Vorbim mai tarziu (III)

OTC: MHYS


Probabil maine o să am ceva mai mult timp şi o să vă spun întreaga poveste. Până atunci urmăriţi doar evoluţia acestor titluri(nu vă recomand să intraţi pe ele).

Vinovaţii

Spuneam ieri că, în ciuda eforturilor autorităţilor pentru stoparea crizei, rămân numeroase întrebări privind istoria recentă. Dintre toate, cea mai importantă este cea referitoare la adevăratul vinovat pentru această criză. Cu toate că ştim aproape totul despre evenimentele pe care le-am trăit până acum, generatorul lor, cauza primară, rămâne încă învăluită în mister sau, pur şi simplu nu mai interesează pe nimeni.

La prima vedere am putea spune că principalele vinovate pentru tot ceea ce s-a întâmplat sunt băncile. Într-adevăr, ele sunt cele care care au apăsat iraţional pedala creditării, transformând politica de risc într-o chestie facultativă, a cărei justificare era din ce în ce mai greu înţeleasă de "băieţii rentabili" de la vânzări. Ele sunt, de asemenea, vinovate pentru umflarea preţurilor, pentru supra-îndatorarea unor categorii ale populaţiei şi pentru dezvoltările haotice petrecute în ultima perioadă. Cu toate acestea, chiar dacă va părea şocant pentru unii, băncile nu sunt vinovate pentru actuala criză. Nu fac această afirmaţie pentru a juca rolul de avocat al diavolului, ci pentru a sublinia o realitate cât se poate de cunoscută de către oficialităţi, dar ţinută sub o tăcere suspectă. Adevărul este că băncile au fost instrumentul prin care a fost generată şi propagată criza şi nu cauza acesteia.

Cu toate că reprezintă o forţă, instituţiile bancare nu aveau în urmă cu, să zicem, zece ani capacitatea de dezvoltare a unei crize de asemenea magnitudine. Pe vremea aceea lucrurile se dezvoltau mult mai greoi, iar baloanele se umflau cu mult mai puţin înainte de a se sparge. Motivul pentru care am ales ca şi referinţă sfârşitul deceniului trecut e unul simplu. Atunci ne-am confruntat cu o bulă speculativă care probabil va rămâne în istorie din două motive: o dată ca o lecţie clasică de exuberanţă şi, în al doilea rând, pentru rolul avut în dezvoltarea actualei crize. Cum poate ştiţi topirea iluziei dot com s-a făcut ca urmare a creşterii ratei dobânzii de către FED în perioada 1999-2000. Această acţiune a condus la încetinirea creşterii economice şi spargerea balonului dot com. Cu toate că a fost o acţiune criticată, mişcarea FED-ului a avut un efect benefic pentru economie deoarece a permis eliminarea unei distorsiuni care s-ar fi putut dezvolta mult mai urât. Recesiunea pe care a generat-o s-a constituit într-un factor de presiune din partea politicului. Rezolvarea crizei s-a făcut tot prin intermediul dobânzii de intervenţie care a scăzut până 1%(iulie 2003 - iunie 2004). Aceasta este, de altfel, şi cauza crizei actuale. Dobânda mică a impulsionat creditarea către nivele nejustificate, iar băncile nu au făcut altceva decât să profite de această "oportunitate". Privind graficul ataşat, se poate lesne observa repetarea pattern-ului crizei anterioare: dobânda mică a permis dezvoltarea unei noi bule care a explodat în momentul revenirii dobânzii la un nivel ceva mai apropiat de realitate.

Poate că din cele enumerate mai sus va rezulta că vinovatul ar fi FED-ul, dar nu este aşa. Ceea ce a făcut FED-ul a fost imitat de toate băncile centrale care au lucrat cu rate ale dobânzii incredibil de mici şi aceasta la presiunea politicului. Realitatea este că adevăratul element iraţional al economiei este politicul care cere rezultate imediate cu orice preţ. Aşa cum la noi se lucrează acum cu un curs de schimb iraţional, tot la fel ani la rândul s-a lucrat în toată lumea cu rate ale dobânzii rupte de realitate permiţând dezvoltarea unor distorsiuni economice. Iar când acestea au devenit evidente, tot politicul a fost cel care a întârziat corecţia, în speranţa că lucrurile se vor rezolva de la sine. Este o realitate care se repetă de mai bine un secol, dar pe care o ignorăm. Şi parcă, de la o criză la alta, cineva apasă un subtil reset care ne face să dăm uitării experienţele anterioare.

Neprotocolar despre G20

Dacă ar fi să caracterizez sumar întrunirea G20 aş spune că am avut de-a face cu o nouă pierdere de vreme, fastuos organizată. Dincolo de sloganuri şi de afirmaţii sforăitoare, toată lumea a fost preocupată de rezolvarea propriilor interese. N-o să stau să comentez acum aberanta propunere a lui Sarkozy de limitare a bonusurilor în sistemul bancar întrucât nu cred că merită să pierdem timpul cu fiecare tâmpenie socialistă. La fel, nici idioţenia propusă de Steinbrueck de suprataxare a tranzacţiilor bursiere nu merită atenţia din partea noastră. Sunt doar simple sloganuri aruncate pentru a cuceri opinia publică. Şi, cum cei care le aruncă nu prea au habar de economie, cred că nu merită efortul de a le comenta.

Adevărata decizie este cea referitoare la noile reglementări ale pieţeler financiare care, în mod sigur, vor ţine prima pagină a perioadei următoare. Şi aceasta deoarece este vorba de un set de măsuri extrem de complex de definit, implementat şi aplicat. În primul rând se preconizează construirea unor noi organisme naţionale şi supra-naţionale de supraveghere şi reglementare. Se va merge în acest fel până la reglementare strictă a entităţilor financiare interconectate(de ex. bănci care sunt acţionare în societăţi de brokeraj s.a.m.d.), a societăţilor de asigurări sau a hedge fund-urilor(acestea vor fi obligate să se înregistreze şi să transmită rapoarte periodice autorităţilor). O altă modificare sensibilă se referă la necesarul de capital al băncilor care, obligatoriu, va fi mărit, forţând acţionarii să aducă bani de-acasă. Cu adevărat spectaculoasă va fi şi reglementarea strictă a absolut tuturor instrumentelor derivate, a tranzacţiilor futures, a pieţelor de acţiuni(oare ce-or mai fi găsit de reglementat aici?) şi, cu voia dumneavoastră ultima pe listă, întărirea măsurilor de protecţie a consumatorilor.

Ceea ce am înşirat mai sus este doar o mică parte din programul care trebuie pornit rapid, iar dacă ar fi să cuantificăm, probabil că ar trebui angajată o armată de genii pentru a duce la îndeplinire această sarcină. Poate sunt eu aberant, dar părerea mea sinceră este că aşa ceva este de-a dreptul imposibil. Orice măsură prost pusă în aplicare poate avea efecte devastatoare, mai ales în condiţiile de faţă.

Dacă vă imaginaţi că această iniţiativă a fost pornită de francezi sau nemţi(cei mai gălăgioşi în ultima perioadă), vă înşelaţi amarnic. Întregul framework vine din SUA şi urmează să fie implementat cât se poate de rapid. Sincer, uneori trăiesc cu impresia că sesiunile G8/G20 sunt un fel de training-uri unde SUA le prezintă celorlalţi prostănaci acţiunile pe care trebuie să le ducă la îndeplinire. Lăsând gluma la o parte, remarc hotărârea suspectă cu care se doreşte punerea în aplicare a acestor măsuri. Neal Wolin a declarat că se aşteaptă ca unele legi din pachetul propus să fie adoptate până la sfârşitul acestui an, ceea ce chiar mă pune pe gânduri.

Privind din punct de vedere strict economic, măsurile(pe care le aveţi ataşate mai jos) par cât se poate de justificate. Cu toate acestea rămân în urmă mai multe întrebări cărora nu li s-a răspuns până acum şi pe care probabil le vom dezbate într-un articol viitor.

The Future will be Very Bleak

Heat

Un excelent documentar despre încălzirea globală şi nu numai.

1. Watching the World Change

2. Fossil Fuels, the Engine of our Lives

3. Ten Years to Reverse Course

4. America's Addiction to Coal

5. Cars: 2nd Largest Source of Carbon Emissions

6. Big Oil

7. Two Instructive Lessons from the Past

8. Carbon-Free Power

9. Will America Summon the Political Will?

Asa e!

Pe 21 septembrie se publica în presa mioritică un interviu cu şeful BERD care afirma că "bancile austriece au, probabil, suficient capital pentru a face fata cresterii creditelor neperformante din statele emergente europene". Materialul integral îl puteţi citi pe Hotnews.

Pe 23 septembrie, două zile mai târziu, aflăm că Raiffeisen România urmează să primească de la BERD un împrumut subordonat în valoare de 25 milioane EUR pentru consolidarea capitalului "astfel incit banca sa poata continua creditarea companiilor". Cum aşa? Raiffeisen România se împrumută de 25 milioane? Probabil că sunt clienţi care deţin în conturi sume ceva mai mari decât acest împrumut.  Finanţarea totală contractată de Raiffeisen International este în valoare de 150 milioane EUR, din care grosul(100 milioane) va merge în Ucraina unde haosul din economie probabil produce dezastre în lanţ. Întreaga ştire o puteţi citi în Ziarul Financiar.

No comment!

