Adio Romania oriunde te-ai mai afla!

Așa cum am spus încă de săptămâna trecută, băsescu a scăpat din nou la mustață. De altfel, jocul la mustață e caracteristic personajului și organizației oculte din care provine. Adevărata lovitură de stat a reușit și pasul doi e reprezentat de restaurație.

Ce înseamnă restaurația? Veți vedea în cel mai scurt timp și, pentru a marca pe blog, o să vă dau în continuare principalele direcții ale nebuniei. Cei care sunt atât de proști încât să creadă basmele cu coabitarea și reconcilierea au picat din nou în plasă. Dar nu vom vorbi acum despre proști deoarece, nu-i așa, ei abia au scăpat țara de lovitura de stat aruncându-ne în ghearele disoluției. Este o ironie a sorții faptul că sărbătoarea imnului coincide cu începutul sfârșitului pentru România. Hai să vedem motivele pentru care ce spun asta.

Cu prima ocazie, Guvernul Ponta va pica. Majoritatea parlamentară a USL deja nu mai există din cauză că negocierile lui băsescu au fost finalizate încă de ieri. Schimbarea apelor înseamnă reinstaurarea unui guvern marionetă(probabil Ungureanu pentru a fi tranșate niște răfuieli mai vechi) susținut de PDL, UDMR și preacinstiții de la UNPR. Pentru consolidarea puterii va fi dat un atac rapid asupra instituțiilor de presă ostile. Antena 3 și Romania TV par a fi principalele candidate, mai ales că deja au fost amenințate. Cel mai probabil se va merge pe o procedură accelerată de retragere a licențelor de emisie(amendă record, suspendarea emisiei 30 minute s.a.m.d.). Pentru a-și salva pielea, Felix va ceda. Sebi deja a mirosit mișcarea și și-a făcut câteva exit-uri strategice pentru a-și asigura mălaiul în caz de necesitate a fugii. Derapajele democratice n-o să deranjeze pe nimeni din afara țării pentru că e tain destul. Iar în interior, instituțiile de presă aservite își vor face treaba exact așa cum știu ele mai bine reinterpretând suprarealist realitatea. 

Paralel cu punerea democratică la punct a presei se va desfășura operațiunea numită „plată restanțelor”. Autorizarea în regim de urgență a exploatărilor toxice, suspendarea moratoriului pentru exploatarea gazelor de șist și apoi demararea privatizărilor cu schepsis. Sunt chestiuni stringente și rezolvarea lor este cerută insistent, mai ales că în unele cazuri se joacă pe bani serioși, iar oamenii sunt nervoși. E posibil să vedem revenirea discretă în scenă a băieților deștepți, dar nu la Hidroelectrica ci la ciupercuța atomică. 

Cheia întregii restaurații stă în comportamentul maghiarimii. Probabil mulți au fost uimiți să constate cum, pe tăcute, populația de-acolo a boicotat referendumul. De fapt, aici e întreaga nebunie care urmează deoarece, în schimbul acestui comportament, probabil a fost negociată autonomia extinsă a așa-zisului Ardeal de Nord. E vorba de regiunea care a fost integrată în Ungaria ca urmare a Dictatului de la Viena. Pentru recuperarea UDMR în viitorul guvern marionetă al lui băsescu s-au dat garanții solide. Astfel, chiar dacă negocierile au implicat în prima fază doar polul separatist Orban-Tokes(influențarea populației s-a făcut prin intermediul bisericii), UDMR-ului i s-a transmis indirect că poate participa la beneficiile acestui subiect numai și numai dacă se înregimentează la construcția politică post-referendum. De altfel, băsescu are nevoie de UDMR, nu de construcția politică a lui Tokes care nu are niciun parlamentar. Cadoul pe care-l vor primi ungurii va fi noua împărțire teritorială a țării în macro-regiuni, între care se va distinge Macroregiunea V, practic identică cu zona afectată de termenii demenți ai Dictatului de la Viena. Până în alegeri, pentru a nu fi tulburate apele, se va da doar o lege a macroregiunilor de dezvoltare, probabil similară celei care obținuse în urmă cu un an acordul tacit al Senatului. De asemenea, în draftul noii Constituții se va lăsa spațiu de manevră pentru înființarea parlamentelor regionale, astfel încât, pentru alegeri, UDMR va avea argumente extrem de serioase. 

Și, pentru că am ajuns la subiectul alegeri, acestea nu se vor mai desfășura la termen. Cel mai probabil scrutinul va fi împins în primăvara lui 2013 pentru a permite regruparea de forțe, expunerea mediatică și impunerea lui Ungureanu. băsescu își dorește un scenariu similar schimbului de putere Elțîn-Putin care să-i garanteze o imunitate extinsă după ce va părăsi frâiele puterii. Pentru aceasta, la alegeri, slujbașii lui băsescu vor participa sub forma unei alianțe de dreapta, grupate în jurul noilor/vechi vedete Ungureanu-Neamțu-Macovei. Scopul este acapararea a cel puțin 30% din voturi. Cum ei vor fi cei care organizează alegerile, vor obține lejer acest scor. Adăugând cele 8% ale polului maghiar și cel puțin 15% ale PPDD se obține o majoritate confortabilă în Parlament. Nu mai trebuie decât extrasă „masa de manevră” dintre parlamentarii opoziției pentru a obține până la 75% și trecerea noii constituții. Cu referendumul de aprobare se rezolvă ușor.

Aceștia sunt pașii care urmează să se petreacă. Un plan diabolic a cărui confirmare o veți avea în cel mai scurt timp. Cu toate că ar mai exista o șansă infimă ca acest plan să nu fie pus în aplicare, prefer să fiu lucid. Adevărul e că nu mai există absolut nicio șansă de îndepărtare pașnică a regimului dictatorial  al lui băsescu. Nu vă bazați pe exterior deoarece acolo treburile se tranșează cu ascultare și bani. În interior, comportamentul momâilor din USL e de-a dreptul dezamăgitor. E incredibil cum poți pierde prostește atunci când ai peste opt milioane de voturi. Cât de dezamăgiți pot fi cei care ți-au dat votul văzându-te cât de ezitant ești? 

Din nefericire, în scurt timp, România va înceta să mai fie o entitate distinctă. Atomizarea țării slujește multor interese atât din interiorul UE cât și din exteriorul său. La urma urmei, trebuie cumva efectuată plata pentru faptul că România și Bulgaria au fost admise fără voia Rusiei. Ce-ați zice de Moldova Mare? O să discutăm în alt articol acest subiect. Până atunci gândiți-vă serios la ceea ce am scris în titlu deoarece România iese din realitate și se îndreaptă implacabil către istorie și tăcere. 

Carti

Un clip total de care am dat absolut întâmplător.

Facebook la ora adevarului

Despre fenomenul bursier Facebook am scris încă de când am mirosit că ceva nu-i în regulă. Prin  2011 atrăgeam atenția că valorile la care se tranzacționează acțiunile rețelei sociale sunt umflate. A venit 2012, buzz-ul mediatic s-a intensificat și listarea rețelei a îmbogățit visele multor naivi. Nu-mi dau seama ce i-a mânat pe unii în achiziționarea respectivelor acțiuni, dar știu că marea majoritate a celor care cumpăraseră cu un an în urmă(în speță Goldman „și asociații”) au anunțat că vor vinde la listare. Și au făcut-o înregistrând profituri excelente.

Vânzarea acțiunilor Facebook în prima zi de listare a fost, de altfel, marea afacere făcută cu titlurile rețelei sociale. De-atunci cotațiile s-au deteriorat, exact așa cum era de așteptat. Înaintea primei zile de tranzacționare, când fulgii iraționali ai isteriei dădeau verdicte aberante, am intuit comportamentul bursier al balonului excesiv umflat. Era logic traseul care va urma și, așa cum spuneam atunci, marile dezamăgiri vor veni cu ocazia raportărilor financiare. Lucru care s-a și întâmplat, iar rezultatele publicate, chiar și cu cosmetizările de rigoare, arată extrem de prost.

Cheltuielile au explodat, creșterea e insignifiantă, iar semnalele de subțiere a veniturilor sunt extrem de clare. Preferința tot mai mare a utilizatorilor pentru accesul de pe echipamentele mobile este o veste proastă pentru Facebook deoarece publicitatea livrată pe aceste gadgeturi este mult mai limitată ca format, iar efectul ei e extrem de mic. Lucrul acesta se vede limpede în scăderea încasărilor din publicitate, încasări care și-așa n-au fost grozave niciodată. În disperare de cauză, Facebook încearcă să găsească modalități noi de a încasa bani de la clienți, dar eu unul nu cred că merg în direcția bună. 

Că lucrurile stau prost se vede mai limpede în cotații, Facebook fiind trimis ieri în corzi. Cu -8.5% la închidere și un devastator -10% after hours, rețeaua socială își urmează drumul prorocit spre dezastru. Pragul psihologic de 20$ e destul de aproape și, după spargerea acestuia probabil se va vorbi din ce în ce mai puțin despre „investiția în Facebook” și din ce în ce mai mult despre „frauda Facebook”. 

