Precedentul

În timp ce oficialii europeni alături de cei americani se bat în declaraţii belicoase la adresa taxării băncilor, pe tăcute, pregătesc pachete substanţiale de sprijin a "inculpaților". Astfel, Irlanda este prima ţară care a anunţat crearea unei aşa-numite Bad Bank, o instituţie menită a recapitaliza sistemul bancar al ţării. "The National Asset Management Agency"(NAMA) va fi o instituţie care va cumpăra credite neperformante de la bănci şi se va ocupa de recuperarea acestora. Mai pe scurt, un fel AVAS pentru beneficiul băncilor particulare.

Injecţia totală estimată se situează la nivelul de 80 miliarde de euro. NAMA a achiziţionat în prima fază aproximativ 15 000 de credite neperformante. Evaluarea creditelor se face la valoarea actuală a garanţiilor, ponderată cu o valoare "pe termen lung" a garanţiei conform unei metode interne de calcul a NAMA. Din estimările oficiale rezultă că agenţia va plăti băncilor aproximativ 65% din valoarea creditului. Procentul nu este bătut în cuie, el depinzând de mai mulţi factori. De asemenea, oficialii au dat asigurări că fiecare achiziţie va fi analizată separat. Evident, aceasta nu este o garanţie. Dacă ne gândim numai la modul "ştiinţific" în care Paulson a împărţit în anul 2008 ajutoare băncilor americane, ne putem da lesne seama ce monstru se poate dezvolta. 

Pentru ca lucrurile să arate bine pe hârtie, prima tranşă de 15 000 de credite(in valoare toatală de 18 mld. euro) a fost cumpărată cu 8.5 mld euro, adică la un discount de 47%. Evident, e vorba de prima tranșă, cea pe care o urmărește toată lumea. 

Irlanda face parte din țările problemă ale Uniunii Europene și EMU. Cu un PIB de 227 mld. dolari și cu o datorie publică de aproximativ 64%, e greu de înțeles cum va suporta costul piperat de 80 mld EUR. Mai mult, are toate avizele necesare din partea UE. Situația e de-a dreptul ciudată și nu face altceva decât să confirme trendul general de transformare a datoriilor private în datorii publice. Este de fapt urmarea firească a crizei pe care ne grăbim să clamăm că am încheiat-o. 

Acestea fiind datele problemei, nu ne rămâne decât să ne întrebăm când va veni și rândul nostru. În urmă cu aproximativ un an când vorbeam despre această posibilitate, toată lumea se uita strâmb la mine. Evident, era prea devreme pentru așa ceva. Între timp, lucrurile s-au mai calmat, iar acum se vorbește deschis de un nou credit de la FMI. Care credeți că va fi destinația lui? Eu cred că intuiesc!

Acum nu e momentul!

Cruciada împotriva adoptării legii falimentului personal se înteţeşte pe zi ce trece şi, în cazul adoptării acesteia de către Parlament, nu m-ar mira  să fie întoarsă de preşedinte. Lupta cu realitatea şi cu bunul simţ este o tradiţie mioritică, iar ceea ce se întâmplă în ultima perioadă nu face altceva decât să se înscrie pe traiectoria binecunoscută.

Săptămâna trecută a început o adevărată bătălie împotriva acestei legi, iar motivele invocate sunt dintre cele mai hilare. Bunăoară, Adrian Vasilescu spunea într-o declaraţie acordată Mediafax că "într-un moment in care asteptam zorii increderii in economia noastra, care sa stimuleze bancile sa relanseze creditarea, un astfel de act normativ ar putea sa descurajeze procesul si sa vedem bancile in cautare de garantii peste garantii ca sa dea un credit".  Cu alte cuvinte, intrarea noastră în normalitate reprezintă o frână în calea revenirii economiei. Nu comentez faptul că nu se înţelege despre ce revenire e vorba atâtat timp cât instituţia numită BNR nu a făcut altceva decât să nege existenţa crizei. Ceea ce mă nedumereşte este seninătatea cu care ni se transmite că adoptarea unei legi normale ar frâna dezvoltarea noastră. Aceeași opinie este împărtășită și de Radu Ghețea, șeful ARB.

Pentru a înţelege mai bine despre ce e vorba, vă voi spune că, în acest moment, numai România şi Bulgaria nu au o lege a falimentului personal. De asemenea, voi menţiona că, prin existenţa unei legi a falimentului societăţilor comerciale, persoanele fizice sunt discriminate(o persoană juridică poate beneficia de legea falimentului, în timp ce o persoană fizică nu). Probabil că, următoarea cerere a BNR şi a băncilor va fi cea de nerecunoaştere a morţii persoanelor fizice care nu au moştenitori deoarece nu va rămâne nimeni să plătească creditele. Chiar dacă sună hilar, odată cu trecerea timpului, cred că onorabilii oficiali ar trebui să-şi pună serios și această problemă.

Într-adevăr, prevederea conform căreia o persoană fizică declarată de către instanţă în faliment răspunde doar cu 75% din valoarea creanţelor este aberantă. La fel de aberantă ca şi lipsa posibilităţii contestării înstrăinării unor bunuri înainte de intrarea în faliment(în cazul persoanelor juridice este prevăzută o perioadă de 3 ani) sau noíțunea de bună credință care, așa cum remarca și Radu Ghețea, este prectic nedefinită. Dar strecurarea unor asemenea aberaţii, precum şi existenţa unor neclarităţi nu este motiv pentru respingerea legii la unison. Mai degrabă, vina pentru aceste imperfecţiuni o poartă şi cei care acum au făcut front comun împotriva legii deoarece au ales să nu se implice. Într-adevăr, pe ultima sută de metri ARB a depus un set de amendamente care nu au mai fost luate în considerație. Probabil că inițierea unor discuții cu ceva timp în urmă ar fi avut cu totul alt efect.

Dacă ar fi gândit mai bine, bancherii ar fi înţeles că apariţia unei asemenea legi este şi în avantajul lor. Sunt curios ce fac acum dacă debitorul îşi vinde perfect legal toate bunurile unei rude îndepărtate şi refuză să-şi plătească ratele la bancă? Vă spun că e tot un fel de faliment, dar în care banca nu se alege cu absolut nimic(sau cu maxim jumătate din valoare în cazul în care e vorba de un credit garantat). Ca să nu mai vorbesc de cazurile ipotetice în care debitorul își declară falimentul într-o altă țară a UE. 

Nu știu cui folosește acest comportament de respingere a unor legi cât se poate de normale. Eu unul cred că nimănui. De-a lungul timpului s-a demonstrat că lipsa unor prevederi naște adevărați monștri. Chiar trebuie să experimentăm de fiecare dată acest lucru?

Am cacarisit-o!

