America e praf

E un subiect destul de sensibil pe care l-am amânat voit. Cu toate că aburii întâmplărilor s-au cam răspândit, măcinați fiind de infernala mașinărie a știrilor, gustul amar va rămâne mult timp de-acum înainte. Și, ca să trag o concluzie prematură, cred că deja începe să se contureze ceea ce am scris în titlu.

Întâmplarea la care mă voi referi ține de asaltul „marilor creativi” de la Apple la adresa așa-zișilor copiști de la Samsung. Să ne înțelegem bine, e vorba de un set de procese care se desfășoară pe toate continentele. Cu toate că la nivel mondial rezultatul acestora este unul cel puțin discutabil, lovitura finală vine dinspre mult prea scrufuloasa justiție americană. După un proces la finalul căruia aflăm că Samsung a păcătuit, între altele, prin copierea „colțului curb”, coreenii sunt obligați să plătească despăgubiri cocoșătoare și să retragă de pe piața americană câteva dintre cele mai vândute telefoane pe care le produc. Dacă ar fi să despicăm firul în patru, probabil ar trebui să punem în discuție tembelele reglementări în domeniul patentelor. Prefer însă să privesc toată tărășenia într-un alt registru.

În urmă cu vreo câțiva ani, industria auto americană era la pământ. De altfel, pentru cei care-și mai amintesc evenimentele, atunci toți marii producători din SUA au beneficiat de protecția legii falimentului și de ajutor de stat. Problema pe care-o aveau era legată de incapacitatea giganților auto americani de a se adapta realităților pieței. Mai pe șleau spus, nu mai puteau face față asaltului industriei japoneze. Am asistat atunci la un atac fără precedent la adresa celor de la Toyota. O eroare de proiectare care producea într-adevăr probleme, însă într-un număr destul de mic de cazuri, s-a transformat în tragedie națională. Astfel, bocitoarele profesioniste ale mediei au început să înfiereze concertat lipsa de siguranță a mașinilor japoneze, în timp ce instituțiile de reglementare americane împărțeau cu dărnicie amenzi producătorilor niponi. Care producători, după ce au înțeles mesajul și au redus presiunea prețurilor, au fost lăsați să „concureze liber”. Personal l-am perceput ca un mesaj de genul „ești liber să concurezi pe piața noastră, dar vezi cât vinzi!”.

Ceea ce se întâmplă acum cu Samsung mi se pare oarecum similar cu ceea ce s-a întâmplat atunci pe piața auto. E penibil să-i acuzi pe coreeni de clonarea iPhone-ului, în condițiile în care e vorba de tehnologii software total diferite. În ceea ce privește design-ul și elementele incriminate prefer să tratez acuzele într-un registru hilar. Aștept însă cu nerăbdare ca vreun american isteț să patenteze respirația și mersul la WC deoarece acestea s-ar putea constitui în baze solide de creștere a exporturilor americane.

Concluzionând, remarc oarecum stupefiat că America începe să introducă în practică un protecționism mascat. Este destul de ciudat să vezi cum tocmai în țara clădită pe principiile solide ale concurenței apar sâmburii unor practici care efectiv n-au ce căuta acolo. Acestea sunt semne de slăbiciune! Realitatea e că America nu mai are fundamente, iar măsurile disperate care se iau pentru a o menține pe linia de plutire sunt din ce în ce mai artificiale și netransparente. 

Rugina de sub luciu

În urmă cu vreo câțiva ani Turcia amenința cu ieșirea din NATO în cazul în care nu va fi primită în Uniunea Europeană. Câteva probleme legate de ciudata politică de pe malurile Bosforului, dublate de stupiditatea proverbială a unor lideri europeni, au tăiat avântul turcilor, teleportându-i într-un proces birocratic fără ieșire. 

Iată că nu a fost nevoie decât de o criză pentru a-i face pe turci să se răzgândească rapid și radical. Dacă inițial populația era majoritar pro-europeană, în prezent situația s-a deteriorat puternic. Astfel, numai față de anul trecut procentul pro-EU s-a înjumătățit, de la 34% la doar 17%. Cu această nouă realitate, aderarea la UE a Turciei este practic scoasă de pe agenda politică a țării. 

Mulți ar spune că e logic acest lucru, că oricum diferențele conceptuale între Turcia și Europa sunt majore, că e mai bine așa. Probabil au dreptate. Uniunea Europeană ar fi defectat iremediabil Turcia, în timp ce Turcia nu ar fi reușit niciodată să funcționeze în ritmul strict formal al Uniunii. Ar fi fost, cu siguranță, un eșec de ambele părți, o sursă de probleme izvorâtă din neînțelegerile niciunei dintre cele două părți a realităților celeilalte. Realitatea e că trăim pe sfere diferite, ireconciliabile. 

Privind însă dintr-o altă perspectivă putem afirma fără doar și poate că istoria s-a întors. La sfârșitul secolului al XIX-lea Imperiul Otoman era considerat omul bolnav al Europei, ceea ce l-a făcut pe țarul Nikolai să afirme în relația cu Marea Britanie că „e păcat să ne scape printre degete”. Ceea ce a urmat știe bine toată lumea. Ironia e că acum, la marginea Europei, Turcia prosperă, iar omul bolnav al Europei e Europa în întregul ei. Ar fi de-a dreptul hilar ca țarul Putin să repete cuvintele lui Nikolai, dar nu în relația cu sleitul Albion, ci cu „dușmanul istoric” Turcia. 

Desigur, avem câteva constrângeri de ordin militar și geo-politic, dar acestea nu sunt chestiuni imposibil de trecut. Ceea ce este interesant e că Turcia face deja propuneri de tranșare a cadavrului Uniunii Europene. Pe la colțuri se zvonește că Erdogan și-ar dori Siria, unde principalul cui al lui Pepelea este prezența rusă. Ei bine, partea interesantă de-abia acum începe deoarece rușii și-ar dori la schimb Grecia și Ciprul, iar Turcia nu pare a face o mare opoziție. Din punct de vedere strategic ar fi un troc de neacceptat pentru americani, dar în cazul unui picaj radical al Europei, absolut totul își pierde valoarea, astfel încât am putea vedea o rescriere a istoriei după alte note, uitate prin negura sfârșitului de Război. 