Inițial se vorbea de o listare a rețelei prin 2013-2014, dar ceva a făcut ca planul inițial să sufere modificări radicale. Nu s-a întrebat nimeni de ce s-au grăbit cu listarea? Personal consider că, după o analiză amănunțită a situației și a trendurilor, s-a ajuns la concluzia că Facebook și-a atins maximul posibil și că orice întârziere a listării va însemna pierderi substanțiale. Astfel îmi explic întreg buzz-ul mediatic, întreaga nebunie care a condus la precipitata listare. Experiența ne arată că intrarea pe trend descendent a unei rețele sociale se termină foarte rapid în uitare, adică în dezastru. Listarea a reprezentat oportunitatea incredibilă de a face rost de mulți bani și de a marca niște profituri substanțiale.

Desigur, dacă am fi corecți, înainte de a-i judeca pe cei de la Goldman pentru „umflarea balonului”, ar trebui să ne întrebăm câtă minte-ți trebuie să bagi banii în rețeaua socială inventată și condusă de un individ mai degrabă asocial. Mai mult, nu știu dacă e vorba de fraudă atunci când te arunci ca fraierul să cumperi acțiuni într-o firmă ale cărei fundamente sunt fragile pentru oricine. Dar, până la urmă există o lege a compensației. Probabil cei care s-au fript cu Facebook vor avea parte de mai multă iubire sau, dacă vor aranja ceva cu Mark, poate că li se vor contoriza ceva mai multe like-uri. Doar trebuie să aibă și ei parte de un discount la produsele companiei în care au investit.  :-)

Hidroelectrica update

În urmă cu o lună vă atrăgeam atenția asupra intrării în insolvență a Hidroelectrica și vă sugeram să studiați acțiunile Fondului Proprietatea. Lucrurile erau precipitate, lumea ieșea isteric de pe acțiunile Fondului din cauza „dezastrului insolvenței”. Vuvuzelele media, între care s-a remarcat(cum altfel?) Ziarul Financiar, ne prezentau scenarii apocaliptice în legătură cu șocul produs în economie de  această acțiune îndreptățită a Guvernului. Aproape că-ți venea să mai semnezi un contract cu dedicație pentru energie ieftină, numai să nu cumva să se dărâme țara.

A trecut o lună. Contractele care au produs o pagubă de 1.3 mld. EUR au fost reziliate, exact așa cum am spus atunci. Societatea mai are câțiva pași de făcut pentru eficientizare, dar, în mare, lucrurile arată bine. Personal cred că Hidroelectrica va ieși din procedura de insolvență mai repede decât cred unii, probabil în 2-3 luni. Ajunși în acest punct, poate că e bine să înțelegem că intrarea în insolvență nu este echivalentă cu lichidarea(așa cum sugerau instituțiile interesate de presă) ci se poate dovedi un instrument extrem de eficient pentru redresarea unor companii în suferință. Poate cel mai pregnant exemplu în acest sens este cel al constructorilor americani de automobile care au trecut recent prin această procedură și care și-au revenit spectaculos. 

În final o să revin la Fondul Proprietatea. Acțiunile s-au apreciat cu aproape 10% de la momentul apariției articolului trecut. Era logic să se întâmple așa, mai ales că acțiunile ajunseseră într-un minim local. Trendul de creștere însă nu cred că se va opri aici. Listarea la Bursa de la Varșovia și ieșirea oficială din insolvență a Hidroelectrica se vor constitui în noi motive de creștere. Ceea ce s-a întâmplat în ultima lună ne readuce în atenție faptul că atunci când curge sânge pe străzi trebuie să ne gândim la oportunitățile de cumpărare(așa cum au făcut acționarii semnificativi). Ultima perioadă ne-a oferit câteva oportunități excelente la bursa locală de care s-a putut și încă se mai poate profita. Suntem încă într-o perioadă de incertitudini politice dublată de o lichiditate anemică a bursei. Așa că nu-mi rămâne decât să vă îndemn să cercetați oportunitățile cu atenție. Cine știe, poate dați de diamante. :-)

Adevarata lovitura de stat

Iată că ceea ce era așteptat s-a petrecut. Suspendatul se agață cu disperare de scaun pentru a scăpa de consecințele guvernării sale dezastruoase. Pentru a nu știu câta oară, băsescu o întoarce ca la Ploiești, în timp ce cârdul său de susținători îl urmează orbește. E o tragedie cu care, din păcate, trebuie să ne obișnuim.

Toată campania demagogului a fost atent instrumentată. În primele două săptămâni suspendatul s-a transformat într-o infernală mașină de mâncat și aruncat căcat asupra adversarilor. Cu toate că miza referendumului este numai și numai propriu-i scaun, băsescu și-a construit atent campania pe false subiecte, mânjirea celorlalți cu minciuni și contracararea realității cu subiectele fâsâite ale mașinii de propagandă. Dacă a început cu declarații prin care mobiliza lumea la referendum, ultima săptămână aduce previzibila întoarcere lașă. Era de așteptat acest lucru, mai ales că o parte a propagandei sale a ținut-o pe această linie încă de la început. Primele două săptămâni când băsescu chema demagogic la referendum n-au fost decât parte a strategiei de dizlocare a unei părți a nehotărâților, de atragere a unora de partea lui băsescu pentru ca, în final, aceștia să fie convinși să stea acasă. 

Este de-a dreptul halucinant să observi cum mașina de campanie a demagogului funcționează impecabil în timp ce ceilalți sunt abulici. Câteva audituri superficiale, făcute în grabă și, în mare parte, boicotate de oamenii fideli rămași prin ministere, au scos la iveală fraude de miliarde de euro. Imaginați-vă că, dacă s-ar lua la puricat tot ceea ce s-a întâmplat în guvernele lui băsescu, probabil fraudele contorizate ar depăși lejer zece miliarde de euro. Este incredibil să observi cum s-au evaporat bani publici spre conturile firmelor de casă, cum a fost spoliat hoțește bugetul de stat. Cu toate acestea, cei care țin agenda sunt tot oamenii lui băsescu, cei care, după principiul hoțul strigă hoții, aruncă invective asupra celorlalți. Este greu de explicat cum partide cu experiență nu reușesc să articuleze o campanie coerentă, cum efectiv se comportă copilărește și se lasă atrași în stilul de campanie care-i convine lui băsescu. Din această cauză revenirea ilegitimă a lui băsescu este cât se poate de clară.

Ce înseamnă previzibila întoarcere a lui băsescu? Înseamnă că adevărata lovitură de stat se confirmă. Să fim bine înțeleși, instituirea unui prag de participare pentru validarea referendumului nu este nicăieri prevăzută în Constituție și, mai mult, nu este recomandată de Comisia de la Veneția. Cu toate acestea, servanții de la Curtea Constituțională au cerut-o în ciuda inexistenței unui argument logic în favoarea sa. Este elementul central al unei lovituri complexe de stat, instrumentat de un organism neales de nimeni și care, prin decizia pe care a dat-o, și-a contrazis o opinie anterioară. Un alt element care stă la baza loviturii de stat în desfășurare este anularea legii electorale. Avem aici de-a face cu o altă măsură controversată a aceleiași Curți condusă de Zegrean. Cum poate motiva Curtea că e neconstituțional un anumit tip de scrutin în condițiile în care aceeași curte declara constituțională legea prin care alegerile locale s-au făcut după un sistem identic? Evident aberant, la fel ca și în cazul referendumului.

Faptul că mașina de campanie a lui băsescu strigă pe toate drumurile că e lovitură de stat nu face altceva decât să ne confirme ceea ce urmează să se petreacă. Restaurațiea regimului personal al lui băsescu se va face imediat după referendum, când, probabil, Guvernul Ponta va cădea în urma unei moțiuni de cenzură, permițând reinstaurarea unui guvern marionetă. USL-ul va ieși sleit din această confruntare și va pierde procente importante la alegerile pe care băsescu le va organiza exact așa cum știe, după principiul nu contează ce se votează, ci ce se numără. 

România se află într-o etapă neagră a istoriei. Dictatura se va instaurat puternic, sprijinită fiind de o mașinărie imensă de propagandă. băsescu nu-și permite să piardă deoarece pierderea înseamnă dezastrul pentru el și pentru întreagul său aparat ocult. Va forța și probabil va câștiga încă odată. Lovitura de stat și restaurația vor reuși, însă vina pentru toate acestea aparține în exclusivitate poporului. Atunci când înghiți cu lejeritate false subiecte, când te cufunzi într-o dulce lene civică îți meriți pe deplin soarta. Ceea ce se va întâmpla va fi groaznic. băsescu este disperat asemeni unui animal încolțit și nu va mai permite niciodată scăpări de putere. Instaurarea unui regim de tip Putin este inevitabilă. Felicitări, români, vă meritați pe deplin soarta!

fraud. why the great recession

Dr. Rath

Secretul investitiilor bursiere

Iată că, încet și sigur, blogul acesta intră în categoria bătrânilor blogosferei. Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la faptul că aceasta este postarea cu numarul 1000 sunt cuprins de emotie. O mie de articole e imens! Atunci când m-am apucat de blog n-am crezut că voi ajunge să scriu mai mult de câteva zeci de postări. Iată cum curgerea timpului m-a contrazis încă odată.