... Asta ca să-l citez pe fostul ministru al culturii. Mi-a scris un prieten ca anul acesta, la roblogfest am reuşit performanţa de a ocupa onorabilul loc 32(din 41 de participanţi).

Acelaşi bun amic mai întoarce cuţitu-n rană amintindu-mi că în faţa mea se situează, printre alţii, Mersul trendurilor a cărui cea mai recentă postare este din 27 octombrie 2008 şi Blog to market a cărui ultimă postare datează din 14 aprilie 2009. Vremuri grele monşer! :-))

Lista completă o aveţi aici: http://roblogfest.ro

Update & P.S. Felicitari tuturor(că uitasem s-o spun)! Am găsit o groază de link-uri interesante acolo! Lista chiar e bună ca bookmark!

One-on-One with Alan Greenspan

Let's simplify legal jargon!

Perla din mocirla

Ieri au apărut în presă informații despre noul sistem de tranzactionare pe care BVB vrea să-l lanseze în câteva săptămâni. CAN va fi un sistem alternativ care va implementa trei secțiuni: una dedicată firmelor mici și startup-urilor în căutare de finanțare, una dedicată tranzacționării acțiunilor necotate, iar cea din urmă dedicată tranzacționării firmelor internaționale.

Noua inițiativă a BVB ar trebui să fie una de succes deoarece este ceva mai aproape de realitatea românească. După ce am avut vise eșuate referitoare la rolul nostru regional cred că este timpul să luăm totul de la zero și să învățăm din greșelile trecutului. Pe bursa autohtonă, singura societate proaspătă care a avut succes a fost Banca Transilvania. Nu amintesc SIF-urile deoarece le consider niște struțocămile odioase ale tranziției. În rest, cu câteva mici excepții, Bursa nu a făcut altceva decât să propună investitorilor niște societăți ale trecutului care, chiar dacă funcționează în prezent, aparțin de fapt altor vremuri. CAN ar putea fi sistemul care să scoată la lumină ceea ce putem numi noua economie românească, latura dinamică a business-ului autohton. E vorba de companii mici care au nevoie de finanțare, dar care efectiv nu puteau visa până acum la bursă din cauza cerințelor imposibil de îndeplinit de către ele. Personal îl consider veriga lipsă a economiei noastre, probabil una dintre cele mai lăudabile inițiative de până acum. 

Nu vreau să par exaltat, dar ceea ce se întâmplă de ceva vreme cu acțiunile Fondului Proprietatea seamănă izbitor de mult cu atmosfera pieţelor agroalimentare ale anilor '90, unde pirandele strigau în gura mare "acţiuni, mărci şi dolari". Apariţia unei pieţe transparente şi reglementate în care să se tranzacţioneze titluri care până acum se adjudecau prin intermediul micii publicități nu poate fi decât benefic.

Pentru BVB și brokeri, noul sistem de tranzacționare se poate dovedi o gură bună de oxigen. Aceasta, evident, în condiţiile în care vor şti să-şi vândă marfa. Până acum, Bursa s-a dovedit incapabilă la capitolul vânzări, lăsând acest mic amănunt în seama SVM-urilor, iar lucrurile nu s-au mișcat. Pentru a nu se transforma în eșec, noul sistem de tranzacționare are nevoie de promovare. 

Probabil cea mai importantă caracteristică a CAN va fi capacitatea sa de a finanța afacerile mici. Este nevoie de așa ceva acum deoarece sistemul bancar autohton a început să aibă trăsături specifice cămătarilor interlopi, iar necesitatea unei alternative este din ce în ce mai mare. În momentul în care vom vedea retrageri de fonduri statice din bănci(depozite) pentru finanțarea societăților listate pe CAN, vom putea spune că sistemul reprezintă un succes. Până atunci însă putem spera că așa se va întâmpla.

P.S. Probabil ar fi trebuit să menționez că acest sistem este singurul din regiune. N-am făcut-o deoarece consider că, înainte de a cuceri regiunea, trebuie să cucerim piața autohtonă.

Google si cealalta realitate

După ce Google a părăsit China, a venit rândul unui nou gigant să pregătească ceva similar Este vorba despre Go Daddy, cea mai mare companie de înregistrare și administrare a domeniilor web. Putem spune că avem de-a face deja cu o mișcare puternică, iar singura întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este "cine urmează". Desigur, ar fi foarte simplu să rămânem în sfera realităților imediate, însă, după ce am citit un interviu acordat de Sergey Brin, cred că putem spune că părăsirea Chinei este doar vârful iceberg-ului.

Concentrându-ne numai asupra evenimentelor din China nu facem altceva decât să pierdem din obiectiv tabloul complet. Într-adevăr, ceea ce se întâmplă acolo este, pentru unii, incredibil. Însă, în realitate, cred că avem de-a face cu începutul unui război al lumii reale cu cea virtuală. Sună ciudat? Poate, dar asta se întâmplă. Vă mai amintiți inițiativa lui Sarkozy de taxare a Google  pentru reclamele în limba franceză? Nu e singura aberație. Interdicția publicării unor imagini(de altfel publice) în Google Maps(Street View), deschiderea unor procese aberante de copyright, acuzele de tot felul la adresa unor servicii oferite nu reprezintă altceva decât reacții ale societății tradiționale asupra unei lumi pe care n-o înțelege. Am rămas șocat atunci când am l-am auzit pe Sergey Brin că are solicitări serioase de cenzurare a rezultatelor căutării din partea executivului ... australian! Suna incredibil nu-i așa? Într-adevăr, australienii au cerut Google să cenzureze rezultatele care ar putea fi dăunătoare copiilor. Oricât de OK ar putea suna propunerea, personal o consider o aberație. Iar un asemenea precedent nu este altceva decât o escaladare periculoasă care poate avea consecințe neprevăzute în viitor.

Cel mai probabil, "societatea virtuală" scapă de controlul celei tradiționale, iar ceea ce vedem nu este decât o reacție la această nouă realitate. Până acum mulți au tratat cu indiferență(sau cu umor) subiecte precum divorțul din cauza unei legături extraconjugale din Second Life sau republicile virtuale. Ele sunt însă realități care nu pot fi ignorate și, pe măsură ce netul va deveni mai interactiv, cazurile de genul celor menționate se vor înmulți. Controlul pe care societatea tradițională încearcă să-l obțină asupra celei virtuale nu este decât o utopie. Incapabili să înțeleagă cum funcționează, oficialii lumii reale încearcă să instituie reguli acolo unde singura regula e haosul. Probabil toate acestea sunt inițiative sortite eșecului, dar în viitor apropiat este posibil să vedem mult mai multe interacțiuni de acest tip.