Vorbim mai tarziu(II)

Ieri vă spuneam despre un titlu: OTC:MCTH. Acum vă solicit să-i verificaţi evoluţia. Interesant, nu? Voi reveni.

Out of money

FDIC, echivalentul american al Fondului de Garantare a Depozitelor, a rămas fără bani. Numeroasele falimente din sistemul bancar american au condus la o situaţie extrem de delicată: garantul depozitelor, adică instituţia menită a credibiliza întreg sistemul, se află pe marginea prăpastiei. Evident, o asemenea situaţie este de neacceptat, motiv pentru care s-au căutat îndelung soluţii.

Din punct de vedere logic, pentru o asemenea situaţie, nu există decât o singură sursă de finanţare: statul. În SUA lucrurile stau însă puţin diferit. Tensiunile acumulate în societate pur şi simplu nu mai permit un nou ajutor de stat. Există numeroase voci influente care contestă vehement injecţiile de capital în Wall Street, iar la nivelul omului de rând, o asemenea alternativă pur şi simplu nu este acceptabilă. Soluţia găsită este una pur "capitalistă", anume împrumutarea banilor necesari de la băncile comerciale. Pentră bănci investiţia este sigură: FDIC nu are cum să pice deoarece, în ultimă instanţă, FDIC înseamnă statul, adică SUA. Pentru FDIC, aceasta rezolvă criza de lichiditate prin care trece şi, în cazul în care furtuna falimentelor bancare trece, se speră că cele o sută de miliarde de dolari(aceasta este suma care va fi împrumutată) vor fi plătite din venituri.

Toată această suveică aruncă însă în derizoriu întreaga construcţie întrucât e ca şi cum eu mi-aş asigura bunurile, iar această asigurare ar fi recunoscută. Într-adevăr, avem de-a face cu o aberaţie, însă situaţia în care s-a ajuns conduce inevitabil la soluţii de acest fel. Aşa cum scriam în "vremea bailout-urilor", vom asista la schimbarea mecanismelor economice fundamentale întrucât acesta este efectul logic al lucruluicu o masă monetară practic infinită. Pentru a înţelege mai bine realitatea, nu trebuie decât să priviţi graficul de mai jos întrucât, în acest caz, datele brute nu mai lasă loc speculaţiilor.

O altă chestiune care-mi vine în cap este cea referitoare la siguranţa acestei investiţii. Faptul că e vorba, în ultimă instanţă, de statul american transformă această investiţie într-una sigură pentru bănci. Ultima bulă speculativă a fost generată, aşa cum bine se ştie, de siguranţa investiţiilor imobiliare. Ştiind acest lucru, nu ne rămâne decât să ne întrebăm cât de sigur mai este statul american. Este o întrebare cât de poate de justificată, mai ales prin prisma "bătăliei" care se desfăşoară acum între China, Rusia şi Brazilia pentru aurul scos la vânzare de FMI.

Vorbim mai tarziu

OTC:MCTH

Prostia FMI?

În sfârşit, odată cu eliberarea celei de-a doua tranşe a acordului cu FMI, bravii noştri guvernanţi pot dormi liniştiţi. Modalitatea impecabilă în care şi-au făcut datoria şi, mai ales, competenţa de care au dat dovadă i-au convins pe cerberii de la FMI să elibereze banii pentru pensii şi salarii. Având în vedere aceste întâmplări, cred că Pogea deja se gândeşte să introducă FMI cu în bugetul de stat pe anul viitor ca şi sursă de venituri.

Lăsând gluma la o parte, ceea ce se întâmplă mi se pare îngrijorător şi aceasta prin prisma indulgenţei inexplicabile a instituţiei în cauză. Prin anii '90 simpla pronunţare a numelui FMI stârnea teamă în rândul guvernanţilor întrucât politicile impuse erau de o duritate exagerată. Acum, după această mişcare n-a mai rămas decât ca a treia tranşă a împrumutului  să fie alocată direct pentru cheltuielile campaniei electorale. În toată această euforie, cred că puţin realism nu ne-ar strica. Indulgenţa arătată de FMI este suspectă şi nu-mi inspiră încredere. Probabil era cunoscută de la bun început destinaţia banilor, iar showul cu monitorizarea/evaluarea este deocamdată doar un spectacol. Faptul că grosul împrumutului a fost utilizat pentru umplerea unor găuri negre ne va costa şi va fi simţit din plin începând de anul viitor.

După cum ştiţi am fost unul dintre cei care a susţinut încheierea unui acord cu FMI şi aceasta din două motive: în primul rând din cauză că fără banii respectivi riscam să picăm, iar în al doilea rând(şi cel mai important) din cauza exigenţei de care FMI a dat dovadă în trecut. Experienţa recentă a arătat însă un fond dispus la blaturi ieftine, specifice politicii dâmboviţene, ceea ce probabil le va da aripi politicienilor încrezători în şmecheria pe care au descoperit-o. Deocamdată aşa e, dar nu ştiu pentru cât timp. Aparenta indulgenţă poate ascunde multe alte detalii neplăcute şi compromisuri pe care va trebui să le facem în viitor. Şi, pentru a nu lăsa loc de echivocuri, vă voi spune că blatul cu acţiunile CEZ este doar începutul. Un scenariu similar vom avea probabil şi la Petrom şi la câteva alte companii unde statul mai deţine acţiuni. Iar după aducerea la îndeplinire a acestor deziderate se poate trece la reformă în adevăratul sens al cuvântului şi sub îndrumarea înţeleaptă a celor pe care unii îi credeau proşti!

Economia vazuta din apa

 Săptămâna trecută, Daily Mail publica un articol excelent: "Revealed: The ghost fleet of the recession anchored just east of Singapore". În articol se prezintă, în premieră o realitate crudă din lumea transportatorilor maritimi, anume faptul că nu prea mai e de muncă. Pădurea de vapoare ancorate nu face altceva decât să şomeze în aşteptarea recuperării care s-a produs numai pe hârtie. Iar pentru a avea o imagine globală a "recuperării" puteţi încerca să vizualizaţi datele puse la dispoziţie de Vesseltracker în Google Earth. Veţi avea surpriza să constataţi cum, în jurul marilor porturi, "haite" de cargo-uri hibernează. Este o imagine deprimantă, dar care exprimă destul de clar situaţia "din teren".

În ultima perioadă media şi politica au isterizat investitorii cu previziunile optimiste. Rezultatul a fost o creştere falsă, care nu reflectă nici pe departe realităţile economice. Un indicator fundamental al schimbului internaţional este Baltic Dry Index, a cărui evoluţie am mai prezentat-o în câteva rânduri. Motivul pentru care îl aduc în discuţie este unul simplu: nu poate fi manipulat. Modalitatea în care este calculat nu lasă loc interpretărilor sau aproximaţiilor. În imaginea de mai jos, am trasat graficul acestui indice care, de ceva vreme, are o evoluţie contrară celei bursiere. Pentru a înţelege mai bine realitatea, am inclus(în fereastră) două grafice obţinute de la "Institute of Shipping Economics And Logistics - Bremen" care prezintă evoluţia lunară a traficului de containere prin porturi.

După cum se poate observa, căderea este una abruptă: -20% pentru America, +18% Europa şi -15% Asia. Ceea ce mulţi nu ştiu, este că şi în acest domeniu capacitatea de transport a fost speculată masiv în cursul anilor trecuţi. Falsa cerere a condus la o creştere artificială a preţurilor sub presiunea unei lipse aparente de capacitate de transport. Aceasta a împins transportatorii să comande şantierelor nave mai mari şi mai scumpe, pariind pe creşterea exponenţială a cererii. În momentul în care realitatea a ieşit la suprafaţă, s-a a produs un blocaj pe întreaga linie: operatorii s-au trezit cu vapoare de care nu aveau nevoie, lipsa de comenzi i-a dus în imposibilitatea efectuării plăţilor către şantiere care, la rândul lor, nu şi-au mai putut onora datoriile către bănci(de fapt lanţul este mult mai complex, dar l-am scurtat voit).

Ceea ce se petrece cu transportul maritim încă nu a explodat întrucât mulţi operatori au obţinut perioade de graţie, în speranţa unei reveniri. Situaţia însă este valabilă numai pentru giganţii în domeniu, ale căror pierderi sunt rostogolite deoarece sunt mult prea mari pentru a ieşi la suprafaţă. Ceilalţi se confruntă cu pierderi masive şi intră în faliment, constituindu-se în pradă uşoară pentru cei mari. Iar cei mari, cu atâtea "oportunităţi" în preajmă nu fac altceva decât să devină şi mai mari. Mai ţineţi minte de fenomenul "too big to fail"? Începe să se generalizeze şi nu ştiu de ce mi se pare că ne îndreptăm din ce în ce mai mult către o lume dominată de monopoluri. Asta nu e bine, nu-i aşa? :-)

Imobiliare americane (update)

Scriam cu ceva vreme în urmă despre fenomenul abandonului caselor vechi(şi scumpe), în favoarea celor  nevândute şi care acum sunt la discounturi de peste 50%. Articolul se numeşte "Imobiliare Americane" şi la momentul respectiv a stârnit ceva neîncredere.

Între timp fenomenul a luat amploare, iar ziarele americane sunt pline cu analize pe marginea subiectului în cauza. Un exemplu aveţi în LA Times, ediţia de astăzi: "Homeowners who 'strategically default' on loans a growing problem".

