Iadul financiar

Cum spuneam într-un articol anterior, investitorii nu au luat în considerare o intrare în incapacitate de plata a SUA. Suntem în ceasul al doisprezecelea și votul pentru relaxare a fost din nou amânat. Practic numai negocierile de ultim moment mai pot salva ceva, cu toate că inevitabilul deja pare a se fi produs.

De fapt care e ideea, ce se întâmplă acolo? Începând de luni SUA pun lacătele pe ușă și-și contemplă moartea? Acestea par a fi întrebările pe care și le pun oamenii normali, neobișnuiți cu limbajul alambicat al gulerelor albe. Până la urmă, în viața reală, când nu mai ai bani începi să mori de foame. Translatat în termeni financiari, ceea ce se întâmplă în SUA nu este același lucru? Ei bine, nu. Și aceasta nu pentru că nu ar fi normal să se întâmple așa ci din cauză că în lumea financiară evoluțiile au viteze diferite, iar inerția e un factor care poate fi controlat. Toate acestea până la un punct de la care lucrurile scapă brutal de sub control. 

Chiar dacă ceea ce-am spus până acum sună cam alambicat, voi încerca să explic prin câteva exemple unde suntem și care sunt riscurile. În primul rând, în cazul în care nu se va pica la înțelegere în cursul zilei de azi, dezastrul nu va începe de luni. Vom avea titluri de-o schioapă în ziare și reviste, vom avea transmisii în direct și, în general, creșterea isteriei mediatice. Oficialii vor contraataca printr-o politică de prioritizare a plăților în timp ce negocierile politice dintre beligeranți se vor înteți. Și, după o zi în care omul de rând va constata că nu s-a întâmplat mare lucru, că hot dog-ul de la colțul străzii are același gust și că, până la urmă tot de circ politic este vorba, lucrurile vor începe să capete o aparență de normalitate. Că nu e așa vor ști foarte puțini deoarece tensiunile majore se produc în locuri greu accesibile omului obișnuit. În primul rând efectele se vor face simțite la nivelul instrumentelor percepute ca având siguranța maximă. Așa numitele Treasuries sunt folosite ca garanții pe piața repo. Până acum, deoarece erau percepute ca instrumente de maximă securitate, haircut-ul era foarte mic, situat undeva în jurul a 2%. Problemele paradisului american vor pune în primul rând presiune pe Treasuries, forțând o dobândă mai mare pentru aceste instrumente. Cât de mare nimeni nu poate ști deoarece odată ce s-a instaurat teama orice valoare poate fi plauzibilă. Cu fiecare oră de default percepția se înrăutățește, haircut-ul acestor instrumente crește inducând costuri mai mari pe piața repo și de-aici costurile se extind pe toate piețele. Aceasta în prima fază deoarece, o perioadă mai mare de neîncredere poate destabiliza piața repo ceea ce ar produce cu adevărat un dezastru care nu poate avea ca efect decât falimente bancare în lanț și paralizarea întregii economii. 

Presupunând că nu se va ajunge la dezastrul final, lucrurile putem spune că au evoluat prost cu ceva mai mult timp înainte de ora zero a default-ului american. În primul rând, cel mai prost pentru americani e faptul că au reușit să demonstreze investitorilor că nu există absolut niciun lucru sigur în lumea financiară. Aceasta poate fi baza unei schimbări de percepție a marilor cumpărători de bonduri americane, schimbare care poate reorienta investițiile. Aceste semne deja încep să apară. Spre exemplu, ieri Andy Xie recomanda Chinei să renunțe la achiziția de instrumente emise de Trezoreria SUA și să se reorienteze către achiziția de acțiuni, chiar dacă acestea nu sunt ieftine. O asemenea atitudine ar însemna migrarea unor bani din imaginar în real. Cu toate că sună forțat, evadarea banilor din piețele financiare abstracte către economia reală poate produce un dezechilibru masiv care până acum a fost ținut sub control. Abandonarea instrumentelor emise de Trezorerie ar forța un brutal deleverage al întregii economii, conducând la falimente în linie. Aceasta înseamnă că tactica trasată de Xie nu poate fi funcțională decât în cazul în care investiția se face în titluri ale firmelor cu grad mic de îndatorare. 

La final voi spune că, în ciuda faptului că plăcile tectonice ale construcției financiare au început să se miște, cutremurul devastator încă poate fi evitat. Pozițiile diametral opuse din politica americană au legătură numai cu alegerile de anul viitor și nu cu vreun plan de salvare. Însă, toată această nebunie poate schimba întreaga lume. Suntem într-un moment în care dezastrul poate fi evitat însă, chiar și așa pentru a se evita un deznodământ tragic vor trebui demarate reforme radicale. Personal cred că nimeni nu are curajul să inițieze asemenea reforme, mai ales în condițiile în care întreaga comunitate de business a devenit irațională. Dar despre aceste aspecte vom discuta alta dată.

Despre oportunitati

Ieri am vorbit puțin despre oportunitățile care apar pe piețele în picaj. Astăzi, în urma unui comentariu la articolul de ieri, m-am gândit să facem un mic remember al unor întâmplări care ne vorbesc mai mult despre oportunități.

Să începem cu începutul. Chrysler a fost cumpărata de Daimler în 1998 cu 39 mld. dolari. O sumă imensă dacă ne gândim la cât ar reprezenta ea acum. Daimler avea nevoie de un picior în SUA pentru a deveni cu adevărat global. Probabil, când au achiziționat producătorul american s-au gândit că-l vor transforma într-un Mercedes american, atât din punct de vedere al atașamentului consumatorului cât și, mai ales, al profitabilității. Au urmat nouă ani de eșecuri repetate. Mercedesul american n-a funcționat deloc bine. An de an a produs pierderi companiei mamă din cauza unui mix de erori de management, poziționare și decizii tehnice îndoielnice(spun unii care se pricep mai bine). În anul de grație 2007, sătulă de eșecuri, conducerea producătorului german a reușit să se debaraseze de Chrysler printr-o tranzacție pe care eu unul o consider genială: a reușit să vândă gaura neagră către fondul Cerberus pentru o sumă similară celei cu care fusese achiziționat producătorul american. Pentru Chrysler, evoluțiile dezamăgitoare și criza economică, au creionat sfârșitul în brațele legii falimentului.

A fost un moment în care toată lumea a crezut că următorul pas va fi îngroparea definitivă a companiei. S-au căutat soluții pentru salvarea Chrysler, s-au făcut propuneri tentante marilor producători însă nimeni nu mai voia să aibă de-a face cu mărul otrăvit. Oferta a fost făcută și francezilor de la Renault, însă Gohn a refuzat considerând tranzacția deosebit de riscantă. Singurul care a trecut peste complexe a fost Sergio Marchionne, impetuosul șef al Fiat care avea un calcul simplu: pentru ca Fiat să treacă de criză trebuia să aibă o cotă de piață, cotă pe care n-ar fi putut să o obțină de unul singur. Convins că poate să aplice rețeta Fiat și la Chrysler, Marchionne a trecut la acțiune. Fiat a preluat gratuit un pachet de 20% din acțiunile producătorului american și, în același timp, Marchionne s-a înscăunat șef și peste Chrysler. Când nimeni nu credea că se mai poate face ceva s-a produs incredibilul: Chrysler a renăscut din propria cenușă și a reușit să-și plătească datoriile către guvern. Fiat a achiziționat pachetul de acțiuni deținut de guvernele Canadei și SUA, devenind majoritar.