Taleb - A Third Lesson in Epistemology from Fat Tony: The Error of Rationalism, or How to Out-Argue Socrates

Un start-up interesant

În urmă cu aproximativ o lună vă prezentam o conferință de-a lui Bill Gates pe teme energetice(da, aceea în care a aruncat porumbelul cu vaccinurile și reducerea populației). Ideea pe care o expunea se referea la realizarea unui nou tip de reactor nuclear care să funcționeze oarecum diferit față de modelele clasice. În principal este vorba de capacitatea acestui tip de reactor de a utiliza combustibil nuclear neîmbogățit. De asemenea, designul echipamentului promitea a fi unul inovator, iar piața target se dorea a fi cea a țărilor în curs de dezvoltare.

Sunt extrem de puține momente în care Bill Gates a apărut întâmplător în cadrul unor evenimente, astfel încât era aproape imposibil ca amintita ieșire la rampă să nu producă ceva. Evident, lucrurile nu s-au lăsat așteptate. Start-up-ul TerraPower deținut de Bill Gates a anunțat că se află în discuții preliminare cu Toshiba pentru dezvoltarea reactorului pe baza tehnologiei TWR(traveling wave reactor).  Dacă discuţiile vor avea finalitatea aşteptată, în aproximativ douăzeci de ani TerraPower ar putea prezenta prima versiune a reactorului. Evident, până la acest moment mai sunt mulţi paşi de făcut, dar orice are un început. 

Tehnologia promovată de Gates promite să conducă la dezvoltarea unor unități capabile să funcționeze decenii întregi fără nicio intervenție din partea omului. Nu va fi nevoie de alimentarea unităţii cu combustibil nuclear, de "reglaje manuale" sau de alte artificii care ar induce potenţiale riscuri. Mai multe informaţii referitoare la tehnologia utilizată puteţi găsi pe site-ul Intellectual Ventures Lab(alternativ, puteti consulta si articolul din wikipedia sau cel de la earth2tech).

Motivul pentru care am prezentat această ştire este unul cât se poate de simplu: consider că reducerea dependenţei noastre de petrol se poate face prin intermediul tehnologiilor care deja funcţionează şi care au capacitatea de a furniza energie la un cost acceptabil. Cred că ideea lui Gates nu este una proastă şi, mai mult, prin designul inovativ este posibil să conducă la ieftinirea energiei nucleare. Oricât de mult am fi fascinați de tehnologiile solare sau eoliene, e clar că ele nu au produs rezultatele scontate. Probabil va mai dura ceva timp până când respectivele tehnologii vor fi capabile să ofere un randament mai bun. Până atunci, metodele "clasice" vor fi cele care ne vor asigura tranziţia.

Seniorii razboiului

 Fără doar şi poate, începe o săptămână deosebit de tensionată şi posibil plină de volatilităţi în pieţele financiare. Ceea ce la început părea a fi o luptă de uzură între China şi SUA şi-a depăşit rapid acest statut ajungând în acest moment la declaraţii şi ameninţări făţişe.

Lupta dintre cei doi giganţi a avut mai multe etape şi seamănă unei crize conjugale. Dacă până acum, sub ameninţarea efectelor crizei, cele două state au acţionat practic la unison văzându-şi interesul, spectrul revenirii economice le-a readus aminte că reprezintă două sisteme politice opuse. Astfel, întâlnirea dintre Obama şi Dalai Lama precum şi spinoasa problemă a Taiwanului au fost extrem de greu digerate de autorităţile comuniste, iar replica pare să fi fost tratamentul coercitiv aplicat Google şi altor câteva companii mari. Cu toate că este vorba de o problemă a unor companii, prefer să cred că şicanele guvernului chinez nu sunt întâmplătoare. Mai mult ca sigur, asaltul asupra Google are pentru autorităţile comuniste şi o valoare simbolică, fiind de fapt o tragere de urechi a SUA.

Americanii nu puteau lăsa lucrurile în acest stadiu şi au trecut la ameninţări făţişe la adresa protecţionismului chinez practicat prin intermediul cursului de schimb al yuan-ului. Dacă până acum comentariile pe această temă erau finalizate cu recomandări discrete de întărire a yuan-ului, în ultima perioadă s-au făcut auzite ameninţări transparente legate de introducerea de taxe vamale penalizatoare. Ceea ce pentru americani s-ar constitui într-o rebalansare a relaţiilor comerciale, la chinezi se poate transforma într-o criză de supraproducţie, şomaj şi, probabil, haos intern. Simţind acest lucru, autorităţile comuniste transmit la rândul lor ameninţări făţişe. Ultima a fost exprimată de ministrului comerţului, Chen Deming, care a afirmat că, în cazul unui război comercial, cei care vor suferi cel mai mult vor fi americanii: "If the United States uses the exchange rate to start a new trade war, China will be hurt. But the American people and U.S. companies will be hurt even more".

Arsenalul care poate fi utilizat de către chinezi este destul de vast: începând cu tratamente din ce în ce mai agresive la nivelul investitorilor americani din China şi până la arma supremă reprezentată de imensele lor rezerve de dolari. Probabil China va începe prin a reduce treptat achiziţia de titluri de trezorerie americane, fenomen observat deja în ultima perioadă. Următoarea mişcare cu efect destabilizator ar putea fi stoparea totala a achiziţiei titlurilor de trezorerie sau, într-un scenariu şi mai agresiv, scoaterea la vânzare a titlurilor americane pe care le deţin. Într-un asemenea caz, haosul pe care l-ar provoca SUA şi dolarului este extrem de greu cuantificabil. La fel de adevărat este că o asemenea mişcare ar echivala cu tăierea crengii pe care stau sau, mai plastic spus, cu un comportament de genul "mor şi eu, dar să te văd mai întâi pe tine murind".

Privind din afară, o asemenea acţiune pare mai degrabă prostească. Un atac frontal asupra SUA ar distruge o mare parte a economiei chineze. Toată lumea ştie că de-a lungul timpului cele două economii au trăit într-o simbioză asumată, iar o mişcare de răzbunare a oricărei părţi echivalează cu "incendierea propriei case". Deocamdată, cât timp lucrurile par încă sub control, scenariul radical anterior descris nu are şanse de materializare. Dar, aşa cum remarcau şi cei de la Financial Times într-un comentariu pe aceeaşi temă, "statele, asemeni investitorilor individuali, nu sunt întotdeauna raţionale".

Recunoasteti personajul?

Clipul este pentru asigurătorul Geico, la care "Axl" este majoritar.

Ken Robinson despre scoala si creativitate

Dezechilibre europene și implicații românești

Recenta câcâire a oficialilor europeni în ceea ce priveşte ajutorarea Greciei nu face altceva decât să scoată în evidenţă gravele deficienţe de funcţionare a Uniunii. Nu este destul să te proclami european, să ai discurs impecabil şi să pozezi în marele arhitect al construcţiei europene. Mai trebuie să şi demonstrezi că înţelegi ce anume înseamnă Uniunea Europeană şi, mai ales, trebuie să dai dovadă de solidaritate.