Lăsând la o parte amintirile și statisticile, e timpul să atac un subiect asupra căruia merită să revin din timp în timp. Cei care citesc blogul de la început poate-și amintesc de un experiment pe care l-am făcut cu vreo câțiva ani în urmă. Ideea era cât se poate de simplă: azi dădeam numele unei acțiuni care mâine exploda. OK, dacă ghicești o singură dată se poate spune că ai avut noroc, dar când o faci de mai multe ori și rezultatele sunt palpabile nu înseamnă că ești un geniu, un copil teribil al piețelor? Ei bine, nu! Cei care-și amintesc de experimentul meu știu bine care era era sursa teribilei intuiții pe care o aveam atunci: tocmai descoperisem niște escroci. Schema era una simplă, la fel ca toate schemele eficiente de delapidat credulii: te abonai la un newsletter gratuit care-ți servea numele acestor companii. Ca prin minune, după ce băieții făceau anunțul, prețurile acelor acțiuni săreau în aer. Era vorba despre acțiuni nelichide și neinteresante despre care mai nimeni nu știa mare lucru. Șmecherii din spatele afacerii aveau grijă să se alimenteze din timp cu acțiuni ale respectivelor companii și-apoi să facă recomandarea către fraieri(probabil cateva sute de mii de abonati ai newsletter-ului). Ce urma e simplu de înțeles: fraierii cumpărau înnebuniți titlurile transformate peste noapte în vedete, iar șmecherii vindeau de câteva ori mai scump acțiuni banale, fără nicio perspectivă. Mai simplu spus, unii căutau norocul pe care alții știau să și-l facă.

Exemple de suveici sunt numeroase. Nu-mi dau exact seama care parte irațională a creierului nostru ne împinge spre lucruri nebunești. Am văzut mulți oameni naivi care cred în povești ale piețelor și care, de cele mai multe ori, sfârșesc cu pierderi substanțiale. Mitul insider-ului este, desigur, unul dintre cele mai populare. Schema e la fel de simplă precum cea prezentată anterior: un individ serios, care vorbește apăsat, îți vinde baliverne că are pe cineva în consiliul de administrație al nu știu cărui gigant, că știe ce urmează înainte de a se lua oficial deciziile s.a.m.d. Omul de rând îl crede și merge pe mâna lui. Își deschide cont la casa de brokeraj indicată și așteaptă informațiile. Care informații sosesc sub forma de newsletter banal, cu extrase din presă(nici măcar de la vreo agenție de presă, ci din ziare, cu întârzierea de rigoare). Care e șmecheria? Insider-ul e de fapt un agent de vânzări plătit cu un comision pentru fiecare client adus casei de brokeraj. Banal și stupid! Dacă, în plus, brokerul îi mai dă și comision de rulaj, nu va ezita să-ți livreze informații aberante pentru a-ți mări tranzacțiile. Până te prinzi îi faci oameni pe alții.

Poate cel mai de succes model este cel al geniului financiar, al analistului rece care miroase de la o poștă oportunitățile. Individul respectiv e recunoscut, în jurul lui se învârt o grămadă de țuțeri care fac buzz. Omul nu ia pe oricine sub aripa sa ocrotitoare,ci doar câțiva clienți grași. În rest, ține conferințe scumpe, dă informații cu jumătate de gură, face apropo-uri glumețe și pare simpatic. Îl cunoașteți? Dacă nu, aflaţi că acesta este un alt specimen care se învârte în lumea burselor: pescuitorul de balene. Indivizii de acest tip nu fac altceva decât să agațe clienți foarte bogați cărora le administrează investițiile. N-au mari cunoștințe, dar știu să se îmbrace și să vorbească. Sunt simpatici și au grijă să amestece în limbajul glumeț termeni bursieri care să sugereze gradul lor înalt de percepție a piețelor. Nu-ți vor da niciodată un răspuns clar, sunt maeștrii echivocului. Și totuși, cum reușesc să păcălească oameni atât de bogați? Răspunsul vă va uimi: mult mai simplu decât ar face-o cu oamenii săraci. A fi bogat nu echivalează de cele mai multe ori cu a fi deștept. Când sursa bogăției e o moștenire, lucrurile sunt și mai clare. Așa se face că, acești consultanți ai bogaților au, de multe ori, surse mult mai ușoare de câștig. Dacă vă întrebați care e schema de plasament a sumelor care le sunt încredințate veți rămâne uimiți: depozite bancare negociate, fonduri de investiții și investiții directe care imită strategia unor fonduri diversificate. Comisioanele pe care le percep sunt usturătoare, de neimaginat pentru un om normal.   

Ultima întâmplare pe care o să v-o povestesc ține de mirajul Forex. Primesc un telefon de la un necunoscut:„Alo, bună ziua? Sunt X, consultant de investiții și vreau să vă atrag atenția asupra unei oportunități de 30% pe dolar! ”. Ești nedumerit. De la celălalt capăt al firului se aude un teribil zgomot de fond, e forfotă, ești confuz. Cine e tipul ăsta? Nu-ți dă mult răgaz, începe să-ți înșire rezultate fabuloase, îți spune cum poți să te îmbogățești peste noapte, cum analiștii lor știu exact ce se întâmplă pe piețe. Te invită la un seminar unde abureala continuă. În final, dai o groază de bani de la care-ți iei adio. Tocmai ai fost spoliat în cel mai grosolan mod. Felicitări! Ești următorul pe lista lui de fraieri. Ştiind că asta e o schemă veche de când lumea(bursieră), documentată într-un film celebru, te întrebi cum naiba de se mai găsesc oameni care să pice în astfel de capcane.

Poveștile burselor sunt numeroase. Din nefericire oamenii sunt ghidați de o doză foarte mare de irațional și cred în povești cu zâne. Personal am rămas stupefiat de numărul extrem de mare al celor care-mi solicită sfaturi de investiții. Cu toate că am spus de nenumărate ori că nu fac asta primesc în continuare solicitări în acest sens(probabil tocmai faptul că spun clar că nu dau sfaturi private mă califică pentru mulţi în categoria celor credibili, cu toate că ar trebui să înţeleagă clar că nu sunt decât un individ oarecare de pe net). Dacă aș fi avut stofă de escroc cred că acum eram în culmea gloriei. Desigur, nu toți dintre cei care mi-au scris se calificau la spoliere, dar cred că aș fi găsit suficientă materie primă. Sper ca cei cu care am conversat în privat să-mi dea dreptate în sinea lor.

În final să ne întoarcem la titlu. Care e marele secret al investițiilor bursiere? Cum de unii câștigă, iar alții pierd, cum se poate profita de cantitatea imensă de bani care se toacă în această mașinărie infernală? Există cu adevărat un secret? Răspunsul este da. Există câteva mari secrete ale burselor pe care vi le voi dezvălui în continuare fără a vă cere niciun ban. În primul rând, o să vă spun că fiecare investiție comportă un risc, risc pe care trebuie să-l minimizezi cumva. Singura modalitate de a-l minimiza este informația: cu cât ai mai multe informații despre titlul respectiv, cu atât riscurile sunt mai mici. Informațiile, în marea lor majoritate sunt publice, deci ușor accesibile. Aşa că, nu-ţi rămâne decât să le pui cap la cap şi, pe baza lor să tragi concluziile de investiţie. Trebuie să fii la fel de bine pregătit să pierzi pe cât de bine pregătit eşti să câştigi. Dacă ai calculat bine câştigi, dacă nu, pierzi. Când pierzi trebuie să analizezi, să vezi unde anume ai greşit şi să nu mai repeţi acea greşeală. Cam asta e toată filozofia. Sună banal? Ştiaţi lucrurile acestea? Probabil răspunsul la ambele întrebări este da. Marele secret e că nu sunt alte reguli. Nu există inteligenţe sclipitoare ale pieţelor, nu există guru ai investiţiilor. Există o minoritate discretă a celor care-şi fac temele şi câştigă. Restul, majoritatea covârşitoare, e compusă din cei care nu-şi fac temele, se încred în poveşti şi-şi riscă aberant banii. 

Un pariu riscant

Convingerea mea este că, în ceea ce privește bursele, marii câștigători sunt cei care știu să caute în gunoaie. Este într-adevăr dificil, trebuie să depui eforturi mari, să înțelegi lucruri de neînțeles pentru cei mai mulți și, în final, să riști mult mai mult decât alții. Însă, în cazul în care calculele sunt corecte, premiul pe care-l primești este unul infinit mai mare, iar satisfacția, cum ar spune un clip publicitar, priceless.