Ce urmează? O integrare puternică a celor două grupuri, un management comun și nașterea unui nou jucător global. Ce-a făcut Marchionne în toată această poveste? A avut viziune și a înțeles că nu există pentru el decât o singură variantă: în sus. Nu cred că greșesc foarte mult dacă spun că, prin salvarea Chrysler, Marchionne a reușit și salvarea Fiat. Următorul pas pe care-l va face Marchionne va fi în Asia, dar, despre această nouă strategie vom mai vorbi. Până atunci, cred că este momentul să contemplăm ce se întâmplă când ai puterea de a judeca la rece, când ai viziune și când știi să calculezi riscurile.

Evolutii contrare

Vă sperie perspectivele economice ale Spaniei și Italiei? Probabil că da și, ca mulți alții, ați fi tentați să evadați în safe haven-uri. Ce-ați face dacă ați avea bani investiți în aceste țări? Răspunsul pe care l-ar da pe nerăsuflate peste 80% ar fi că și-ar scoate banii de-acolo cu orice preț. Acesta este modul instinctiv de reacție, specific investitorilor începători; este modalitatea cea mai simplă de a pierde bani.

Aflați sub presiunea știrilor, de multe ori suntem tentați să sintetizăm radical informațiile și să asimilăm o imagine distorsionată a realității. O țară aflată sub presiune economică nu este lipsită de oportunități ci dimpotrivă. Aș putea spune că tocmai criza este cea care ar trebui să-i impulsioneze să investească pe investitorii isteți. De altfel, acest lucru a fost spus de alții cu mult înaintea subsemnatului.

Și, pentru a susține că lucrurile stau precum am afirmat, vă voi aduce în atenție trei companii care nu par a ține cont de provocările țărilor din care provin și în care-și desfășoară cea mai mare parte a activității. Iberdrola, Endesa și Enel sfidează norii negri de deasupra țărilor de proveniență și-și văd liniștite de creșterea business-ului.  Chiar dacă, sub imperiul emoțiilor și a isteriei colective, cotațiile acestor companii au căzut până la jumătatea lunii iulie, reluarea creșterii s-a facut simțită rapid, răsplătindu-i pe cei care și-au ținut cumpătul și nu au luat decizii pripite. Și, pentru cei care nu tratează superficial investițiile, ar fi fost destule date care să le sugereze că scăderea prețurilor acestor acțiuni este una nejustificată. În primul rând, așa cum am mai spus, companiile de utilități reprezintă un refugiu extrem de bun pe timp de criză. Chiar dacă sunt afectate de evoluțiile economiei, acest tip de companii beneficiază de venituri constante. Indiferent de evoluția economiei, omul are nevoie de apă sau de energie electrică(desigur, excludem scenariile radicale care ne-ar întoarce în istorie). Un alt element care ar fi trebuit să atragă atenția că avem de-a face cu o reacție mai degrabă pripită a fost evoluția CDS-urilor asociate. Volumul lor a fost redus, iar costurile, cu mici excepții, și-au urmat trendul descendent. În aceste condiții este cât se poate de clar că, dacă mai nimeni nu este interesat să se asigure pentru riscul de default, scăderile titlurilor nu au nicio justificare.

Ca o concluzie, aș spune că, indiferent de condiții trebuie să ne păstrăm calmul. Mai mult, cred că ar trebui căutate acum oportunitățile pe piețele aflate în suferință. Cred că ar trebui să excludem din analize scenariul Sfârșitului Lumii și să profităm de ieșirile isterice de pe aceste piețe. Cu siguranță sunt mult mai multe oportunități decât acolo unde fuge toată gloata.

Doomsday

Scoaterea din jobenul Uniunii Europene a Fondului de Salvare a avut un efect calmant asupra piețelor reducând substanțial presiunea. Cu toate acestea temerile au rămas, iar perspectiva unei noi explozii în această toamnă este din ce în ce mai prezentă în discursul public.

Toată criza prin care trecem a adus imaginea oarecum deformată a unor țări care, chipurile, sunt beneficiare stricte ale UE. Mai precis a contrapus imaginea germanului disciplinat, muncitor și eficient celei a grecului leneș și petrecăreț. Este ideea care convine de minune politicienilor germani, gata oricând să amenințe cu părăsirea bărcii deoarece s-ar fi plictisit să suporte națiunile căpușă. În realitate lucrurile stau cu totul altfel, iar pe acest blog am demonstrat-o în mai multe rânduri. Germania este principalul beneficiar al Uniunii Europene. Libera circulație a mărfurilor și moneda euro au fost principalii steroizi ai creșterii Germaniei. Desființarea taxelor vamale a fost primul pas care a ieftinit mărfurile germane. Cel de-al doilea pas, introducerea monedei euro, a redus la zero posibilitatea statelor membre de a se proteja în fața fluxului destructiv de mărfuri ieftine. 

Avem de-a face cu un fenomen de-a dreptul nociv cunoscut de când lumea. Dacă lași un animal slab lângă un animal puternic nu trebuie să ai pretenția ca cel slab să se ridice ci, dimpotrivă. La nivel economic, integrarea economiilor rudimentare în complexul mecanism european este până în acest moment un eșec. Pentru a înțelege fenomenul nu trebuie multă muncă de cercetare. E deajuns să vă uitați în jur pentru a constata puzderia de mărfuri ieftine importate. Tot acest paradis a fost posibil după ce taxele vamale au fost desființate. Imaginați-vă că, în cazul unei economii precare ca cea autohtonă, cel de-al doilea pas - trecerea la euro - ar reprezenta desăvârșirea unui dezastru. Deficitele s-ar adânci în timp ce dependența de robinetul extern ar fi din ce în ce mai mare. Iar economia, cu siguranță că ar intra într-un trend puternic descendent. În aceste condiții, colacul de salvare ar putea veni de la o politică fiscală isteață pentru a putea disloca investiții din țările dezvoltate. Numai că, pentru o asemenea politică ai nevoie de bani, iar banii se găsesc la cei bogați.

Revenind la tabloul european de după aprobarea Fondului de Salvare, putem spune că, pentru Grecia și restul pacienților, medicația prescrisă este eronată. Jugul datoriilor s-a eliberat puțin pentru a face lucrurile ceva mai suportabile, dar el continuă să se îngreuneze. Pentru ușurarea sa, specialiștii recomandă cure de slăbire, adică majorări de taxe și impozite, reduceri masive de personal în aparatul de stat, abandonarea unor investiții faraonice s.a.m.d. Cu toate că pe termen scurt o asemenea abordare poate avea ceva efecte, pacientul anemic resimte din ce în ce mai greu jugul și devine dependent de medicamente. Aici intervine însă paradoxul beneficiarilor. Chiar dacă Germania stă liniștită pe moment deoarece dependența din ce în ce mai mare a unor membri fragili o ajută să crească, în scurt timp va constata propria dependență față de dependenți. Într-adevăr, Germania are nevoie de piețe de desfacere, însă nu de pețe rahitice, subdezvoltate. Are nevoie de piețe cu putere de cumpărare, aflate în creștere exuberantă și optimiste. Or, ce optimism mai poți avea atunci când singura grijă care ți-a mai rămas e aceea de a plăti ratele restante pentru a nu fi dat afară din casă.