Eşecul în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor Greciei se datorează unei politici duplicitare practicată de conducătorii celor mai influente state europene, în frunte cu Germania. Desigur, nemţii sunt considerați de mulţi ca un exemplu de corectitudine, iar faptul că sunt obligaţi să participe la acţiunea de ajutorare este perceput aproape ca un abuz. Este evident o opinie a celor mai superficiali observatori, incapabili să înţeleagă bucătăria internă europeană.

O simplă lecturare a statisticilor i-ar aduce pe aceștia cu picioarele pe pământ deoarece vor constanta cum unul dintre principalii creatori de dezechilibre din UE este chiar nedreptățita Germanie. Aşa cum am afirmat de multe ori, creşterea Germaniei bazată pe exporturi a ajuns să sufoce efectiv unele state din UE. Puţini ştiu că doar 1/3 din exporturile nemţeşti au destinaţii din afara UE, în timp ce 2/3 merg în interiorul UE. Acestă cantitate uriaşă de mărfuri germane beneficiază din plin de lipsa taxelor vamale şi adânceşte deficitul comercial al unor state lipsite de apărare. Privind din acest punct de vedere, putem spune că Germania este un fel de Chină a Europei, iar mare parte din creşterea sa fabuloasă este de fapt subvenţionată de cele mai sărace state.

În aceste condiţii, lipsa de solidaritate în ceea ce priveşte problemele din Grecia este de-a dreptul toxică pentru viitorul Uniunii. Trebuie înţeles că politica de austeritate îmbrăţişată(de fapt impusă) de guvernul grec nu este panaceul care va scoate ţara din impas. Este necesară, dar nu şi suficientă. Grecia trebuie ajutată financiar, iar dacă europenii nu sunt capabili să ofere acest ajutor nu înţeleg care mai este rolul UE.

Probabil că, dacă n-ar fi existat, problemele Greciei ar fi trebuit inventate pentru a înţelege cu adevărat cum funcţionează acum UE. Pentru noi acesta este un semnal de alarmă care ar trebui să le deschidă mintea corifeilor adoptării euro cu orice preţ. Chiar dacă unii s-au înfierbântat din nou şi ne predau lecţia creşterii economice prin consum, cred că nu ar trebui să cădem în capcana adoptării premature a monedei unice. Acum ar trebui să conştieentizăm un lucru cât se poate de simplu: datoriile pe care le-am acumulat până în prezent reprezintă costul intrării noastre premature în UE. Nu este un secret pentru nimeni că România a intrat total nepregătită în spaţiul unic, dar atunci era vorba de o decizie mai mult politică, iar costurile plătite cred că îşi pot găsi justificare în avantajele pe care le avem din punct de vedere al stabilităţii şi al apartenenţei la, probabil, cea mai puternică economie mondială. În ceea ce priveşte trecerea la euro, nu cred că trebuie să ne grăbim. Altfel, costurile pe care va trebui să le plătim ceva mai târziu vor fi uriașe. Personal cred că e bine să nu ne jucăm cu focul, chiar dacă pentru unii acest joc reprezintă încununarea carierei lor profesionale.

The Crisis - by Alan Greenspan

Ruleta rusească

Cum ieri am vorbit despre înrăutăţirea condiţiilor de business din China, azi îmi voi îndrepta atenţia către un alt paradis emergent, anume Rusia. Multă vreme, deschiderea fostului Imperiu Roşu către lumea civilizată a aprins imaginaţia nenumărator vânători de chilipiruri. Privid dinspre occident, Rusia pare într-adevăr o oportunitate. E nevoie de atâtea investiţii în acea ţară încât, la o primă vedere, şi dacă te apuci de vândut gogoşi poţi scoate profituri mulţumiotoare.

Câteva bombe date de unii speculanţi pe piaţa bursieră locală şi legendele referitoare la profiturile pe care le poţi face peste noapte au mobilizat sume impresionante în maratonul obligatoriu către maica Rusie. Astfel, în primii ani de după deschidere s-au făcut investiţii spectaculoase. Intrarea McDonalds a fost, ca şi în China de altfel, un spectacol al victoriei capitalismului. Apoi au apărut miliardarii ruşi răsăriţi din nimic şi imaginea unei societăţi care tinde spre transparenţă. Nimeni nu mai băga în seamă derapajele politice sau ameninţările de la tot pasul. Ce dacă Boris Elţîn trăgea cu tunul în Parlament? Ce dacă Putin, moştenitorul, avea atitudini dictatoriale? Economia e una, iar politica e alta! Era sloganul unanim repetat şi nimeni nu părea conştient de riscuri.

Lucrurile au început să se complice de la scandalul Yukos. Faptul că Mihail Hodorkovski era un opozant al lui Putin a fost destul pentru a-i falimenta firma şi a-l trimite în Siberia. Dosarul fabricat din nimic a trecut ca fulgerul prin justiţia rusă, iar, în final, Yukos a ajuns în ograda Gazprom în timp ce Hodorkovski trăieşte drama deportaţilor de la începutul secolului trecut.

Istoria lui Hodorkovski este, în mod sigur, ştiută de toată lumea şi a trecut destul timp pentru a se pune praful pe ea. Motivul pentru care am amintit-o este unul care ţine de o realitate de maximă actualitate. Pe fondul crizei economice, corupţia s-a generalizat în toată Rusia, iar victimele cele mai profitabile sunt investitorii străini. Modul după care operează în prezent autorităţile corupte este similar celui în care a fost îngenuncheat Hodorkovski: fie dai şpaga necesară şi ai şansa să scapi, fie te alegi cu un proces de evaziune fiscală, îţi sunt recalculate taxele la valori fabuloase şi rişti să înfunzi una din puşcăriile sovietice. Este de-a dreptul hilar să constaţi cum un model de eliminare a unui adversar politic a fost implementat la nivelul întregului aparat de stat servind ca bază de dezvoltare a corupţiei.

Conform unor observatori, corupţia este atât de generalizată în Rusia încât efectiv ai nevoie de un noroc fabulos pentru a scăpa nevătămat din caracatiţa care a cuprins întreaga ţară. Fenomenul este atât de puternic încât numeroase multinaţionale şi-au făcut deja planuri de abandonare a zonei. Lucrurile par scăpate definitiv de sub control, astfel încât autorităţile fie sunt incapabile să reacţioneze, fie sunt corupte.  Oricât de puternic îl vedeţi pe Putin la televizor, puterea sa pare a tinde spre zero în lupta cu corupţia. Iar aceasta este consecinţa directă a politicii sale dictatoriale care a condus Rusia aproape de marginea prăpastiei.