În concluzie, cei care mă contraziceau atunci, au un motiv în plus să-şi revizuiască atitudinea. :-))

Libocor

Aţi auzit de el? Oups, ştiu că nu, dar nu e nicio problemă. Vă voi da mai jos câteva citate din gândurile exprimate public de acest titan al gândirii economice autohtone.

Vom începe cu predicţiile sale despre curs:

08.11.2007: "Ajustari, daca vor aparea(estimare pt. cursul anului 2008, n.n.), vor fi cel mai probabil in jos, catre sau usor sub nivelul de 3 lei pentru un euro. Principalele riscuri sunt asociate adoptarii unei strategii agresive de corectie a contului curent, al carei artizan nu poate fi decat banca centrala".

23.02.2008: "Moneda nationala s-ar putea aprecia pana la finele anului chiar si sub asa-numitul nivel de echilibru de 3,50 lei/euro, in conditiile in care evolutia cursului va fi marcata de oscilatii permanente, in functie si de dinamica investitiilor in economia romaneasca".

08.08.2009: "Sunt adeptul scenariului conform căruia până spre finalul anului, sau pe 6-12 luni leul va înregistra o uşoară apreciere astfel că 4 lei pe final de an e fezabil".

Bomboana de pe colivă v-o servesc acum:

09.07.2009: "Contracţia economică din primul trimestru nu a fost de 6,2%, aşa cum arată datele Institutului Naţional de Statistică, ci de numai 0,6 procente.(...) Sunt ferm convins că scenariul hazardat de scădere a PIB-ului nu prea are fundament şi nu prea cred că se va materializa".

La aşa precizie, estimez că băiatul ăsta are şanse mari să facă istorie. Mă gândesc serios că poate ajunge să aibă o rubrică permanentă de predicţii financiare la Urania. Sau chiar o emisiune proprie la OTV. Parcă văd şi titlul pe burtieră la Dan Diaconescu Direct: "În această noapte o dezgropăm pe Elodia. Urmează Predicţiile lui Libocor."

The Recession is Over...Sort of

Luciul rar

Aţi  auzit de neodymium, europium, cerium sau lanthanum? Nici eu. Sau, mai bine zis, nici măcar nu ştiam că acestea sunt metale. Şi nu orice fel de metale, ci metale rare. Am aflat asta spre sfârşitul lunii august, atunci când am citit diagonal un articol al comentatorului meu preferat, Ambrose Evans-Pritchard. Se afirma acolo cum chinezii plănuiesc restricţii pentru exportul metalelor rare. Până aici nimic n-ar fi exagerat, numai că diavolul stă în detalii, iar unul dintre aceste "MICI" detalii e faptul că mandarinii deţin aproximativ 95% din producţia mondială de metale rare. Şi dacă încă nu v-aţi îngrijorat destul, o să mai adaug că sunteţi mult mai dependenţi de metalele rare decât credeţi. Becurile economice, componente electronice, anumite componente ale motoarelor hibride sau magneţii turbinelor eoliene, toate acestea utilizează metale rare. Şi, cum probabil bănuiţi, este vorba doar de o mică parte a aplicaţiilor care necesită această materie preţioasă. Cu un asemenea monopol, China devine brusc unul din factorii de decizie în ceea ce priveşte dezvoltarea viitoare a tehnologiilor de vârf.

Aşa cum vă spuneam, această ştire am citit-o în urmă cu aproximativ o lună, iar la momentul respectiv am considerat-o ca fiind la categoria "altele" sau "faptul divers". Dacă însă aş fi cumulat-o cu ceea ce se întâmpla pe piaţa cuprului, probabil că alta ar fi putut fi percepţia la momentul respectiv. Lucrurile însă nu se opresc aici. Foamea chinezilor pentru achiziţii "metalice" pare de nestăpânit. Nu mai contează că e vorba de zinc,  nichel sau aluminiu, orice este interesant pentru "investitorii cu ochi mici".

O modificare legislativă destul de recentă ne dezvăluie o strategie politică cel puţin ciudată. Dacă până acum deţinerea de metale preţioase de către persoane fizice era interzisă, recent, opţiunea guvernului chinez s-a schimbat radical şi, nu numai că permite achiziţia acestora, dar o şi încurajează. Astfel, relativ rapid, s-a dezvoltat atât o piaţă a aurului şi argintului fizice(pot fi cumpărate de la bănci), cât şi o piaţă tot mai populară a hârtiilor de valoare cu acoperire în aur. Mişcarea s-a transmis de jos în sus, către investitori, care au început să cumpere mine în afara Chinei. Este greu de estimat amploarea acestei mişcări, dar dacă ne raportăm la populaţia Chinei, putem lesne deduce că orice "încurajare" a guvernului se poate transforma cu uşurinţă într-o mişcare de o intensitate fantastică. Şi cireaşa de pe tort este reprezentată de zvonul tot mai insistent privind iminenţa interzicerii exportului de metale preţioase din China. Ce înseamnă aceasta? Dacă nu se confirmă, poate fi vorba de o intoxicare pentru a susţine nivelul actual al aurului sau pentru a-l impulsiona. Dacă însă zvonul este real, înseamnă că se apropie atacul final asupra dolarului. Este foarte posibil ca acest atac să nu fie generat de politică, interes sau strategie ci exclusiv de frică.

Sfârşitul recesiunii

Aşa cum a declarat Bernanke, recesiunea s-a terminat. Rămân de rezolvat câteva chestii neesenţiale: bănci mult prea mari pentru a mai putea pica, o cantitate imensă de bani care inundă artificial pieţele şi dobânzi apropiate de zero. De asemenea, o cantitate imensă de gunoi ascuns sub preş. Dar asta este deja istorie. Până la urmă realitatea e o chestie de percepţie. :-)

Caricatura ataşată aparţine lui BobEnglehart, Englehart's View

P.S. Fraza completă din declaraţia lui Bernanke a fost următoarea: "Even though from a technical perspective the recession is very likely over at this point, it's still going to feel like a very weak economy for some time". De-aici au pornit titlurile de-o şchioapă privind ieşirea din recesiune!

Reelectrificarea

Conceptul de maşină electrică nu este atât de nou pe cât ar putea părea. Certificatul de naştere al primului vehicul electric situează acest eveniment undeva între anii 1832 şi 1839. Poate părea şocant pentru unii, dar putem afirma că există o istorie paralelă  a automobilului electric. Desigur, nu atât de vocală precum cea a automobilelor propulsate cu combustibili fosili, dar destul de fascinantă. Spre exemplu, în 1899 un belgian a construit un vehicul electric de curse denumit "La Jamais Contente" şi care a reuşit în acele vremuri să stabilească recordul absolut de viteză, depăşind 95 Km/h. Fascinant, nu-i aşa?

Studiind istoria putem spune că, exceptând perioada de pionierat, noţiunea de automobil electric a fost strict legată de crizele petroliere. De fiecare dată când preţurile au luat-o razna sau când vreun calcul a arătat iminenţa terminării rezervelor de petrol, a început şi explozia de concepte electrice sau de încercări de producţie pe scară largă. De fiecare dată însă, automobilul electric a sfârşit în magazia cu ciudăţenii a fabricanţilor sau în spatele unei vitrine mai dosnice a vreunui muzeu auto.

Momentan se pare că suntem într-o nouă perioadă de încercare a impunerii unui automobil electric.Cel puţin atât la nivel declarativ cât şi la cel strategic, se pare că există o opţiune clară a tuturor pentru dezvoltarea treptată a unor asemenea vehicule. Deocamdată teritoriul predilect al acestor vehicule sunt târgurile auto unde este de bon ton afişrea a cel puţin unui concept. 

Dintre toţi producătorii, se pare că Renault mizează puternic pe această piaţă, din moment ce a prezentat la la Frankfurt nu unul, ci patru concepte electrice. Iar pentru lansarea lor a pus şi un countdown pe site-ul dedicat acestor concepte: http://www.renault-ze.com/. Până acum, francezii par cei mai evoluaţi în articularea unei strategii electrice pe piaţa auto. Anul trecut au încercat dezvoltarea unei "strategii electrice" în Israel, unde statul ar fi permis taxe aproape zero pentru vehiculele electrice. Renault ar fi urmat să dezvolte atât automobilele cât şi staţiile de reîncărcare, iar modul de taxare a reîncărcării a fost considerat de-a dreptul revoluţionar. Între timp s-a aşternut liniştea peste acest proiect. Însă francezii se pare că au o opţiune clară pentru strategia electrică din moment ce au anunţat semnarea unui parteneriat strategic cu RWE(furnizorul german de electricitate) pentru dezvoltarea unor staţii de reîncărcare pe tot teritoriul Germaniei. Şi aceasta pentru că, deocamdată, nu există soluţii pentru dezvoltarea unor autonomii mai mari de 200 km la automobilele strict electrice.

Cu toate că există o aparenţă că lucrurile încep să se mişte accelerat, din punctul meu de vedere încă mai sunt multe necunoscute de rezolvat. Însă, cea mai importantă variabilă a acestei ecuaţii este opţiunea statelor. În cazul în care direcţia va fi clar stabilită, cercetarea va rezolva toate aceste probleme. Dacă însă vom asista la un scenariu similar celui din anii 80 s-ar putea ca tot acest avânt să fie o nouă filă în istoria tentativelor electrice. Personal sper ca această a treia încercare să fie şi cea care va schimba definitiv faţa industriei auto.

