Scoate stângismul din tine și începe să trăiești!

Probabil cea mai mare problemă a noastră este cauzată de falsele valori care ne-au fost introduse prin educație. Puțini sunt capabili să depășească sfera de fier pe care ți-o circumscrie educația, astfel încât marea majoritate pică în capcana unei vieți banale. Și nu doar banale ci, de-a dreptul auto-distructive. Viermele care ne este introdus în mod pervers este cel al stângismului, acea ideologie strâmbă, absolut nenaturală și ilogică. Iată de ce azi încerc să vă dau o posibilă rețetă a fericirii care nu presupune decât un minim de bunăvoință. 

Să începem cu începutul, s-o luăm de la zero, anume de la egalitarism. Așa ceva nu există. Stângiștii spun că oamenii sunt egali, ceea ce e o imbecilitate maximă. Ieși pe stradă și vezi: oameni grași, slabi, strâmbi, zvelți, cocoșați, mândri, îmbrăcați frumos, modești sau zdrențăroși s.a.m.d. Sunt o infinitate de combinații în urma cărora ne rezultă diversitatea care face lumea fascinantă. Plăcerea vine din diversitate, nu din uniformitate. Stângiștii nu împărtășesc asta, ci se amăgesc cu „egalitarismul”, ajuns un soi de panaceu pentru clasele inferioare. Dus la extrem, ajunge la forme absolut imbecile. În comunismul nostru de dinainte de 1989, avem exemplele tenișilor de Drăgășani care deveniseră un soi de modă între adolescenți. O mizerie de încălțăminte ieftină, făcută din cauciuc și cârpă, ajunsese marfă care se dădea „pe sub mână”. La coreeni avem acum geaca groasă cu vatelină, o mizerie care e la mare preț. Iar stângiștii din zona globalistă au patentat moda sărăciilor ca ceva de mare trend. Gumarii Crocs, tenișii Converse sau blugii - pantalonii de văcar american - au ajuns standardele modei actuale. Într-un magazin am văzut la mare cinste cizme de cauciuc precum cele pe care încalță țăranii când trebuie să meargă prin noroaie. Toate acestea sunt manifestări ale egalitarismului, al cărui rol este tragerea în jos a personalităților pentru a-i aduce pe toți la o oarecare uniformitate.

Următoarea idee falsă este aceea că ești dator cu ceva. Aiurea, odată ce te-ai născut nu poți fi dator decât părinților tăi și lui Dumnezeu. Inclusiv Dumnezeu, prin liberul arbitru, îți dă libertatea de a nu-i fi dator. Având în vedere asta, e clar că nu ai și nu poți să ai nicio datorie față de vreo altă entitate. „Contractul social” este o aberație, o invenție care a devenit un fel de axiomă. Nimic mai fals: nu există nicio obligație de-a ta față de entitatea abstractă numită „stat”. Ceea ce face educația, este sădirea ideii false că trebuie să plătești ca să trăiești și că nu poți să te separi. Să vă dau un exemplu pe care l-am mai dat în trecut: dacă am muncit și mi-am cumpărat o palmă de pământ, nu pot să mă retrag din societate și să trăiesc pe baza a ceea ce produc deoarece societatea nu-mi dă voie. Pentru acel pământ trebuie să plătesc impozite, iar dacă vreau să fac bani pentru a plăti impozitele, vânzând produsele pământului, trebuie să intru într-un alt hățiș legislativ, întrucât sunt obligat să plătesc alte taxe și impozite, cu toate că scopul meu teoretic este cel de a face bani strict pentru a-mi plăti impozitele. Distorsiunea aici este dată de faptul că, printr-un tertip, statul nu-ți dă posibilitatea să scapi de teroarea lui. De asemenea, dacă intri prea adânc în intestinele sale, căutând să faci ordine, statul se răzbună deoarece este o mașinărie abil gândită pentru a se auto-apăra de orice formă de justiție reală introdusă în corpul său.

