Uite americanii/ Nu-s americanii

Prin societatea noastră civilă este o fâțâială demnă de milă. Care mai de care iese în față, bătându-se cu pumnu-n piept cum că „el știa de câteva luni”. Măi, să fie! Așadar, iaca, doar eu sunt ăla care a aflat atunci când scriau ucrainenii despre subiect. În rest, în stânga și-n dreapta, doar oameni informați! Asta e, o înhățăm și pe-asta, doar știm bine că „după război mulți viteji se-arată”. Doar că partea interesantă abia acum urmează și pe asta n-o înțelege mai nimeni.

Ce-a avut Trump de-a retras soldații de-aici? Chipurile trebuie să reechilibreze situația în alte colțuri ale lumii, cel puțin asta ne-a spus cu subiect și predicat tefeleul de la Ministerul Apărării. Acum nu i-aș lua-o în nume de rău. E posibil să nu fi înțeles, exact așa cum Țoiu n-a priceput motivul pentru care a convocat-o Rubio. Ea, săraca, a mers acolo bănănăind șabloane precum o curcă plouată, în timp ce ăla i-a spus cu subiect și predicat că SUA își redimensionează bazele din România. Iar ea, în creieru-i bântuit de vidul cosmic, a bănuit că asta înseamnă creșterea efectivelor. Acum și Moșteanu, preluat de toată media autohtonă, ne spune că SUA au nevoie să-și suplimenteze forțele militare din alte părți ale lumii. Într-adevăr, mi se pare justă explicația, mai ales în condițiile în care acele „alte părți ale lumii” înseamnă Fort Riley, Kansas, locul unde s-au dus trupeții americani dislocați din România! 

Acum, să-mi fie scuzată expresia, dar doar un prost poate crede că SUA - în criza bugetară care o încearcă - și-ar retrage soldații plătiți de România(că doar turcu' mioritic plătește aici felicitările, masa și dansul) pentru a-i duce în SUA unde să fie plătiți de la bugetul Unchiului Sam. Așadar, devine clar că alta e socoteala și-o veți înțelege imediat.

Oricum ați da-o, mișcarea este una cât se poate de transparentă: singurul motiv pentru care soldații ăia au plecat de-aici ține strict de înțelegerile pe care Trump le are cu Putin. Fără doar și poate, retragerea din România este un moment simbolic, un semnal pe care Administrația Trump îl dă Moscovei, solicitându-i trecerea la punctul următor. Dar care poate fi acesta?

Nu vă uitați în Ucraina deoarece nu cred că pasul următor va fi în Europa. Aici treburile par tranșate și, dacă vreți, ceva îmi spune că s-a agreat asupra revenirii la acel „not an inch” încălcat grosolan de SUA&NATO. Altă miză pentru retragere nu există. Iar momentul este unul de-a dreptul fabulos.

Dacă vreți să găsim un moment congruent al istoriei, vă voi spune că ceea ce s-a întâmplat acum este similar ca importanță căderii Zidului Berlinului. Cu alte cuvinte, acum suntem undeva în 9-10 noiembrie 1989. Știu, veți spune că aberez, că halucinez, dar v-am dat un moment similar ca importanță din istoria recentă! 

Dacă vreți am și alte evenimente istorice care rimează teribil de bine. De exemplu, aș putea spune că plecarea trupelor americane, din punct de vedere simbolic, e un fel de Retragere Aureliană. Imperiul se retrage de la periferii deoarece trebuie să-și scurteze liniile de apărare. Motivele de-atunci sunt identice celor de-acum. Imperiul e sleit, nu mai face față luptei obositoare cu dușmanii externi și, mai ales, cu cei interni. Retrăgându-se, caută să-și mai salveze ceea ce mai poate fi salvat. Doar că nu mai e mare lucru. Până acum a tot blufat, iar în momentul de față tremură în fața perspectivei ca vreunul dintre cei de la masă să „dea cu sec”.