Fie că vrem sau nu, rugina începe să apară din ce în ce mai clar de sub luciul construcției europene. Devierea Uniunii de la scopurile inițiale către o construcție greoaie, similară Imperiului Otoman din secolul XIX pare a fi o chestiune fatală. Își va lua Turcia revanșa istorică? E o întrebare.

Ultima noapte de speranta, prima noapte de cosmar

Iată că, așa cum estimam, lovitura de stat a reușit. Motivul pentru care scriu acest articol este inutil, sunt conștient că nimic nu se va schimba, însă e important să înțelegem cine suntem, pe ce stăm și încotro ne îndreptăm.

Actul care s-a consumat azi ne demonstrează cu vârf și îndesat că suntem o colonie care, în scurt timp, va fi vândută pe bucățele. Lucrul și mai grav este faptul că s-a demonstrat că niciuna dintre forțele politice nu se ridică la nivelul de exigență cerut de electorat. Dacă 7.4 milioane de oameni au votat pentru a-l da afară pe băsescu, atunci tu, ca om politic inițiator al respectivei acțiuni, ai obligația să urmărești această decizie care ți-a fost transmisă cât se poate de clar. Din punctul meu de vedere usl nu mai există. Este la fel de demnă de dispreț precum băsescu și ai lui. Mi-e foarte greu să afirm acest lucru, dar trebuie să înțelegem că s-a căscat un hău imens între forțele politice și electorat. Politica, domnilor este o luptă pe viață și pe moarte. Dacă te sperii că poți fi următoarea victimă, n-ai ce căuta acolo. Ești doar un aventurier mărunt, un jeg care trebuie să fie aruncat la lada de gunoi. 

Am trăit cu speranța că voi vedea o umbră de demnitate în Parlament. Aiurea! După ce instituțiile statului s-au pișat pe votul oamenilor, Parlamentul, instituția supremă a oricărei democrații, n-a făcut altceva decât să fie de acord cu abuzul. Motivul? Nu știu care-a fost. Dac-a fost coana ieuropa sau dac-a fost sua mi-e egal. Rostul politicianului este acela de a da dovadă de demnitate și de a refuza diktatul extern. Ce transmit pitecantropii din usl? Că așa e mai bine pentru țară, că așa s-a dictat din afară? Nu domnilor, ceea ce e mai bine pentru țară au transmis clar cei 90% din votanți. Dacă n-ați înțeles nu trebuia să vă apucați de această imbecilitate!

Ce explicații veți da voi oamenilor în vârstă care au venit în baston să voteze ceea ce le-ați cerut? Le spuneți că asta e mai bine pentru ei, că ați acceptat să fie călcați în picioare pentru că altfel ar fi fost mai rău? Atunci nu trebuia să-i mai chemați la vot pe o căldură infernală! Ce explicații le dați oamenilor din sate care sunt intimidați de procurorii lui băsescu? Nu le puteți spune decât că au fost niște proști când s-au uitat în gura voastră! Și cu aceasta sper că nu veți mai avea tupeul să le cereți votul în iarnă. Ați încetat să mai existați, domnilor! Nu sunteți decât niște papagali, niște penibili care fac pe cavalerii în studiouri TV, în timp ce în luptă fac pe ei de frică. 

Singurul care poate răsturna situația e poporul. E nevoie de o schimbare a clasei politice din temelii, e nevoie de o purificare a națiunii. Istoria ne arată că o asemenea purificare nu se poate face decât prin intermediul unei revoluții. Ceea ce ar trebui să facă acest popor e ceea ce n-a fost capabil să facă toată istoria sa, adică o revoluție reală, adevărată, fără a fi ghidat de vreun vector deoarece nu are la cine se raporta. Abia atunci va putea să-și afirme identitatea, abia atunci va putea să-și ceară apăsat dreptul la existență.

Trebuie însă să ne păstrăm lucizi, realiști. Acest popor nu este altceva decât o multiplicare a politicienilor lași pe care și i-a ales liber. Poporul a fost cel care s-a lăsat călcat în  picioare, a fost cel care a ales demagogia, hoția și miloaga. Nu cred că poporul va fi capabil să se ridice deasupra condiției sale umile. În consecință, adio România oriunde te-ai afla. Ești o țară inutilă și nedemnă! De-aceea meriți să fii ciopârțită și vândută la tarabă, de-aceea meriți să te transformi într-un deșert radioactiv. E cel mai măreț lucru la care poți spera. Mi-e scârbă și ciudă. Atât!

P.S. Le cer scuze puținilor oameni care s-au dovedit demni și care s-ar putea simți ofensați de acest articol.  

Notă: Este interzisă preluarea articolului! 

Ora adevarului

Este o perioadă destul de mare de când n-am mai discutat despre imobiliare. Evoluând banal, static, piaţa imobiliară n-a mai interesat pe nimeni. Şi era limpede să se întâmple aşa atâta vreme cât preţurile au fost ţinute artificial sus de interese diverse. Principalul vector responsabil pentru blocarea pieţei este, aşa cum probabil intuiţi, sistemul bancar. Cum stimularea investiţiilor imobiliare a fost preferata băncilor în perioada de dinaintea crizei, picarea pieţei a pus presiuni extreme pe garanţii. În acest fel, fiecare scădere a preţurilor pe piaţa imobiliară se reflecta direct în valoarea garanţiilor sau a bunurilor aflate în curs de executare, ceea ce se traduce în deteriorări de indicatori. Multă vreme băncile au preferat cosmetizarea situaţiei şi aceasta fie că vorbim de acceptarea unor (re)evaluări optimiste ale garanţiilor, fie că vorbim de refuzul de a vinde anumite imobile în curs de executare la preţuri mai mici de un prag care garanta o pierdere minimă.

Lucrurile însă sunt pe cale să se schimbe. Noua paradigmă vine din Spania, fosta regină a imobiliarelor europene. Atât de mult a mizat economia spaniolă pe imobiliare încât stocul de imobile noi din Spania îl depăşise pe cel din SUA. De la începutul crizei băncile spaniole au încercat să-şi reducă din expunere dar, ca peste tot, n-au acceptat praguri mari de pierdere şi au încercat să contribuie la frânarea deteriorării preţurilor. O mişcare naturală, generată de propriul interes. Cum situaţia economică a ţării s-a înrăutăţit permanent, Banca Spaniei a hotărât să intervină în forţă, obligând băncile să-şi vândă "stocurile" de imobile la orice preţ. Cu toate că poate fi considerată o mişcare hazardată, decizia Băncii Centrale arată o hotărâre cât se poate de clară pentru curăţarea sistemului. Să fim bine înţeleşi, menirea unei bănci nu este aceea de a administra imobile astfel încât e limpede pentru orice om normal că lichidarea garanţiilor creditelor neperformante trebuie să se facă la preţul pieţei, preţ care este dictat de cerere şi ofertă. Aşa s-a ajuns ca anumite garanţii să fie lichidate şi la o pierdere de 90%.