Cumva, din ideea expusă în paragraful anterior se distinge și falsa credință că cineva ți-ar fi dator cu ceva, în principal statul. De fapt, ideea e cât se poate de simplă: cu toate că plăteșți niște taxe și impozite către stat, acesta nu-ți este dator, ci îți asigură niște servicii în anumite limite. De exemplu, dacă te îmbolnăvești de o boală al cărei tratament e foarte scump și nu se poate face decât în străinătate, cel mai probabil e să mori deoarece statul va face tot posibilul să nu plătească acei bani. Iar dacă tu n-ai bani să plătești singur, ghinion, vorba inutilului în funcție! La fel stau lucrurile și cu sistemul de asigurări în general. Cu toată că tu crezi că o asigurare „îl obligă pe asigurător față de tine”, în realitate îl obligă față de situațiile pe care le-a scris în textul contractului de asigurare și care nu sunt nici pe departe atât de rezonabile pe cât ai crede. Așadar, e mult mai sănătos să pornești de la premisa că nimeni nu-ți e dator, decât în limitele înscrise într-un contract clar. Mulți cred că, pentru faptul că dau o sumă consistentă de bani către sistemul de pensii se creează o obligație a statului față de ei pentru a le da „echivalentul sumei cu care au contribuit”. E fals. Singura obligație pe care și-a luat-o statul e să-ți ia banii pe care să-i redistribuie pensionarilor actuali, iar ție dea ceva când vei ieși la pensie. Acel ceva însemnând inclusiv o plată modică, pe care statul o poate reglementa printr-o lege contrară ție. Nasol, nu-i așa?

Absolut similar funcționează o altă falsă credință, anume că îi pasă cuiva de tine. Fals! În afara apropiaților - unde oricum treburile sunt discutabile - niciunui om sau vreunei instituții nu le pasă de tine. Sau le pasă în sensul în care vor să scape de tine atunci când ești la ananghie. Adevărul e că, în proporția cea mai covârșitoare, oamenilor le pasă de tine atunci când urmăresc un scop, cu alte cuvinte, dacă le iese ceva. Altfel, poți să mori că nimănui nu-i pasă!

Nu în ultimul rând, ideea că „împreună ne e mai bine”. E fals! Mai precis, aș spune că depinde de ce înseamnă împreună, ce înseamnă mai bine și, mai ales, pentru cine. Poate fi mai bine împreună atunci când e vorba de o asociere voluntară, nicidecum de una impusă. CAP-urile din vremea comuniștilor au fost niște idioțenii care au sărăcit atât țăranii, cât și statul. Țăranii au lucrat împotriva modelului deoarece li se luase pământul pentru a-l pune la comun cu trântorii satului, care nu aveau de niciunele și trăiau din mila țăranilor. A fost, probabil, cea mai mizerabilă și frustrantă situație în care au fost puși oamenii. De ce? Pentru că - spunea statul - „împreună ne e mai bine”. Aiurea, a fost un faliment al tuturor.

Sunt câteva exemple de stângism. Numărul lor este însă extrem de mare pentru a fi acoperit. Ca idee, orice chestiune care presupune un „bine comun” e un stângism care trebuie eliminat. Nu există bine comun! Există un bine individual care poate fi multiplicat. Binele comun presupune ca unii să renunțe la ceva pentru ca „tuturor să ne fie bine”. Un fel de „să se dea mai puțin ca să se ajungă la toată lumea”. Nu, tată, nu merge așa! Binele și răul sunt individuale, iar ceea ce e paradoxal e că, atunci când capătă valențe colective, efectul lor ajunge să se inverseze. 

Poate că acum vă întrebați ce anume mă face pe mine să cred că e mai bine să scoți aceste idei din tine, mai ales că ele sunt împărtășite pe față de societatea actuală? E simplu: rupându-te de artificialitatea lor, ajungi să trăiești în lumea reală. Trăind în lumea reală, fără false iluzii, îți trăiești viața ta, asumată, ajungând în acest fel să ai satisfacția unei vieți pe care ți-ai făcut-o tu, nu altcineva. Eliminând stângismul din tine ajungi să pui mâna pe frâiele vieții tale, iar de-abia de-aici începe normalul.

De ce Europa și America nu mai au nicio șansă

Observ o bucurie teribilă în gașca analiștilor occidentali în momentul în care constată un sughiț al Huawei. Spun aceștia că s-a reușit blocarea companiei la nivelul de 7 nanometri și că Apple, principalul său concurent, va ieși pe piață cu produse în tehnologie de 3 nanometri. OK, fix așa e. Dar v-ați întrebat dacă Apple mai contează?