Ce rămâne în urma Imperiului? Fix ceea ce-a rămas mereu: un imens grup de nătângi, de lingăi care, până acum erau obișnuiți să aibă spatele asigurat de „Înalta Poartă”. Care „Înaltă Poartă” s-a volatilizat, lăsându-i față în față cu supușii ai căror colți sunt însetați de răzbunare. Chestiunea e mult mai simplă decât pare: până acum periferiile imperiului nu aveau relevanță economică, dar se salvau politic. Acum spatele politic a dispărut și totul a rămas în aer. Puterea merge în virtutea inerției până când omul simplu va constata cu ochiul liber că „regele e gol”. Iar atunci să vedeți frumusețe!

„Nu, nu-i așa!” - vor striga unii. „Ai uitat că Europa îi sprijină?” Nu, în general eu nu uit nimic, doar că am propriile întrebări, din care cea mai relevantă este „Cine e Europa?”. Și, mai ales, „ce se va alege de ea?”. Trump, dacă vreți, caută cu disperare să scape de Europa, adică să termine cu NATO. Și cum poate face asta? Ar putea, de exemplu, să rupă tratatul prin părăsirea bruscă a alianței. Însă ce credibilitatea ai mai avea dacă te-ai auto-sabota, aruncând la gunoi un tratat pe care tocmai tu, din rațiuni istorice, l-ai fondat? Și-atunci cum ar putea găsi ieșirea? Ideea e că, din punctul de vedere al diplomației americane ieșirile de acest tip se fac după un tipar extrem de clar, pe care vi-l voi descrie în continuare.

Pasul unu al unei astfel de acțiuni este cel de reframing, de schimbare a narațiunii. În acest pas absolut toate elementele pe care se mizase la crearea unui tratat sunt combătute. Cel de-al doilea pas este cel al fabricării alternativelor, adică cel în care, peste noapte, apar „inițiative independente” menite a face același lucru pe care-l face tratatul din care SUA vrea să iasă. Cel de-al treilea pas este cel al „morcovului și bâtei”, în care morcovul e reprezentat de diverse „cedări”, iar bâta e reprezentată de acțiuni efective de retragere. Penultimul pas este cel la nivel politic intern, în care clasa politică(Congresul), think tank-urile și media americană ajung la un „consens” în ceea ce privește necesitatea abandonării respectivului tratat. Iar ultimul pas este cel de etapizare, în care SUA se retrag treptat. Inițial totul pare o „restructurare”, după care se fac diverse negocieri zgomotoase cu partenerii în urma cărora aceștia își asumă diverse elemente anterior gestionate de SUA, totul pentru a da exemplu de control. Mai mult, se vor găsi „argumente istorice” din care să rezulte că SUA nu pleacă, ci rămâne ancorată. Cu toate că ultimul pas realizează ieșirea de facto a SUA din tratatul respectiv, mai sunt doi pași esențiali pentru salvarea imaginii publice: cel de gestionare a reacțiilor externe - prin care se trimit mesaje clare în zonă din care să rezulte că că „retragerea nu e un semn de slăbiciune, ci o redefinire”, SUA rămânând adânc implicată în respectivul tratat, chiar dacă nu mai e parte a sa - și cel de gestionare a imaginii în care limbajul ar fi foarte atent controlat, prin evitarea unor termeni duri, precum „dizolvare” sau „desființare”, aceștia urmând a fi înlocuiți de „recalibrare”, „redeployment of responsibilities” s.a.m.d.