Criticii deciziei Băncii Spaniei aduc în prim plan situaţia de pe piaţa imobiliară şi spun că a obliga vânzarea imobilelor deţinute pe o piaţă blocată înseamnă a conduce instituţiile financiare spre o pierdere sigură. Într-adevăr, dacă dăm un ochi pe statistici putem acorda circumstanţe unei asemenea opinii. Însă nu trebuie să uităm că băncile au ajuns cei mai mari jucători de pe piaţă, iar "ţinerea de preţ" nu este altceva decât principalul factor care blochează piaţa. Pe de altă parte, începând cu anul 2008 a fost timp suficient pentru lichidarea imobilelor, dar nu s-a făcut mai nimic. 

Decizia radicală luată de Banca Spaniei va avea două efecte pozitive: în primul rând va permite ca în scurt timp să se cunoască exact necesarul de capital al băncilor spaniole, factor care va contribui hotărâtor la însănătoşirea situaţiei şi, pe de altă parte, va debloca piaţa imobiliară deoarece cei care au cumpărat stocurile de imobile trebuie să găsească metode eficiente de valorificare a acestora, chiar dacă este vorba de vânzări pe 1 EUR. Este o mişcare cât se poate de inspirată care, în funcţie de rezultate, va fi multiplicată la nivel european. Oricum, uşor, uşor, ne apropiem de momentul adevărului, adică acel moment în care vor reapărea oportunităţile chiar şi pe o piaţă pe care o credeam sufocată. 

De ce jocul nu va mai functiona?

Ne aflăm cumva în apropierea liniei de demarcaţie. Jucătorii fac tot posibilul pentru a salva aparenţele. Spectatorii ştiu că jucătorii se prefac, dar, în subconştient, ceva le spune că jucătorii ştiu ei ce fac şi că, până la urmă, spectacolul va reveni. Şi chiar dacă jucătorii n-ar şti ce să facă, probabil că antrenorii, aceşti gânditori inflexibili, ştiu cu exactitate tot ce trebuie făcut. Dar nu este aşa. Mulţimea, ale cărei reacţii, aşa cum am învăţat la şcoală, sunt radicale şi haotice scoate tot felul de sunete ciudate. Antrenorii le interpretează în feluri diverse, iau decizii şi aşteaptă reacţiile. Care reacţii vin întârziat şi-i determină pe antrenori să ia alte decizii. Decizii despre a a căror corectitudine nu trebuie să medităm pentru că totul e hazard şi ignoranţă. Ele se iau în necunoştinţă de cauză, mai mult sub imperiul fricii şi al superstiţiilor. Dar oare cum s-a ajuns aici?  

S-a întâmplat cu mult timp în urmă, atunci când cineva a spus că e nevoie de o coordonare, de o acţiune concertată şi tuturor li s-a părut o idee bună. Strânşi în jurul unei mese, antrenorii şi-au povestit unul altuia tot ce au pe suflet, a încercat fiecare să explice cum crede el că merge jocul, cum se poate salva situaţia şi ce trebuie făcut. La început a fost interesant, dar după aceea toţi au constat cu stupoare că jocul pe care cred ei că-l joacă are reguli diferite, că depinde foarte mult de public, de subiectivitatea arbitrului şi că, uneori, regulile se schimbă dinamic. Practic, fenomenul ciudat pe care l-au constat a fost că fiecare joacă în legea lui, lege care poate să o contrazică pe a celuilalt, că publicul n-are nicio regulă şi că însuşi stadionul face parte din joc, introducâd chiar şi el, prin presiunea strigătelor, regulile proprii. Odată constatată problema s-a încercat o rezolvare prin armonizarea regulamentelor. N-a mers deoarece marea majoritate a celor de la masă n-a avut încredere în proiect, considerându-l inutil. Atunci, experimental, au impus unor echipe un regulament unic, sperând că aceasta e calea de urmat. O perioadă lucrurile au părut că funcţionează. Echipele cu noul regulament evoluau mai bine decât ceilalţi, iar într-o perioadă, numeroase echipe, sub presiunea suporterilor,  au fost tentate să adopte noul regulament. Însă antrenorii cu experienţă au fost sceptici, preferând să găsească metode mai eficiente de pregătire. Astfel, i-au izolat pe cei cu regulament unic şi au dezvoltat un fel de colaborare numai a celor cu regulament variat. Ca prin minune, cei care refuzaseră regulamentul unic au făcut paşi imenşi, crescând şi efectiv sufocându-i pe adepţii regulamentului unic. A fost marea întoarcere, victoria libertăţii în faţa conformismului. Toată lumea s-a bucurat. Jucătorii echipelor cu regulament unic au fost cei mai fericiţi, la fel şi suporterii lor care s-au văzut eliberaţi de regulamentele stupide care le impuneau doar anumite sloganuri, care nu le permiteau să-şi schimbe locul şi multe, multe alte aberaţii. 

Competiţia părea a fi renăscut, dar ceva parcă totuşi nu mergea. După momentul de euforie, publicul începuse să devină apatic, jocul îşi pierdea din nou din vigoare. Atunci antrenorii au înţeles că e timpul pentru introducerea inovaţiilor. Cea mai mare a fost cea în care s-a permis doparea jucătorilor. O inovaţie atât de spectaculoasă încât jocul părea de neoprit. Faze formidabile, jucători totali, generaţii precoce s.a.m.d. Întreg stadionul înnebunise, echipele erau euforice, iar publicul în extaz. A fost o perioadă minunată, toţi ne-o amintim cu plăcere. Viaţa părea frumoasă însă inevitabilul s-a produs. Echipele dopate au început să se îmbolnăvească, să fie cuprinse de boli necunoscute. Antrenorii au început să cheme medici, dar mare lucru nu era de făcut. S-a ajuns ca întreaga competiţie să fie jalnică şi hilară, cu sportivii alergând în cârje sau târându-se spasmodic. Alţii intrau pe teren pe tărgi, împişi de infirmieri. Era ceva inimaginabil, dar toţi se întrebau cum de publicul încă e liniştit în tribune.