Dilema nationala

În spatele declaraţiilor lui Isărescu referitoare la curs şi la atacuri ale speculatorilor se află o realitate dezastruoasă. Cursul valutar normal ar trebui să fie undeva peste 5 RON/EUR, dar politicienii se încăpăţânează să forţeze nota. Ba mai mult, Isărescu promite o reîntoarcere istorică la valorile de dinaintea turbulenţelor. Nu vreau să par pesimist, dar aceasta este cea mai scurtă cale către intrarea în faliment naţional.

Se comentează mult pe tema atacului speculativ. Este un subiect foarte bine ales pentru oamenii simpli, care nu au habar ce se întâmplă, dar au posibilitatea să afirme plini de trăire patriotică: "bă ce al dracu e ăla!". În realitate, dincolo de această afirmaţie nu e nimic. Şi aceasta pentru că, înainte de a ne speria sau a înfiera proletar o anumită acţiune a unor "grupuri obscure al căror nume nu poate fi pronunţat", e bine să privim către realitatea economică. Suntem cumva vreo economie solidă, avem ramuri articulate, suntem capabili să trăim pe picioarele noastre? Evident NU! Aceasta înseamnă că suntem vulnerabili, că întreaga ţară nu e decât un bolnav ţinut artificial în viaţă . În aceste condiţii nu înţeleg unde este teama şi cine este personajul negativ. E simplu să aruncăm în ochii prostimii cu baubau-ul speculatorului hrăpăreţ şi să ignorăm problemele economiei.

Întrebarea pe care o pun este cât se poate de simplă: decât să ne luptăm cu morile de vânt, oare n-ar fi mai potrivit să reintrăm în realitate? Nu de alta, dar deja suntem pe marginea prăpastiei. În cazul în care nu obţinem tranşa de la FMI vom cunoaşte cu exactitate noţiunea de prăbuşire. Iar dacă o obţinem, nu facem altceva decât să amânăm acest deznodământ. Poate că ar fi necesar, mai mult ca oricând, să ne reactivăm luciditatea. Dar, probabil, traiul în iluzie ne-a contaminat mult prea mult pentru a avea curajul revenirii cu picioarele pe pământ.

Vremea protectionismului

Vă povesteam prin februarie cum, la Davos, Putin şi Jiabao erau "cavalerii libertăţii", luptând cu toate forţele împotriva protecţionismului. Într-adevăr, schimbarea regulilor comerţului mondial poate afecta decisiv atât exportatorii de produse finite cât şi pe cei de materii prime. Cu economiile destul de prost aşezate, cei doi atenţionau asupra consecinţelor nefaste ale revenirii unor practici comerciale pe care unii le dăduseră uitării.

Ei bine, primul pas a fost deja făcut de administraţia Obama, prin impunerea unui tarif de 35% pentru anvelopele importate din China. Justificarea? Protejarea producţiei interne în faţa unor preţuri de dumping  practicate de chinezi. Sună atât a atenţionare cât, mai ales, a ameninţare. Şi spun a ameninţare deoarece acesta pare a fi primul pas al unei politici extrem de dure. Replica Chinei a fost una anemică, ameninţând cu reclamarea SUA la Organizaţia Mondială a Comerţului. Realitatea este mult mai complexă, iar un diferend înaintat la WTO nu este cu nimic ameninţător pentru SUA.

Tentaţia protecţionisă îşi are rădăcinile în campania electorală a lui Obama, atunci când se criticau la scenă deschisă parteneriatele comerciale americane. Mulţi au crezut că este vorba doar de un slogan electoral, dar lucrurile au început să iasă la iveală pe la începutul anului, când s-au  transmis semnale clare către firmele americane pentru reinternalizarea producţiei. Şi cum argumentul patriotic nu prea ţine când e vorba de bani, tarifele vamale vor face în mod sigur minuni!

E greu să dai dreptate unora sau altora. Dacă vi se pare că în toată această ecuaţie chinezii sunt victime cred că vă înşelaţi. Ani la rândul au practicat un curs valutar ireal în raport cu monedele occidentale pentru a impulsiona competitivitatea produselor proprii. Aceasta, în defavoarea partenerilor comerciali care se confruntau cu falimente(sau relocări forţate) în rândul firmelor producătoare(vă amintiţi cum o groază de firme pur şi simplu nu au mai făcut faţă avalanşei de preţuri mici?).

SUA înregistrează un deficit comercial cu China de aproximativ 270 mld. dolari(în 2008; valoarea pe primele nouă luni ale anului curent este de 124 mld. dolari). Motivul pentru care s-a ajuns la aceste valori este cât se poate de simplu. Ani la rândul în America nu a funcţionat impecabil decât producţia de bani(inovaţiile financiare intră în aceeaşi categorie), iar acum se fac eforturi susţinute pentru revenirea cu picioarele pe pământ.Un nivel atât de mare al deficitului comercial poate a fi o bază solidă pentru acţiuni menite a recupera fonduri atât de necesare Administraţiei.

Desigur, readucerea în discuţie a protecţionismului este cea mai simplă variantă. Pentru americani ea este şi deosebit de productivă întrucât împuşcă mai mulţi iepuri dintr-o lovitură. Pe de o parte îşi readuc acasă o bucată consistentă din producţie, iar pe de altă parte îşi asigură stabilitatea monedei. Vi se pare ciudată ultima afirmaţie? Mai gândiţi-vă! În aceste noi condiţii, devalorizarea monedei americane este chiar ultimul lucru pe care şi l-ar dori chinezii deoarece, pe lângă efectele devastatoare asupra rezervelor valutare se vor simţi repercusiuni clare mai ales la nivelul exporturilor. Brusc, produsele chinezeşti vor deveni mult mai scumpe! Cred că, din acest punct de vedere, americanii vor avea destul spaţiu de manevră.

Evident, lucrurile nu pot lua o turnură atât de radicală întrucât China nu e România. La fel de bine cum americanii pot lovi în interesele chinezeşti s-ar putea ca şi chinezii să găsească destule "nişe" de atac pentru economia americană. Deocamdată vor răspunde cu aceeaşi monedă, impunând taxe la im portul de maşini şi păsări. De câtva timp însă există numeroase ştiri şi articole care descriu "invazia" chinezească asupra proprietăţilor americane. Iar acesta ar putea fi numai începutul. O contra-măsură eficientă a chinezilor ar putea fi inundarea pieţei americane cu dolari din rezervă, bani care ar putea achiziţiuona laolaltă firme, proprietăţi sau politicieni.Ca să nu mai vorbim că şi-ar putea reaminti brusc de bombardarea ambasadei lor din Belgrad din 1999(sunt renumiţi pentru "reamintirile istorice"). Iar când se vor confrunta cu "proteste" ale populaţiei pe această temă s-ar putea să fie "nevoiţi" să adopte un ton belicos şi măsuri radicale.

Personal cred că revenirea protecţionismului nu este nimic mai mult decât o cutie a Pandorei care ne poate proiecta brutal înntr-o lume mult mai complexă şi cu mult mai multe distorsiuni decât cea actuală. Este însă una dintre cele mai facile măsuri cu efecte cuantificabile pe termen scurt, lucru care se potriveşte de minune stilului de gândire al politicienilor. Iar dacă e să facem un exerciţiu simplu, vă propun să încercaţi  să judecaţi din punctul de vedere al lui Obama: între măsurile protecţioniste şi introducerea TVA ce aţi alege? Care dintre aceste două măsuri v-ar asigura atât rezultate palpabile cât şi materie primă suficientă pentru discursuri patetice?

Noua Olanda

Ani la rândul SUA s-a opus politicilor de reducere a poluării motivându-şi acţiunile prin interese economice şi prin aruncarea în derizoriu a efectelor. Pragmatismul unor grupuri obscure a fost ridicat la nivel de politică de stat. Deşi era logic faptul că vor simţi şi ei efectele(la urma urmei era doar o chestiune de timp) au preferat ignorarea realităţii. 

Decontarea se pare că vine mai repede decât credeau. În imagine aveţi principalele zone  din New York care se estimează că vor fi afectate de inundaţii ca urmare a creşterii nivelului oceanelor. Mai multe informaţii puteţi citi în articolul din Wall Street Journal (New York City Braces for Risk of Higher Seas).

The Coming Currency Revolution

Gripa dragonului

Cum tot sunt la modă diversele reîncarnări ale virusului gripal m-am gândit că este un moment bun să propun o nouă "mutaţie" prin revenirea la un subiect care, în urmă cu ceva vreme, stârnea controverse pe acest blog. Este vorba despre China, cea mai mare economie emergentă şi, aparent, cea mai rapid vindecată de efectele crizei.

În ultima perioadă tot ce ne-a venit dinspre China a fost pozitiv. O rezervă valutară imensă, o populaţie disciplinată şi o economie în creştere neîntreruptă(dacă acum aş fi fost copil  aş fi avut toate motivele să-l suspectez pe Făt Frumos de origini chinezeşti). Este un peisaj prea frumos pentru a fi adevărat, iar atunci când am atras atenţia asupra acestui aspect am fost privit cu neîncredere. La momentul respectiv nu aveam prea multe argumente palpabile. Mai mult zvonuri pe care mi le suflaseră prieteni ceva mai "insideri". Acum se pare că avem destule elemente pentru a ne face o imagine ceva mai clară asupra situaţiei.