Ei bine, cum arată acum NATO, privit prin intermediul tradiției diplomatice americane? SUA au renunțat la Ucraina pe care au vârât-o în ograda Europei cu dispoziția seacă: „spălați-vă pe cap cu ea!”. Narațiunile în ceea ce privește NATO sunt de mult schimbate, Trump vorbind despre NATO cu apelativul „ei”, adică exact ca ceva extern, din care SUA nu face parte. De exemplu, referitor la armele eliberate Ucrainei, Trump a dat asigurări că „vor fi plătite de NATO”, cu alte cuvinte, Bugetul SUA nu va fi afectat! De asemenea, am văzut deja retorica privind necesitatea unei armate europene, care să-și asume mai mult din obiectivul de apărare a continentului. „ReArm Europe Plan”/„Readiness 2030”, este clar parte a „instituțiilor alternative” care trebuie să apară, iar vânzarea de arme e compensată de retrageri spectaculoase de trupe. Asta în timp ce, teoretic, SUA înrăutățesc limbajul diplomatic la adresa Rusiei, înaintând inclusiv sancțiuni drastice. „SUA ne-a introdus mai multe sancțiuni acum decât pe vremea lui Biden” - spunea însuși Putin într-o întâlnire a cărei menirea era întărirea sentimentului patriotic al soldaților. Absolut tot se petrece după un tipic exact ca la carte.

Contraofensiva europenilor este una cât se poate de disperată și radicală. Ei caută să contracareze tentativa lui Trump după „liniile de apărare” stabilite în timpul Administrației Trump. Care-s acestea? În principal piedici din partea cozilor de topor din statul subteran american, la pachet cu acțiuni de incitare a Rusiei, în speranța obținerii unei reacții prin intermediul căreia să se poată solicita declanșarea Articolul 5 al NATO. Toată nebunia cu dronele rusești și acum cu baloanele meteorologice din Belarus care închid aeroporturi din proximitate sunt simple scenarii menite a „responsabiliza SUA”. Și, probabil, cel mai vizat element ar fi un atac al Rusiei către un stat NATO, iar pentru aceasta europenii forțează narațiunea „rachetelor cu rază lungă de acțiune eliberate Kievului”.

A fost mult prea marketatul „Program Flamingo” prin intermediul căruia Ucraina a dezvoltat intern o rachetă cu rază lungă de acțiune, utilizând tehnologie occidentală(în principal livrată de Anglia). Ceea ce a ieșit a fost un bluf de zile mari. Rachetele Flamingo zboară la 50 metri înălțime și o fac cu o viteză atât de mică încât există inclusiv filmări din dronă care urmăresc racheta pe traseul său. Știri precum „O rachetă Flamingo se îndreaptă spre Moscova” fac deliciul presei ruse, la fel ca pantera bulgărească scăpată de la grădina zoologică. În mod evident, toate au fost date jos, doar neatenția putând face posibilă ca o astfel de rachetă să-și atingă ținta.

Posibilitatea Tomahawk s-a încercat a fi utilizată pentru a permite europenilor să elibereze rachete cu rază lungă de acțiune Kievului. S-a dorit un fel de angajament precum cel în care nemții au trimis tancurile în Ucraina, beneficiind de garanția că SUA vor trimite la rândul lor tancuri acolo. Acum au beneficiat de un sprijin al statului subteran american, care generase inclusiv buzz-ul că „eliberarea rachetelor e iminentă”. Ce s-a întâmplat? Trump le-a tăiat brutal aripile.

Există posibilitatea unui atac major rusesc? Răspunsul este mai degrabă nu, dar asta depinde inclusiv de acțiunile ostile desfășurate de occidentali în Rusia. Când șeful FSB a anunțat că SAS și MI5 intenționează să lovească TurkStream, Rusia a trimis un mesaj clar de linie roșie. Ceea ce a însemnat că „vor exista consecințe”. Care pot fi acestea? Cu siguranță Rusia nu se va mai antrena cu vreo altă națiune într-un război de uzură. În Ucraina are nevoie să ducă războiul în felul în care se duce deoarece rușii îi percep pe ucraineni ca pe frați. Ori fratele poți să-l bați, dar n-ai voie să-l omori. De aceea intervenția Rusiei în Ucraina e chirurgicală din punctul de vedere al victimelor civile. Puteți fi siguri că statele occidentale nu vor avea parte  e un asemenea tratament! Fără doar și poate opțiunea Rusiei va fi una radicală, de pacificare totală, prin trimiterea unui Oeșnik la Paris sau, mai nou, a unui Poseidon pentru Londra. Va însemna însă asta o revenire a SUA pe poziție de forță?