Misterul a fost dezlegat la o  întrunire a antrenorilor, atunci când o persoană aparent insignifiantă a luat cuvântul. Mulţi şi-au amintit că e exact cel care propusese întrunirea antrenorilor, cel care propusese regulamentul unic şi inovaţiile, un individ ale cărui păreri erau ciudate dar care au fost de fiecare dată aplicate. "Trebuie să vă puneţi pe muncă, să faceţi performanţă reală, nu imaginară!" - le-a spus el. Nu mai e mult timp şi va veni marea decontare. Antrenorii au zâmbit însă, văzându-le reacţiile, a îngroşat vocea şi  le-a spus care e situaţia reală: echipele nu mai au bani de substanţe dopante de ultimă generaţie, iar publicul îşi va pierde răbdarea. "Dar tu nu vezi că publicul tace?" - i-a replicat un antrenor cu experienţă. Atunci individul le-a spus nervos că publicul tace pentru e drogat, doar de-aia nu mai detectează că pe stadion jucătorii intră pe tărgi. Nervoşi, antrenorii l-au întrebat cine e el de ştie toate acestea? Atunci omul a fluturat calm o hârtie, explicându-le că el e proprietarul stadionului, şeful arbitrilor şi al federaţiei, că el e cel care produce substanţele dopante şi drogurile pentru mulţime. Că toată perioada de când cu coordonarea i-a fost foarte prosperă şi că practic multe dintre echipe îi sunt datoare vândute. "Atunci e treaba ta să rezolvi problemele!" i-a trântit-o un antrenor mai bătrân. "Într-adevăr, au sărit ceilalţi, asigură droguri pentru suporteri, resuscitează cum ştii tu echipele şi lasă-ne-n pace!". Imperturbabil, omul le-a spus că au perfectă dreptate, că e responsabilitatea lui, dar că lucrurile sunt mult mai grave decât îşi imaginează ei. "Substanţele dopante au îmbolnăvit echipele, iar drogurile nu mai au valoare din cauză că suporterii au dezvoltat o imunitate la ele. "Situaţia e critică, aşa că trebuie să vă puneţi pe făcut performanţă reală!". Antrenorii au început să râdă, unii chiar s-au revoltat văzând cât de mult tupeu are individul. "E treaba ta, prietene, noi oricum suntem cam obosiţi de jocurile tale stupide!" i-au replicat ei sarcastic. "Aşa e, a continuat insignifiantul, aveţi perfectă dreptate, numai că pe mine nimeni nu mă ştie, iar în toată această afacere eu sunt cel păgubit, cel pe care-l vor susţine suporterii. Eu am stadionul şi numai din cauza voastră nu merge nimic!"

De ce McDonald's n-a mers in Bolivia?

Bolivia, una dintre ţările sărace ale Americii Latine, este un model de supravieţuire în hăţişul contemporan de interese financiare. În trecut v-am prezentat un film despre cum a reuşit o comunitate locală să pună capăt unui plan tembel al FMI care forţase concesionarea întregii ape(inclusiv cea de ploaie!) dintr-o zonă a ţării. Ceea ce a fost un deranj la nivel local s-a transformat într-o revoltă naţională şi s-a reuşit stoparea planului nebunesc având la bază interese financiare ale unor ţuţeri care parazitează pe lângă marile instituţii financiare mondiale. De-atunci Bolivia a avut o evoluţie proprie refuzând reţetele prescrise din exterior şi încercând să se dezvolte pe propriile picioare. 

Documentarul al cărui trailer vi-l prezint azi vorbeşte despre falimentul vestitului lanţ fast food în Bolivia. Ce s-a întâmplat de fapt? Nimic deosebit, doar că pur şi simplu afacerea americană n-a reuşit să funcţioneze în Bolivia. Nimeni nu cumpăra de la McDonald's din cauză că nimeni nu era suficient de nebun încât să înlocuiască bogăţia locală de gusturi cu bucăţile de plastic vândute pe post de hrană. A fost un accident întâmplător sau un semnal? Nu ştiu deocamdată, dar fenomenul e interesant.

Politice

Un curtean disperat că lovitura de stat pe care a pus-o la cale are și sincope ne ține lecții zilnice de aruncat și mâncat rahat. Cu toate că nu vrea s-o arate, e cuprins de disperare. Asta însă n-ar trebui să-i liniștească pe adversarii săi deoarece individul respectiv reacționează cel mai bine atunci când e disperat. A demonstrat-o încă din vremea în care incendia un port pentru ca, după câteva minciuni grosolane și falsificări de probe, să se acopere și s-o șteargă englezește golănește. Acum este fix în acea stare de tensiune, benefică pentru el și dezastruoasă pentru noi, o stare în care e capabil să dea ordine precise, clare și radicale. Iar efectele se văd cu ochiul liber.

Procurorii Luluței atacă nebunește. După ce n-au fost capabili interesați să rezolve până acum contestațiile depuse încă de la alegerile prezidențiale trecute, iată că la strigătul de disperare al curteanului s-au înfoiat și au ridicat ilegal buletinele de la BEC. Mai mult, s-au coborât la chestiuni de-a dreptul hilare, interogându-le pe manechinele lui Mazăre deoarece au fost zărite în chiloți la vot alături de acesta. Cică fantele de Constanța s-ar face vinovat de „instigare la vot”, o vină care l-ar face până și pe un analfabet să râdă cu lacrimi. Dar procororii Codruței sunt colțoși și extrem de dedicați muncii lor; atât de dedicați încât au anunțat că se vor constitui comisii rogatorii pentru interogarea bichinistelor(sic!)  care n-au apucat încă să declare vajnicului organ al statului cum le-a injectat primarele constănțean cu dor de vot. Aveți habar câți bani se aruncă în aceste investigații cretine? Desigur mult, dar, cine știe, poate cu ocazia asta s-o reuși să se facă o legătură cu cazul Elodia și-mpușcă și procuratura noastră doi „epuri” dintr-o lovitură.