Nu cred că greșim dacă spunem că deja problemele periferiei Europei sunt problemele celor din clubul bogaților. Deraierea Greciei, Irlandei, Portugaliei și, previzibil, a Italiei sunt elemente de o gravitate extremă care pot genera nu numai mișcări centrifuge, ci și resentimente. Avem de-a face cu o întreagă mecanică socială care acționează tăcut și ale cărei rezultate sunt, de cele mai multe ori, radicale. 

Voi încheia prin a spune că Europa, în întregul său, e din ce în ce mai bolnavă. Deocamdată nimeni nu știe dacă e vorba de un cancer aflat în fază terminală sau de o alergie generată de creștere. Putem vorbi mult pe această temă, dar, cu siguranță, nimeni dintre noi nu are toate datele problemei. Am scris acest articol deoarece din ce în ce mai mulți analiști sugerează că în toamnă vom avea parte de un nou scenariu de coșmar. Istoria ne învață că Sfârșitul Lumii nu vine cu programare. Personal nu cred în acest scenariu și mă încăpățânez să cred în ideea europeană. Este însă nevoie de eforturi mari pentru a se ieși din actuala fundătură. Iar aceste eforturi trebuie suportate de toată lumea nu în mod egal, ci după posibilități. Știu, sună ca un slogan comunist, dar asta e realitatea. Europa e un organism care trebuie să-și mențină suflul. Iar responsabilitatea pentru aceasta este a tuturor.

O intalnire cat un continent

Summit-ul de astăzi de la Bruxelles pare a începe sub auspicii pozitive, mai ales că sunt semnale referitoare la o înțelegere între Franța și Germania în ceea ce privește aranjamentul financiar pentru Grecia. Conform unor surse, în urma unei întâlniri care a durat nu mai puțin de șase ore și la care a participat și șeful ECB, Sarkozy a reușit să o convingă pe Merkel asupra necesității și structurii pachetului de ajutorare a Greciei.

Cu toate că deocamdată nu s-au dat foarte multe detalii, cel puțin e îmbucurător că nu se vai pierde timpul cu discuții inutile despre bailout pentru ca, în final, să se voteze pentru. Astfel, va exista timpul necesar pentru discuțiile despre ceea ce contează cu adevărat, anume planul pentru a întărirea zonei Euro. Chiar dacă piețele par a se fi liniștit, problemele din Italia sunt încă extrem de presante, în timp ce în Spania guvernul reușește cu greu să facă față atacurilor pe mai multe planuri. Cu toate acestea presiunea pe bondurile europene s-a mai diminuat. Numai că aceasta pare a fi liniștea de dinaintea furtunii mai ales că au început să circule prin rapoartele adresate investitorilor atenționări privind riscul de contagiune a Franței. Acesta ar putea fi atacul suprem asupra zonei Euro, cu posibilități majore de destabilizare(evident, în caz de reușită).

Revenind la summit, trebuie subliniat că inițiativa sa a aparținut țărilor mai mici din Uniune care sunt speriate de ceea ce se întâmplă și de posibilitatea ca propriile economii să se transforme în victime colaterale. Italia pare a fi, pentru multe state, picătura care a umplut paharul. Astfel, dincolo de discuțiile referitoare la bailout, Germania și Franța vor trebui să dea explicații în fața tuturor și să prezinte certitudini. Sunt state care-și văd economia afectată din cauza scandalurilor și a exceselor altora, iar acesta este un punct puternic de presiune. Ceea ce trebuie să înțelegem e că, din problemele Greciei, principalii beneficiari au fost Franța și Germania care au forțat executivul de la Atena pentru realizarea unor achiziții nebunești în schimbul promisiunii colacului de salvare. În aceste condiții, este de înțeles nervozitatea celor care văd că au de pierdut din cauza unor bișnițăreli continentale.

Personal cred că suntem în unul din acele momente premergătoare unor decizii epocale. Nu știu dacă actualul summit va lua decizii importante, dar cred că este clar pentru toată lumea că discuțiile de-acolo nu vor mai avea, în niciun caz, tonul calm de până acum. Aceasta pentru că lipsa de direcție și multitudinea de probleme rămase nerezolvate dinamitează întreg continentul. Este de așteptat să avem o întâlnire tensionată, dar la care, cu siguranță, se va juca cu cărțile la vedere. Din acest punct de vedere cred că avem de-a face cu o evoluție. Însă adoptarea unei strategii este mai mult decât stringentă. Europa, în acest moment nu are nicio direcție și dacă va continua așa va cădea pradă egoismului și individualismului unor membri lacomi.

Concurenta ca la noi

Săptămâna trecută, șeful concurenței de la noi, Bogdan Chirițoiu, a făcut o declarație de-a dreptul halucinantă referitoare la intenția RDS de a achiziționa UPC: 

"Am zis că nu suntem aprioric împotrivă. Este o cotă mare de piaţă, evident, dar trebuie analizat. Ei vor argumenta, şi eu sunt dispus să accept asta, că nu numai cablul contează, pentru că oamenii au acum alternative să folosească şi antena. Mai sunt posturi de televiziune pe internet. Deci s-ar putea ca piaţa să fie mai mare, nu numai prin cablu propriu-zis".

Când am citit-o prima dată mi-am dat palme deoarece o asemenea invitație deșănțată pentru formarea unui monopol n-am mai văzut până acum. Și, pentru ca lucrurile să devină agravante, declarația este făcută de șeful unei instituții care, atât teoretic cât și practic, ar trebui să lupte activ împotriva unei situații de acest gen. 

Situația de săptămâna trecută a căpătat însă accente tragicomice abia ieri, când UPC a ieșit cu un comunicat pentru care băiatul de la CC cu tot cu fața lui de șobolan turtit ar trebui să-și ia urgent tălpășița din peisaj:

"În ultimele luni, au existat multiple speculaţii în piaţă şi zvonuri cu privire la o eventuală preluare a UPC de către RCS&RDS. Dorim să clarificăm această situaţie: UPC nu derulează niciun fel de discuţii cu RCS&RDS pe tema unei potenţiale tranzacţii. Singurul angajament al UPC este în faţa propriilor clienţi, acela de a le oferi servicii de televiziune, internet şi telefonie la cele mai înalte standarde".

Ok. Și-acum să înțelegem puțin care e treaba cu această întâmplare, mai precis cum cred eu că stau lucrurile. Neavând nicio informație din interior, voi încerca totuși să vă prezint bănuielile mele în ceea ce privește această situație. Personal nu cred că iese fum fără foc și tind să cred că au existat mai multe discuții pentru preluarea UPC de către RDS. Mai mult, mă gândesc că, cel puțin la un moment dat, UPC și-a dorit un exit din România, însă singurul care ar putea fi interesat de o asemenea achiziție este RDS. Marea problemă a tranzacției a fost, încă de la începuturi, monopolul care ar rezulta în urma unei asemenea preluări. Conștienți de acest fapt, este posibil ca reprezentanții UPC să fi acceptat un preț ceva mai mic din partea RDS deoarece, nu-i așa, cumpărătorul ar fi avut de furcă pe la Consiliul Concurenței. 

Cum, după declarația lui Bogdan Chirițoiu, lucrurile par unse la Consiliul Concurenței, cred că UPC a reevaluat situația și a înțeles că poate obține mai mult. Astfel a apărut declarația de ieri care a aruncat în derizoriu Consiliul Concurenței și, probabil a relansat negocierile spre alt palier.