Astăzi m-am gândit să vă aduc în atenție o companie dezamăgitoare, care s-a intersectat cu destinele noastre și care acum este catalogată la junk. O companie care în vremurile ei de glorie se tranzacționa la peste 50$/acțiune. În prezent valoarea i-a scăzut cu 96%, se zbate într-o cruntă banalitate și marea majoritate a investitorilor o ocolesc. E vorba despre Nokia, producătorul de telefoane care altă dată era răsfățatul piețelor, vârful tehnologiilor, farul călăuzitor al lumii mobile. Ceea ce se întâmplă acum cu Nokia este lecția cea mai clară despre efectele dezastruoase ale plafonării în lumea tehnologiei. Nokia n-a știut când e momentul să părăsească o anumită linie și acum se află aproape de a fi îngropată în istorie. Lumea telefoniei mobile a devenit extrem de complexă, vechile vedete aproape sunt scoase din cărți. Blackberry nu mai reprezintă nimic, Motorola a fost salvată de preluarea de către Google, iar  Nokia, așa cum am mai spus, aproape că nu mai există. Cu toate acestea sunt decis să risc. Motivul e simplu. Personal consider că prețul la care se tranzacționează acum este mult subevaluat. Cu toate că la vremea respectivă am criticat parteneriatul cu Microsoft, acum consider că acel parteneriat poate mări valoarea companiei. Microsoft este disperat să facă o figură bună cu noul Windows, supraviețuirea sa depinzând de aceasta. Până acum s-au anunțat prețuri extrem de mici pentru upgrade, iar mașina de marketing a început să intre în funcțiune. Telefoanele mobile și tabletele sunt un segment strategic pentru Microsoft și, din acest punct de vedere, cred că parteneriatul cu Nokia va conduce la creșterea vizibilității și la ieșirea companiei finlandeze din banalitate. 

Cu toate că pariul pe care-l fac poate părea multora de-a dreptul nebunesc, tind să cred că nu este atât de riscant. În cazul unui eșec, cel mai probabil Nokia va fi scoasă la vânzare. Compania este un adevărat tezaur de patente și inovații de care pot fi interesați atât cei de la Apple sau Google, cât și producătorii asiatici de telefoane. Prețul de vânzare va fi, cu siguranță, unul mult mai mare decât cel la care au ajuns acum cotațiile. La actualele prețuri Nokia valorează aproximativ 7 mld. $. Nu știu de ce tind să cred că o tranzacție de vânzare s-ar face la un preț cu cel puțin 50% mai mare.

Nu pariez însă pe un dezastru finalizat cu o vânzare a companiei. Personal consider că și un succes moderat ar reuși să repună Nokia pe linia de plutire. În lumea device-urilor mobile evoluția e ciclică. Mă gândesc numai la perioada în care Samsung intrase în banalitate și la rapiditatea cu care au reușit revenirea în top. Nokia are tot ce-i trebuie pentru o reîntoarcere onorabilă pe piețe. În plus, probabilitatea destul de mare de a ataca la un moment dat și segmentul tabletelor deschide perspective interesante. 

Dacă am sau nu dreptate rămâne să vedem. Oricum, ca o idee generală, pe burse zicala „cine nu riscă nu poate câștiga” trebuie amendată cu observația că absolut nimic nu este lipsit de riscuri. 

Scandalul manipularii LIBOR explicat pe intelesul tuturor

Graphic by www.accountingdegree.net

Cutremurul de plastic

Săptămâna trecută, un eveniment din SUA a trecut practic neobservat, cu toate că, prin impactul pe care-l va avea, riscă să schimbe fața tranzacțiilor cu cardul. Ani la rândul, practicile impuse de giganții cardurilor nu au lăsat loc interpretărilor, ceea ce a făcut ca, în final, tot costul tranzacțiilor să fie suportat de penultimul element al lanțului, adică de către comerciant. 

Pentru cei care nu știu, schema după care funcționează sistemul de carduri este una cât se poate de simplă și, în același timp, eficientă. Simplificat, sistemul se împarte în trei părți: banca emitentă(cea care a emis cardul clientului), banca acceptatoare(cea la care comerciantul are contul și care deține echipamentul prin care comerciantul accepta plățile), organizația de carduri(cea care face posibilă tranzacția). Un  client al băncii emitente care cumpără de la un comerciant al băncii acceptatoare nu plătește niciun comision pentru tranzacția pe care o face. Dar, în spatele fiecărei tranzacții, se află o rețea gigant care trebuie să asigure disponibilitatea, confidențialitatea și siguranța tranzacției. O rețea care are costuri de funcționare destul de mari și care trebuie cumva susținută. Ei bine, până acum, „sursele de finanțare” ale acestei rețele au fost asigurate de către client și comerciant. Clientul plătește o taxă de emitere(care de obicei acoperă costurile de producție ale plasticului), o taxă de administrare și alte taxe impuse de băncile emitente. În momentul în care un client cumpără prin intermediul unui card, comerciantului i se percepe un comision care se împarte între banca emitentă a cardului(așa-numitul interchange fee) și banca acceptatoare. Până acum, grosul banilor rezultați din tranzacțiile cu carduri aparțineau băncii emitente, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care băncile sunt deosebit de interesate de activitatea de emitere. Din alt punct de vedere, după cum se observă cu ochiul liber, sistemul este susținut de către comercianți, prin comisionul care le este aplicat la fiecare tranzacție.

Sistemul a funcționat OK până acum deoarece toată lumea părea mulțumită. Comercianții vindeau mai mult, bancherii câștigau mai mult, iar organizațiile de carduri prosperau. Între timp s-a petrecut o mutație majoră pe fondul cristalizării lumii comerciale. Marii comercianți au înțeles că ei sunt cei care au marfa și, văzând „nota de plată” rezultată în urma acceptării cardurilor au început să facă presiuni. Mai bine spus, au înțeles că sunt unul dintre elementele esențiale ale sistemului și, astfel, trebuie să ia cumva parte la împărțirea prăzii. Dacă până cu ceva timp în urmă așa ceva era de neimaginat, iată că inevitabilul s-a produs săptămâna trecută când, o asociație comercială americană a reușit să convingă principalele organizații de carduri și câteva mari bănci emitente să le returneze comisioane în valoare de aproximativ șase miliarde de dolari. O sumă imensă care a fost obținută în urma unor negocieri menite a pune capăt unei serii de procese pe care asociația comercială era pe cale să le câștige.

Practic putem spune că asistăm la o schimbare majoră în lumea plăților electronice. Deocamdată se vorbește despre posibilitatea comerciantului de a impune taxe proprii pentru tranzacționarea cu cardul. Încă nu este clar dacă aceste taxe vor fi suportate de către client sau de către banca emitentă. Ambele sunt destul de problematice. În primul caz clientul ar fi cel care ar percepe negativ plata cu cardul(un comision adăugat notei de plată ar fi clar ceva deranjant), iar în al doilea caz banca emitentă și-ar putea vedea atacată una dintre sursele sigure de venit. Indiferent de modul de aplicare, noua schemă va avea un impact semnificativ asupra întregii industrii a cardurilor. Deocamdată este un fenomen oarecum izolat din SUA. Însă nu cred că va mai rămâne pentru mult timp doar acolo, fiind foarte posibil să se generalizeze rapid.

Taxe mai mari pentru tranzacțiile cu cardul? Echivalează această nouă realitate cu îndepărtarea clienților de fabulosul dreptunghi de plastic? Greu de spus, mai ales în condițiile în care alternativa este reprezentată de CEC sau cash. Cel mai probabil clienții se vor împăca cu noua realitate și vor accepta să devină unicii sponsori ai schemei de funcționare a cardurilor.  Nu de alta, dar o revenire la cash e greu de conceput. Sau nu?

Campania lui basescu

Cei puțintei la creier, au mai jos ideile principale ale campaniei lui băsescu. La fel ca și suspendatu', împricinatul de mai jos nu lupta pentru un om, ci pentru ... țărișoară. Curat murdar!

Ultima zbatere a hidrei

M-am delimitat până acum de nebunia suspendării deoarece am fost efectiv uimit de desfășurarea de forțe, de amploarea unei propagande toxice puse în mișcare de forțele disperate ale unui nebun. În mod normal ar fi trebuit să încep cu un îndemn de tipul „dementule, oprește-te!”, dar nu o voi face. De ce? Simplu, pentru că acum sunt de partea lui.

Fac parte dintre cei care nu vor ca băsescu să pice la referendum. Motivul e unul simplu. Acest individ a reușit să contamineze întreaga țară cu virusul său puturos, a reușit să-și multiplice comportamentele deviante la toate nivelele. România nu mai există, e doar o baltă stătută și puturoasă. Contaminată fiind, țara nu e capabilă de revenire decât atunci când va dezvolta anticorpi la fiecare nivel, atunci când va elimina dictatorul demagog printr-o mișcare abruptă a întregii societăți. 

Dacă va pica la referendum, probabil băsescu va ieși din politică, dar mare parte din elementele corupte și imbecile din spatele său vor rămâne sub onorabila mască a opoziției sau al statutului de funcționari independenți. Să nu uităm că timp de opt ani băsescu a luptat susținut împotriva statului fără a avea pe nimeni care să i se împotrivească. Și-a numit oameni peste tot, a umplut țara de cozi de topor inepte care-l servesc cu slugărnicie. Dacă suntenți tentați să nu-mi dați dreptate și să considerați că respectivele cozi de topor, odată eliberate de sub presiunea băsistă, vor funcționa vă spun că vă aflați în eroare. Abia atunci, scăpate de sub control, acele elemente nefaste vor acționa aberant, vor frâna și ne vor împinge într-un haos generalizat.  

Individul acesta a reușit să-și impună modelul peste tot, a infectat societatea. Plecarea sa nu rezolvă mare lucru deoarece răul a fost deja făcut. E ca și cum, într-un organism cuprins de metastază se extirpă doar tumoarea inițială, fără a se da atenție celorlalte. Nu rezolvă nimic. Dacă în domeniul medical metastaza echivalează cu moartea, în termeni sociali ea poate echivala cu înnoirea. 