Personal nu cred! De fapt, tradiția diplomatică americană îi va face să creeze un spectacol disproporționat pe la organizațiile internaționale(ONU, de exemplu), unde să condamne, timp în care în presa internă se răspândește scenariul cu moartea definitivă a planetei. Astfel, bazându-se pe acest element, SUA nu vor activa Articolul 5 deoarece se va vorbi atunci de „necesitatea găsirii unei căi de mijloc”. Mesajele ar fi unele de genul: „SUA acţionează pentru a stabiliza situaţia şi a preveni o conflagraţie nucleară globală; schimbările de angajament sunt măsuri de gestionare a riscului, nu abandon”. Asta în timp ce presa globală ar da ascultare părții rusești care ar prezenta dovezile agresiunii statului respectiv asupra Rusiei, motiv pentru ca SUA să considere că statul respectiv a acționat unilateral, punând în pericol toate țările Alianței. Ceea ce i-ar sufla vânt în pânze lui Trump pentru a marketa pe plan intern necesitatea ieșirii din NATO deoarece „iată la ce riscuri expunem SUA”. După care se va merge pe același parcurs.

Ceea ce însă e cât se poate de logic e determinarea americanilor de a părăsi Europa pentru a mai salva ceea ce se poate salva. Și, probabil, pentru a hali Groenlanda la pachet, cu binecuvântarea rușilor, desigur. Am spus-o de mai multe ori și o repet: SUA nu mai e capabilă să asigure securitatea lumii. Are de ales între două scenarii: cel al unei căderi controlate și cel al unei continuări a luptei pentru supremație până când, subit, își vor da duhul. Trump încearcă prima cale, după ce Biden a încercat-o pe cea de-a doua. Asta e realitatea, asta e lumea. Adevărul e că, din nou, americanii au venit pe-aici la furat, după care ne-au lăsat cu fundu-n baltă să conștientizăm că e nasol când te cerți cu vecinii. Într-un fel, iar am fost proști. Ca în cea mai mare parte a istoriei, din păcate!

Joaca de-a mandatul și infernalul sistem de represiune de la noi

Aflu stupefiat că ICCJ a eliberat 2843 de mandate de ascultare pe „securitate națională” doar din ziua primului tur al alegerilor anulate și până la trimiterea abuzivă în judecată a lui Georgescu. Poate că nu vi se pare mult, dar 2843 de mandate echivalează cu aproape 60 000 de persoane urmărite și asta doar în București! Este ceva absolut înfiorător care face ca fosta Securitate să pară doar o biată jucărie față de sistemul represiv pus la cale de puterea „pro-ioropiană” din România. 

Cine e Ungaria?

Întrebarea e cât se poate de pertinentă. Cine e Ungaria? O țară insignifiantă din Estul Europei, pe care o străbați cu mașina în 2-3 ore și care, iată, s-a trezit brusc buricul planetei. Sau, cel puțin, al Europei. Cum e posibil așa ceva? Este posibil și, culmea, Ungaria e chiar mai mult de-atât.

În cazul în care nu știați, Ungaria este singura țară din Uniunea Europeană care a renunțat la apartenența sa la Tribunalul Penal Internațional. O lege care vizează renunțarea la aberata structură a fost votată în luna mai, cu o largă majoritate parlamentară - doar 43 de voturi au fost împotrivă. Ungaria este practic singura țară din Uniunea Europeană care are puterea de a-și implementa singură politicile și, cu siguranță, singura care a ieșit din framework-ul de politică externă al Uniunii Europene. 

Parcă îi și aud pe unii: „Dar cum e posibil așa ceva?”. Chiar așa, cum e posibil? Ungaria e o țară care nu are nicio resursă naturală. Și, cu toate acestea, se descurcă mai bine decât noi în ceea ce privește hidrocarburile. Ungaria are propria companie petrolieră, 100% ungurească. OMV a vrut să dea pe MOL de 10 ori mai mult decât a dat pe Petrom, o sfidare pe care noi am încasat-o în freză. România are cele mai mari rezerve de gaz din UE, dar nu-și poate vinde gazul în Europa deoarece asta e treaba Ungariei și a Austriei. Da, ați citit bine! Ungaria și Austria vor avea partea leului din gazul românesc. De ce? Pentru că suntem proști!