Pentru a înţelege cam care este dimensiunea problemelor de-acolo, voi încheia cu un citat dintr-o declaraţie a Alexandrei Wrage, reprezentanta Trace International(o organizaţie care oferă consultanţă firmelor pentru combaterea mitei): "My recomandation is: <<Maybe you should reconsider doing business in Russia>>. I am considerably more optimistic about Nigeria then I am about Russia on this issue". No comment!

Revenirea protectionismului

Am avut mai multe tentative de a scrie despre previzibila părăsire a Chinei de către Google, dar, de fiecare dată, am amânat deoarece bănuiam că în spatele acestei ştiri se află altceva. Decizia Google de a sfida autorităţile chineze a venit după un atac asupra sistemului său informatic, a cărui sursă s-a dovedit a fi guvernul roşu. Pentru un individ care trăieşte într-o ţară cât de cât liberă, un asemenea atac s-ar putea dovedi prostesc, dar într-o zonă comunistă lucrurile au un cu totul alt sens. Simplul fapt că au fost descoperiţi ca fiind în spatele acţiunii e simplu de argumentat: un comunicat oficial care neagă acest lucru şi gata, toată media răspândeşte "versiunea adevărată" a ştirii.

Într-un act de revoltă, Google a anunţat că va renunţa la filtrarea rezultatelor întoarse de motorul de căutare. Mulţi au considerat acţiunea prostească, fără sens. În fapt, cred că americanii au luat cea mai bună decizie, cel puţin din două motive: în primul rând filtrarea rezultatelor atârna ca o piatră de moară de gâtul lor(dacă un guvern putea face asta cine putea să garanteze că serviciile secrete ale oricărui alt stat nu au "cârtiţe" în sistemele lor), iar în al doilea rând din cauză că presiunile oficialilor chinezi oricum s-ar fi intensificat pe măsură ce cota de piaţă a serviciilor Google creştea. Astfel, ieşirea de pe piaţa chineză se va face într-un mod eroic, ceea ce va creşte prestigiul companiei. 

De fapt, în spatele acestui tărăboi este o întreagă nebunie. China vrea să redevină stăpână pe propria economie, iar pentru a-şi realiza acest deziderat a găsit duşmanul împotriva căruia să lupte: marile multinaţionale şi investitorii străini. Dacă până acum jenarea companiilor străine se făcea cu o oarecare discreţie, în prezent lucrurile se fac pe faţă. The Wall Street Journal a compilat într-un articol o serie de acţiuni protecţioniste ale autorităţilor chineze din ultimul an:

• Cu un an în urmă autorităţile de reglementare au interzis participarea Coca Cola la licitaţia pentru preluarea China Huiyuan Juice Group Ltd. deoarece această posibilă preluare ar fi condus la o poziţie dominantă pe piaţă a companiei americane;
• Tot anul trecut am avut parte de scandalul Rio Tinto, în care compania anglo-australiană a fost acuzată de spionaj şi dezvăluirea unor secrete de stat.
• Recent introdusa legislaţie referitoare la patente impune companiilor farmaceutice să licenţieze producţia de medicamente unor companii chinezeşti la preţuri fixate de stat.

Exemple sunt multe şi, combinate cu sentimentul negativ al executivilor multinaţionalelor din China semnalizează o clară revenire a protecţionismului. Desigur, poate fi o mişcare riscantă, dar gesturile inexplicabile nu reprezintă o noutate pentru autorităţile comuniste. Oricum, în prezent chinezii se concentrează foare atent asupra pieţei interne, iar străinii devin de prisos în această ecuaţie. Probabil lucrurile se vor înrăutăţi şi, uşor, uşor, China se va închide. Va fi foarte interesant de observat reacţia celorlalte ţări. Personal cred că nu vom avea parte de reacţii foarte virulente deoarece rezervele şi puterea Chinei nu prea lasă loc altor alternative. Poate doar celor subversive, cum ar fi grevele şi nemulţumirile sociale. Dar chiar şi acestea se află în stadii incipiente atâta timp cât în occident nu sunt transmise decât de publicaţiile de nişă.

Alchimistii

În mai multe rânduri am discutat pe acest blog despre suspecta piaţă a aurului. Metalul care ne domină în bună măsură din cauza a ceea ce eu consider a fi un complex istoric, riscă să producă în scurt timp cel mai mare scandal din istorie. Privind retrospectiv nu putem să nu remarcăm că, cel puţin în secolul XX, aurul a fost subiectul unor manipulări masive de preţ operate atât de cei care aveau interese politice cât şi de entităţile aflate în spatele "pieţelor libere" de tranzacţionare a aurului.

Ca şi structură, piaţa aurului(şi a argintului) este dominată de LBMA(London Bullion Market Association), o entitate care grupează marii distribuitori de pe piaţă. Ca şi procent, LBMA tranzacţionează peste 90% din aurul mondial ceea ce-i transformă în campionii acestei pieţe. Din statisticile publicate de LBMA, analistul Adrian Douglas a calculat că zilnic LBMA tranzacţionează o cantitate netă de douăzeci de milioane de uncii, adică aproximativ 25% din producţia mondială anuală de aur(vezi sursa). Cu alte cuvinte, alchimiştii de la Londra au reuşit să găsească modalitatea de a produce aurul din nimic. Evident, un cârcotaş ar putea spune că se ajunge la aceste cantităţi din cauza contractelor care se anulează reciproc şi că, dacă am anula aceste "perechi" de contracte, s-ar ajunge la valori substanţial mai mici. Chiar şi aşa, cantităţile manipulate sunt suspect de mari pentru a putea fi deţinute de membrii LBMA. 

În realitate, lucrurile se pare că stau cu totul diferit faţă de cum sunt percepute de către marea masă. Nu este vorba decât despre un mega sistem fracţional având la bază aurul. Vânzătorii emit hârtii cu acoperire în aur şi stochează o cantitate pe care ei o consideră suficientă pentru a asigura livrarea în cazul unui scenariu negativ. Experienţa ne arată că nicio estimare de acest gen nu are sorţi de izbândă. De asemenea, din raţiuni de optimizare a business-ului, este logic ca vânzătorul să încerce reducerea cheltuielilor. În acest caz, cea mai facilă modalitate de "optimizare" este reducerea cantităţii de aur deţinută şi mărirea cantităţii de hârtii emise. Pentru mulţi, ceea ce spun acum poate suna a delir, dar în realitate chiar aşa stau lucrurile.