Din punctul meu de vedere, societatea se află într-un stadiu latent de excitare. Referendumul a deschis o supapă și a calmat puțin situația, la fel cum în iarnă manifestațiile au calmat spiritele. Posibila revenire a lui băsescu la frâie va avea ca principal efect creșterea accelerată a gradului de iritabilitate și, probabil, în câteva luni am putea asista la o lichidare violentă a regimului său, la o hecatombă grandioasă care va sacrifica toate elementele puturoase ale societății. O curățenie mult mai profundă decât cea care ar rezulta din actualul referendum. De-aceea sunt pentru revenirea lui băsescu, eventual în urma unui scrutin nevalidat. Cu toate că îmi place să îl văd ieșit la cerșit cu copilul în brațe(probabil altă idee genială a grasului slinos), să îl văd agățându-se disperat de fustele vacii nemțești, să îl văd umilindu-se și disperat să facă orice pentru a nu da piept cu realitatea, cu toate acestea parcă mi-ar plăcea mai mult să-l văd revenit și dat jos de presiunea populară, de o mișcare pornită de jos în sus, capabilă să-l spulbere atât pe el cât și întreaga sa camarilă nefastă(lucru, de altfel, imposibil de realizat la nivel politic). 

Trăim ultima zbatere a hidrei. Dacă va fi omorâtă acum vom avea mult timp de lucru cu puii ei pitiți prin toate cotloanele casei. Dacă nu va fi omorâtă, aceiași pui se vor hrăni la vedere din seva noastră până când disperarea ne va obliga să-i sacrificăm violent și să facem o curățenie temeinică. Desigur, ar mai rămâne deschisă problema hidrelor din subsoluri, dar, cel puțin la suprafață, lucrurile ar arăta mai bine. Indiferent de ce se va petrece, hidrele vizibile trebuie cumva să dispară. Locul lor nu e aici, ci în tenebre, acolo unde echilibrul e stabil, unde există anticorpi și reguli care le țin sub control.

O oportunitate ... apropiata

După ce am poposit prin tenebre e vremea să ne reîntoarcem la suprafață în căutarea unor lucruri mult mai pământești, adică a profitului. În urmă cu ceva timp, un bun prieten mi-a readus în atenție o tehnologie despre care nu se prea vorbește încă(mă rog, la nivelul marelui public), dar care cred că are perspective fabuloase. Ca să nu mai lungim, o să vă spun că este vorba despre NFC.

Pentru cei care au pentru prima dată în fața ochilor alăturarea celor trei litere o să fac o scurtă intronducere. NFC este acronimul de la Near Field Communication, o tehnologie care permite schimbul de date între două device-uri situate la o distanță mică unul față de celălalt. Prin mică se înțeleg câțiva centimetri, destul pentru a garanta confidențialitatea schimbului de date. O primă aplicație a acestei tehnologii este schimbul facil de fișiere între dispozitivele mobile. Astfel devine foarte simplu să transferi fotografii, clipuri, documente, etc. Desigur, dacă ar fi vorba doar de schimb de poze sau alt tip de activitate banală, tehnologia n-ar valora nici cât două cepe degerate. Adevărata sa aplicabilitate este în domeniul plăților și de-aici pot veni bani mulți. 

Dezvoltarea segmentului telefoanelor inteligente va permite, în scurt timp, o nouă revoluție. Cu NFC disponibil pe orice device inteligent, cardul bancar va fi mutat în telefon. De ce? Pentru că e mai comod și, în același timp, mai sigur. În loc să stai să cotrobăi prin portofel după card, va fi mult mai simplu ca, la casa de marcat, doar să apropii telefonul de terminalul de plată și tot dialogul specific desfășurării unei tranzacții să se desfășoare pe ecranul device-ului tău. Simplu, rapid și comod. Această nouă paradigmă va face ca o bună parte din infrastructură să fie schimbată, va revoluționa modul în care banca interacționează cu clienții și va deschide oportunități noi în domeniul plăților.

Sunt ferm convins că ceea ce am spus până acum nu reprezintă o noutate pentru mulți dintre cei care citesc articolul(spun aceasta prin prisma faptului că mulți dintre cititorii blogului au un background serios în IT). Tehnologia a apărut cu ceva timp în urmă și este ultra cunoscută în mediul specializat(IT și financiar-bancar). Atunci unde e oportunitatea? Ei bine, de-asta am scris articolul, deoarece o tehnologie devine interesantă nu când apare, nu când o mână de experți au cunoștință despre ea și experimentează, ci atunci când e pe cale să explodeze în rândul publicului larg. Iar NFC probabil va exploda începând de anul viitor și aici avem de-a face cu o mulțime de oportunități. Și când spun că va exploda trebuie înțeles că plățile prin intermediul acestei tehnologii vor cunoaște o creștere fantastică. 

Ok, am căzut de acord că suntem în fața unei revoluții(mă rog, mai degrabă evoluții). Acum e timpul să vedem dacă și când putem profita. Pentru a vedea acest lucru e necesar să vedem care sunt jucătorii și, stând de partea lor, să începem să culegem roadele alături de ei. Vom începe cumva din centru, de la cei care dețin miezul business-ului, adică la giganții cardurilor. Mastercard și VISA vor rămâne în continuare jucătorii de primă mână în domeniu, iar tranzacțiile procesate prin intermediul lor probabil vor crește. Cu toate că sunt investiții bune, niciuna dintre cele două companii nu cred că va profita major în urma schimbării paradimei. Practic, o parte din tranzacțiile care se făceau cu cardul clasic se vor face prin intermediul telefonului. În ceea ce privește băncile și comercianții lucrurile sunt, de asemenea neclare deoarece vor trebui să investească bani pentru upgrade-ul tehnologic. Așa ajungem la producători, adică cei care vor beneficia din plin de noua paradigmă. În primul rând sunt tentat să mă uit la jucătorii mari precum VeriFone Systems(PAY), cei care vor avea de lucru în upgrade-ul infrastructurii. Nu trebuie însă să facem judecăți pripite. Piața se va schimba și va face loc și altor jucători necunoscuți acum. Când spun asta mă gândesc la startup-uri gen Square(squareup.com) care oferă soluții simple, inovative și care pot înota cu ușurință printre rechini. Prinși în păienjenișul informațiilor trebuie să ne uităm și la producătorii din partea cealaltă a baricadei. Aici lucrurile sunt destul de încurcate deoarece vorbim de o piață imensă. Cu siguranță campionii Apple, Samsung, Motorola s.a.m.d. vor fi cei care-și vor împărți piața în continuare, dar nu cred că vor avea mare profit din tehnologia de plată. Mai degrabă de pe urma lor vor profita startup-uri gen Square care vor oferi soluții simple de plată bazate pe hardware-ul relativ ieftin al producătorilor de device-uri.

Iată cum, din aproape în aproape, suntem direcționați la baza lanțului trofic, adică la producătorii de chip-uri, cei care vor profita din plin de situație. Campionul absolut al NFC se numește NXP Semiconductor(NXPI). Fiind în relații apropiate cu Google, livrează chip-uri, în principal, marilor producători de telefoane cu Android. Este urmat de Inside Secure(INSD) care livrează chip-uri NFC către Intel, Nokia și Research in Motion. Ultimele două sunt cam în moarte clinică, dar în cazul unei ipotetice resuscitări a Nokia, putem vedea mișcări interesante de preț ale producătorului francez. Personal mizez pe colaborarea lor cu Intel deoarece lansarea Windows 8 ar putea crește vânzările  hardware-ului și tehnologiilor „Wintel”. De asemenea, este interesantă de urmărit evoluția altor doi producători care se intersectează cu tehnologia NFC, dar care nu sunt dependenți de ea. Primul ar fi Qualcomm(QCOM), iar cel de-al doilea, un preferat de-al meu, adică bătrânul Texas Instruments(TXN). În ceea ce-i privește pe cei de la Texas Instruments, mizez pe o apreciere cu cel puțin 20% a titlurilor în următoarele 12 luni(sper să nu fiu considerat exaltat).

Acestea fiind spuse, cred că v-am dat o pistă destul de interesantă de studiu. Faceți-vă calculele și profitați de oportunități! Nu în ultimul rând, țin să spun că, pe măsură ce lucrurile se înrăutățesc, singura direcție viabilă de investiție pare economia reală, prin aceasta înțelegând producătorii și ofertanții de servicii imediat necesare. Indiferent de ceea ce se va întâmpla în domeniul financiar(și cu siguranță se va întâmpla), cât timp va exista cerere și ofertă va exista și noțiunea de plată. Din acest punct de vedere, infrastructurile gigantice ale marilor companii de carduri par a avea viitorul asigurat. Nu e o certitudine, e doar o presupunere. Dar despre predicții de acest tip probabil vom vorbi altă dată.

Pagini din jurnalul intunecat

„Sufletele corpurilor cerești își transmit puterile propriilor corpuri, iar acestea le comunică 
lumii sensibile; pentru că virtuțile globului pământesc au și ele tot o cauză cerească.”  

