Chile - o tragedie care nu se va termina niciodată

În anul 1970, în fruntea Republicii Chile ajunge preşedinte Salvador Allende. Era o perioadă romantică pentru republica sud-americană căreia comuniştii sosiţi democratic la putere îi promiteau un viitor de aur. Măsurile loate şochează toată lumea. „La vía chilena al socialismo”, programul economic al lui Allende, era unul pur comunist care viza, în paralel cu majorările salariale ale muncitorilor şi pensionarilor, un val de naţionalizări în industrie(minele de cupru), sistem bancar şi agricultură. Au loc îmbunătăţiri substanţiale ale sistemului de sănătate, iar învăţământul prinde aripi prin intermediul unui program consistent de şcolarizare. În general, regimul lui Allende a avut o publicitate externă favorabilă, beneficiind de imaginea unor personalităţi de prin rang, precum poetul Pablo Neruda care a servit ca ambasador al ţării în Franţa.

Popor şi populaţie

Sunt oameni pe care-i simţi aproape instantaneu că sunt români şi în care ştii că poţi avea încredere. Oameni care respiră româneşte într-un mod atât de natural, fără pic de falsitate şi fără a încerca să amplifice cumva acest lucru. Îi găseşti pe unde te aştepţi mai puţin, atât pe vârful unui multe cu turma de oi cât şi la conducerea unei companii sofisticate. Adevăraţii români sunt distribuiţi uniform pe toată suprafaţa acestei ţări. Şi, repet, absolut totul e natural în comportamentul lor, fără urmă de falsitate sau îngâmfare. Aceşti oameni formează ceea ce numesc eu poporul român.

Cum va distruge tandemul Iohannis-Orban sistemul de pensii

Ca să înţelegem ticăloşia şi amatorismul jupânilor butonari care au obţinut ilegal controlul ţării nu avem nevoie de documente clasificate sau de studii aprofundate. E necesar să trecem doar de declaraţiile sforăitoare ale influencerilor prostovani şi să citim „pas cu pas” ceea ce propun cei doi „tragicomici” ai politicii noastre, anume beţivul Orban şi prostovanul nostru naţional, Plăvanul. Cu alte cuvinte, lucrăm cu materialul clientului, nu cu ipoteze sau alte artificii.

Şi tu, Barna?

Mulţi suferă de orbul găinii în ceea ce-l priveşte pe Barna, limitându-se la „perversa de pe Târgul Ocna” pe care-a încasat-o de la Plăvan. Într-adevăr, bastârca pe care şi-a luat-o e una dură însă, ceea ce nu se vede e că ea nu are atâta legătură cu Plăvanul sau cu PNL.

Toţi analiştii mai mult sau mai puţin politici se limitează la chestiunea de suprafaţă, anume că Plăvanul i-a tras-o lui Barna. Şi, spun ei, a făcut-o pentru a-i tăia aripile useristului astfel încât acesta să nu intre în turul 2, unde l-ar fi încurcat teribil. E o judecată falsă. În orice scenariu, Barna nu intră în turul 2. Chiar dacă s-ar retrage Veorica, locul ei ar fi luat nu de Barna, ci de Diaconu! Ceea ce s-a întâmplat la europarlamentare e o excepţie generată de o supra-umflare a unei formaţiuni fantomatice. Chestie la care se pricep de minune „serviciurile”.

Trump şi de la capăt

Lupta care se dă la Washington e una crâncenă. Pe de o parte, beneficiind de o campanie media isteroidă, democraţii încearcă să-l suspende pe Trump. Nu zic că n-ar fi posibil, mai ales în condiţiile în care în joc a intrat întreg statul subteran american. Numai că, într-o asemenea situaţie, consecinţele ar putea fi mult mai violente.

De partea cealaltă, Trump şi apropiaţii săi strâng dovezi împotriva statului subteran american. Aici e vorba de o mare parte a CIA, de foştii săi şefi şi de o groază de agenţi şi analişti ai instituţiei. Avantajul lui Trump e dat de faptul că, într-o oarecare măsură Justiţia americană e independentă. Când un judecător e pus în faţa probelor irefutabile trebuie să dea decizia corectă. Nu-i ca la noi unde mult prea mulţi sunt tentaţi să-şi vândă sufletul pentru postul călduţ pe care-l ocupă cu ajutorul „băeţilor din serviciuri”.