De ce apărarea lui nea Gică nu e o soluție?

Există o întreagă istorie a inegalității, care ne arată cum, din cele mai vechi timpuri, bogăția s-a polarizat. Culmea, teoria polarizării nu are nevoie de o istorie deoarece poate fi verificată mereu, indiferent de timpuri, de societate, de doctrine. Permanent vor exista unii care vor avea ceva mai mult decât ceilalți.

Pornind de la această inegalitate, un parazit precum Marx a creat o întreagă filosofie, infestând lumea pentru mai bine de un secol. Nu, n-am de gând să-i fac un proces de conștiință lui Marx, ci să merg ceva mai adânc prezentându-vă cum stau cu adevărat elementele constitutive ale acestei stări de fapt. 

E cât se poate de clar că, atunci când te afli în fața inegalității, simți nevoia să reacționezi, iar reacția imediată este impulsul de a-l apăra pe amărât. Când eram mai tânăr, ca mulți alții, am simțit impulsul acesta, cu toate că societatea în care trăiam era una eminamente egalitaristă. Blindat de la școală cu propagandă, îmi făcusem un țel din a „salva lumea”, spre dezamăgirea bieților mei părinți care se speriaseră de monstrul pe care-l produsese școala comunistă în familia lor și-așa hăituită. Mi-l făcusem erou pe nea Gică, un semi-boschetar căruia regimul îi dăduse o cameră printr-un cămin de nefamiliști. El își trăia zilele făcând treburi pe la unul și pe la altul întrucât era prea alcoolic să stea la un serviciu. Consideram că nea Gică merită și el o viață decentă, nu una în care puștanii care dădeau de-un ban de la părinți făceau mișto de el punându-l să spună măscări contra unei beri. La un moment dat chiar i-am dat bani pe ascuns, din milă. Doar că banii mei nu făceau nimic pentru a rezolva situația. Nea Gică era la fel de bețiv, la fel de trântor și la fel de dornic să facă măscări pentru o bere sau o sticluță de tărie. 

Norocul meu a fost că am avut un bunic pe care-l respectam și care mi-a deschis ochii. La fel ca mine, probabil și el, în tinerețea sa, fusese cuprins de acele sentimente, astfel încât nu a respins și nu s-a înfiorat la ideile mele așa cum au făcut părinții mei. Pentru a mă lecui mi-a adus o colecție a ziarului Scânteia. „Ia citește ce scrie aici!” - mi-a zis arătându-mi un articol despre șomerii din Occidentul capitalist. După care mi-a dat alte articole care, aparent, îmi justificau ideile. Am înțeles atunci că nu există doar o inegalitate între oameni, ci și între țări și chiar între continente. De ce atâția oameni din Africa mor subnutriți, m-am întrebat eu cu mânie? Atunci bunicul meu mi-a pus două întrebări, rugându-mă să nu-i răspund, ci să cuget la ele: „De ce sunt oameni atât de săraci în țările bogate?” și „De ce mai există săraci în țările egalitariste, adică în cele comuniste, care au o politică oficială de ștergere a „inechităților sociale”?”. Și, pentru a mă ajuta, mi-a spus să uit pe moment de bani și să înțeleg de ce toți copii din școală nu au rezultate egale la carte, de ce mai există „proști ai clasei”? 

Brusc, schimbând modul de raportare, am înțeles de ce retorica „inegalitarismului” era greșită. Unul dintre cei mai buni copii din clasă era destul de sărac față de noi ceilalți. Cu toate acestea, era strălucit. În liceu a reprezentat România la olimpiade internaționale de matematică și asta fără meditatori. Ai lui abia-și duceau zilele, iar el și-a găsit resortul intern pentru a învăța. Cu alte cuvinte, „inegalitatea socială” nu era cea care-l împiedica pe el să aibă rezultate excepționale. Iar evoluția sa ulterioară va dovedi că poți sparge lesne barierele sociale. Astfel, stratagema bunicului meu, și-a atins scopul făcându-mă să înțeleg că inegalitatea e ceva inerent, care face parte din structura omului, iar a lupta împotriva ei, fără ca cel „inegal” să-și dorească obligatoriu asta, este o prostie fără seamăn. 