Cornelius Agrippa 

Când coborâm în tenebre, lucrurile se văd diferit, proiecțiile apar în altă lumină, iar faptele sunt, de multe ori, diametral opuse percepțiilor. Desigur, sunt multe lucruri ascunse, dar aceasta nu ne împiedică să tragem cu ochiul pentru a putea pătrunde cumva în misterul întunericului, acolo unde oglinzile își pierd puterea. Cum ceea ce am spus în martie s-a petrecut exact așa cum fusese prevăzut, e timpul să trecem spre un nou episod exploratoriu prin ulițele întortocheate ale lumii obtenebrate. Și facem aceasta nu numai pentru extinderea perspectivei ci și pentru avertizarea celor care s-ar putea lăsați orbiți de luciul lumii superficiale.

Cum spuneam în episodul trecut, timpul se contractă, mai ales de când Linia Metodică a decis mutarea Patriarhului. Instinctele șobolanilor au funcționat impecabil, lăsând corabia să se scufunde în uraganul banalității. Pentru cei care-au citit „scurt pe doi” a apărut limpede de ce steaua de la Monte Carlo n-a putut fi atinsă de către Bătrânul Satrap. Era logic pentru oricine că vistiernicii nu se vor înălța până acolo, chiar dacă statutul de locuitori ai hotelului olandez le-ar fi permis într-o oarecare măsură o incursiune. Ei știau că mișcarea Patriarhului va fi aprobată inclusiv de Marele Molok, lucru care s-a și produs  prin sosirea Porumbelului Păcii pe post de Mare Hatman. Orizontul limitat al Satrapului îl împiedică să distingă relația Patriarhului cu Molok, ceea ce îl face să semene cu un gândac isteric rămas captiv în borcanul de miere. Cum bine se știe, în realitatea imediată, Satrapul nu-și dorea decât accesul la pârghie pentru a se menține în fruntea conspirației tronului(din acest punct de vedere e normal comportamentul vistiernicilor pe care nu-i poți pune să se uzeze într-o luptă atât de banală, mai ales că și ei au destule alte probleme). Dar cum poți avea acces acolo când scil(*) a fost făcut stăpân peste pârghie numai și numai pentru folosința Patriarhului?

Lăsând în spate Linia Metodică unde treburile sunt deja tranșate, iată că ne răsar pe retină celelalte două linii din ecuația momentului, așa-numiții vectori Expirator și Subtil. Pe Linia Expiratorie, teoretic, Satrapul e stăpân absolut. Desigur, știm bine că e inutil să te consideri stăpân atunci când interesele liniei sunt haotice, când membrii ei răspund mult mai multor stăpâni decât ar fi normal. Dar trebuie să înțelegem că în tot acest haos aparent, întreaga Linie Expiratorie răspunde prompt la comenzile satrapului. Livrează fix ceea ce se așteaptă cu precizia mecanismului elvețian(că tot veni vorba de zonă, mai ușor cu vârtelnița aia monetară prin copiii lui Habib). Poziția Liniei Expiratorii însă ascunde o luptă dură de supraviețuire născută din fronda subtililor faultați pe propriul teren.

Și uite-așa ajungem la Linia Subtilă unde este trasată acum linia frontului. Chiar dacă privirea amenințătoare a generalului ienatic în creier pare stăpână pe situație, se joacă dur, cu pumnalele pe masă. De altfel, toată lumea de sub Semnul Subtil s-a simțit călcată pe stromeleag de către penetrații Expiratori. Deviant cum îl știm, Satrapul le-a dat mână liberă „dușmanilor de clasă” lăsându-i să cotrobăiască și prin casă, cu toate că locul lor de bântuială n-a fost niciodată acolo. Ei bine asta a pus capac nervilor, mai ales că Subtilii întotdeauna au fost mai independenți și, în același timp, protejați de infiltrări otrăvitoare. Prima acțiune a fost sacrificarea rujatului care, în prostia lui nemărginită, a fost trimis la lipit afișe. Ăsta a fost șahul deoarece, în paralel, frontul rebel a fost împărțit în mai multe fracțiuni aparent rivale pentru distragerea atenției capului împuțit. Frontul însă e mare și lupta complexă. În cazul în care Subtilii vor câștiga, trofeul calității va consta în întreaga linie Expiratorie. Chiar dacă au sfârșitul în față, Expiratorii ar mai avea o șansă de salvare prin retragerea în cetate și spovedania în fața Marelui Logofăt. Aici avem de-a face cu o necunoscută pentru că trufia Liniei Expiratorii e mare. Însă smerenia înseamnă supraviețuirea iar trufia conduce către beciul de tortură și adormirea definitivă.  

Turbulența rezultată era greu de ignorat, mai ales prin prisma faptului că Bătrânul Satrap încă nu știe exact unde se află rădăcina frondei. A înțeles de mult că mișcarea e dură, mai ales atunci când a văzut cum conspirațiile pe care le pune la cale pică una după cealaltă și că, pentru a da drumul haznalei, a fost nevoie de implicarea sa personală. Însă haznaua a fost cea care a generat uraganul, punându-l pe satrap în fața furtunii propriilor temeri și disperări. Pierderea tronului echivalează cu detașarea în ocna întunericului absolut. E imaginea care-l disperă, care-l face să se simtă hăituit de fantomele și scheleții pe care-i credea bine ferecați prin dulapurile mizerabilei sale istorii .

P.S. Preluarea acestui articol(chiar și parțială) este interzisă. Restricția se aplică și site-urilor care au permisiunea de preluare a materialelor de pe acest blog.

____

* scil=satana ca înger de lumină

Jerry

Mega-frontul

După ce în urmă cu două săptămâni FED-ul își continuase programul de susținere a economiei care plastic ar putea fi denumit „bagă banu'”, iată că ieri am avut o ofensivă globală a băncilor centrale. Chiar dacă nerecunoscută de către actori, e greu să nu ți se pară ciudat cum, în aceeași zi, mai multe bănci centrale de calibru au luat măsuri disperate pentru combaterea a ceea ce ei numesc încetinirea economică.

A început cu Banca Angliei care a anunțat că-și continuă programul neortodox de cumpărare de bonduri(asta după ce redusese dobanda de politică monetară). E un instrument menit a manipula dobânzile pe termen lung și, în același timp, de a masca ceea ce se vede de la o poștă, anume lipsa de finanțare a statului. După aceasta am avut anunțul Băncii Centrale Chineze(PBOC) referitor la scăderea dobânzii pentru împrumuturile pe un an la 6%, cu 31 bp sub dobânda anterior stabilită. Dobânda pentru depozitele pe un an a scăzut și ea la 3%, cu 25 bp sub cea anterior stabilită. China încearcă în continuare să controleze stagnarea economică, dar, chiar dacă vi se pare exagerat ceea ce spun, faptul că acolo se iau decizii monetare e o veste bună și ne sugerează că autoritățile estimează că economia încă este sub control, că-și pot îndeplini targetul stabilit. Și spun aceasta cu toate că avem de-a face cu a doua măsură de acest tip luată în mai puțin de o lună! Banca Centrală Europeană a redus dobânda de politică monetară la 0.75%, în timp ce dobânda pentru depozitele overnight a ajuns la 0%(da, zero!). Nu cred că mai e nevoie de alte argumente pentru a demonstra că avem un mega-front deschis de băncile centrale. Un mega-front care, la modul declarativ, luptă cu cel mai mare coșmar al crizei actuale: stagnarea și scăderea economică.

Într-adevăr, mișcarea e impresionantă, dar nu suntem în fața unei premiere. Acțiuni coordonate la nivel global am mai avut până acum, iar experiența ne învață că au avut efect doar pe termen scurt. Ceea ce pare îngrijorător e faptul că nimeni nu-și pune întrebarea referitoare la cauza acestor eșecuri. Dacă am fi superficiali am spune că bancherii centrali sunt proști și nu înțeleg nimic din ceea ce li se întâmplă. E o ipoteză posibilă, dar dacă vom contrapune acestei ipoteze tocmai contrariul scenariul se transformă radical. E greu de crezut că nu știu ce fac oamenii care au în mână statistici la orice nivel, care cunosc la perfecție structura propriilor economii și care știu în detaliu caracteristicile fiecărei arme pe care o scot în luptă. Și-atunci unde e problema? Dacă știu exact pe ce stau de ce nu acționează? Ei bine, tocmai aici e problema. Știu unde e buba, dar nu mai pot interveni. Mecanismul e gripat, supradimensionat și energofag. Singurul lucru pe care-l pot face este o perpetuă amânare deoarece, dincolo de acțiuni, e nevoie de ceva mai mult, anume de o decizie politică. Decizie care nu se poate lua acum și care este amânată prin tertipuri de tipul celor de ieri sau prin campanii de imagine. 

Ceea ce am văzut ieri ne sugerează însă că suntem destul de aproape de terminarea metodelor clasice care se folosesc în tratarea afecțiunilor economice similare celei de care suferim acum. În scurt timp vor mai fi disponibile doar măsurile inimaginabile, cele care nu au de-a face cu economia. Ele au fost folosite și până acum, dar doar punctual, doar pe scară mică. Urmează să vedem adevărata bazooka? E o întrebare al cărui răspuns va apărea clar în aproximativ șase luni.