Și, totuși, cum e posibil? Simplu: ungurii au oameni, noi avem maimuțoi. Aveți idee cum arată un europarlamentar ungur la Bruxelles? Cunoaște în detaliu toate documentele, are un discurs impecabil și nu se bagă decât în chestiuni care-i afectează țara. Nu e interesat de coțcăriile pe care le fac europenii, ci strict de interesul țării sale. Cum sunt românii? O gașcă de maimuțe, fără nicio direcție, alergând să cerșească ceva, căutând să aibă un mic avantaj propriu, disperați după o firimitură de la masa celor mari și neavând habar nici măcar de prevederile tratatelor de bază ale UE. Adevărul e că, în timp ce noi trimitem toți proștii acolo, ungurii trimit diplomați tobă de carte, care reușesc să întoarcă situațiile chiar și atunci când politica oficială a UE le este ostilă. 

De fapt, dacă analizați evoluția Ungariei sub Orban, veți înțelege exact că țara își face un parcurs impecabil spre neutralitate. Adică exact ceea ce vă spusesem că ar trebui să facă România. La ora actuală Orban e singurul european multipolar. El a reușit să aibă relații bune cu SUA, cu China și cu Rusia în același timp. Este membru NATO, dar centrala nucleară i-a fost ridicată de Putin, pe banii săi, cu o finanțare mai mult decât generoasă. E în UE, dar are legături directe în China, motiv pentru care investițiile directe din UE încep să se facă preponderent în Ungaria. De ce? Pentru că astfel chinezii au o garanție că nu vor fi tratați aiurea și nu se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat la Nexperia. 

Când spuneam că România trebuie să meargă pe un drum care o duce spre neutralitate și spre urmărirea strictă a intereselor sale, toți proștii îmi spuneau în față că „așa ceva nu e posibil”. Inclusiv un fost oficial român pe care-l respect mi-a spus că atâta timp cât a fost la butoane „nu a avut ca opțiune varianta neutralității”(lăsând să se înțeleagă că partenerii externi ar fi eliminat-o din start). Doar că un asemenea statut nu ți-l dă nimeni. În mod evident, nimeni nu sare să-ți spună: „da, ești liber să pleci din căruța mea și să-ți vezi de drumul tău”. Aiurea, odată ce te-a luat de rob, trage de tine să te miști cât mai exact în direcția sa. Statutul de neutralitate nu ți-l dă nimeni! Trebuie să ți-l cucerești!

Ungaria arată că se poate. Și, mai mult, pe măsură ce trece timpul, veți vedea cum Ungaria va tot crește, în timp ce noi rămânem în urmă, îndreptându-ne inevitabil spre mocirla spre care merge UE. Anul acesta, în premieră, Viktor Orban a anunțat că, în cazul în care UE nu mai merge în direcția dorită, Ungaria ia în vedere ieșirea din Uniune. A fost o declarație extrem de bine calculată. Nulităților de la UE, care începuseră să călărească Ungaria, le-a fost adus în față spectrul unui dezastru geopolitic major. Ungaria, așa mică, e capabilă să deturneze mașinăria europeană. Nu vorbim doar de faptul că o eventuală ieșire a țării din UE ar rupe în două Uniunea deoarece n-ar mai exista un teritoriu terestru coerent al UE. E vorba inclusiv de „căderea puterii hipnotice” a Uniunii Europene întrucât la nivel mondial s-ar înțelege că UE nu e o construcție solidă. Până acum europenii au dat impresia unei construcții coerente, care a adus prosperitate membrilor săi. E o imagine falsă pe care au vândut-o, realitatea arătându-ne mai degrabă contrariul. O eventuală ieșire a Ungariei ar rupe vraja, arătând lumii că împăratul e gol. Desigur, Oban nu vrea să iasă acum din UE. Ar fi contrar intereselor pe termen scurt ale Ungariei. Dar deja a fixat un drum pe care țara sa s-a înscris. Și care va deveni din ce în ce mai legitim pe măsură ce timpul va trece.