Sincer, în urma acestei întâmplări rămân cu un gust amar. Cu toate că e limpede și pentru un copil că o fuziune a celor doi mari operatori ar conduce la o poziție dominantă atât de piața de furnizare de conținut TV cât și pe cea de telefonie & internet, șeful Consiliului Concurenței nu numai că nu se menține departe de subiect, dar, mai mult, dă soluții pentru ieșirea din impas. Dincolo însă de toate aceste evidențe îmi rămâne în minte o întrebare: cam cât costă respectiva declarație și cine încasează banii?

Stress

Testul de stress a fost cea mai importantă știre de vineri. Prezentată seara, cu informațiile isteț dozate, a avut puterea de a mișca în sus piețele asiatice la acest început de săptămână. Probabil același va fi rezultatul și pe piețele europene și americane. Din acest punct de vedere, putem spune că Autoritatea Bancară Europeană și-a atins scopul de a reduce presiunea pe zona euro. Valul de optimism indus are însă o valabilitate destul de redusă, asta dacă e să ne luăm după cum au depus lucrurile în trecut.

Dincolo de aceste prime elemente, cred că ar trebui să observăm cum, până la urmă, negocierea politică a fost cea care și-a impus voința în acțiunea de testare a stabilității băncilor europene. Și aceasta în ciuda tonului belicos adoptat de reprezentanții Autorității pe la începutul anului. Privind retrospectiv, singurele modificări operate față de testul de anul trecut au fost unificarea parametrilor testului și ignorarea provizioanelor de risc constituite(mai precis, neincluderea lor în capitalul de nivel 1). În ceea ce privește însă scenariul de risc, acesta pare a fi fost ponderat astfel încât majoritatea covârșitoare a băncilor europene să ia nota de trecere.

Ajunși în acest punct ar trebui să înțelegem că valoarea de 5% pentru ponderea capitalului de nivel 1 este o valoare strict arbitrară(mă rog, există justificare prin prisma BIS / Basel, dar dacă vrei cu adevărat stabilitate şi nu mers pe sârmă trebuie să lucrezi cu valori mult mai mari). Personal consider că o valoare mult mai OK ar fi fost 8, însă, la un asemenea nivel numai 12 bănci ar fi trecut testul. Dacă ne uităm însă la acestea, observăm că, în principal, reprezintă grupuri bancare puternice și relativ bine capitalizate. 

Per total, putem spune că testul este ceva mai credibil decât cel de anul trecut, însă este departe de ceea ce ar trebui să fie cu adevărat un test de stress. Băncile care l-au picat cred că au probleme destul de mari, dar nu trebuie uitate nici cele care l-au trecut la mustață. Riscurile sunt încă mari pe piața europeană și, din păcate, nu pot fi trecute decât cu implicarea directă a politicului. Oricum, oficialii europeni ar trebui să fie conștienți că efectele publicării rezultatelor acestui test nu vor ține mai mult decât săptămâna în curs, în timp ce problemele din interiorul Uniunii nu se vor rezolva de la sine. E nevoie de mai multă responsabilitate pe continent, însă, din păcate, nu prea mai există politicieni responsabili.

O istorie ascunsa

...Mă rog, nu atât de ascunsă încât să nu fie de găsit, dar oricum trecută sub tăcere. Este vorba de o țară săracă din America de Sud: Bolivia. Începând cu anii '50, o serie de reforme au încercat să elimine sărăcia din această țară. Desigur, n-au reușit. E un scenariu clasic care combină dictatori providențiali veniți din rândul armatei cu măsuri economice aberante și forțarea evidenței. Sunt mixuri letale care ucid țări sau le transformă în vaci de muls ale unor interese internaționale.

Începând cu anul 1980, au intrat în scenă cei doi mari binefăcători FMI și Banca Mondială, impunând reformarea statului. Vă sună cunoscut? Un an mai târziu totul s-a transformat în dezastru deoarece economia n-a răspuns așa cum se așteptaseră esperții internaționali. Situația s-a degradat, iar în 1982 s-a pus capăt conducerii militare a țării, democrația intrând în scenă. Lucrurile însă nu au decurs deloc bine, iar în 1985 hiperinflația a început să facă dezastre în economia boliviană. Guvernele democratice care s-au succedat în perioada următoare nu au ieșit din programul trasat de Banca Mondială. Astfel au inițiat privatizarea tuturor deținerilor statului deoarece, nu-i așa, o companie privată este mult mai eficientă decât una a statului. Banii veniți din privatizări au permis statului corupt să supraviețuiască într-un iluzoriu climat de stabilitate economică. Seria privatizărilor binefăcătoare a fost finalizată în 1997. Țara practic nu mai avea nimic de vânzare, iar programele economice ale marilor instituții internaționale își îndepliniseră misiunea de a servi cui trebui ceea ce era de luat. Desigur, țara a rămas cu aceleași dificultăți economice, amplificate de dezechilibrele generate de repatrierea profiturilor noilor monopoluri private. Așa se face că, în anul 2000, Banca Mondială a pus presiune pe guvern amenințând că nu va înnoi linia de credit în valoare de 25 milioane de dolari(!!!) dacă țara nu-și privatizează toate serviciile de apă. S-a cedat cu ușurință solicitării de eficientizare și reducere a corupției. Astfel, a fost privatizat serviciul public de apă al celei de-a treia localități ca mărime a Boliviei, Cochabamba. Privatizat e un fel de-a spune deoarece concernul câștigător a devenit un monopol care, pe lângă distribuția de apă, era stăpânul apei din subteran precum și a apei de ploaie...

Și pentru că am ajuns în acest punct al povestirii, poate ar trebui să vedem cine a fost binefăcătorul concern care a adus eficiența în Cochabamba. Numele său, Aguas de Tunari nu vă spune cu siguranță mai nimic. Este însă un joint venture format între o firmă londoneză și una din Chicago. Prima se numește Water Ltd. și este o firmă pregătită să contribuie, probabil prin programe similare celui din Bolivia, la eficientizarea consumului de apă dulce din toată lumea deoarece, cum bine se știe, lipsa de ecologism a cetățeanului de rând a început să producă tot felul de crize ale apei dulci, devenind imperios necesar ca un organism internațional privat să contribuie la consumul eficient al apei. Celălalt participant în joint venture-ul amintit are rezonanțe mult mai mari pentru noi: este vorba nici mai mult nici mai puțin decât despre Bechtel Corp., o altă companie pregătită să ajute aceluiași scop(de fapt ei sunt multilaterali dezvoltați și pregătiți să ajute aproape în orice domeniu).

