi-a pregătit temeinic prezenţa la Davos. Cu toate acestea, este clar că azerii pierd aşteptând o Uniune Europeană anchilozată să finalizeze un proiect de câteva miliarde de euro. Dacă stăm să ne gândim bine, este vorba de securitatea energetică a continentului, dar asta se pare că nu contează prea mult în ochii tâmpi ai birocraţilor comunitari.

Ca o concluzie generală putem spune că am asistat la o nouă întrunire seacă. Dincolo de scandalul dintre premierul turc Tayyip Erdogan şi Shimon Peres, scandal în urma căruia Erdogan a fost întâmpinat ca un erou la întoarcerea în Turcia, nu s-a petrecut mare lucru. Doar discursuri sforăitoare, înţepături fine şi tandreţuri mondene. Sau vorbe-n vânt, aşa cum am spcificat şi în titlu.

Pentru mai multe informații citiți și:

• Davos finds no answers to crisis
• In depth coverage of Davos 2009