Iată de ce nu trebuie să fiți surprinși de alegerea Ungariei ca loc de întâlnire între Putin și Trump. Nulitatea de Merz i-a transmis lui Orban că „are obligația să-l aresteze pe Putin, chiar dacă Ungaria nu mai e membră a TPI”. Iar ungurii, prin vocea ministrului de Externe i-au răspuns într-un mod diplomatic că e prost: „Nu este nevoie de niciun fel de consultări cu nimeni, noi suntem o ţară suverană. Îl vom primi pe Putin cu respect, îl vom găzdui şi îi vom oferi condiţiile pentru a negocia cu preşedintele american”. Și uite-așa cârnatul german fără creier a rămas fără replică! Ceea ce va fi interesant va fi momentul în care România îi va da drept de trecere lui Putin, asigurându-i culoarul aerian spre Budapesta. Fix neghiobii ăia care spun că sunt belicos anti-ruși, vor cădea în genunchi atunci când li se va da ordin. Chestiune care arată într-o tușă și mai pronunțată cât suntem de proști.

Ungaria e sub ochii noștri. O vedem, o putem chiar experimenta. Și observăm limpede că își croiește cu tenacitate și curaj un drum coerent către lumea de mâine, o lume care e a națiunilor, nu a aberantelor construcții transnaționale. România are infinit mai multe pârghii decât Ungaria pentru a-și implementa propria agendă de neutralitate. Însă pe noi prostia nu ne lasă! 

Gustând din prăjitura deglobalizării

Pare că mai nimeni nu a înțeles exact ce e cu globalizarea. Totul a venit cu promisiuni minunate. E o singură lume, astfel încât ce e rău în a o avea pe toată la dispoziție? De ce n-am avea o lume în care să ne mișcăm liberi și în care totul să fie hiper-optimizat? Am tot experimentat-o, până când se ajunsese la nebunia ca roșiile din SUA să fie exportate în China doar pentru a fi împachetate. În ciuda faptului că totul părea stupid, era un model interesant. Dar care era scopul său?

De ce suntem idioți?

Rămâi blocat în fața deciziei MApN de a achiziționa tancurile Abrams, tancuri care s-au făcut de tot rahatul în Ucraina. Rușii le spun „focul de artificii” ca efect al modului spectaculos în care explodează. Și uite-așa, după ce am achiziționat F-16 de la cimitirele de avioane, rachete franțuzești cu raza de acțiune de 1 metru, urmează tancurile americane inutile, dar care explodează frumos. 

Ciudata demisie

Nu vi s-a părut cel puțin ciudată demisia lui Dorin Recean? S-a trecut foarte repede peste ea, mai ales în condițiile în care a apărut într-un moment neașteptat. Dorin Recean a fost cel care a asigurat, din punct de vedere operațional, întreg fake-ul din Republica Moldova. Practic el a coordonat desantul prin intermediul căruia s-au furat alegerile de acolo. Că a făcut-o neelegant, e altă mâncare de pește. Cei care n-au habar cum funcționează lucrurile nu înțeleg că scopul este esența, nu contează cum ajungi la îndeplinirea sa. 

Totuși, câtă corupție?

Uniunea Europeană a implementat un regim de teroare în România pentru combaterea așa-zisei corupții. De fapt n-a fost nicio luptă anti-corupție, ci una de decapitare a elitelor și a celor care mai aveau ceva conștiință națională. Însă, după cum veți vedea în continuare, adevărata corupție băltește la vârful Uniunii Europene și în fiecare dintre statele sale membre. Și, culmea, corupția de acolo este una de-a dreptul gheboasă, în care niște nulități fac contracte babane contra unor sume derizorii. O dovadă privind prostia, dar și corupția endemică care a reușit să optimizeze inclusiv șpăgile date la nivel înalt.