Particula elementara a pietelor financiare

A făcut senzație anunțul fizicienilor care susțin că au găsit o particulă elementară fundamentală, așa numitul boson Higgs sau, mă rog, o particulă similară acestuia. Din bruma de fizică pe care mai reușesc să o înțeleg, această particulă conferă masă celorlalte particule. Este o poveste care pare a ne face să întrevedem lumina de la capătul unui tunel de cercetare întins pe mai bine de patruzeci de ani. Nu știm dacă respectiva luminiță este una care ne va clarifica dilemele referitoare la univers sau ne va pune în fața altor provocări demonstrându-ne că lumea scapă întotdeauna constrângerii unor ecuații, fiind, de fiecare dată, mai complexă decât o putem descrie. 

Ajunși în acest punct constat cum și la nivelul lumii financiare suntem pe cale să găsim, în sfârșit, mecanismul fundamental care dă greutate tranzacțiilor financiare. Și, chiar dacă paralela cu mult mai stricta lume științifică le poate părea una forțată, nu pot să nu remarc această similitudine. Desigur, mecanismele discrete ale piețelor financiare nu sunt atât de științific descrise și acesta e și motivul pentru care, în general, realitatea de-aici nu o aflăm în urma vreunor cercetări docte ci în urma mult mai pământenelor scandaluri.

Cum bine știți, de mai multă vreme se desfășoară o anchetă vastă referitoare la manipularea LIBOR. Pentru cei car nu știu, LIBOR este acronimul London Interbank Offered Rate și, popular spus, reprezină dobânda medie practicată de băncile londoneze de prim rang. Este un indicator fundamental al lumii financiare și pe baza sa se calculează o groază de alte dobanzi derivate, indicatori etc. Putem spune că LIBOR-ul este mult mai mult decât o cifră, este una din pietrele de temelie a întregii piețe financiare din lume. În aceste condiții era cât se poate de clar că o asemenea investigație nu putea rămâne fără ecouri. După o lungă perioadă în care lucrurile păreau că stagnează, a explodat bomba. Cum toate drumurile anchetei duceau și către Barclays, Robert Diamond, CEO-ul instituției, a fost nevoit să-și dea demisia ca urmare a presiunii publice. În replică,  Barclays a făcut publice câteva note din acea perioadă din care rezultă cât se poate de clar că, în marele scandal al manipulării, ar fi implicat și Paul Tucker vice-guvernator al Băncii Angliei. Și lucrurile nu se opresc aici deoarece, în discuția pe care a avut-o cu Diamond, Paul Tucker a invocat oficiali guvernamentali de rang înalt(nenominalizați) care cereau explicații referitoare la cotațiile mari propuse de Barclays. În urma acestei discuții, banca și-a redus cotațiile cu 60 de puncte de bază, de la 4 la 3.4. Desigur, Barclays nu a dat întâmplător publicității respectivele documente. Mișcarea pare una atent coregrafiată deoarece documentele au ieșit pe piață înaintea audierii lui Diamond în parlamentul britanic. Așa cum era de așteptat, Diamond n-a făcut altceva decât șă-și susțină nevinovăția și să se ascundă în spatele deja celebrelor formulări vagi de tipul „nu pot crede că ” sau „așa ceva n-ar fi posibil”. Nu a uitat însă să sugereze discret că mai existau și alte bănci pe piață, unele dintre ele parțial naționalizate, ceea ce s-ar traduce printr-un neaoș „chiar aveți chef de nebunia asta?”.

Ce se ascunde în spatele scandalului? Deocamdată nu putem ști, dar remarcăm cum încep să iasă la iveală detaliile scandaloase ale unor mecanisme aflate în spatele cortinei. Avem în premieră dezvăluirea acelor interese politico-economice despre care toată lumea știe dar nimeni nu le demască. Sunt mecanismele obscure care, dintr-o învârtitură de mouse, pot face diferența dintre taur și urs, dintre bunăstare și recesiune sau, de ce nu, dintre bine și rău. Mecanismul acela însă pare gripat și dezvăluirea sa poate fi extrem de aproape. Practic suntem în preajma demonstrării existenței unui mecanism obscur care dă greutate tranzacțiilor, un fel de boson Higgs al piețelor financiare. Acesta este însă abia începutul deoarece complicările și mecanismele ascunse par, la o primă vedere, mult mai mari și mai complexe decât piața vizibilă însăși. Și-aici se oprește comparația cu fizica deoarece, în timp ce bosonul Higgs îi poate aduce descoperitorului său un Nobel, bosonul piețelor financiare ne poate face spectatori în direct la marele Big Bang al lumii financiare. 

Bubble

Cu toate că am fost tentat să mai aștept în legătură cu subiectul de față, o să risc totuși atacarea sa acum. Și fac aceasta pentru că, din punctul meu de vedere, cotațiile la care se tranzacționează rețelele sociale sau companiile care se intersectează cu domeniul seamănă din ce în ce mai mult cu bula imobiliară de dinainte de începerea crizei.

După căderea la minimul de 25.8$/acțiune, rețeaua lui Zuckerberg pare a-și reveni treptat deoarece a atins chiar și un top de 33$/acțiune. Nu trebuie uitat însă că, la prețul actual de 31.2$ acțiunea se tranzacționează la o valoare cu aproximativ 20% mai mică decât valoarea atinsă la IPO. La valorile actuale, Facebook are o capitalizare bursieră de 66.7 mld. $ și un P/E de ... 99.86! Curios este că acțiunea FB se menține la cotații care au atât de puțină legătură cu realitatea în ciuda faptului că știrile care vin de-acolo nu sunt tocmai pozitive(posibilitatea reluarării contractului cu GM nu mi se pare o așa mare realizare). 

Și, pentru a înțelege mai bine la ce mă refer, o să-mi îndrept privirea spre o altă rețea socială, mult mai mică și listată cu ceva mai mult timp în urmă. Este vorba de LinkedIn, iar motivul pentru care am preferat să o contrapun Facebook ține de performanțe. În termenii metricilor impuse de noua eră, LinkedIn arată mult mai bine. În medie, un utilizator al LinkedIn petrece 18 minute pe lună pe rețea, în timp ce pe Facebook se petrec în medie 6.4 ore. Veniturile medii pe user pe oră însă arată o diferență extremă: în timp ce LinkedIn încasează 1.3$, Facebook face doar 6.2 cenți. Profitul LinkedIn e pe cale să se dubleze în timp ce dinspre cartierul general al lui Zuckerberg nu prea se aud zvonuri interesante. Desigur, cei care citesc aceste rânduri ar putea replica cu faptul că, în timp ce LinkedIn e o rețea profesională orientată aproape exclusiv către business, Facebook se adresează tuturor. Observație este cât se poate de corectă, numai că, un investitor e interesant de capacitatea unei firme de a-și dezvolta afacerea, de potențialul pe care-l are. În timp ce Facebook încă e în căutarea propriului drum, LinkedIn pare a avea „foaia de parcurs” cât se poate de clară. Și aceasta pentru că, în afara taxelor pe care le ia de la utilizatori, a reușit să-și monetizeze informațiile pe care le deține prin produse adresate mediului corporatist. Spre exemplu, LinkedIn Recruiter, o aplicație performantă pentru căutarea și selectarea candidaților care îndeplinesc cel mai bine cerințele recrutorului, produce peste 8000$/an/utilizator licențiat. Aplicația este una din ce în ce mai solicitată de mediul corporate, ceea ce poate fi tradus ca o dezvoltare/consolidare interesantă a rețelei. De ce spun aceasta? Simplu. În condițiile în care recrutorii utilizează LinkedIn, utilizatorii au mai puțin apetit de părăsire a rețelei. De asemenea, informațiile pe care le postează au mult mai multă relevanță și valoare decât cele postate pe Facebook și, automat, se vând mult mai bine. 

Acestea fiind spuse, am putea crede că am descoperit o bijuterie. O companie cu profil similar, dar care face mult mai mulți bani pe utilizator. Ce să înțelegem de-aici? Că LinkedIn e mai creativă sau că Facebook are perspective grozave? Personal nu mizez pe niciuna dintre ele și aceasta dintr-un motiv cât se poate de simplu. LinkedIn are un P/E de, țineți-vă bine!, 671.3!!! Nu fac parte dintre cei care se lasă atrași de mirajul unui singur indicator, dar când observi ceva atât de ieșit din peisaj trebuie să-ți pui întrebări. Oricât de inovativ ar fi un business să nu uităm că decizia de investiție se bazează pe aceleași două elemente vechi de când lumea: venituri și cheltuieli. Chestiunile legate de perspective, cu toate că nu trebuie ignorate, reprezintă mai mult vorbărie și speranțe. Adevăratele profituri vin din bani reali încasați acum, nu în viitor. 

Concluzionând voi spune că suntem în plină bulă IT. Este a doua, după cea din 2000. Nu-mi dau seama cât va mai ține deoarece pare că încă să nu s-a ajuns la momentul de isterie maximă. Teoretic ar trebui să fim tentați să tranzacționăm pentru a profita de vârful isteriei iraționale. Este, cu adevărat, cea mai profitabilă perioadă, dar să nu uităm riscurile. Dacă vom reuși să intuim corect vârful, profiturile din short-are promit să fie extrem de generoase. Există însă acest mare „dacă”, cel care face diferența între câștig și pierdere. Chiar și-așa, cred că e timpul să vă îndreptați ușor atenția către acest domeniu deoarece turbulențele de-aici se vor transforma în tragedii și reușite, ambele la extreme.