Revenind la Cochabamba, eficiența joint venture-ului nu s-a lăsat așteptată. Prețurile apei au crescut geometric deoarece, nu-i așa, eficiența costă. La un moment dat, factura de apă din zona amintită a ajuns să coste aproximativ jumătate din venitul minim. Cum Aguas de Tunari deținea monopolul întregii ape printr-o lege votată în Parlament(celebra lege 2029), puteau fixa orice preț. Ei respectau laxele condiții contractuale, iar statul rămăsese fără niciun control în această zonă. Desigur, calculele de la Londra și Chicago nu s-au potrivit cu realitatea zonei, iar începând cu ianuarie 2000, locuitorii orașului au început să protesteze. Pentru restabilirea liniștii au fost concentrate forțe impresionante de poliție care însă nu au putut face față afluxului imens de protestatari. La începutul lunii aprilie 2000, liderii protestatarilor au fost arestați în timpul unei întâlniri de negociere cu guvernatorul zonei. Situația însă s-a agravat, iar pe 8 aprilie este declarată starea de necesitate pentru 90 de zile. Cu această ocazie, președintele Banzer a declarat patriotic: "We see it as our obligation, in the common best interest, to decree a state of emergency to protect law and order". Numai că pentru protestatarii aduși în pragul disperării argumentele corporatiste ale lui Banzer au avut efectul gazului aruncat în foc. Suspendarea drepturilor civile au permis abuzuri din partea armatei și a poliției, numeroși protestatari fiind răniți, torturați sau uciși. În prima zi a declarării stării de necesitate soldații au ocupat mai multe stații radio din localitățile din jurul Cochabambei și au arestat mai mulți jurnaliști în încercarea de a opri sursele de informare. Marea problemă a fost că au obținut efectul contrar, manifestațiile explodând în mai multe colțuri ale țării. De la apă s-a ajuns la proteste radicale pentru salarii, servicii sociale s.a.m.d. Forțat de situația de-a dreptul explozivă, precum și de faptul că un grup consistent de parlamentari în frunte cu viitorul președinte Evo Morales s-a alăturat manifestanților, președintele Banzer a anunțat terminarea contractului cu Aguas de Tunari.

După aceasta a început o perioadă de ștergere a evidențelor pentru evitarea scandalului. Intrate în vizorul organizațiilor internaționale, FMI și Banca Mondială au dat vina precipitat pe corupția existentă în societatea boliviană. De asemenea, cele două mari companii implicate in Aguas de Tunari au pus batista pe țambal pentru a ieși cu fața curată. Nici până acum Banca Mondială nu a pus la dispoziția organizațiilor care i-au solicitat analizele și documentele pe baza cărora au forțat mâna executivului bolivian pentru transformarea unui monopol de stat într-unul privat. În locul documentelor, au livrat discursuri sforăitoare privitoare la consumul irațional de apă din Bolvia. Tipic!

Ce concluzii ar trebui să tragem noi de-aici? Păi nu cred că e nevoie să vă mai spun eu. Asemănările cu situația din România sunt grăitoare. Singura deosebire este aceea că aici mămăliga nu a explodat și nu va exploda niciodată. A făcut-o numai atunci când interesele altora au amestecat dinamită în mămăligă. Așa cum un cizmar a putut să stea 40 de ani la putere cu complicitatea URSS nu știu de ce am o bănuială că un dictator bețiv și curva lui analfabetă ne vor încălța încă pe-atât, de data aceasta cu binecuvântarea marei finanțe care aici poate avea un teritoriu mult mai propice. Iar monopoluri de privatizat încă sunt destule și toate țin de reformarea statului.

P.S. Întreaga istorie din Cochabamba o aveți în clipul de mai jos.

Abuela Grillo from Denis Chapon on Vimeo.

Despre copyright si bun simt

Încă de la începuturile acestui blog am ţinut foarte mult la drepturile de autor. Respectarea lor nu este numai o obligaţie, este un semn de civilizaţie. În momentul în care înţelegi că o creaţie, indiferent de forma sa, aparţine autorului, că nu ai dreptul să dispui după bunul tău plac de producţia unui om, atunci poţi să spui că te ridici ceva mai mult de genunchiul broaştei.

Puţini ştiu că în România există un cadru legal deosebit de strict în ceea ce priveşte subiectul menţionat. Faptul că sunt foarte puţine asociaţii care apără drepturile de autor şi că, în general, proprietarii respectivelor drepturi preferă să treacă peste abuzuri au făcut ca şi această prevedere legală să ajungă ignorată. 

În ceea ce mă priveşte, motivul pentru care scriu acest articol este cauzat de faptul că m-am lovit din plin de această problemă. Încă din faza incipientă a blogului m-am confruntat cu tentative de copiere neautorizată a articolelor. Acţiunile erau făcute atât de bloguri din categoria copy&paste cât şi de site-uri mai mari. De fiecare dată le-am atras atenţia că, neavând o autorizaţie scrisă din partea mea, pot suferi rigorile legii. În mod cât se poate de curios, toţi au înţeles care e problema şi s-au oprit. A fost un fapt care m-a surprins plăcut, mai ales că oamenii n-au mai recidivat.

Elementul neplăcut s-a petrecut în urmă cu trei zile când un individ care posta comentarii aberante pe acest blog(multe din ele doar pentru a-şi creşte traficul) a decis că e cazul să copieze un articol de-al meu. Ca de fiecare dată, am încercat să-i atrg atenţia şi, cum nu avea nicio adresă de contact pe site, am postat un comentariu chiar la articolul copiat, comentariu în care îi explicam că e cazul să respecte legea. Reacţia sa a fost una halucinantă: a postat pe blogul meu un comment îmi care-mi spunea că, întrucât "am fost hahaleră" şi i-am şters comentariile, a decis să nu şteargă articolul. Desigur, opinia sa scoate în evidenţă o prostie exagerată, şi, în acelaşi timp, o lipsă de bun simţ. A-ţi permite să copiezi fără nicio ruşine un articol care nu-ţi aparţine reprezintă o mare golănie, specifică şmecheraşilor de România, specia cea mai îmbâcsită care ne-a invadat după 1989. Nu ştiu din ce cotloane marginale au venit aceste comportamente, dar lucrul cel mai enervant este că  au reuşit să asfixieze societatea. Cum asemenenea manifestări sunt din ce în ce mai dese şi mai enervante m-am hotărât să lupt activ.

Pentru a nu nu mă complica prea mult o să încep cu o plângere penală împotriva individului(desigur, trebuie să mă consult cu un avocat din ţară mai întâi). Nu mă interesează să obţin vreun ban de la el, dar vreau să-l fac să simtă rigorile legii, iar calea penală pare cea mai potrivită. Deocamdată m-am adresat oficial firmei de hosting pentru blocarea conţinutului incriminat şi identificarea individului, iar când voi reveni în ţară mă voi implica direct în această problemă. Nu ştiu cât va dura, dar, după ce individul îşi va petrece o perioadă la mititica sau prestând muncă în favoarea societăţii, cu siguranţă cei similari lui nu-şi vor mai permite să ignore prevederile legii. Şi, ca să fiu mai precis voi menţiona că aici nu este vorba decât de un principiu.

Persistă printre copiştii de profesie de pe net o credinţă tâmpită conform căreia, dacă citezi sursa, poţi să-ţi bagi picioarele în el de drept de autor. Ei bine, nu este aşa, iar legea e cât se poate de clară în această privinţă specificând cazurile în care un material poate fi reprodus. Însă, dincolo de ceea ce prevede legea, personal cred că a respecta drepturile de autor e o chestie de bun simţ. Din păcate, bunul simţ lipseşte din ce în ce mai mult din societatea noastră, iar asta e una din bolile greu de vindecat.

UPDATE:
Se pare că individul a conştientizat în ce ape se scaldă şi a catadicsit să şteargă articolul. Probabil sfătuit de un avocat de mâna a 10-a susţine că i-am dat telefonic acordul de preluare. Şi mai simpatic e că m-a identificat ca fiind unul din abonaţii la conducta de bani a PNL. :-))))
Dacă ar fi citit blogul meu ar fi înţeles că în România nu deţin decât una bucată casă, una bucată maşină şi alte câteva moşteniri imobiliare cu valoare sentimentală. Dar asta e, băsistu' încolţit o dă în penibil.
Oricum, ca să-i dau o ultimă şansă, îi propun un pact: în cazul în care îşi recunoaşte public nesimţirea pe propriu-i blog şi aici(într-un comment, fără link către blogul său) îl voi ierta. Altfel, îi garantez un anotimp răcoros!