Prima ştire vine din partea premierului Wen Jiabao care, la Forumul Economic Mondial "Summer Davos"(desfăşurat la Dalian) a afirmat cu subiect şi predicat că recuperarea economică a Chinei este "unstable, unbalanced and not yet solid". Este de-a dreptul admirabilă luciditatea unui lider care, dincolo de faptul că provine dintr-o ţară unde planificarea este obligaţie şi trebuie dusă la îndeplinire, are energia şi curajul necesare pentru a demonstra că, în ciuda unor speculaţii, executivul chinez este puternic ancorat în realitate. Aproximativ în acelaşi timp, o altă declaraţie şocantă a venit din partea lui Zhu Min(vicepreşedinte al Bank of China): "the potential risk is that a lot of liquidity goes to the asset market. So you see asset bubbles in commodities, stocks and real estate, not only in China, but everywhere". Ruptă de context, declaraţia ar putea fi folosită şi pentru a descrie situaţia din SUA, unde excesul de lichiditate a umflat bursa; singura diferenţă constă în faptul că la americani băncile au intrat direct pe bursă, în timp ce în China băncile au acordat împrumuturi populaţiei care le-a direcţionat către bursă(pare ceva mai democratic excesul din dictatura chineză decât cel al "liberalilor" americani). Iar "bomboana de pe colivă" este reprezentată de ştirea conform căreia Bank of China va avea nevoie de capital suplimentar pentru a-şi menţine solvabilitatea la nivele acceptabile. Asta după ce a creditat puternic populaţia, sub impulsul planului de impulsionare pus la cale de autorităţi.

Acum nu trebuie să confundăm China cu paradisul transparenţei. Elementele pe care le-am prezentat sunt părţi minore ale unor discursuri în care se laudă progresele şi se fac promisiuni referitoare la susţinerea economiei şi la creşterile viitoare. Adevăratele ştiri sunt cele culese de la faţa locului, din economia reală, din viaţa de zi cu zi. Spre exemplu, în Foreign Policy, un articol foarte interesant descrie modalitatea în care autorităţile, prin politici secretizate, falsifică indicatorii economici. Exemplul cu care începe articolul este deosebit de relevant: proprietarul unei fabrici din provincia Guangdong s-a trezit cu inspectorii Ministerului Muncii în momentul în care făcea disponibilizări masive. Oficialii l-au obligat să ofere muncitorilor o alternativă ceva mai avantajoasă pentru toată lumea: demisia contra unui pachet financiar (suportat de stat) mai mare decât decât cel care ar fi rezultat din disponibilizare. Şmecheria este că, în cazul demisiei, nu mai beneficiezi de şomaj şi, în consecinţă, nu mai figurezi în statisticile oficiale. Este modul specific prin care autorităţile comuniste rezolvă scriptele, fără să pară a înţelege că în spatele cifrelor false din statistici sunt oameni şi probleme sociale care trebuie rezolvate. Dar aceasta nu este o noutate, iar rezolvarea situaţiei se va face tot prin directive şi politici secrete care, odată pornite, vor fi duse la îndeplinire indiferent dacă au sau nu legătură cu realitatea.

Finalizarea programului de stimulare a economiei începe să scoată la iveală realităţi nu tocmai plăcute. În perioada următoare vom vedea explodând subiecte referitoare la supracapacitatea de producţie a Chinei. De fapt aici este marea problemă a programului de stimulare care a stimulat creşterea şi mai mare a capacităţilor de producţie. Odată cu finalizarea stimulus-ului, menţinerea monştrilor industriali(fără nicio justificare economică) nu se va mai putea face decât prinntr-un alt stimul. Iar dacă acesta nu va putea fi acordat, nu-i văd prea bine pe cei care au aprobat investiţiile respective deoarece, în China, asumarea unui eşec se finalizează cu execuţii în care familia suportă costul glonţului.

Poate marea problemă a politicii economice promovată de guvern este lipsa de interes pentru sectorul SME. Cu toate că IMM-urile chineze sunt responsabile pentru 68% din export, atenţia oficialilor este concentrată către marile firme de stat care ascund dezechilibre înfricoşătoare, specifice întreprinderilor comuniste. Aşa se face că, în timp ce finanţarea marilor firme de stat nu are nicio problemă, accesul firmelor mici şi mijlocii pe piaţa creditului este extrem de greoi. Se estimează că, din totalul creditelor acordate în ultima perioadă, doar 10% au ajuns la IMM-uri. Asta în condiţia în care segmentul IMM este responsabil pentru 60% din PIB-ul ţării. Cu toate că poate părea o scăpare, politica de ignorare a acestui sector ţine, mai degrabă, de latura ideologică a regimului. Probabil se doreşte un echilibru între sectorul privat şi cel de stat ceea ce este destul de greu de obţinut.

Tot ceea ce am descris aici reprezintă doar o mică parte a realităţii chineze. Lucrurile sunt, desigur, mult mai complexe, dar am încercat să demonstrez că în spatele statisticilor poleite se ascund realităţi nu tocmai plăcute. Griparea sistemului chinez poate induce probleme destul de mari la nivelul economiei globale. Iar dacă problemele economice se propagă în politic, vom avea parte de dezvoltări radicale şi extrem de periculoase.

Isarescu

Anul trecut Isărescu îşi exprima îndoiala certă cu privire la prăbuşirea economiei. Anul acesta a recunoscut că s-a înşelat. În urmă cu vreo câteva luni spunea că conomia îşi va începe creşterea în trimestrul trei, acum a pregătit terenul pentru amânarea "evenimentului" cu un trimestru. 

Sincer, pe zi ce trece, înţeleg din ce în ce mai puţin din comportamentul lui Isărescu. Ca "şef al bancherilor" ar trebui să dea dovadă de ceva mai multă discreţie. Jocul pe care-l face însă este aproape destructiv. S-au strâns atâtea afirmaţii contradictorii încât aş putea să fac un articol similar cu cel al lui Aristotel Costel pe tema Băsescu. Nu o voi face pentru că nu cred în utilitatea unui astfel de demers în ceea ce priveşte BNR. Voi semnaliza numai faptul că în ultimul an Isărescu s-a comportat mai mult ca un politician în campanie şi mai puţin ca un guvernator de bancă centrală.

Din toată declaraţia de ieri mi-au reţinut atenţia afirmaţiile despre întoarcerea cursului şi "sustenabilitatea" unui deficit de cont curent de 8%. Ele sunt periculoase deoarece trădează "crezul" economic al lui Isărescu. Faptul că Guvernatorul este în continuare adeptul unui model de creştere economică nesănătoasă mi se pare ciudat şi chiar periculos. Ca economist ar trebui să fie, mai degrabă, adeptul unui echilibru între import şi export. Noi încă ne aflăm la stadiul rudimentar în care exportăm buşteni şi importăm mobilă! Cu toate acestea, lui Isărescu nu i se pare nimic ciudat în impulsionarea consumului, chiar dacă acesta este din import şi(atenţie!) se face la un curs subvenţionat. 

Cartea pe care se joacă acum este una extrem de riscantă. Se speră într-o recuperare rapidă a economiei globale şi la reluarea fluxurilor financiare. De asemenea, se speră la îndeplinirea condiţiilor pentru trecerea rapidă la euro şi la forţarea unui curs cât mai mic înainte de adoptare(acesta era şi motivul pentru care Libocor&comp. "estimau" în urmă cu ceva ani scăderea cursului). Numai că ceea ce se stabilise cu unii în trecut nu este obligatoriu să rămână valabil în continuare. De asemenea, jocul "de-a mutatul găurii" s-ar putea să nu mai funcţioneze, iar cei care şi-au luat-o l-ar putea interzice. Problema pe care o văd e alta: ce se va întâmpla în cazul în care Isărescu se va înşela din nou? Dacă economia mondială va mai cunoaşte încă un colaps îi vom mai putea face faţă? Evident că nu. Realitatea este că economia românească nu există. Mai grav este că, prin structura sistemului bancar, ea nici nu poate exista(nu spun mai multe deocamdată, dar cei care trebuie să înţeleagă vor înţelege exact ce am vrut să spun).

Deocamdată încă trag speranţa că declaraţiile de ieri nu au fost altceva decât elemente ale unei campanii de imagine. Probabil după "marea realegere" lucrurile vor reveni la normal, iar analizele vor fi ceva mai mult ancorate în realitatea economică şi bazate pe date certe nu imaginare.

În final nu-mi rămâne decât să lansez o afirmaţie cu iz strategic: dacă aş fi Isărescu şi mi-aş dori rămânerea în postul de Guvernator m-aş retrage.

Raspunsuri si clarificari

În primul rând doresc să mulţumesc tuturor pentru urările şi gândurile bune transmise! 

Adaug acest articol pentru a clarifica unele aspecte legate de problemele/temerile din comentariile pe care le-aţi transmis.

În primul rând "Trenduri Economice" va rămâne în continuare la fel de public şi cu aceeaşi politică editorială. 

Blogul privat va fi un proiect separat, lansat din necesitatea discutării unor aspecte tehnice, specializate, care, de obicei, nu stârnesc interesul publicului. De asemenea, acolo vom putea discuta ştiri, zvonuri şi alte "picanterii" care nu pot apărea într-un site public. Scopul proiectului este acela de a creea un thin-tank economic veritabil şi, dacă lucrurile vor merge OK, probabil se va finaliza cu publicarea periodică a unui newsletter.