Misterul în ceea ce priveşte posibilitatea emiterii de hârtii fără acoperire reală în metal preţios este explicat chiar pe site-ul LBMA, la definiţia pentru unallocated accounts:

This is an account where specific bars are not set aside and the customer has a general entitlement to the metal. It is the most convenient, cheapest and most commonly used method of holding metal.
The units of these accounts are one fine ounce of gold and one ounce of silver based upon a 995 LGD (London Good Delivery) gold bar and a 999 fine LGD silver bar respectively. Transactions may be settled by credits or debits to the account while the balance represents the indebtedness between the two parties.
Credit balances on the account do not entitle the creditor to specific bars of gold or silver, but are backed by the general stock of the bullion dealer with whom the account is held. The client is an unsecured creditor.

Aşa cum a observat şi Adrian Douglas, nu se specifică nicăieri cantitatea de metal pe care vânzătorul trebuie să o deţină, dar, în schimb, se specifică în clar faptul că "the client is an unsecured creditor". Obţinem astfel un framework ideal pentru a construi instrumente pseudo-onorabile din care băieţii isteţi ai pieţelor globale să scoată profituri frumuşele(doar tranzacţiile se fac pe bază de comision). 

Şi pentru că am ajuns la capitolul băieţi deştepţi, a sosit momentul să vedem cine se află de fapt în spatele LBMA. De pe site-ul aceleiaşi onorabile instituţii, aflăm că Market-Making Members sunt:

• The Bank of Nova Scotia
• Barklays Bank
• Deutche Bank
• Goldman Sachs
• HSBC USA
• JP Morgan
• UBS
• SG

Prezenţa celor de la Goldman pe lista onorabililor nu mai este, cred, pentru nimeni o surpriză. Oare şi-aici o fi vorba tot despre "lucrarea lui Dumnezeu" pe care meseriaşii lui Lloyd Blankifein o duc la îndeplinire?

Când vom ajunge ca Grecia?

Am citit multe articole în care situaţia actuală a României era comparată cu cea din Grecia. Mai mult, anumiţi jurnalişti frenetici au răspândit ideea că următoarea "victimă" europeană ar putea fi ţara noastră. În mod evident, asemenea opinii nu au nimic de-a face cu realitatea, iar o simplă studiere a datelor privind datoria externă le-ar fi permis respectivilor să evite intrarea în penibil. Trebuie s-o spunem clar: deocamdată, România nu este ameninţată cu soarta Greciei. Datoria publică este încă mică, iar posibilitatea intrării în incapacitate de plată cred că trebuie exclusă pentru moment. Sunt însă câteva similitudini cu Grecia pe care le-am identificat şi care cred că sunt îngrijorătoare.

În primul rând este vorba de dinamica datoriei publice. Necesarul de finanţare pentru anul în curs este de 7 miliarde de euro, iar anul viitor această valoare se poate dubla. Gradul mic de îndatorare îi face pe politicieni să întârzie reformele necesare preferând împrumuturile "la costuri avantajoase". Nu trebuie uitat că, în acest moment, statul a devenit un agent de împrumut care ia bani pentru plata pensiilor şi a salariilor. La scadenţă, împrumuturile sunt rostogolite prin intermediul altor împrumuturi. Dacă acum dobânzile pe care le obţinem sunt ceva mai mici(~5%), nu există o garanţie că actuala cotaţie se va menţine. Ca o idee generală, cred că menţinerea actualei tendinţe de creştere a datoriei publice cumulată cu stagnarea economică (sau cu o creştere economică de sub 3%) pot conduce România la un grad de îndatorare de peste 60% din PIB în următorii 5 ani. Probabil că acesta este şi motivul pentru care Isărescu apasă puternic pedala de acceleraţie a aderării la euro, sperând că adoptarea monedei unice se va face înainte de atingerea acestui punct critic.

O altă similitudine care mi-a atras atenţie este cea legată de puterea sindicatelor. Ca şi în Grecia, la noi sindicatele sunt deosebit de puternice şi, pe fondul unei accentuări a crizei, vom asista la creşterea acestei puteri. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Sindicatele fac ceea ce trebuie să facă: au oameni foarte bine pregătiţi, sunt excelent organizate şi au capacitatea de a acţiona concertat pentru a-şi atinge ţintele. Problema României este dată, ca şi în cazul Greciei, de lipsa unor organizaţii patronale la fel de puternice. La noi există o groază de organizaţii patronale, dar care sunt mici, acţionează haotic şi nu sunt luate în seamă de nimeni. Aceasta nu face altceva decât să creeze o debalansare a structurii de forţe care se constituie în cauza principală a măsurilor economice aberante propuse de Guvern(cea cu cas-ul pe dividende fiind cireaşa de pe tort).

Ultima similaritate cu Grecia este cea referitoare la inconştienţa, corupţia şi prostia unei mari părţi a clasei politice. În mare, cred că avem de-a face cu acelaşi gen de politicieni, incapabili să gândească în perspectivă şi adepţi ai rostogolirii problemelor spre "mandatul următor". Faptul că acum, în plină criză economică, prima pagină este ţinută de "subiecte fierbinţi" precum desecretizarea dosarului Revoluţiei şi modificarea Constituţiei nu reprezintă altceva decât inconştienţă.

Cu toate că deocamdată nu suntem ameninţaţi cu un scenariu similar celui grecesc, apariţia acestuia într-un viitor previzibil nu trebuie exclusă. Mai mult, cred că acum se pun bazele unei asemenea traiectorii, iar similarităţile pe care le-am enunţat sunt practic garanţii ale unui asemenea scenariu. Evitarea sa este posibilă, dar presupune schimbări care, deocamdată par imposibile.

Opt secrete ale succesului

(este disponibilă şi subtitrarea în română)

100

Se pare că de ceva vreme am depăşit 100 de "urmăritori"(...de fapt n-am depăşit, ci am atins). Nu prea am înţeles la ce foloseşte facilitatea "friend connect", dar probabil e un moment bun să ţopăi! :-))

CDS

Piaţa CDS-urilor a fost criticată puternic la începutul acestei săptămâni de autorităţile europene din cauza recentului atac asupra Greciei şi, implicit asupra euro. Iar criticile nu s-au limitat numai la declaraţii ci şi la propuneri clare de reglementare a pieței acestor instrumente.

Ca instrument, CDS-ul este menit a asigura transferul riscului de credit al unei entităţi. Astfel, într-o lume din ce în ce mai nesigură, CDS-urile constituie o metodă excelentă de protejare a investiţiei(cumperi bonduri emise de o entitate şi te protejezi cu CDS-uri; ai un câştig mai mic, dar teoretic riscul căruia te expui este zero). Din acest punct de vedere, există o relaţie direct proporţională între CDS şi riscul entităţii pentru care este emis acesta: cu cât respectiva entitate este mai riscantă, cu atât costul CDS-ului asociat este mai mare. Din păcate relaţia descrisă suferă distorsiuni masive din cauza speculaţiilor care se fac pe piaţa acestor instrumente. În practică, de mai multe ori s-au constatat distorsiuni de preţuri generate de manipulări şi de percepţiile voit exagerate din pieţe. Cum costul finanţării este direct proporţional cu cel al CDS-ului, este lesne de imaginat cum o "furtună" indusă pe această piaţă poate determina costuri de finanţare artificial umflate în favoarea unor binevoitori dispuși să împrumute bani.