Tot sub imperiul ordinelor piratului suspendat, pe la Curtea Constituțională e jale! Cică una bucată judecător a făcut-o lată transmițând ilegal o erată către Monitorul Oficial. Erată care, nu-mi dau seama cum, suna de parcă i-o dictase marineru' cu o seară înainte. E o chestie cu iz penal, dar procororii lu' Luluța n-are ei timp d-astea pentru că e ocupați cu sportul olimpic numit umeri-craci cu referendumul. Un sport care n-are decât o singură regulă: „nu contează bă ce zice proștii ci ce arătăm noi, 'vă-n creer dă derbedei!”.Și, în spiritul olimpic al aceluiași sport, judecătoarea de pe feisbuci se afișează relaxată și endependentă alături de Udrea, altă blondă cu simpatii marinărești, la concertu' lu' dom' Colonel. Curat neutralitate, frățioare! Să vorbești de neutralitate la Curtea Constituțională e ca și cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului. Păi care să fie bre neutrii? Petre Lăzăroiu(care-ai zis bă Ceaușescu?) care l-a curățat pe mariner ca la Nufăru'. Sau mărețul Zegrean, președintele oficinei cu pricina, cel care și-a pus în slujba patriei toată esperiența sa de bejeatemist politruc? Hai să fim serioși! Asta cică e instanța supremă în stat! Parcă îmi vine să strig „Haoleu marinare, ce mai comicării făcuși!”.

Lăsând glumițele la o parte constatăm cum, încet și sigur, comedia se transformă în tragedie cu față de lovitură de stat sud-americană. Dar șmecheria tre' să pară democratică, iar curteanu știe să le aranjeze pre toate. Mai un val de critici prin presa internațională la adresa lu' Ponta care cică trage să sufoce democratura cu perna, mai o țărancă la menopauză mugind în Consiliul Europii  că cică e deranj mare dacă pleacă ultimu' democrat din România s.a.m.d. Cu un desant irațional de eficient în interior și cu unul grasomeg plătit în exterior calea către reluarea ilegală a foncției e destul de lină. Acum, că mai sunt prostovani care se lasă impresionați de tremurul de mână sau de voce asta e altceva. Emoțiile alea se îneacă ușor, exact ca gheața în tărie. 

Ar mai rămâne un singur element neacoperit. O nimica toată de vreo șapte meleoane jumate' care votară contra lu' curteanu'. Știu bre c-o să spui  că ăia erau niște proști, da' încă de când cu Lăpușneanu știm că e nasoală cu axioma „proști da' mulți”. Atât de mulți încât s-ar putea ca, în lipsa lui Moțoc, să nu se sature decât cu pielea de mariner pusă pe dos. E o chestie la care ar cam trebui să te gândești pentru că a mai fost unu' care a încercat marea cu degetul. Iar la tine, cronometrul a început deja să ticăie. E aproape toamnă!

Iesirea din virtual

După ce Marissa Mayer s-a catapultat în fruntea Yahoo au început să crească zumzetele. Buzz-ul inițial a fost destul de puternic și, cum era de așteptat, rapoartele analiștilor au început să scoată la lumină acest titlu de mult uitat. Argumentele, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în recomandările instituțiilor și analiștilor, sunt căutate abia după ce respectivilor li se suflă tema. Aflăm așadar că Yahoo este o oportunitate fenomenală, deoarece din 2000 și-a pierdut 80% din valoare. Sau, unii mai tehnici traseaza medii mobile pe termen lung găsind linii de suport care mai de care mai șucare(!). 

Stând strâmb și judecând drept, la Yahoo nu s-a întâmplat absolut nimic. În afară de faptul că o puștoaică blondă(mă rog, din ce în ce mai puțin puștoaică) e CEO nu-mi dau seama care sunt elementele care m-ar determina să investesc în ei. Din ceea ce știu, compania e una greoaie, cu numeroase dezvoltări inutile, cu eșecuri masive. Pe partea de mail Google i-au făcut franjuri, iar acum trebuie să reziste unui atac puternic din partea Microsoft care dorește să-și impună noul Hotmail/Outlook. Analizând la rece, serviciul de la Microsoft e de cel puțin o mie de ori mai aerisit și mai funcțional decât bătrânescul serviciu pe care-l are Yahoo. Pe partea de căutare sunt scoși din joc, pe hărți deja nu mai contează, iar celelalte servicii nu merită să fie amintite. Presupunând că blonda ar fi capabilă de revoluționarea business-ului Yahoo, lucru de care mă îndoiesc sincer, tot nu cred că s-ar încadra în timing-ul piețelor. Deja eșecurile înregistrate de Facebook & friends pun presiune din ce în ce mai mare pe titlurile companiilor cu extensii în internet. Și aceasta deoarece investitorii au înțeles că o investiție, chiar și în necunoscutul domeniu al noilor tehnologii, este OK atunci când livrează performanță, când perspectivele nu sunt doar vorbe-n vânt și când oportunitățile sunt palpabile. Cu alte cuvinte, oricât de virtual ar fi domeniul, ceea ce contează sunt banii reali. 

Acestea fiind spuse, momentan tind să cred că investiția în noile tehnologii începe să-și piardă din atractivitate. Lipsa unei perspective clare de dezvoltare, întețirea luptelor dintre marii jucători(vezi Google vs Apple pe piața hărților, Microsoft vs Google vs Apple pe piața sistemelor de operare s.a.m.d.) vor micșora teribil profiturile din cauza notelor de plată tot mai mari venite din partea departamentelor de R&D sau, în cazurile critice, din partea avocaților. Așa că nu ne rămâne decât să așteptăm toamna și să vedem dacă și cum se vor cristaliza noile oferte. Personal, întrucât lumea virtuală nu prea mă mai inspiră, prefer să mă murdăresc și mai mult prin domeniul energiei de bază. Oportunitățile sunt mult mai clare, palpabile și ... certe. Cu alte cuvinte, ies aproape cu totul din luxosul virtual și-mi ofer o cotă sporită din plăcerile unsuroase și urât mirositoare ale hidrocarburilor. Sper să merite! 

Perspective europene

La nivel de continent lucrurile stau prost. Trimestrul doi ne-a demonstrat că toate politicile de până acum au fost greșite, că asistăm la un eșec de proporții al politicienilor prostovano-populiști care au ținut până acum frâiele Uniunii. Personal consider că încă nu am văzut tot ce se putea mai rău și, cel mai probabil, trimestrul trei ne va arăta adevărata amploare a dezastrului.