P.S. 

1. Pentru a elimina orice confuzie voi spune că Hotnews preia materialele de pe blogul meu în mod legal. Mai mult, am apreciat faptul că mi s-a cerut permisiunea înainte de preluarea vreunui material de-al meu pe site-ul lor. 

2. Toate autorizările de preluare le-am dat fără a percepe vreo plată din partea solicitanţilor.

2. În cazul în care ştiţi la ce site fac referire, vă rog să nu daţi link către el. Nu vreau să mai fac niciun pic de trafic acestui parazit. 

O crestere cu multe semne de intrebare

Poate că ar fi trebuit să tratez azi ceea ce este ştirea momentului, anume intenţia - aş spune istorică - a agenţiei Moody's de downgrade a SUA. Ar fi pentru prima dată după 1917(sper să nu mă înşel) când SUA s-ar confrunta cu un rating mai mic decât cel actual. Cu toate că e vorba de o ştire de maxim interes, dat fiind faptul că ieri am avut ceva treabă, mă voi ocupa acum de ştirile care vin din China deoarece, în mod surprinzător, consider că ceea ce se întâmplă acolo e mai important decât situaţia din SUA.

În timp ce investitorii par a avea un plan care exclude intrarea SUA în incapacitate de plată, nimeni nu cred că are un plan B pentru înrăutăţirea situaţiei economice din China. De altfel, pentru mulţi, posibilitatea înrăutăţirii situaţiei a fost spulberată de datele care au venit ieri. Creşterea economică de 9.5%(YoY), peste estimările analiştilor(9.4%) semnalizează o încetinire a creşterii, dar, trebuie să recunoaştem, menţine motoarele turate puternic. Desigur, de-a lungul timpului au existat numeroase opinii privind prăbuşirea Chinei, scenarii fataliste referitoare la viitorul ţării s.a.m.d. La momentul respectiv le-am combătut din cauză că datele arătau o cu totul altă realitate. La fel, atunci când anumiţi analişti frenetici făceau prognoze fantasmagorice despre viitorul Chinei am preferat să prezint elementele sensibile şi mai puţin cunoscute care, după cum s-a văzut, şi-au făcut simţită prezenţa fix când ne aşteptam mai puţin.

De data aceasta în faţa cifrelor date publicităţii de către chinezi nu cred că trebuie să ne entuziasmăm. Marele risc al Chinei este în continuare reprezentat de ameninţarea inflaţiei. Dacă punem în oglindă indicele preţurilor de consum cu creşterea economică vom observa o divergenţă cât se poate de clară: economia scade în timp ce preţurile cresc. Coborând şi mai mult în complicata realitate chineză, putem observa că acceleraţia preţurilor este în continuare susţinută de alimente, dar, de asemenea, o pondere importantă o au imobiliarele. Pentru cei care-şi amintesc, în urmă cu mai mult de un an vă povesteam despre problemele imobiliare ale Chinei şi despre greutăţile pe care le întâmpină cei care au decis să se împrumute pentru a paria pe imobiliare. Ei bine, pe piaţa reală preţurile sunt în continuare în scădere, dar, pe medie, avem parte de o uşoară creştere. Cu toate că seamănă cu o dilemă tipc chinezească, explicaţia e mai simplă decât ne-am aştepta: în timp ce pe piaţa liberă preţurile scad din cauza supraofertei, statul îşi reevaluează activele imobiliare la preţuri incredibile. Motivul e simplu: cu activele supraevaluate autorităţile locale pot accesa credite necesare construirii de infrastructură şi de modernizare a oraşelor. Cu toate că strategia pare una isteaţă, trebuie să înţelegem că investiţia în infrastructură nu are un ROI strălucit, iar beneficiile se împart la foarte mulţi, rezultând venituri mici pentru autorităţile beneficiare ale proiectelor. De asemenea, multe din lucrările în care s-a investit nu sunt obligatoriu un rezultat al unei necesităţi a comunităţii ci, mai degrabă, o dorinţă a autorităţilor de a ieşi în evidenţă.

La fel cum industrializarea planificată a condus la construcţia unor capacităţi excedentare de producţie, investiţia în infrastructură a devenit un sport naţional. Numai că fiecare element de infrastructură are un cost suplimentar în timp, cost care nu pare a fi pus în ecuaţie de oficialii chinezi. Cu toate că nimeni nu-şi imaginează că localităţile vor fi executate de către bănci(la urma urmei ambii parteneri aparţin statului), structura garanţiilor din spatele acestor credite acordate nu face altceva decât să inducă o incertitudine puternică în indicatorii publicaţi de către autorităţi.

Reîntorcându-ne la cifrele pe care le avem, putem spune că marea încercare a conducătorilor chinezi este aceea de a evita o cădere abruptă. Aş fi tentat să cred că planarea uşoară ar avea ca scop consolidarea creşterilor de până acum, dar bănuiala că lucrurile sunt din ce în ce mai greu de controlat acolo nu prea-mi dă pace. Infrastructura a rămas unul din ultimele domenii în care pot investi pentru a controla creşterea economică. Până acum politica de echilibrare forţată le-a mers. De fiecare dată au găsit teritorii noi către care să îndrepte imensele fluxuri financiare pe care le controlează. Marea întrebare este dacă vor reuşi să menţină un echilibru în economie. Deocamdată se pare că strategia funcţionează, dar nimeni nu poate garanta că va merge la infinit. 

Armageddon

Contrar speranţelor mele, planul occidental pentru Grecia se dovedeşte a fi mai mai egoist decât ne-am fi imaginat. O serie de rapoarte sugerează ieşiri masive de bani din Grecia. În paralel se forţează privatizarea pe nimic a unor active valoroase ale statului elen în favoarea unor investitori strategici aleşi pe sprânceană. Ceea ce urmează seamănă din ce în ce mai mult cu scenariul argentinian. Practic, gura de oxigen oferită Greciei se dovedeşte a fi otravă amestecată cu sedative pentru a putea permite retragerea ultimilor abulici captivi acolo şi, în acelaşi timp, asigurarea că ceea ce mai e de luat ajunge în mâinile cui trebuie. Marile interese întotdeauna au făcut legea, iar ceea ce se întâmplă acum în Grecia este, nici mai mult nici mai puţin, un nou episod al aceluiaşi scenariu vechi de când lumea. 

Irlanda şi în special Portugalia sunt în corzi. Presiunea asupra lor nu va scădea prea curând. Recent calificată în Clubul Junk, Portugalia are parte de o reintrare radicală în recesiune. Desigur, toate acestea pe fondul sfaturilor binevoitoare a marilor prescriptori de reţete pentru însănătoşirea economiei. Până aici nimic nou. Sunt elemente devenite aproape clasice, specifice periferiei Europei. Zone în care mulţi îşi puseseră speranţe de creştere abruptă se scufundă încet şi sigur în mlaştina datoriilor şi a căderii economice. 