Recentul atac asupra euro s-a desfăşurat pe mai multe planuri, iar CDS-urile greceşti au reprezentat vârful de lance. Prin mai multe operaţiuni speculative s-a reuşit creşterea preţului acestora, punând o presiune extremă asupra Greciei care, printre altele, pregătea o emisiune de bonduri. Dacă nu ar fi beneficiat de protecţia UE, Grecia ar fi fost de mult îngenuncheată. Chiar şi aşa, valurile speculative au lovit, chiar dacă fără efecte notabile, întreaga Europă. Privită din acest unghi, cruciada europeană împotriva pieţei dereglementate a CDS-urilor este perfect justificată.

Nervozitatea europreană şi-a găsit un sprijin imediat peste ocean unde autorităţile au propus diverse măsuri(multe din ele identice cu cele propuse de europeni) de reglementare a CDS-urilor.  Cea mai interesantă este aceea de mutare a tranzacționării acestor instrumente pe o piață reglementată. Este ciudat cum criticile de-aici sunt imediat percepute acolo şi cum se acţionează pentru calmarea spiritelor. După atacul speculativ, toate băncile americane au fost excluse de pe piaţa europeană a bondurilor. Acesta ar putea fi doar începutul, deoarece UE are în acest moment destulă forţă pentru a putea prezenta şi propune lumii un alt model, ceva mai echilibrat şi mai apropiat de realitate. Numai că, pentru impunerea unui asemenea model e nevoie de ruperea iremediabilă de SUA și de modelul economic pe care-l propun. Atacurile încrucișate la care participă bănci de investiții alături de hedge fund-uri, agenții de rating și mass-media sunt deja operațiuni clasice pe care, din păcate, nici executivul american nu le mai poate controla. Personal cred că, în acest moment, administrația americană este total depășită de realitate și incapabilă să reacționeze. O mișcare radicală de rupere pornită de către UE nu numai că ar contribui la restabilirea unui echilibru mondial, dar ar ajuta foarte  mult și SUA. Dacă lucrurile vor sta într-adevăr așa rămâne să vedem. Deocamdată nu văd prea multă determinare și coordonare în tabăra europeană, dar lucrurile se pot schimba.

Dedesubturile unui razboi comercial

Spinoasa chestiune a subvenţiilor agricole practicată de SUA s-a împiedicat de un hop destul de mare. Brazilia a dispus creşterea taxelor vamale pentru 102 produse exportate de SUA(lista completă aici). Evident, o asemenea măsură nu poate rămâne fără ecou. Creşterea de până la 100% a taxelor reprezintă o mişcare destul de dură care-şi poate găsi ecoul şi în alte zone ale lumii.

Până acum, schema practicată de SUA era una cât se poate de banală: încheiau convenţii comerciale bilaterale în care forţau(prin metode numai de ei ştiute) un nivel redus de taxare a produselor agricole. Pasul doi era reprezentat de invazia produselor agricole americane(generos subvenţionate) şi distrugerea agriculturii locale. După eliminarea competitorilor locali, producătorii americani aveau mână liberă pe respectiva piaţă. Acest joc banal şi murdar a fost "practicat" în mai multe zone ale lumii care, în acest moment, se zbat în sărăcie.

Atacul comercial al Braziliei asupra SUA poate fi primul pas către o regândire a politicilor agricole pe plan global. Cu toate că băieţii bine conectaţi la robinetul legislativ din Washington reacţionează isteric, declarând că Brazilia nu vrea să accepte "realităţile de pe piaţa bubmacului", miza jocului este mult mai mare. Fără subvenţii, super-performanta agricultură americană ar fi nevoită să abandoneze numeroase pieţe(evident, acolo unde productia locala nu a fost distrusa iremediabil).

Trebuie sa remarcăm că, ușor, ușor strategiile globale încep să fie regândite sub efectul unor presiuni aparent minore. Cel mai clar exemplu în acest sens este anunțul făcut de chinezi cu privire la politica de apreciere a yuan-ului. Criza i-a convins că e inutil să acumulezi maculatura altora și că, până la urmă, o economie sănătoasă este cea în care există un echilibru între piața internă și exporturi(sau importuri în cazul unora ca noi). Vom asista oare la o schimbare rapidă a conceptelor economice actuale? Nu cred, dar probabil că vom reuși să identificăm din ce în ce mai des elemente care ies din decorul actual.

Un nou start pentru euro

Spuneam în articolul de vineri că, pentru ruperea euro de dolar, "UE ar trebui să-şi dezvolte mai întâi instituţii capabile să intervină atunci când lucrurile o iau razna", referindu-mă la un FMI european. Necesitatea unei asemenea instituţii este fundamentală pentru ţările din EMU şi nu numai. 

Ei bine, se pare că necesitatea unui organism de acest tip este resimţită şi de oficialii europeni, Astfel, într-un interviu acordat Welt am Sonntag, Wolfgang Schäuble, ministrul german de finanţe, a declarat că în curând va prezenta o propunere de creare a unei noi instituţii europene comparabilă ca putere de intervenţie cu FMI. Este cea mai clară declaraţie de până acum, iar ieşirea la rampă a lui Schäuble nu reprezintă altceva decât dovada clară că europenii încep să se trezească din dulcea visare care-i cuprinsese.

Poate că vă mai amintiţi episodul împrumutului pe care Comisia Europeană l-a acordat României. Neavând instituţii capabile să facă analiza de oportunitate pentru creditul care urma să fie acordat ţării noastre, Comisia a recomandat contractarea unui împrumut de la FMI. Astfel, numai după semnarea acordului, europenii au aprobat finanţarea către noi. Evident, pentru o ţară ca România această chestiune a trecut neobservată. Când s-a pus însă problema ajutorării unei ţări membre a EMU, problema a devenit critică. Era şi este aberant ca Grecia să ceară ajutorul FMI. O asemenea mişcare nu înseamnă altceva decât o slăbiciune extremă a zonei, incapabilă să intervină atunci când un membru are nevoie de ajutor, lucru remarcat de Schäuble în interviul menţionat: "Acceptând ajutorarea financiară(a Greciei n.n.) de către FMI ar reprezenta, în opinia mea, că  ţările euro sunt incapabile să-şi rezolve problemele cu propriile forţe".