Surface

Cu ceva timp în urmă a făcut senzație un filmuleț de prezentare a noului gadget cu care Microsoft speră să-și facă intrarea pe noua piață a dispozitivelor la purtător. Și nu este vorba despre o banală reinterpretare a aceluiași cântec ci, spun ei, de începutul unei revoluții în domeniu.

Chiar dacă nu sunt un susținător al gigantului software trebuie să începem cu un adevăr: conceptul de tabletă este unul pe care nu Apple l-a inventat ci Microsoft și asta încă de la începutul anilor 2000. Implementarea de-atunci a conceptului însă nu s-a impus; istoria ne-a mai demonstrat încă odată că fiecare lucru trebuie să apară la timpul său, iar anticiparea nu se transformă automat într-o victorie. Astfel întreg succesul  tabletei a aparținut geniului pragmatic și dragostei pentru detalii specifice unui Steve Jobs care simțea cum viața i se scurge. 

Revenind în prezent, observatorii au fost cel puțin surprinși de decizia celor de la Microsoft. Indiferent de cât de tentantă ar fi piața device-urilor mobile, lumea nu se aștepta la un asemenea anunț. Și aceasta pentru că gigantul din Redmond avea un fel de pact nescris cu producătorii de hardware ai cărui termeni nu prea au fost încălcați până acum. Microsoft era cel care asigura softul în timp ce producătorilor le rămânea terenul liber pentru încercarea propriei creativități în ceea ce privește design-ul și performanțele echipamentului. O coabitare care de treizeci de ani se desfășoară în aceiași termeni, fără ca vreuna din părți să încerce intrări pe teritoriul celeilalte. Dacă vă gândiți să mă contraziceți cu Xbox vă voi spune că nu aveți dreptate deoarece business-ul cu console era unul marginal. Practic, pe piața consolelor de-atunci jucau numai Sony și Nintendo. Intrarea Microsoft nu a afectat în niciun fel producătorii de hardware care aveau ca principală țintă calculatoarele, serverele și dispozitivele mobile.

Iată cum Surface pare să fi schimbat viziunea Microsoft în ceea ce privește coabitarea pașnică. În primul rând, conceptul prezentat de Microsoft pare a fi unul impecabil, extrem de tentant pentru utilizator.  Practic ai atât o tabletă cât și un notebook, husa-tastatură dovedindu-se a fi o găselniță deosebit de ingenioasă. Sistemul de operare este și el unul refăcut din temelii, cu o arhitectură orientată spre performanță și mobilitate. La fel și noua interfață grafică preia din mers provocările noii paradigme mobile. Ce să mai spunem, totul pare a merge către succes. Numai că acest succes poate genera insuccese pe alte planuri.

Cum bine observa un analist de la Businessweek, „producția de hardware nu este o activitate naturală a Microsoft. Este ceea ce face compania atunci când este cuprinsă de disperare.” De ce se întâmplă aceasta? Pentru că lucrurile se schimbă cu rapiditate. Cu mai timp în urmă spuneam într-un articol care a stârnit controverse la vremea sa că, în scurt timp, nu va mai conta sistemul de operare pe care-l ai deoarece treptat și sigur serviciile se vor muta pe net. O asemenea perspectivă este una dezastruoasă pentru Microsoft care-și trage seva din piața sistemelor de operare, piață pe care până acum a controlat-o de-a dreptul brutal. Încă de când Google anunța revoluția Chrome OS traseul era unul clar. A trebuit să vină Steve Jobs și să treacă pe planul doi conceptul revoluționar de mutare în cloud preferând evidențierea fiabilității acestui model, împachetând conceptul într-unul cool, care depășea teritoriul controverselor ideologice din industrie. În aceste condiții lansarea unui nou Windows riscă să lase piața rece. S-au dus vremurile în care utilizatorul era dornic să-și actualizeze sistemul la ultima versiune. Mai important acum e gadgetul, iar ceea ce e în interior trece pe planul doi(oare nu a fost așa mereu din punctul de vedere al utilizatorului banal?).

Un alt element trecut prea rapid cu vederea este cealaltă trădare istorică a Microsoft, anume alianța cu Intel. Suportul pentru arhitectura ARM este o altă mișcare riscantă pe care Microsoft o face sub presiunea realității. Până acum alianța Microsoft-Intel părea una definitiv cimentată. Prin această mișcare legătura dintre cei doi giganți începe să slăbească, chiar dacă nu prea vizibil deocamdată. Și, ajunși în acest loc trebuie să mai fac o remarcă, anume că asistăm la o replică dură pe care o primește Intel. Pentru cei care nu știu, în anii '90, Intel aproape a scos de pe piață arhitectura RISC. Puțini știu cum procesoarele care echipau computerele Apple, cu toate că erau mai rapide, au fost trimise la lada de gunoi a istoriei de către cuplul Microsoft-Intel. Iată cum am ajuns să trăim o replică dură venită din partea unor procesoare RISC având performanțe modeste față de CISC-urile Intel, dar cu o mai mare grijă pentru consumul energetic. Dacă e să fim corecți nu putem să nu remarcăm cum raportul performanță/energie consumată este net în favoarea arhitecturii ARM, ceea ce pentru un Intel concentrat pe „performanță cu orice preț” reprezintă o mare problemă. Lupta pentru performanță s-a cam încheiat, rezultatele la care s-a ajuns în prezent sunt satisfăcătoare, așa că ceilalți parametri hardware devin importanți. Între un procesor ultra performant și unul normal, dar cu un consum redus de energie, câștigă  ultimul deoarece utilizatorii apreciază mult mai mult mobilitatea.

Revenind la subiectul articolului, a sosit momentul să ne întrebăm dacă ceea ce face Microsoft este corect sau nu, dacă încălcarea pactelor istorice nu este cumva o greșeală. Tind să consider corectă aprecierea celor de la Businessweek: e o mișcare disperată. Lumea, așa cum o știa Microsoft, s-a schimbat radical. Ce sens mai au niște înțelegeri în condițiile în care sistemele de operare nu se vor mai cumpăra? De ce să cumperi un Windows când Android-ul e gratis? Dacă-ți iei iPad, Apple nu te pune să-i cumperi sistemul de operare. De ce s-ar grăbi un producător independent să licențieze Windows-ul pentru tabletele proprii în condițiile în care Android e gratis? S-a dus vremea în care numărul de aplicații era net în favoarea Windows. În prezent putem spune că raportul s-a inversat. Va fi o adevărată provocare pentru Microsoft să ofere aplicații pentru noua sa platformă mobilă și numai compatibilitatea peticită va fi de ajutor. Realitatea e că Surface este strigătul de disperare al gigantului din Redmond. Va reuși Microsoft în noua lume? Greu de spus. Oricât de interesant e conceptul, Microsoft intră într-o lume care nu-i mai aparține și în care trebuie s-o ia de la zero. Nu trebuie însă ignorat. Această greșeală a făcut-o în trecut un băiat pe nume Marc Andreessen și i-a fost fatală. Monștrii din beciurile Microsoft pot face mișcări spectaculoase atunci când sunt ațâțați. Atâte doar, nu știm încă dacă nu cumva lumina noii ere le este doar aparent potrivnică sau se va dovedi a le fi de-a dreptul fatală. Asta o vom vedea ceva mai târziu.

Instaurarea statului totalitar

În timp ce propagandiștii erau ocupați cu porcizarea lui Ponta, iată că în Justiție lucrurile se mișca în direcția în care vrea băsescu. Dacă lucrurile prezentate de cei de la luju.ro sunt corecte înseamnă că am luat-o rău razna. Conform unor informații, adjuncții șefului DNA, Laura Oprean și Carmen Galca precum și șeful secției a II-a celebrul Doru Țuluș rămân pe funcție prin ... delegare. Din punct de vedere logic, mandatele acestora au expirat pe 30 iunie la ora 0, dar fiind zi nelucrătoare vacantarea posturilor are loc abia luni, pe 2 iulie. Fără să mai aștepte constatarea de facto a vacantării și propunerea Ministrului Justiției pentru aceste posturi(așa cum e legal), doftorița Kovesi le-a prelungit mandatul respectivilor prin ... delegare. Și iată cum puterea băsistă își găsește din nou resursele necesare și suficiente pentru conservarea și întărirea dictaturii.

Că lucrurile sunt ciudate în Justiție am spus-o de mai multe ori. Evenimentele petrecute în ultima perioadă sunt însă de-a dreptul aberante. Fumul arestării lui Adrian Năstase a permis închiderea pe șest a dosarului Udrea-Alro. Curtea Constituțională a declarat legea votului uninominal neconstituțională în condițiile în care legea uninominalului pur pentru alegerile locale(propusă de PDL) a fost declarată de aceeași curte perfect constituțională. Sper că în sfârșit se vede clar care a fost interesul pentru întrunirea comisiei lu' pește fix vineri. Somn ușor națiune, dictatura lucrează pentru tine.

Coding a better government