În ceea ce priveşte accesul, acesta se va face pe bază de invitaţie şi va fi gratuit(mai multe detalii voi da publicităţii în momentul lansării). Nu vă faceţi griji în ceea ce priveşte membership-ul întrucât, în prima fază, cei care vor dori să aibă acces îl vor avea, dar acesta va fi condiţionat de participarea la conţinutul blog-ului. Începând cu a doua etapă, membership-ul va putea fi obţinut numai pe baza unei recomandări din partea unui membru.

Sper că v-am spulberat toate temerile pe care vi le-aţi exprimat şi, de asemenea, sper să rămânem împreună cât mai mult timp şi din ce în ce mai profitabili!

Doi

A sosit în sfârşit momentul să dezleg misterul countdown-ului afişat pe site! Da, este ziua zero!  Au trecut doi ani. Fix doi ani de la primul articol, de la începutul acestei aventuri incredibile. Nici nu-mi vine să cred că s-a scurs atâta vreme, că am fost martorii atâtor evenimente şi că, mai mult decât atât, nu m-am abătut de la promisiunile pe care le-am făcut atunci. Dar cel mai surprins sunt de faptul că acest blog încă există!

Cu toate că au trecut doi ani nu am reuşit încă să desluşesc motivele pentru care încă întreţin acest blog. Dacă la început a fost vorba de o simplă revoltă, acum este cu totul altceva. Experimentul comunicării deschise este fascinant, reacţiile şi opiniile mă captivează. Este de-a dreptul fabulos să vezi cum o idee pe care o ai poate stârni interes sau, la fel de bine, reacţii violente de respingere. Şi poate cea mai mare satisfacţie o am atunci când constat că ceea ce am intuit în urmă cu ceva timp se îndeplineşte.

În cei doi ani de până acum am intuit cu destulă precizie multe din evenimentele majore. Am fost printre puţinii care au susţinut răspicat prăbuşirea pieţei imobiliare în vremea în care aproape nimeni nu credea într-o asemenea ipoteză, am fost primul (şi probabil singurul) care a vorbit despre scăderea ratinguluide ţară(cu aprox. şase luni înainte de a se produce), am atras atenţia asupra devalorizării monedei naţionale într-o perioadă în care se "meseriaşii" băncilor făceau pariuri pe un curs de sub 3 RON/EUR s.a.m.d. Desigur, au mai fost şi rateuri, însă marea majoritate a lor a fost cauzată de interveţii iraţionale în economie(ale căror consecinţe se vor simţi mai târziu).

Sunt o grămadă de lucruri care-mi vin în minte acum. Nu pot să uit nenumăratele mesaje de mulţumire pe care le-am primit de la cei care au luat decizii inspirate în urma analizelor de pe acest blog. Sunt lucruri care mă bucură sincer, la fel cum mă bucură fiecare reacţie sau critică fundamentată care apare în comentariile de pe blog.

Poate că cel mai mare câştig pe care l-am avut până acum a fost comunitatea care s-a dezvoltat în jurul acestui proiect. Iar aceasta s-a dezvoltat natural, fără publicitate, fără afilieri, SEO sau alte inginerii. Motorul de creştere de până acum a fost exclusiv conţinutul care, cred eu, au fost unul de calitate. Am evitat şi voi evita să tratez teme "populare" gen "misterele din spatele creşterii preţului la morcovi în piaţa X"; subiectele pe care le tratez sunt cele majore, care cred că stau la baza dezvoltărilor viitoare.

Pentru viitor îmi propun menţinerea aceleiaşi linii editoriale şi, dacă va fi posibil, lansarea unui nou proiect. Este vorba de un blog privat care se va constitui ca platformă de comunicare pentru membrii comunităţii, un blog în care accesul se va face strict pe bază de invitaţie, iar membrii vor fi în acelaşi timp şi autori. Cred că este cea  mai bună soluţie pentru a putea discuta într-un mod mult mai "democratic" probleme super-specializate, ştiri mai puţin ortodoxe, zvonuri şi multe alte subiecte interesante care nu pot fi tratate într-un blog public.

Rentabilizând moartea

Dacă trăiaţi cu iluzia că cei care au provocat colapsul actual s-au retras discret din prima linie, vă înşelaţi amarnic. Ei nu au părăsit niciodată câmpul de bătălie şi, cred că nu aş exagera dacă aş afirma că, în ultimă instanţă, noţiunea de "câmp de bătălie" în accepţiunea actuală le aparţine întrutotul. Sunt oameni discreţi, aproape obscuri, dar care au o capacitate destructivă fabuloasă. Scopul lor este acela de a face baloane nu de dragul umflatului, ci pentru perceperea comisionului.

Ceea ce vă voi prezenta în continuare este una din mostrele de inventivitate ale băncilor de investiţii, un balon în stadiu incipient, despre care este posibil să auziţi în viitorul apropiat.Schema pusă la cale este, pe cât de simplă, pe atât de genială. Poate vă este cunoscută zicala conform căreia "moartea este singura certitudine". Pornind de la această axiomă, băieţii deştepţi ai Wall Street-ului sunt pe cale să dezvolte noua generaţie de arme de distrugere în masă.

Să ne gândim la o afacere reciproc avantajoasă. John este bolnav de o maladie incurabilă. De asemenea, John are o poliţă de asigurare de viaţă de 1 milion de dolari, bani care vor încasaţi după ce nefericitul îşi va da obştescul sfârşit. Ce are de câştigat John din această afacere? Mai nimic. Ei bine, aici intervine un binevoitor care-i propune lui John următorul târg: în schimbul dreptului de a încasa banii corespunzători asigurării,  îi oferă o fracţie înainte de a muri. Cu alte cuvinte, John devine în timpul vieţii beneficiarul  unei părţi din suma care i se cuvine ca "premiu" pentru moartea sa. Ciudată afacerea, dar destul de bănoasă,  dacă ţinem cont de faptul că un John poate emite pretenţii pentru maxim 40% din suma asigurată. Deci, pe scurt investeşti acum, aştepţi să moară John şi încasezi de 2.5 ori mai mult decât ai băgat în afacere. Dacă nefericitul moare repede, ai pus-o de un profit baban. Un business sigur, nu-i aşa?

Ei bine, băieţii de pe Wall Street nu se apucă să lucreze ca amatorii. Doar nu vă gândiţi că vreun rechin de la Goldman va sta să vâneze distruşi la colţul străzii. Adevăratul profit vine din dezvoltarea schemei după principiul statutat de activele toxice cu suport ipotecar. Aşa că schema pusă la cale prevede gruparea de drepturi în pachete mai mari pentru diversificare şi minimizarea riscului(vă sună cunoscut?). După aceasta, urmează vânzarea de pachete şi derivarea produselor până la atingerea unui nivel satisfăcător de sofisticare. Dacă în ceea ce priveşte piaţa ipotecară mizarea pe creştere s-a dovedit a fi o eroare, cred că nu este un secret pentru nimeni că moartea este ceva sigur. Deci, un argument suficient de puternic pentru a reisteriza lumea cu gunoi nobil.

Când am auzit pentru prima dată de acest "nou concept", am crezut că e vorba de vreun experiment, iar lucrurile urmează să se dezvolte în timp. Numai că schema se pare că este pregătită de mult timp în laboratoare. Deja se vorbeşte despre un index tranzacţionabil pus la punct de Goldman Sachs (de ce nu mă miră...) care ar permite pariuri pe durata de viaţă a celor din spatele pachetelor de asigurări securizate. Marketingul acestui index va fi bazat pe faptul că produsul nu este dependent de ciclurile financiare, deci va putea oferi o siguranţă mai mare a investiţiei.

Cu toată că la prima vedere pare ceva sigur(probabil agenţiile de rating au pregătit deja triple A-ul) riscurile sunt mult mai mari decât vă puteţi imagina. Pornind de la tentaţia fraudei şi continuând cu erori de diagnosticare, descoperirea unor medicamente revoluţionare sau, pur şi simplu cu supravieţuirea inexplicabilă a unor indivizi. Toate acestea sunt posibile riscuri care invalidează încasarea poliţei.

Pe hârtie lucrurile sună tentant, iar rechinii îşi pregătesc buzunarele pentru valul de comisioane care va fi generat de noua paradigmă. Marketing-ul agresiv, lobby-ul intens, precum şi celelalte elemente ale maşinăriei infernale a finanţiştilor de pe Wall Street stau să fie scoase de la naftalină. Asta în timp ce pe la întruniri inutile gen G8, G20, etc. un grup de prostănaci dau declaraţii sforăitoare cu privire la reglementarea pieţelor.

Cât de mult?

 
Dacă aş scoate din buzunar 3 miliarde de euro aţi fi de acord să demolez Cişmigiul? Este un business la care trebuie să ne gândim serios. Am putea beneficia toţi de pe urma acestor bani, întrucât am avea siguranţa unui curs mai stabil(cel puţin până la sfârşitul anului).

Dar dacă aş oferi vreo 30 de miliarde de euro în schimbul Deltei? În cazul în care s-ar renunţa la stupidul statut de rezervaţie naturală aş putea decima populaţia de pelicani astfel încât crescătoriile de peşti să fie sigure. La fel de bine, pentru a recupera o parte din bani aş putea face un blat cu ucrainienii astfel încât o cantitate suficientă de apă să fie deviată prin Canalul Bystroe. Mă rog, soluţii există. Pentru ţară, o asemenea sumă ar putea însemna independenţa faţă de FMI. Ne-am putea face singuri strategiile economice, am putea să ne dezvoltăm armonios fără să ne mai doară vreo câţiva ani de ceea ce zic unii sau alţii de peste hotare.