Dacă am face un tur de orizont am putea lesne constata cum situația e mai mult decât critică. Primul element care ne atrage atenția vine dinspre sistemul bancar unde, de o bună bucată de vreme, ne confruntăm cu aceeași fragilitate sistemică. Toată lumea știe că băncile europene au probleme majore, că ascund o groază de rahat, că papă bani cu nemiluita și că au încetat de mult să mai finanțeze economia deoarece trebuie, în primul rând, să-și finanțeze propria incompetență, propriul dezastru care, de la o zi la alta, are nevoie de din ce în ce mai mulți bani pentru cosmetizare. Știu până și copiii că nu există nicio soluție care să aibă efect înainte de a face curățenie în sistem. Însă, ignorând realitatea, Draghi se ascunde în spatele unui postulat mistic referitor la ireversibilitatea euro. Glumind, un blogger sintetiza declarațiile lui Mario Draghi cam așa:

„Lead off with: no change in rates or policies.

To periphery: pay your debts, slackers!

To euro-governments: continue flogging austerity & reform until morale improves!

To everyone, most especially myself: The euro is irreversible.

About the future: in coming weeks we’ll think about doing stuff.

Don’t worry: if conditions go into the toilet again, we’ll do stuff.

What about my speech last week?  The euro is irreversible!

What will stop the long slide of Europe into recession or worse?Austerity & reform!

Why will those things work in the future since they have not so far? The euro is irreversible!”

Lăsând gluma la o parte, trebuie să constatăm cum semnele de slăbiciune se înmulțesc. Cele mai mari îngrijorări vin dinspre Italia unde trimestrul doi arată groaznic. Țara se adâncește în recesiune, administrațiile locale rămân fără bani și statul pare a intra pe „culoarul fără ieșire”. O sporire a isteriei la adresa Italiei poate pune realmente întreaga Uniune pe butuci. După recentul deraiaj al Spaniei, un comportament similar al Italiei poate conduce la probleme majore. 

Dacă ar fi vorba numai de PIIGS, poate că am fi liniștiți și am fi tentați să gustăm teoria otrăvită a lui Merkel care contrapune lenea mediteraneană hărniciei proverbiale a muncitorilor nordici. Desigur aceasta e o teorie jignitoare și fără fundamente, care prinde în special la proști. Falimentul modelului propus de Merkel este destul de aproape, cauzat fiind de însuși faptul că vaca germană n-a înțeles un lucru simplu: economia propriei țări a funcționat nu ca efect al măsurilor domniei sale ci inerțial. Catastrofa generată de Merkel se va vedea în scurt timp. Deocamdată economia germană încetinește accelerat, indiferent de benzina care este pompată artificial în sistem. S-a ajuns în momentul în care „motorul german” se gripează iremediabil și aceasta din cauză că măsurile de austeritate nu-i mai permit eficientei Germanii să paraziteze economia europeană. Așa cum am mai spus de multe ori, nenumăratele probleme ale Uniunii sunt cauzate de un singur lucru: eșecul integrării economice. Practic, așa cum am constatat în cazul Greciei, intrarea în Euro a țărilor mai puțin dezvoltate a echivalat cu un dezastru al finanțelor publice. Desigur, putem da vina pe iraționalul politician grec, dar o asemenea judecată este una limitată. De ce nu se întreabă nimeni cum a fost posibil ca politicianul grec să fie/să rămână iresponsabil sau, mai bine spus, de i s-a permis acest lucru? Nu vi se pare că, dincolo de grecul leneș și bandit mai există și un faliment al definirii fundamentelor monedei? 

Cu siguranță, amatorismul celor aflați la cârma UE se va vedea în datele corespunzătoare trimestrului trei. Probabil încetinirea Germaniei se va accentua, Spania nu-și va reveni, iar situația din Italia va deveni critică. Aceasta pe fondul unei înrăutățiri generale. Olanda a luat-o înapoi, Austria nu se simte bine, Belgia e pe cale să deraieze. Acestea sunt realitățile pe care le avem în fața ochilor, acestea sunt lucrurile la care trebuie să ne gândim. Privind din acest unghi, postulatul lui Mario despre ireversibilitatea euro pare o prostie spusă la beție. 

Puși în fața unei perspective atât de sumbre ne putem întreba logic unde sunt soluțiile. Este clar că avem de-a face cu un eșec al măsurilor centralizate venite dinspre iluminații Uniunii Europene. Ei bine, atunci când măsurile impuse de la centru eșuează nu mai rămâne decât alternativa măsurilor locale. Care pot fi însă măsurile locale în condițiile în care politica monetară e în mâinile lui Super Mario? Evident niciuna, astfel încât unica alternativă viabilă rămâne ieșirea voluntară din uniunea monetară, fapt care poate dinamita întreaga construcție. Dacă excluderea Greciei era văzută ca o pedeapsă ultimă, conducând iremediabil spre intrarea țării în dezastru, ieșirile voluntare ale unor economii mari(Italia și/sau Spania) ar conduce la efecte nefericite pentru țările rămase în zona Euro și ar genera puternice mișcări centrifuge. Aflate sub protecția propriilor monede, economiile țărilor ieșite voluntar de sub teroarea ireversibilului EURO și-ar putea reveni rapid și ar opri parazitarea  germană. Aceasta ar putea însemna sfârșitul monedei unice, poate una dintre cele mai istețe invenții care, din nefericire, a fost dinamitată de cei care ar fi trebuit să o protejeze.

Adevărul despre criza europeană îl vom afla curând. În realitate nu lenevia sau hărnicia sunt cauzele crizei noastre ci eșecul integrării. În loc să niveleze, integrarea a accentuat diferențele. Bogații au devenit și mai bogați, iar săracii au sărăcit și mai mult. Rezolvarea crizei europene se poate face numai prin programe de creștere a zonelor defavorizate, prin încurajarea investirii în zonele care suferă, în periferie. Perioada în care câțiva șmecheri profitau de tot continentul a luat sfârșit. Dacă șmecherii vor înțelege acest lucru mai avem o șansă. Altfel își vor cunoaște și ei sfârșitul alături de „săracii leneși”. 

Frontul sirian

La ultima analiză pe care am făcut-o în legătură cu subiectul sirian vă povesteam despre complexitatea Orientului, despre cum poți risca, în necunoștință de cauză, ca de la o banală grenadă să dinamitezi o întreagă zonă. Cu siguranță, Orientul e mult mai complex decât îl pot percepe americanii sau cozile lor de topor. Se întâmplă de multe ori ca acest lucru să nu fie înțeles nici măcar de către cei conectați, de participanții activi la viața de acolo. 