Ecuaţia siriană

Mai nimeni nu înţelege ce se întâmplă în Siria. Trump vine cu o retorică ieftină, turcii îşi văd de treabă în timp ce toată lumea se uită cu perplexitate într-o zonă din care nu se mai înţelege nimic. Aparent doar. În realitate treburile sunt cât se poate de simple.

Facts

1

PIB-ul României a crescut cu 35% de când „Ciuma Roşie” a preluat guvernarea de la de la „Guvernul meu”, recte Cioloş. Care „Guvern al meu” reuşise în doar un an să producă ţării un dezastru de proporţii: creşterea deficitului bugetar, scăderea drastică a colectărilor de taxe şi impozite, blocarea economiei, ştrangularea absorbţiei de fonduri etc.

Marea Mafie

Când Plăvanul a fost chemat la Casa Albă aşa cum chemi chelnerul la cazino, Trump i-a trasat nişte sarcini legate de afacerile de corupţie ale lui Biden, zis şi Prostovanul. Acum, prin prisma renumelui lui Biden de posesor al unui creier deficient, ar trebui să vă daţi seama că, între el şi Plăvan n-are cum să nu se dezvolte o relaţie nativă de simpatie. Doar sunt pe aceeaşi baricadă a IQ-ului insuficient. Însă asta nu e singura poveste sulfuroasă.

Biciul fermecat

În urmă cu vreo doi ani(sper să nu mă înşele memoria) spuneam că producătorii de telefoane mobile din China nu se mai uită la marile nume din industrie, precum Samsung sau Apple, ci concurează doar între ei. N-o să vă spun ce-a fost la gura criticilor mei, doar mă legam de monştrii sacri pieţelor. Cum pot să spun ceva de Samsung, care Samsung e liderul absolut?

Iată că a venit momentul adevărului. Samsung şi-a închis ultima fabrică de telefoane pe care-o mai avea în China, cea din Huizhou. Cota de piaţă a companiei coreene pe piaţa din China a scăzut de la 20% - cât avea în vremurile bune - la sub 1% în prezent. Vedetele pieţei chinezeşti se numesc Huawei(36%), vivo(19%), Oppo(18%), Xiaomi(12%), etc. Samsung nu mai există! Iar Apple vine abia după cei enumeraţi, cu o cotă de doar 6%, în scădere drastică.

Mlaştina

Dacă m-ar pune cineva fi să caut un indicator relevant pentru starea unei naţiuni nu m-aş uita la indicatori palpabili gen PIB sau la alţii ideatici precum „Fericirea Internă Brută” din Bhutan. M-aş opri la un indicator greu măsurabil, dar esenţial şi foarte uşor de perceput de la nivelul străzii. N-o să vă întind curiozitatea la maxim şi-o să vă spun încă de acum cum se numeşte acest indicator: „gradul de degenerare” sau, prescurtat, GD.

Din însăşi denumirea sa ne putem da seama că e greu măsurabil. Teoretic ar trebui să iei un eşantion reprezentativ de populaţie şi, pe baza acestuia, să stabileşti ce procent de indivizi degeneraţi ai. Teoretic spun, deoarece practic ar fi mult mai dificil întrucât ai avea probleme serioase în ceea ce priveşte construirea eşantionului. Dincolo de eşantion, probabil vă gândiţi la greutatea de identificare a degeneratului. Cum faci să introduci pe cineva în această categorie? La prima vedere pare greu, dar e mai simplu decât vă imaginaţi.

Există o metodologie nu doar clară, dar şi simplă de definire a imbecilului. Totul e descris într-o carte pe care o citeşti în aproximativ douăzeci de minute: „Legile fundamentale ale imbecilităţii umane” a lui Carlo M. Cippola. Celebrul profesor de istorie a economiei a reuşit ca, în doar câteva pagini, să „separe apele” într-un mod remarcabil. Dacă n-aţi citit-o, daţi fuga la librărie sau furaţi-o de unde apucaţi întrucât e revelatoare. Pe scurt, Cippola formulează cinci legi ale imbecilităţii, după cum urmează:

1. Omul subestimează numărul imbecililor care-l înconjoară.
2. Probabilitatea ca un om să fie prost nu depinde de alte calităţi ale sale.
3. Prostul – este acea persoană a cărei acţiune produce pierderi altor oameni şi lui însuşi inclusiv.
4. Deștepții mereu subestimează potențialul distructiv al proștilor.

Legea nr. 3 dă împarte oamenii în patru categorii: naivii(N) - cei care acţionează în defavoarea lor, dar aduc beneficii altora,  deştepţii(D) - cei care acţionează atât în favoarea lor cât şi a celorlalţi, infractorii(I) - cei care acţionează în favoarea lor, dar în defavoarea celorlalţi şi proştii(P), cei care acţionează atât în defavoarea lor cât şi a celorlalţi. 