Sunt o groază de alte business-uri pe care le-aş putea dezvolta. Spre exemplu, mă gândesc să cumpăr Parcul Naţional Retezat. Este o zonă ideală pentru dezvoltarea unei afaceri de depozotare a deşeurilor, inclusiv a celor radioactive. Pentru dezvoltarea unui asemenea business aş putea plăti până la 10 miliarde de euro. Bani gheaţă! Aş putea da de lucru celor din zonele defavorizate. Dacă m-aş chinui puţin, cred că s-ar putea obţine şi sprijinul comunităţii întrucât, nu-i aşa, toată lumea se gândeşte la mai bine.

Dintr-un foc am putea face rost pentru ţărişoară de 43 de miliarde de euro. Bani cash, care ar merge direct la buget! Nu mai vorbesc de miliardele care vor fi investite în infrastructură, de locurile noi de muncă şi de atâtea alte beneficii, extrem de greu cuantificabile.Singurul sacrificiu, dacă-l putem numi aşa, este reprezentat de renunţarea la nişte buruieni sau animăleturi dubioase.

Vă place perspectiva? Nu trebuie decât să schimbăm ţara într-un deşert radioactiv şi vom avea tot ce ne dorim. De fapt nu chiar ceea ce ne-am dori noi, dar, în mod sigur, "populaţia" de maşini de lux de pe străzile noastre ar creşte vertiginos. La fel şi specia de piţipoance din Dorobanţi ar cunoaşte o revigorare sănătoasă. Ce ziceţi., vi se pare tentant?

Probabil aţi intuit la ce vreau să mă refer. Evident, la afacerea Roşia Montana şi la campania deşănţată cu purcoiul de bani pe care l-am scoate din acest business. Ce mai contează că preţul acestei investiţii de succes este ştergerea de pe faţa pământului a unui munte. Da, aţi citit bine, un munte întreg va fi distrus! De asemenea, exploatarea bazată pe cianuri expune zona unor pericole ecologice fără precedent! Evident, toate acestea nu contează. Doar interesul unei minorităţi care probabil o pune de-o şpagă.

Aceeaşi publicitate ne aduce în prim-plan localnici care explică cum susţin ei proiectul, asta după ce şi-au vândut casele din chirpici cu peste 100 000 eur. Mai mult, ni se sugerează o idee cât se poate de falsă, anume că localnicii ştiu mai bine ce trebuie făcut acolo. Oricât de localnic ai fi, nu ai niciun drept să produci  într-o viaţă pagube iremediabile ale căror consecinţe vor trebui suportate de toate generaţiile viitoare! Asta chiar dacă un descreierat îţi împinge o sumă de rahat în buzunar pentru "liberatea" de a promova aberaţii în campanii publicitare ştiinţific targetate.

Poate că vă întrebaţi ce m-a apucat tocmai acum cu acest subiect. Campania publicitară este terminată de ceva vreme; probabil s-a pus şi praful pe respectivele clipuri. Ei bine, lucrurile stau cu totul altfel întrucât cred că acum, mai mult decât oricând, ar trebui luată atitudine. Circulă un zvon conform căruia se pregăteşte parafarea afacerii, lucru care nu mi se pare deloc OK. Banii respectivi sunt oricum o iluzie, iar pagubele pentru mediu vor fi dintre cele mai mari. Credeţi că merită? Mai gândiţi-vă!

El

L-am văzut şi anul acesta! Un concert fabulos! Dincolo de muzica impecabilă, dincolo de versurile magice, omul acesta reuşeşte să livreze sentimente în stare pură. Iar concertele lui sunt un fel de radiografii ale sufletului. 

P.S. Dacă am noroc s-ar putea să-l mai prind încă odată anul acesta!

Secret History of the Credit Card

Profesionistii

E vineri aşa că m-am gândit să ne mai descreţim puţin frunţile. Dacă ieri am vorbit despre erorile pe care le fac unii(de obicei începătorii) pe bursă, astăzi m-am gândit să vin cu o exemplificare. Şi cum puteam să fac altfel decât apelând la piaţa autohtonă şi la esperţii mei preferaţi, adică meseriaşii de la Raiffeisen (Centrobank, de data asta).

Mai jos avem graficul SNP. Suntem pe data de 10 iunie 2009 şi, fericiţi că vedem cum recovery-ul e-n floare ne gândim s-o punem de-un profit mic. Deschidem voioşi Ziarul Financiar şi citim următorul titlu: "Raiffeisen urca din nou pretul tinta al Petrom, la 0,3 lei/actiune". Pe 10 iunie, titlurile SNP deschideau la 0.265(care a fost şi minimul) şi închideau la 0.27. Civilizaţi fiind ne gândim că e momentul potrivit s-o punem de un profit de  ~15%. Să presupunem că ne număram printre norocoşii care reuşesc să cumpere la minimiul zilei, adică la 0.265. Pentru a urmări demonstraţia cu mai multă uşurinţă am marcat cu o verticală albastră ipotetica noastră intrare în "lumea roz".

Înarmaţi cu răbdare, ne punem pe aşteptare întrucât, nu-i aşa, am beneficiat de experienţa unor artişti într-ale investiţiilor. Şi iată că vine fatidica zi de 3 septembrie, când, în Ziarul Financiar,  ce ne văd ochii: "Analistii Raiffeisen taxeaza Petrom pentru scaderea profitabilitatii". Pe scurt, în articol se spune că aceiaşi analişti au redus preţul ţintă de la 0.3 la 0.24. Tot pentru uşurinţă, am marcat momentul adevărului cu o verticală roşie(pentru a sugera trezirea la realitate). În 3 septembrie, preţul SNP a atins un maxim de 0.25, motiv pentru care orice om normal care s-a bazat pe recomandările Rzb ar fi luat decizia de vânzare.

Concluzionând putem spune că, ascultând sfaturile înţelepte ale meseriaşilor am fi putut obţine un profit negativ de -0.015/acţiune. De-aici calculul "taxei pe prostie" e simplu.În cazul în care am fi preferat păstrarea banilor într-un depozit pe aceiaşi perioadă, am fi câştigat ~3%. 

Vă reamintesc în final că şef peste grupul acesta de meseriaşi e individul ăla obraznic şi infatuat care ne sugera că trebuie să sărim cu banu' întrucât ne-a scos din comunism. Faptul că noi am sărit cu banu' nu face altceva decât să demonstreze cam cât de proşti suntem. Dar chestia asta deja nu mai are nevoie de demonstraţie întrucât cred că avem de-a face cu o axiomă! :-)

Iluziile bursei

Când te-a oprit ultima dată pe stradă un necunoscut pentru a-ţi băga un teanc de bani în buzunar? Când ţi-a sunat ultima dată telefonul şi, de la capătul celălalt al firului, o voce misterioasă ţi-a şoptit numerele câştigătoare de la viitoarea extragere loto? Când te-a vizitat ultima dată bancherul acela sâcâitor care, de fiecare dată când vine la tine, te roagă să-i permiţi să-ţi alimenteze gratuit contul cu sume nesimţit de mari?

Dacă vei zâmbi citind întrebările de mai sus, înseamnă că trăieşti în lumea reală.Cu toate acestea, înainte de a începe subiectul principal aş mai avea o întrebare: dacă toate celelalte întrebări te-au făcut să râzi, de ce te apuci să cumperi acţiuni atunci când diverşi binevoitorii îţi spun că vei câştiga? Pe lumea asta sunt câteva elemente clare, dar pe care mulţi au naivitatea de a nu le înţelege: la hotel hamalul îţi cară bagajele pentru bacşiş, necunoscuta care-ţi zâmbeşte misterios o face de cele mai multe ori pentru bani(dacă nu e aşa te numeri printre norocoşi :-)), iar individul amabil şi vorbăreţ este probabil agent de vânzări care-ţi va propune un "chilipir". În lumea bursei, lucrurile sunt mult mai rudimentare şi, paradoxal, mult mai greu percepute de neiniţiaţi. Acesta este şi motivul pentru care aici se topesc averi cu viteze ameţitoare, iar naivii sunt materia primă pentru experţii cu ştaif.

Ceea ce vreau să subliniez este un lucru cât se poate de simplu: în momentul în care e vorba de banii tăi este bine să tratezi lucrurile cu multă atenţie, altfel nu eşti altceva decât carne de tun. În general e bine să priveşti cu suspiciune orice tips care-ţi este servit prieteneşte, iar când e vorba de ştiri livrate de agenţiile de presă sau ziare, e clar că miroase a manipulare grosolană. A cumpăra şi a vinde pe ştiri este probabil cea mai falimentară strategie, mult mai destructivă decât hazardul.

Se încheie un ciclu a cărui caracteristică a fost o isterie generată şi întreţinută de media. Analize aberante, ştiri şchioape, cifre rupte de context şi mult pseudo-optimism. Cu toate că pare incredibil, mixul amintit a reuşit mişcarea în sus a pieţelor, după un pattern pe care l-am intuit corect în martie. Media a contribuit hotărâtor la revenirea sentimentelor "pozitive", iar analiştii caselor de brokeraj, după un sezon secetos din punct de vedere al comisioanelor, au scos de la naftalină analizele optimiste. Ce s-a întâmplat a fost vizibil cu ochiul liber în lunile iulie şi august: Pe fondul confirmării apogeului, insiderii au vândut masiv, iar ignoranţii nu au mai rezistat "tentaţiei de a face bani".