Cu siguranță, al-Assad nu este nicidecum vreun monument de popularitate, dar nici opoziția siriană nu este atât de îndrăgită pe cât ar vrea presa să ne facă să credem. Trebuie să înțelegem că în Siria nu s-a trăit tocmai rău, singurele probleme fiind generate de monopolul asupra unor domenii acordat apropiaților regimului. De aceea, în ceea ce-l privește pe Bashar al-Assad, lucrurile în continuare se joacă. Fără o decizie a Consiliului de Securitate, cu o Rusie care susține fățiș regimul actual și o Chină care, chiar dacă se preface că nu vede, are poziții radicale anti americane, absolut nimic nu se poate petrece în Siria. Este semnalul pe care al-Assad l-a înțeles și, de aceea, a început puternic curățarea țării de opozanți rebeli. Așa se face că, în timp ce media oficială se îndeletnicește cu prezentarea ororilor care se petrec în Siria, Bashar al-Assad își reface pozițiile. 

La momentul atentatului căruia i-au căzut victimă ministrul apărării și alți oficiali de rang înalt, părea că regimului i s-a dat o lovitură fatală. Dezvoltările recente ne demonstrează însă că jocurile nu sunt nici pe departe făcute. Bashar al-Assad a înțeles că se află în plin război și încearcă să evite un scenariu libian în Siria. Mutarea soției și a copiilor în Rusia a fost considerată de mulți drept un semn de slăbiciune. În realitate a fost tocmai contrariul: într-adevăr, al-Assad și-a pus familia sub protecție, însă a făcut acest lucru pentru că e hotărât să meargă până la capăt și, în cazul în care pierde, familia să nu aibă parte de umilințe similare celor din Libia. Că acesta este realitatea se vede din desfășurarea de forțe. În primul rând trebuie remarcat că s-a reușit îndepărtarea rebelilor de Damasc. În prezent forțele rebele s-au concentrat în Aleppo, iar acolo se dă o bătălie extrem de importantă. În cazul în care al-Assad va ieși învingător va produce pagube semnificative Armatei Siriene de Eliberare și putem spune că va fi extrem de aproape de a-și recuceri țara. Momentul însă nu este deloc unul fast deoarece presiunea alegerilor din SUA poate conduce la acțiuni radicale menite a împinge deznodământul confruntărilor dincolo de data alegerilor. Președintele sirian pare a înțelege care sunt provocările și se limitează la izolarea fenomenului. Forțele oficiale dau lupte de uzură în Aleppo, însă, în același timp, caută să taie cât mai mult din rețelele de alimentare-aprovizionare ale rebelilor. Dacă vor reuși, probabil vor încerca să împingă frontul spre granițe cu Turcia, probabil la Tall Rifat sau într-o localitate secundară pentru a-l atrage pe Erdogan în cursa deschiderii parțiale a graniței pentru rebeli. 

Privind prin prisma acestui context este deosebit de interesant de observat că lucrurile încep să se înrăutățească și în sudul Turciei, acolo unde au reînceput revoltele kurde. PKK pare renăscut din propria-i cenușă și acționează în forță. E greu de crezut că violențele de-acolo sunt rupte de contextul general al regiunii. Posibil ca, în realitate, să avem de-a face cu o răfuială între serviciile secrete care-i transmit lui Erdogan, cu subiect și predicat, că oricând poate avea și el parte de probleme siriene. Sau poate deja încep să-i predea lecțiile democrației și autonomiei? 

Deocamdată suntem într-un impas determinat de jocul forțelor din Orient. Fără o înțelegere cu Rusia, SUA nu poate face mai mult decât să sprijine indirect rebelii sirieni, inclusiv financiar. Este vorba însă de un sprijin limitat, neputând fi vorba de dislocarea unor fonduri substanțiale. Deocamdată pare exclus un scenariu similar celui din Libia deoarece al-Assad nu are fonduri în băncile străine, fonduri care, printr-o decizie suspectă și arbitrară, să finanțeze Armata Siriană de Eliberare(așa cum s-a întâmplat în Libia). Cum bani nu prea sunt, e posibil ca, în cazul în care al-Assad va câștiga bătălia cu rebelii, să reușească să-și restabilizeze regimul. Ecuația însă are multe necunoscute. Vorbim de un echilibru instabil care oricând poate degenera într-un mega-conflict regional. Dar despre această posibilitate vom vorbi într-un episod viitor.

Made in China

Arta căutătorului prin gunoaie

Cu vreo jumătate de lună în urmă vă povesteam de ce este bine să cauți prin gunoaie, prin gunoaiele bursiere, desigur. Trebuie să recunosc faptul că până acum nu am înțeles bine factorul psihic, probabil principalul motor al burselor. Cei care înțeleg cu exactitate acest element esențial, cei care au puterea de a-și ignora sau, mai bine spus, de a-și raționaliza impulsurile sunt câștigătorii acestei lumi. 

Iată că, la nici jumătate de lună de când vă scriam despre Nokia, piața mi-a confirmat așteptările. Producătorul finlandez a marcat un plus de 50%. Pe piață au circulat zvonuri privind o posibilă preluare a sa de către Lenovo, informații calificate de oficialii chinezi drept glume. Nu știu dacă acesta a fost  combustibilul care a alimentat creșterea, dar frenezia volumelor de ieri m-a făcut să mă arunc de pe titlurile finlandezilor și să aștept o viitoare reintrare după ce dezamăgirea va reîmpinge cotațiile în jos. Privind retrospectiv, riscantul meu pariu din gunoaiele lumii civilizate mi-a adus deocamdată mult mai mult decât intrarea în „aristocrația” nigeriană. Asta deocamdată deoarece am așteptări mari acolo(sper să nu mă înșel).

Un alt pariu cu un gunoi „de lux” a fost investiția în titlurile Fondului Proprietatea. În urmă cu o lună și jumătate bocitoarele profesioniste ale insolvenței Hidroelectrica aruncau cotațiile FP la minime. Uite-așa Fondul Proprietatea ajunsese practic la gunoi tranzacționându-se la un incredibil preț de 0.44! Cei care s-au lăsat duși de isteria provocată le-au permis insiderilor să cumpere acțiuni la valori incredibil de mici. Cu alte cuvinte săracii au vândut la cel mai mic preț dându-le posibilitatea bogaților să profite. O lecție care se repetă mereu.