Ceea ce vine este însă mai rău decât toate acestea adunate. Intrarea Italiei în corzi(pe care am prevăzut-o încă de acum un an) reprezintă apogeul unui scenariu dezastruos pentru Europa. Aceasta pentru că Italia nu poate fi salvată. Efectiv nu cred că este posibilă găsirea banilor pentru a putea face injecţii financiare aici. Mai mult, ceea ce se vede acum în Italia este numai şi numai vârful iceberg-ului. Marile probleme ale ţării sunt în sistemul bancar care, cu siguranţă, riscă să dinamiteze întreg continentul. Dacă mai ţineţi minte, Berlusconi a avut un succes fulminant cu programul de amnistie fiscală pentru cei care-şi repatriază banii scăpaţi din vedere de fiscul italian. A fost o gură de oxigen pentru băncile locale, însă cei care au făcut această mişcare au motive serioase să regrete deoarece acum sunt captivi în propriul sistem bancar. Nu este o figură de stil. Sunt tot felul de informaţii venite dinspre posesorii unor conturi grase care se plâng că sunt amânaţi şi că le este practic imposibil să-şi mute banii în altă parte. Cred că acum este clar pentru toată lumea că motivul real al schimbării precipitate a lui Alessandro Profumo de la şefia Unicredit nu a fost cel referitor la acţiunile libiene. 

În cazul(foarte probabil după mine) colapsului italian se va intra într-o nouă etapă a crizei actuale. Băncile neputând fi ajutate de către stat vor trebui să se descurce singure, ceea ce probabil va conduce la o prăbuşire forţată a acestora. Ceea ce vreau să spun este că a sosit momentul în care criza se reîntoarce acolo de unde a venit, anume la bănci. De data aceasta însă statele sunt mult prea slăbite pentru a putea să preia jugul gunoiului strâns în instituţiile financiare. Poate că cei care s-au lăsat purtaţi de dulcele drog al impenetrabilităţii băncilor ar trebui să-şi revizuiască opiniile.

Plastic aş putea spune că în acest moment ne aflăm pe un butoi cu pulbere. Ceea ce este însă de-a dreptul îngrijorător este că de-abia acum am descoperit că, la rândul său, butoiul cu pulbere se află pe o bombă atomică, iar sub aceasta nimeni nu ştie ce se află. Şi, probabil, nici nu mai contează ce e acolo!

Mintea extremistului cea de pe urma

Pe la începutul anului, într-un tunel de lângă Lacu Roşu a apărut un text scris cu spray negru care conţinea binecunoscuta lozincă "Basarabia, pământ românesc". Personal nu prea văd sensul unor asemenea manifestări, însă banala inscripţie a aprins ceva creieri încinşi. Fotografia respectivei inscriptii o aveti mai jos:

Ei bine, o asemenea manifestare pare de neacceptat pentru unii. Aşa se face că bravul spânzurător de păpuşi - l-am numit aici pe Csibi Barna - nemaiputând să suporte apăsarea unei asemenea inscripţii a făcut o cerere către CNADNR. Textul cererii transmise în 06.04.2011 îl aveţi mai jos(click pentru mărire):

Cu alte cuvinte, Csibi Barna era profund îngrijorat de faptul că pe perete era prezent un mesaj politic ilegal, "de ameninţare a unui stat suveran". Ei bine, de-aici începe partea comică a acţiunii deoarece domnului Barna i-a răspuns nimeni alta decât Daniela Drăghia, şefa CNADNR. Eu unul credeam că duduia în cauză nu-şi vede capul de treburi întru propăşirea infrastructurii autohtone. Conform răspunsului pe care-l aveţi mai jos, se pare că fătuca asta are timp nu numai să-i răspundă lui Barna, dar şi să pună personal la punct operaţiunea de eliminare a răspunsului supărător pentru Barna.

Şi, ca o dovadă a faptului că lucrurile au fost duse la bun sfârşit, Barna publică pe site-ul său şi finalizarea acţiunii:

După toată această circăraie stau să mă întreb logic următoarele:

1. Oare Barna, în virtutea faptului că prin acţiunile sale ameninţă  suveranitatea statului România,  n-ar trebui să se auto-reclame deoarece pare a fi săvârşit o groază de ilegalităţi până acum?

2. Doamna Daniela Drăghia poate să ne spună cam cu ce se ocupa la CNADNR? Nu de alta, dar pentru răspunsuri adresate lui Barna se poate ocupa şi altcineva mai puţin calificat şi, în mod sigur, mult mai prost plătit.

3. În aceeaşi linie, cred că ar fi interesant să ştim şi care a fost costul lucrării de ştergere a mesajului deranjant pentru Barna. 

Lupte vechi pe taramuri noi

Orientarea din ce în ce mai clară a emergenţilor către consum este, fără doar şi poate, un element care atrage ca un magnet business-uri din lumea veche pentru cucerirea noilor redute ale consumismului. În timp ce în ţările dezvoltate nu se mai poate vorbi de mult de creşteri spectaculoase ci doar de segmente de piaţă înţepenite, lumile noi, pot oferi nu numai salturi explozive, ci şi posibilităţi de rescriere a ierarhiilor. Este binecunoscut că dacă ataci o piaţă virgină ai toate şansele să te îndestulezi cu cote de piaţă generoase care, după stabilizarea situaţiei, se transformă în teritorii proprii, zone aproape tabu pentru competitori.

Aşa se face că lupta din Franţa dintre cei doi mari retaileri Carrefour şi Casino are o nouă etapă radicală în Brazilia. Cum în Franţa lupta dintre cei doi este tranşată, dezvoltarea pe pieţele emergente reprezintă un element strategic deosebit de important deoarece poate oferi o creştere substanţială grupurilor menţionate. Numai dacă ne gândim la perspectivele lumii  emergente în ceea ce priveşte consumul, înţelegem cum retailerii sunt atraşi de noile teritorii cu un entuziasm similar celor al exploratorilor de acum câteva sute de ani. Mai mult, în funcţie de evoluţia lor acolo putem intui foarte uşor evoluţiile viitoare ale respectivelor companii.

În Brazilia totul a început ieri, când board-ul Carrefour a aprobat planul de fuzionare a reprezentanţei sale cu Cia. Brasileira de Distribuicao Grupo Pao de Acucar. În noul grup format cele două companii vor deţine câte 50%, iar economiile anuale rezultate ar urma să se situeze în intervalul 600 - 800 milioane euro. Lucrurile însă sunt departe de a fi tranşate întrucât Casino a invocat o înţelegere din 2005 cu Pao de Acucar care i-ar permite să deţină în anul 2012 pachetul de control al retailerului brazilian. Mai mult a calificat negocierile dintre  Carrefour şi Pao de Acucar ca fiind ilegale.

Ca să înţelegem mai bine despre ce miză este vorba, vă voi spune că Brazilia este pentru Carrefour, din punct de vedere al veniturilor, a doua ţară ca importanţă după Franţa. Orice nouă redută cucerită acolo înseamnă cote de piaţă mai mari şi, implicit, venituri substanţiale. Răspunsul celor de la Casino este şi el unul radical. Miza imensă reprezentată de Pao de Acucar are toate şansele să transforme războiul amintit într-unul extrem de vocal. Casino deţinea în urmă cu o lună 37%  din Pao de Acucar, iar în prezent, conform unor informaţii, cota sa ar fi ajuns la 43%. In cazul în care s-ar produce fuziunea dintre Careffour şi Pao de Acucar, Casino ar deţine ~25% din noul conglomerat, o cotă aflată departe de pachetul de control la care visa. Casino ştie că aceasta este ultima şansă pe care o are şi, cu siguranţă, îşi va juca rolul cât poate de bine. Pentru moment, orice nouă dezvoltare a acestui meci conduce la căderi la bursă a titlurilor Pao de Acucar deoarece observatorii apropiaţi de evenimente sugerează cu sunt şanse foarte mari ca fuziunea cu Carrefour să fie respinsă. Ceea ce ar reprezenta pentru Casino o victorie foarte importantă. Însă posibila victorie ar trebui urmată cât mai rapid de eforturi financiare intense pentru a putea să pună mâna pe pachetul de control al Pao de Acucar.