De ce se întâmplă totuşi asemenea erori, e greu de explicat şi, probabil, ţine mai mult de psihologie. Am recomandat de câteva ori un site cât se poate de util: Finviz. Instrumentul Insider Trading, în special opţiunea Top Insider Trading Recent Week are rolul de a ne da o imagine destul de clară a sentimentelor reale ale celor care contează. Iar dacă vrei să înţelegi cu adevărat de ce vând sau cumpără insiderii, poţi  folosi opţiunea "open in screener"(disponibilă la finalul listei). Sunt lucruri cât se poate de simple pe care trebuie să le utilizăm atunci când simţim că ne mănâncă palma. În cazul în care nu te rupi de sentimente, bursa nu face altceva decât să te ruineze.

La deflación,díbhoilsciú, deflācija, дефляция

În urmă cu aproape un secol(de fapt vreo 90 de ani), gripa spaniolă făcea ravagii într-o Europă brăzdată de spectrul unui război stupid. Istoria pandemiei este deosebit de interesantă. A apărut prima dată prin anul 1918, în SUA(Fort Riley, Kansas), a traversat Oceanul făcând ravagii în Europa, iar de-aici a pornit către cucerirea întregii lumi. Se estimează că pandemia spaniolă a  omorât aproximativ 2% din populaţia Terrei. Denumirea îi vine atât de la numărul mare de victime pe care le-a făcut în Spania(aproximativ 8 milioane) cât şi de la faptul că ziarele iberice(necenzurate întrucât Spania nu era în război) au consacrat spaţii importante relatărilor despre pandemie.

La atâta "amar de vreme" istoria pare a ne oferi o situaţie care se dezvoltă după acelaşi pattern, numai că într-un registru total diferit. Criza financiară actuală a fost generată, cum bine se ştie, de bula imobiliară americană. Exportată peste Ocean, problema imobiliară pare a se dezvolta similar gripei spaniole.

Spania, la ora actuală, are un număr de case nevândute similar cu cel din SUA. Aceasta în condiţiile în care populaţia Spaniei este de de şapte ori mai mică, iar suprafaţa de aproximativ douăzeci de ori mai mică în comparaţie cu SUA. Am amintit aceste elemente pentru a putea aprecia cu ceva mai multă claritate amploarea dezastrului imobiliar spaniol. Bula speculativă a fost umflată de băncile locale care au pompat isteric fonduri într-o piaţă considerată sigură. Numai în 2008 au fost acordate credite pentru dezvoltări imobiliare în valoare de aproximativ 320 mld. EUR! La ora actuală nimeni nu-şi mai face iluzii despre soarta pierdută a acestor bani. Pierderile însă nu pot fi trecute atât de uşor cu vederea deoarece suma reprezintă cam 50% din PIB-ul Spaniei. De asemenea, aceste pierderi se adaugă altora(gen credite negarantate de consum, ipotecare etc) despre care deocamdată nu am date concrete.  Soluţia găsită a fost una perfect adaptată crizei: băncile au "externalizat" creditele neperformante către entităţi financiare ale căror acţionare sunt. Avem de-a face cu una dintre cele mai vechi suveici, destul de rudimentară şi extrem de periculoasă prin consecinţele pe care le are pe termen mediu şi lung. Evident, în urma acestui blat, băncile iberice apar în scripte curate ca lacrima, ba chiar(după exemplul suratelor americane) înregistrează profit. Şi, fiind atât de atractive atrag investitorii dornici de plasamente în instituţii rentabile şi care şi-au dovedit stabilitatea în vremuri de criză.

Spania reprezintă aproximativ 10% din PIB-ul UE, iar situaţia sa nu este singulară.Un alt "tigru", Irlanda, se bălăceşte în haosul deflaţionist, cu prăbuşiri ale preţurilor de ~6%. "Zona periferică" are o continuare perfectă în Est unde statele baltice şi cu cele sud-est europene se confruntă cu probleme similare, aflate în diverse stadii de dezvoltare. Aici tartorii principali sunt băncile cu anvergură regională, având active îngrijorător de mari faţă de PIB-urile astenice ale ţărilor de baştină. Şi cum o explozie tinde să dezvăluie hibele unui sistem compus din instituţii "too big to fail", problemele sunt deocamdată menţinute pe linia de plutire cu ajutrrul  statelor din zonă asupra cărora se fac presiuni inimaginabile din partea scrufuloşilor birocraţi(sau oficiai) europeni. O mult mai interesantă privelişte se desfăşoară pe pieţele extracomunitare, aflate la graniţa UE, acolo unde aceleaşi instituţii financiare au pariat pe creşterea la infinit a "averii imobiliare" şi unde a început deja să curgă cu pierderi. Aici băncile se confruntă cu problemele sunt mult mai complexe întrucât  influenţele  protectorilor europeni nu prea au ecou, iar eforturile pentru menţinerea pe linia de plutire sunt infinit mai mari.  Cu toate că în aceste cazuri s-ar putea lua în consideraţie o părăsire a zonei, un faliment local poate avea efecte dezastruoase asupra întregii reţele.

Reţeta aplicată momentan pentru supravieţuire este cea spaniolă: o groază de subsidiare ale băncilor preiau în disperare active toxice în numele rămânerii pe linia de plutire. Şi toate acestea se întâmplă sub "ochiul vigilent" al BCE care, de fiecare dată când lucrurile par a o lua razna aplică instant o doză de lichiditate. Oricine are  curiozitatea să inventarieze puhoiul de firme înregistrate(de obicei prin Olanda) pentru concentrarea de active neperformante,  poate înţelege perfect amploarea problemei.

Am evitat să mai intru mai adânc în detalii, dar cred că e limpede repetarea pattern-ul de la începutul secolului trecut. În locul virusului avem imobiliarele, iar în locul oamenilor băncile. Deocamdată li s-a aplicat un calmant pentru a uita de dureri. O soluţie temporară pentru o boală cu rădăcini adânci. Repercusiunile "calmantului" se văd limpede în economia spaniolă, acolo unde şomajul se apropie îngrijorător de 20%. Extinderea modelului spaniol în toată zona periferică va pune clar presiune pe "motoarele europene" care se laudă cu un fals rally al indicatorilor fundamentali. Căile de urmat sunt două: cea radicală, de curăţare a gunoiului cu toate consecinţele nefaste şi cea pe care se merge în prezent, a cosmetizării în speranţa revenirii la vremurile bune. Dacă prima cale este extrem de dureroasă, cea de-a doua cale nu poate sfârşi decât în haos. Iar alegerea pare a fi fost făcută, întrucât lucrurile se văd din ce în ce mai bine, iar recuperarea înfloreşte. Enjoy it!

Imobiliare americane

Poate că cea mai reprezentativă imagine pentru ceea ce se întâmplă acum în SUA este cea "povestea" casei de 500K. Pentru cei care nu ştiu o reproduc pe scurt aici: ţi-ai luat acum câţiva ani o casă cu 500 000$ şi acum observi cum casele din vecinătate(similare cu a ta) valorează jumătate din preţ. Este momentul zero în care conştientizezi că nu are sens să munceşti pentru a plăti o ipotecă mai mare. Pentru a-ţi repara "greşelile trecutului" faci o nouă ipotecă pentru "casa de peste drum", te muţi în ea şi renunţi la proprietatea iniţială. O mişcare cu ajutorul căreia câştigi într-o fracţiune de secundă 250 000 de dolari. Acesta pare a fi unul din motoarele recentei creşteri a cererii pentru proprietăţi. Cât de sănătos este un asemenea comportament e greu cuantificabil, dar cred că este mult mai interesant să studiem ce se întâmplă cu adevărat, din punct de vedere al datelor publicate.

Este cert că, pe zi ce trece, portofoliile de credite ipotecare(şi nu numai) ale băncilor americane se deteriorează vizibil. Un indicator relevant pentru evaluarea situaţiei este rata restanţelor din total credite care, pentru moment, atinge în zonele sensibile(Florida spre exemplu) incredibila valoare de 20.1%(în mai, 2009).Intrând şi mai mult în detalii, putem observa că sunt peste 3 milioane de credite ipotecare care au o întârziere mai mare de 60 zile(pot fi considerate ca fiind în "anticamera morţii"). În ceea ce priveşte structura acestor restanţe, se poate observa din graficul de mai jos că trendul este unul crescător pentru prime(se îndreaptă către 5%) şi, aşa cum era de aşteptat, puternic crescător pentru subprime(aproape 20%). Comparativ cu 2007, restanţele s-au dublat, iar graficele nu par a semnaliza vreo urmă de oboseală.

Pentru mai multe detalii despre situaţia exactă a pieţei ipotecare americane, vă recomand să studiaţi datele publicate de Hope Now, ataşate prezentului articol. Personal lucrurile nu mi se par a sta deloc bine, iar publicarea unor indicatori rupţi de context cred că este o tactică falimentară. Unii consideră că prin transmiterea unor imagini pozitive pot rezolva o criză profundă. Experienţa ne-a demonstrat că, până acum, vorbele şi senzaţiile induse artificial n-au rezolvat nimic.