În final vă voi spune că Facebook încă n-a spart pragul de 20$, cu toate că mă așteptam să se întâmple deja acest lucru. Momentan este pe la 20.8$, iar cei care credeau că vor da lovitura cumpărând titlurile rețelei la ~40$ probabil s-au dezmeticit și încearcă să se obișnuiască cu gândul că au achiziționat, fără să vrea, o găleată cu gunoi în putrefacție.

Concluzia e una simplă: mai bine căutător de diamante în gunoaie decât cumpărător de gunoaie de pe piața de lux. Chiar dacă în gunoaie riști să confunzi bucățelele de sticlă cu diamantul și tinicheaua cu aurul, cel puțin nu te costă o avere. În partea cealaltă însă, probabilitatea de a fi escrocat crește geometric odată cu ascensiunea. Așa că nu am decât un singur sfat: investiți în valori nu în iluzii!

Francul si frontul inegal

Am fost încă de la începutul ostilităților extrem de atent cu ceea ce se întâmplă în Elveția. Buna reputație a țării, neutralitatea sa de-a dreptul legendară și discreția bancherilor de-acolo au fost întotdeauna elemente care au atras oamenii cu bani. Dacă pe vreme bună oamenii se simt atrași de Elveția, cred că e logic pentru oricine că în vremuri de criză țara se transformă într-o Mecca financiară. 

Este explicabil acest comportament deoarece Elveția pare a fi ultima barcă de salvare atunci când Titanicii economiei mondiale dau semne că iau apă. Câteva exemple din istorie sunt destul de relevante, iar faptul că evreii încă se mai luptă pentru depistarea averilor naziștilor din băncile elvețiene e mai mult decât suficient pentru a susține demonstrația. Ei bine, buna reputație se poate întoarce însă împotriva ta, mai ales atunci când absolut toată lumea te percepe ca ultim refugiu. Este ceea ce se întâmplă acum.

Confruntată cu o cerere isterică de franci, Banca Națională a Elveției a impus un prag maxim de apreciere a propriei monede. Raportul de 1.20 franci/EUR a devenit un zid de netrecut și, pentru a fi credibilă, Banca Elveției a anunțat cu surle și trâmbițe că este pregătită să cumpere cantități nelimitate de valută pentru a apăra acest prag. Așa cum am spus la momentul respectiv, pragul stabilit nu este unul artificial ci ține cont de realitățile economiei elvețiene. Faptul că oficialii elvețieni sunt conștienți că trebuie să existe un echilibru economic este un lucru lăudabil. Măsurile luate pentru a frâna aprecierea monedei proprii sunt și ele, până la un anumit moment, absolut normale. Însă, ajunși în acest punct trebuie să ne punem întrebarea normală referitoare la capacitatea de rezistență a Băncii Elveției. 

Așa cum am arătat într-o postare mai veche de-a mea, măsurile luate până acum de Banca Centrală nu sunt noi. Acum patruzeci de ani s-au petrecut chestiuni similare și s-a intervenit aproape la fel în piață pentru calmarea distorsiunilor. Pe-atunci erau intrări masive de mărci germane și, cumva, chestiunea a fost destul de simplă. Acum, într-o lume globalizată, intrările nu se mai rezumă la o singură monedă, fapt care îngreunează extrem de mult controlul situației. Atât de mult încât încep să apară distorsiuni pe piețele globale având ca principală cauză tocmai această realitate.

Ca efect direct al măsurilor sale de protecție a economiei, rezerva valutară a Elveției a ajuns, ca dimensiune, a șasea din lume. Este un dezechilibru clar, vizibil de la o poștă. Mai mult, conform unor observatori din piață, deținerile de euro se accelerează, legând oarecum Elveția de problemele Uniunii Europene. Acțiunea normală a autorităților din Țara Cantoanelor este aceea de a-și echilibra cumva deținerile de valută, mai precis de a vinde euro contra alte valute. În acest fel Elveția pare a fi principala vinovată pentru aprecierile coroanei suedeze și a dolarului australian. Cu alte cuvinte, Elveția face cu Suedia și Australia exact ceea ce fac cetele de speriați cu Elveția. E o încercare de protejare a propriilor rezerve, mai ales în condițiile în care previziunile sunt sumbre. Personal consider că nici această mișcare nu poate ține la infinit și probabil nu e altceva decât o temporizare pentru viitoarea decizie.

Ultimul glonț normal pe care autoritățile elvețiene îl mai pot scoate la iveală este controlul strict al fluxurilor valutare. Probabil că neoficial acest lucru deja a început. Dacă nici această măsură nu va da rezultatele așteptate, cred că ne putem aștepta la intrarea brutală într-o nouă epocă în care Elveția își va izola moneda. E greu de crezut acest lucru, mai ales în condițiile în care acolo își au rădăcinile câteva bănci globale. Este posibil ca, pentru evitarea unui scenariu de o asemenea brutalitate, să se încerce înainte să se abandoneze pragul de 1.2 spre 1.15 sau chiar 1.1. Eu unul consider că o asemenea măsură tot n-ar face mare lucru deoarece însăși existența unui prag, a unui ultim bastion de apărare sugerează oricui că, în realitate, valoarea monedei este mult mai mare. Cineva îmi sugera că Banca Națională a Elveției ar putea lua o altă măsură surprinzătoare, anume deprecierea în continuare a propriei monede, adică mutarea pragului spre 1.25. Astfel, cei care au ales francul ca refugiu și-ar vedea economiile dublu depreciate(atât ca efect al dobânzii cât și ca efect al deprecierii) lucru care i-ar face pe mulți să-și regândească strategia. Ar fi, într-adevăr, o măsură șocantă însă, dacă ea va fi percepută ca un binevenit discount suplimentar pentru cumpărătorii de franci, ar putea elibera un adevărat torent financiar asupra Elveției. 

Personal cred că este foarte posibil să avem parte de măsuri la care nu ne-am fi putut gândi până acum și că, prin prisma acestora, ne vom schimba radical opiniile despre „piață liberă” guvernată de cerere și ofertă. Realitatea ne indică un lucru cât se poate de simplu: Elveția se apropie de limită. Nu cred că vor accepta compromisurile pe care le fac ceilalți și vor prefera să rămână în  realitate, să se bazeze pe economia reală și să nu se lase atrași în iluzoria piață globală care are de-a face din ce în ce mai mult cu imaginarul decât cu realitatea. Vom vedea țara izolându-se? Posibil, dar în acel moment vom avea și ultima confirmare a apocalipsei monetare.