De ce jocul nu va mai functiona?

Ne aflăm cumva în apropierea liniei de demarcaţie. Jucătorii fac tot posibilul pentru a salva aparenţele. Spectatorii ştiu că jucătorii se prefac, dar, în subconştient, ceva le spune că jucătorii ştiu ei ce fac şi că, până la urmă, spectacolul va reveni. Şi chiar dacă jucătorii n-ar şti ce să facă, probabil că antrenorii, aceşti gânditori inflexibili, ştiu cu exactitate tot ce trebuie făcut. Dar nu este aşa. Mulţimea, ale cărei reacţii, aşa cum am învăţat la şcoală, sunt radicale şi haotice scoate tot felul de sunete ciudate. Antrenorii le interpretează în feluri diverse, iau decizii şi aşteaptă reacţiile. Care reacţii vin întârziat şi-i determină pe antrenori să ia alte decizii. Decizii despre a a căror corectitudine nu trebuie să medităm pentru că totul e hazard şi ignoranţă. Ele se iau în necunoştinţă de cauză, mai mult sub imperiul fricii şi al superstiţiilor. Dar oare cum s-a ajuns aici?  

S-a întâmplat cu mult timp în urmă, atunci când cineva a spus că e nevoie de o coordonare, de o acţiune concertată şi tuturor li s-a părut o idee bună. Strânşi în jurul unei mese, antrenorii şi-au povestit unul altuia tot ce au pe suflet, a încercat fiecare să explice cum crede el că merge jocul, cum se poate salva situaţia şi ce trebuie făcut. La început a fost interesant, dar după aceea toţi au constat cu stupoare că jocul pe care cred ei că-l joacă are reguli diferite, că depinde foarte mult de public, de subiectivitatea arbitrului şi că, uneori, regulile se schimbă dinamic. Practic, fenomenul ciudat pe care l-au constat a fost că fiecare joacă în legea lui, lege care poate să o contrazică pe a celuilalt, că publicul n-are nicio regulă şi că însuşi stadionul face parte din joc, introducâd chiar şi el, prin presiunea strigătelor, regulile proprii. Odată constatată problema s-a încercat o rezolvare prin armonizarea regulamentelor. N-a mers deoarece marea majoritate a celor de la masă n-a avut încredere în proiect, considerându-l inutil. Atunci, experimental, au impus unor echipe un regulament unic, sperând că aceasta e calea de urmat. O perioadă lucrurile au părut că funcţionează. Echipele cu noul regulament evoluau mai bine decât ceilalţi, iar într-o perioadă, numeroase echipe, sub presiunea suporterilor,  au fost tentate să adopte noul regulament. Însă antrenorii cu experienţă au fost sceptici, preferând să găsească metode mai eficiente de pregătire. Astfel, i-au izolat pe cei cu regulament unic şi au dezvoltat un fel de colaborare numai a celor cu regulament variat. Ca prin minune, cei care refuzaseră regulamentul unic au făcut paşi imenşi, crescând şi efectiv sufocându-i pe adepţii regulamentului unic. A fost marea întoarcere, victoria libertăţii în faţa conformismului. Toată lumea s-a bucurat. Jucătorii echipelor cu regulament unic au fost cei mai fericiţi, la fel şi suporterii lor care s-au văzut eliberaţi de regulamentele stupide care le impuneau doar anumite sloganuri, care nu le permiteau să-şi schimbe locul şi multe, multe alte aberaţii. 

Competiţia părea a fi renăscut, dar ceva parcă totuşi nu mergea. După momentul de euforie, publicul începuse să devină apatic, jocul îşi pierdea din nou din vigoare. Atunci antrenorii au înţeles că e timpul pentru introducerea inovaţiilor. Cea mai mare a fost cea în care s-a permis doparea jucătorilor. O inovaţie atât de spectaculoasă încât jocul părea de neoprit. Faze formidabile, jucători totali, generaţii precoce s.a.m.d. Întreg stadionul înnebunise, echipele erau euforice, iar publicul în extaz. A fost o perioadă minunată, toţi ne-o amintim cu plăcere. Viaţa părea frumoasă însă inevitabilul s-a produs. Echipele dopate au început să se îmbolnăvească, să fie cuprinse de boli necunoscute. Antrenorii au început să cheme medici, dar mare lucru nu era de făcut. S-a ajuns ca întreaga competiţie să fie jalnică şi hilară, cu sportivii alergând în cârje sau târându-se spasmodic. Alţii intrau pe teren pe tărgi, împişi de infirmieri. Era ceva inimaginabil, dar toţi se întrebau cum de publicul încă e liniştit în tribune.

Misterul a fost dezlegat la o  întrunire a antrenorilor, atunci când o persoană aparent insignifiantă a luat cuvântul. Mulţi şi-au amintit că e exact cel care propusese întrunirea antrenorilor, cel care propusese regulamentul unic şi inovaţiile, un individ ale cărui păreri erau ciudate dar care au fost de fiecare dată aplicate. "Trebuie să vă puneţi pe muncă, să faceţi performanţă reală, nu imaginară!" - le-a spus el. Nu mai e mult timp şi va veni marea decontare. Antrenorii au zâmbit însă, văzându-le reacţiile, a îngroşat vocea şi  le-a spus care e situaţia reală: echipele nu mai au bani de substanţe dopante de ultimă generaţie, iar publicul îşi va pierde răbdarea. "Dar tu nu vezi că publicul tace?" - i-a replicat un antrenor cu experienţă. Atunci individul le-a spus nervos că publicul tace pentru e drogat, doar de-aia nu mai detectează că pe stadion jucătorii intră pe tărgi. Nervoşi, antrenorii l-au întrebat cine e el de ştie toate acestea? Atunci omul a fluturat calm o hârtie, explicându-le că el e proprietarul stadionului, şeful arbitrilor şi al federaţiei, că el e cel care produce substanţele dopante şi drogurile pentru mulţime. Că toată perioada de când cu coordonarea i-a fost foarte prosperă şi că practic multe dintre echipe îi sunt datoare vândute. "Atunci e treaba ta să rezolvi problemele!" i-a trântit-o un antrenor mai bătrân. "Într-adevăr, au sărit ceilalţi, asigură droguri pentru suporteri, resuscitează cum ştii tu echipele şi lasă-ne-n pace!". Imperturbabil, omul le-a spus că au perfectă dreptate, că e responsabilitatea lui, dar că lucrurile sunt mult mai grave decât îşi imaginează ei. "Substanţele dopante au îmbolnăvit echipele, iar drogurile nu mai au valoare din cauză că suporterii au dezvoltat o imunitate la ele. "Situaţia e critică, aşa că trebuie să vă puneţi pe făcut performanţă reală!". Antrenorii au început să râdă, unii chiar s-au revoltat văzând cât de mult tupeu are individul. "E treaba ta, prietene, noi oricum suntem cam obosiţi de jocurile tale stupide!" i-au replicat ei sarcastic. "Aşa e, a continuat insignifiantul, aveţi perfectă dreptate, numai că pe mine nimeni nu mă ştie, iar în toată această afacere eu sunt cel păgubit, cel pe care-l vor susţine suporterii. Eu am stadionul şi numai din cauza voastră nu merge nimic!"