Desigur, lucrurile nu sunt simple şi probabil vom asista la desfăşurări impresionante de forţe. Învingătorul încă nu este cunoscut. În timp ce pentru Carrefour câştigarea meciului ar reprezenta posibilitatea unei expansiuni rapide cu economii substanţiale, pentru Casino este o luptă de menţinere a unei cote de piaţă. Pare un război dezechilibrat, dar frumuseţea constă în faptul că orice meci se joacă până în ultima clipă.

Semiluna sub asediu

În cazul în care n-aţi aflat încă, vă spun eu: Turcia a avut, pe primul trimestru, cea mai mare creştere economică din lume. Aceasta o situează în vârful ţărilor emergente şi, în acelaşi timp, o propulsează brutal în atenţia investitorilor. Judecând cifrele am putea spune că este o încununare a succeselor recent realesului Erdogan. O creştere economică de 11% (YoY) nu este, cu siguranţă, un lucru peste care să treci neatent, mai ales atunci când economia mondială arată, mai degrabă, ca un bolnav aflat în stadiul final al unei boli degenerative. Desigur, aceste date i-au servit din plin lui Erdogan în campania electorală, dar capacităţile sale vor fi bine puse la încercare în perioada care urmează.

Creşterii triumfale de 11% îi este contrapusă o devalorizare cu acelaşi procent a monedei naţionale. Aici apare prima ruptură care ar trebui să ridice primele semne de întrebare. Care poate fi justificarea pentru o asemenea divergenţă? Ei bine, totul ţine de dezechilibrele majore care încep să se manifeste în sânul economiei turceşti. Pe la începutul anului vă spuneam că "principalele provocări ale ţării pentru anul în curs sunt temperarea creditării şi menţinerea la un nivel sustenabil a creşterii economice". 11%, cu siguranţă nu este un nivel sustenabil mai ales dacă ţinem cont de faptul că mare parte a acestei creşteri este cauzată de consumul în creştere. Desigur, consumul în sine nu este un factor negativ, dar când acesta ajunge să antreneze creşterea abruptă a importurilor dezechilibrele încep să se observe cu ochiul liber.

Probabil principalul factor de risc este imensul deficit de cont curent care începe să pună presiune pe întreaga economie a Turciei. Nebunia consumului, alimentată de politica monetară a Băncii Centrale începe să-şi arate roadele. Personal bănuiesc un lucru cât se poate de pământean: banca centrală a fost unul din jucătorii activi în campania electrorală, nivelând traseul lui Erdogan. Aceasta sub falsa justificare de susţinere a întreprinderilor mici şi mijlocii cu bani ieftini.

Desigur orice exces îşi are şi reversul, iar Erdogan va fi acum cel care va trebui să repare excesele propriilor decizii. Cu un cont curent finanţat de aşa numiţii hot money, lucrurile pot derapa oricând şi pot modifica radical direcţia evoluţiei economiei. Într-un an în care stabilizarea ar fi trebuit să fie elementul central al politicii guvernului, lucrurile au început prost. Probabil perioada imediat următoare ne va demonstra că economia turcă nu duduie atât de mult pe cât ar fi crezut alegătorii, iar măsurile care trebuie luate sunt dintre cele mai grele. 

Istoria recentă ne-a dat numeroase exemple de derapaje ale Turciei. Perioada anilor '90 este una sugestivă pentru această ţară, pe care probabil şi-o amintesc mulţi dintre cei care "făceau Turcia" la începuturile capitalismuljui mioritic. Atunci politicile aberante au fost imediat amendate de inflaţie şi instabilitate monetară. Sper ca Turcia să fi învăţat lecţia acelei perioade şi să reuşească să ia măsurile dure, dar necesare unei reechilibrări a propriei economii. Altfel, o inversare de trend finalizată cu o aterizare forţată poate deveni inevitabilă. 

Grecia - punct si de la capat

Am aşteptat rezultatul votului din parlamentul elen înainte de a-mi posta opiniile deoarece întregul proces a avut un mare grad de incertitudine. Între timp planul de austeritate a fost votat, într-un parlament aflat sub asediu. George Papandreou a obţinut o victorie, dar aceasta cu preţul întregii salce cariere politice. Calea pe care a ales-o, cu toate că este una lungă, este extrem de periculoasă şi  nu-l fereşte, sub nicio formă, de consecinţe. Practic, începând de azi, Papandreou trebuie să pună în aplicare reformele dureroase care se speră că vor readuce Grecia pe linia de plutire.

Principala piesă din executivul lui Papadreou este Evanghelos Venizelos, un politician şi profesor de drept constituţional extrem de respectat în Grecia. Lui i-a fost încredinţat complexul post de Ministru al Finanţelor şi vice-premier. Practic, Venizelos(nu are nicio legatură de familie cu Elefterios Venizelos) este cel  mai important om al executivului grec, fiind şi cel care va trebui să aplice drasticele măsuri de austeritate. Meciul care începe acum în Grecia este unu simplu şi, în acelaşi timp radical: trebuie să facă rost rapid de bani, astfel încât să reuşească reducerea presiunii exercitată de imensa datorie externă contractată.

În cazul în care grecii vor reuşi să fabrice banii necesari depăşirii acestui moment, ar putea scăpa de dezastru. Altfel, perspectivele sunt dintre cele mai grave, iar ceea ce s-a văzut în Atena şi Salonic s-ar putea multiplica la nivelul întregii ţări. Nu ştiu cât de conştienţi sunt oficialii greci de faptul că gura de oxigen care le-a fost oferită a fost pentru a permite exitul unor peşti mai graşi. Mai mult, jucătorii cheie din zonă tind să crediteze un scenariu argentinian pentru Grecia. Altfel nu poate explicat torentul de numerar care se scurge din ţară. Având în vedere aceste realităţi este clar că misiunea lui Papandreou pare una imposibilă. 

Există însă o singură speranţă. Contrar multor opinii, ţara are potenţial. În cazul în care se vor găsi elementele necesare  pentru fructificarea oportunităţilor, Grecia ar putea depăşi impasul. Din păcate, Papandreou este un fel de boc(nu din punct de vedere al intelectului deoarece mai jos decât boc ar fi călcâiul broaştei, ci din cauză că a picat în plasa intereselor de pe piaţa financiară internaţională) şi se bazează foarte mult pe tăieri. Speranţa vine din partea lui Venizelos, un individ care pare mai creativ.

Trebuie totuşi să ne menţinem cu picioarele pe pământ. Momentan Grecia are şanse infime de depăşire a impasului. Personal cred că ca sunt sub 10%. Dar, în cazul în care vor fi luate măsuri corecte s-ar putea redresa, iar cu fiecare măsură bună şansele i-ar creşte.