Ceva mai târziu aveam să înțeleg că există două tipologii specifice de oameni. În primul rând avem omul-masă, fără o personalitate proprie, ci cu una fabricată, preluată prin mimetism. Omul-masă este cel care se îmbracă după ultima modă, fără a-și pune întrebări legate de estetica hainelor sale, cel care se gândește la bani, la salariu, care pleacă urechea la bârfe s.a.m.d. Omul-masă nu vrea să-și găsească soluții pentru sine, ci militează ca „să i se dea ceva mai mult”. Cu alte cuvinte, omul-masă este acea furnică din mulțime, care vrea să muncească și pentru munca sa să nu i se ia prea mult. L-am pus pe primul palier pentru că reprezintă cam 90% din populație. La polul opus avem omul-individ. Spre deosebire de omul-masă, omul-individ are personalitate, își caută soluții pentru sine și este dispus să riște pentru idealul său. Între pușcăriași, omul-individ e cel care caută evadarea, cu orice preț. Omul-masă e cel care stă să-și numere zilele până când se îndeplinește sorocul. 

Aceste două tipologii(care nu sunt atât de distincte întrucât fiecare dintre noi avem câte ceva și din ambele) sunt cele vinovate pentru inegalitate. Întotdeauna omul-individ va căuta să-și tragă pentru sine ceva mai mult întrucât scopul său este acela de a se salva pe sine și pe apropiații săi. De partea cealaltă, omul-masă nu se opune omului-individ deoarece omul-masă știe nativ că omul-individ e cel care mișcă lucrurile. Eșecul societăților egalitariste vine din faptul că masei îi este atribuit rolul conducător, astfel încât în final se ajunge la dezastru. „Dar te contrazici!” - îmi veți spune. „Uite, China pe care o tot lauzi, este o societate egalitaristă, în timp ce SUA - despre care spui că se află în groapă - e o societate polarizată!”. De fapt, treburile stau puțin mai nuanțat și trebuie înțelese în esență.

În cartea „The Great Leveler: Violence and the History of Inequality from the Stone Age to the Twenty-First Century”, Walter Scheidel reușește să facă o trecere în revistă a întregii istorii prin perspectiva inegalității. Dincolo de ceea ce afirmă autorul, parcurgând filele cărții, înțelegi un fenomen esențial: de-a lungul timpului, societatea se polarizează din ce în ce mai puternic, concentrând o resursă din ce în ce mai mare în mâna unei elite din ce în ce mai reduse. Astfel, se ajunge la un moment de critic în care violența pune capăt inegalității, iar jocul se reîncepe de la bază. Asta se repetă indiferent de societate, indiferent de regim sau zonă geografică. Să privim acum la prezent.

De ce spun că SUA e în prag de colaps? N-o spun eu, ci cifrele pe care le-am tot arătat. 1% din cei mai bogați americani dețin 50% din toată averea SUA. Restul de 10%  mai au încă peste 30% din avere, astfel încât restul de 90% din populație trebuie să se mulțumească cu ceva mai puțin de 20%. Este o situația critică, de polarizare extremă, care atrage după sine ori o răzmeriță internă ori, în cel mai rău caz, un război de proporții care șterge țara de pe suprafața pământului. Care-i situația Chinei? Cu toate că e o societate egalitaristă, chinezii au activat statutul omului-individ, sub o supraveghere strictă, gândită astfel încât polarizarea să nu se manifeste prea pregnant. Este cumva o societate-laborator în care fluxurile sociale sunt atent monitorizate, iar „mâna nevăzută” face în așa fel încât să se rămână la un anumit grad de polarizare socială, în timp ce surplusul este redistribuit pentru a se ridica media. O să vă spun un singur element care-i de-a dreptul șocant: 800 milioane de chinezi au ieșit din sărăcie între anii 1990 și 2010. Este de două ori mai mult decât populația SUA. În aceeași perioadă, conform statisticilor oficiale, peste 20 milioane de americani au intrat suplimentar în zona de sărăcie extremă. 