Cu acest bagaj teoretic la teşcherea, ne dăm seama limpede că identificarea degeneraţilor e mai simplă decât ne-am imagina. Simplitatea metodei însă, în mod paradoxal, face aproape imposibil de calculat la modul riguros procentul de degeneraţi dintr-un eşantion deoarece ar fi nevoie să observi o perioadă de timp fiecare individ în parte pentru a-l putea include în una dintre cele patru categorii. Însă, la fel de adevărat este că, la nivel de grup, GD e simplu de perceput. Îţi poţi da seama rapid dacă un grup de oameni are un grad de degenerare mai mare decât un alt grup. La fel stau lucrurile şi la nivelul naţiunilor: amestecându-te printre oamenii simpli, îţi poţi da seama cam care e gradul de degenerare al acelei naţiuni fără a sta să faci calcule complicate. 

De cele mai multe ori, gradul de degenerare al unei naţiuni se poate determina din studierea conducătorilor împinşi în faţă de acea naţiune. Trump, Macron, Merkel sunt răspunsuri depline în ceea ce priveşte gradul de degenerare al naţiunilor pe care le conduc. E limpede că gradul de degenerare e mare atunci când alegi un prost, un infractor sau un naiv deoarece ştii sigur că-ţi faci un rău iremediabil prin această alegere. 

Să luăm acum cazul nostru. Nu doar că suntem conduşi de-un prost suprem - Plăvanul, dar la fiecare nivel iese în frunte un alt prost. Indiferent că ne place sau nu, realitatea tragică în care ne scufundăm e că pe ăştia noi i-am adus la putere, astfel încât e de-a dreptul banal de constatat că gradul de degenerare al naţiunii e unul înfiorător de mare. 

Sondajele dau un procent covârşitor, de peste 40% în favoarea Plăvanului. Înţelegeţi ce spun? Peste 40% îl preferă pe Plăvan, în ciuda dovezilor irefutabile de prostie şi ticăloşie. Alţi 12%-14% o au în preferinţe pe Veorica şi un număr similar pe Barna. În cazul votanţilor de „Veorica” ne e limpede cum stă treaba, dar, totuşi, cât de prostovan trebuie să fii ca să-l votezi pe Barna? Privind cu un ochi la lista de candidaţi şi cu celălalt la preferinţele electoratului ne rezultă că doar un procent de aproximativ 20% din populaţie e nedegenerată. Chiar şi acest procent ar putea fi mult mai mic de-atât, doar Legea 1 ne spune limpede că, în general, suntem tentaţi să subestimăm numărul imbecililor.

Acestea fiind zise, vă întreb sincer: ce mai e de făcut? Cu un asemenea procent covârşitor de degeneraţi, naţiunea e realmente paralizată. Practic nu mai avem nicio şansă. N-am avut noi şanse în Interbelic, atunci când a ieşit la lumină o generaţie sclipitoare de tineri. Cum am putea avea acum, când suntem copleşiţi de degenerare? Credeţi că mai avem vreo cale de ieşire? Eu unul sunt sceptic şi mă gândesc că doar soluţiile extreme ne-ar mai putea salva. Ştiu că aşa gândesc doar oamenii dezarmaţi, care se simt neputincioşi. 

Dincolo de scenarii şi gânduri, cred totuşi că e util să înţelegem cam care e raportul de forţe. Şi, mai mult, odată ce-am înţeles, pasul următor e acela de a-i căuta pe cei care nu-s imbecili şi a încerca să-i uneşti cumva într-o comunitate. Comunitatea non degeneraţilor, aceasta cred că e singura cale de salvare la care ne mai putem gândi. Chiar dacă e mică, cel puţin îi poate oferi fiecăruia dintre cei care mai sunt normali în ţara asta anormală un minim suport. Altfel, în cazul în care ne vom complace în continuare în actuala stare de fapt, mai devreme sau mai târziu vom fi înghiţiţi de mlaştină. Gândiţi-vă bine la asta!

Bani murdari

Iqbal Khan, un private banker care intenţiona să plece de la Credit Suisse, s-a trezit că face obiectul unei filări. Aflându-se în centrul Zurich-ului cu sotia sa, şi-a dat seama că e urmărit insistent de o maşină. A frânat, a reuşit să ia câteva instantanee cu urmăritorii săi şi s-a plâns poliţiei.