Ca idee, laboratorul numit China „coace” noul model de societate sub forma uneia inginerizată la extrem. Probabil asta i-a făcut și pe comuniștii de la New York Times să afirme că „visul american e posibil, dar în China”. Și acum vin cu bomba bombelor. În ciuda a ceea ce cred unii și alții, în ciuda criticilor acerbe, ceea ce vreau să le spun celor care critică înverșunat societatea chineză este că, asemeni amicului melitar pe care l-am amintit în postarea anterioară, există o probabilitate extrem de mare ca aceștia să adere la societatea inginerizată de chinezi. De ce afirm așa ceva? Pentru că, în mare, aceștia critică societatea chineză de pe poziții stângiste. Tot ce înseamnă „doctrina COVID”, LGBT, corectitudine politică s.a.m.d., absolut toate acestea sunt comunisme mascate, astfel încât, într-o „confruntare finală”, toate îmbrățișează inconștient idealurile societății chineze. Aceasta are de toate: are să le dea de muncă celor care vor, le permite dezvoltarea celor care se simt în stare, dar nu-ți permite să depășești anumite linii. Când le depășești, asemeni lui Jack Ma, te apuci de pictură. 

Cui nu-i convine China? Doar oamenilor-individ, dar nici dintre aceștia toți, ci tipologiilor pure, anume celor care tind spre procentul de 1%. De asemenea, între ceilalți 10%, mai e o clasă destul de bine definită, a celor care-și doresc independența totală și pe care-i deranjează visceral orice formă de supraveghere. În rest, China e drogul! Și, ca orice drog, în momentul în care pierde legătura cu realitatea, bubuie, ucigându-și gazda. Pe moment a mers bine, dar nimeni nu poate exclude o deraiere. Defectarea, stricarea, deraierea este în natura lucrurilor, nimic nu e nemuritor.  

Revenind la nea Gică și la societatea în care trăim, înțelegând cele două tipologii umane putem să înțelegem că inegalitatea e inerentă, iar a o combate e o prostie. Apărarea lui nea Gică e futilă atâta timp cât nea Gică nu ți-a cerut asta. El vrea o bere, iar a i-o da atunci când o cere înseamnă infinit mai mult decât o „poziție doctrinară” la care inteligențele lumii lucrează de-o istorie încoace și pe care n-o vor dovedi niciodată. 

Jocul de-a AI-ul

Anii trecuți, de fiecare dată când mă întâlneam cu o cunoștință, mă omora cu știrile lui despre China. Cum mă vedea băga din tolba de zicale: „Ai auzit că p-ăia îi țin ca-n pușcărie?”, „Nici nu-ți imaginezi ce teroare e acolo!” etc. Poate vi se pare suportabili, doar că la un eveniment am nimerit chiar lângă el. M-a exasperat într-un asemenea hal încât am stat numai pe ringul de dans și pe-afară, iar când am plecat de-acolo m-am simțit ca evadatul din „pușcăria chinezească” a amicului meu. 

De ce crește totul și până când?

Primul lucru care-i șoca pe românii care emigrau în Canada prin anii 90-2000 era prețul imobilelor. De ce era șocant? Pentru că, din dorința de a trece la o „viață nouă”, proaspeții emigranți vindeau tot ce aveau prin România, inclusiv casele. Ajunși în Canada erau șocați să vadă cum, un apartament mai prost decât cel pe care-l vânduseră în România, costa de cel puțin zece ori mai mult. Când mai vedeau și cum se fac casele sau apartamentele, cu pereții din placaj fixat cu capse, chiar că li se părea ciudat. Dar acestea erau condițiile, așa că înghițeau în sec și mergeau mai departe întrucât să facă pasul înapoi era de-a dreptul imposibil. 

Unica provocare a mandatului lui Trump

Sunt mulți cei care așteaptă minuni de la mandatul lui Trump, în special cei din interiorul granițelor americane. Fără doar și poate, de data aceasta Trump vine mai pregătit la Casa Albă și e mult mai hotărât să sugrume neoconii care-au tot făcut legea prin statul subteran. De altfel, numirile pe care le face dau dureri de cap celor care erau cu ideologia în sânge. Acestea sunt chestiunile pozitive.

Lumea relațiilor internaționale de mâine

Am rămas surprins să constat că lumea a considerat articolul meu de ieri ca fiind unul optimist. Motivul fiind dat de previziunea referitoare la fracturarea actualei coterii care rulează lumea. Probabil este justificată dorința de răzbunare a celor care până acum au fost călcați în picioare, dar ceea ce trebuie să înțeleagă este că o schimbare de asemenea anvergură nu vine la pachet doar cu elemente pozitive. Ba, din contră.