Probabil că noua instituţie europeană nu se va constitui în timp util pentru a ajuta Grecia. În cazul acestei ţări cred că se va apela la un împrumut acordat solidar de ceilalţi membri EMU. Este însă îmbucurător că actuala criză acţionează în direcţia întăririi instituţiilor europene. Dacă s-ar reuşi(tot ca efect al acestei crize) şi reducerea imensului aparat birocratic european în favoarea unor structuri mai suple şi mai eficiente, am putea considera că actuala criză a avut un efect benefic asupra continentului. Dar, evident, aceasta e o nouă discuţie.

Pierderea intelepciunii

(este disponibila si subtitrarea în română)

Un nou model monetar?

Aflat în vizită la o fabrică a Eurocopter, Nicolas Sarkoy a anunţat că va propune o revizuire radicală a sistemului monetar global până la sfârşitul anului. De obicei stau departe de declaraţiile acestui individ care probabil şi-a ratat cariera de clown(când fac această comparaţie sunt conştient că jignesc clown-ii cărora le port un respect necondiţionat). De data aceasta însă cred că este ceva mai mult, motiv pentru care am considerat necesar să-i acord atenţie.

Exemplul dat de Sarkozy în amintita vizită este unul clasic: modul în care devalorizarea unei monede poate determina creşterea artificială a competitivităţii unei ţări. Aceasta nu este singura problemă. Volatilităţile mari, generate de criză şi de cantităţile enorme de lichidităţi existente în bănci au transformat piaţa valutară mondială într-o imensă maşinărie pur speculativă. Probabil că, din punct de vedere logic şi legal, nu este absolut nimic în neregulă, numai că volatilitatea s-a transformat brusc într-un duşman al industriei. Gradul redus de stabilitate a cotaţiilor poate îngenunchea un colos industrial numai din diferenţele de curs. Spre exemplu dacă imporţi o anumită materie primă la o cotaţie şi, în timpul ciclului de producţie, moneda cu care ai plătit materia primă se devalorizează cu 20%, te poţi trezi că produsul finit trebuie vândut în pierdere. Desigur, binevoitoare ca de obicei, instituţiile financiare vor replica rapid spunând că, pentru asemenea situaţii, există hedging-ul. Personal nu sunt de acord cu această opinie din două considerente: în primul rând rolul întreprinderilor este acela de a se concentra pe activitatea de bază, nu pe speculaţie financiară, iar în al doilea rând trebuie remarcat că hedging-ul, cu toate că oficial are rolul de protecţie pentru fluctuaţiile de curs, nu este gratuit şi conduce la o creştere a costurilor de producţie.

Revenind la declaraţia lui Sarkozy, nu-mi este deloc clar în ce va consta schimbarea propusă. Mi-ar plăcea să cred că este vorba despre un rol mai puternic al euro în sistemul monetar mondial. Argumente pentru un asemenea rol sunt destule. În primul rând, economia comunitară este cea mai mare din lume. Moneda euro, cu toate că este practic cea mai tânără din lume, este folosită de către băncile centrale din lume ca monedă de rezervă într-o proporţie de 26%(dolarul este preferat în proporţie de 64%). Sunt câteva cifre care spun multe despre piaţa unică şi despre puterea ei. Desigur, există în interiorul UE dezechilibre serioase, dar acestea ţin de chinurile facerii. O construcţie bipolară a sistemului monetar internaţional ar putea fi o soluţie foarte bună de pornire. În primul rând i-ar obliga pe americani să înceapă să-şi regleze mult prea spinoasa problemă a datoriilor. O concurenţă corectă între două economii puternice ar fi un lucru benefic şi ar conduce la progres.

Poate că este prea devreme să vorbim despre acest model. Euro este încă legat ombilical de dolar. UE ar trebui să-şi dezvolte mai întâi instituţii capabile să intervină atunci când lucrurile o iau razna(mă refer la un FMI european), agenţii de rating şi o groază de alte entităţi. Atacul speculativ asupra euro este posibil să fi deschis ochii oficialilor europeni, iar acesta este motivul pentru care am publicat ştirea referitoare la declaraţia lui Sarkozy. Trebuie însă să fim conştienţi şi de faptul că declaraţia amintită poate fi o petardă aşa cum au mai fost multe până acum. Rămâne să vedem cum vor decurge ostilităţile.

Reversul medaliei sau continuarea atacului?

În timp ce situaţia din Grecia pare a se stabiliza, Departamentul de Justiţie al SUA a început o investigaţie împotriva fondurilor care au "complotat" împotriva euro. O acţiune care era cât se poate de logică, având în vedere că întrunirea mai marilor de la SAC Capital Advisors LP, Greenlight Capital Inc., Soros Fund Management LLC și Paulson & Co a fost prezentată cu lux de amănunte în Wall Street Journal. Sursa care a livrat celor de la WSJ informaţiile nu a fost dezvăluită, însă persistă întrebarea legată de identitatea acesteia şi scopul urmărit. Cred că este clar pentru toată lumea că nişte jurnalişti(oricât de mare ar fi instituţia la care lucrează) nu pot organiza o ascultare de asemenea proporţii.

Chiar dacă lucrurile par defavorabile celor care au pariat pe euro, mişcările violente împotriva Greciei continuă. Din arsenal nu lipsesc armele clasice: demonstraţii a câtorva sute de oameni prezentate în termeni dezastruoşi, articole care reiau zi de zi același informații prezentându-le în termeni apocaliptici. Văzând această desfășurare de forțe sunt sceptic în ceea ce privește încetarea atacurilor asupra euro, mai ales acum când artileria grea începe să iasă la suprafață. Spre exemplu, Moody's a pus supraveghere rating-urile a cinci bănci grecești: NBG (proprietara Bancii Românești), EFG Eurobank(proprietara Bancpost), Alpha Bank, Piraeus Bank și Emporiki Bank. Dincolo de denumirea pompoasă, noțiunea de supraveghere din partea unei agenții de rating nu înseamnă decât(în termeni populari) că un băiat de-al agenției se uită peste hârțoagele băncii și, în cazul de față, poate decide scăderea rating-ului. Este foarte interesant că sub supraveghere a intrat Emporiki Bank, bancă deținută acum de Crédit Agricole, unul dintre cele mai puternice și stabile grupuri financiare europene. Mă îndoiesc sincer că proprietarul Emporiki nu poate absorbi unda de șoc indusă de problemele Greciei.

Cu toate că unii sunt tentați să considere războiul încheiat, cred că trebuie să fim prudenți în a trage concluzii pripite. O fisură în sistemul bancar grecesc ar permite contagiunea zonei balcanice, adică un nou element bun de speculat. La urma urmei, dacă euro continuă să cadă chiar și cu hedge fund-urile sub investigație, aceasta nu înseamnă că întâlnirea șefilor din entitățile menționate nu a avut niciun efect și că, din contră, fundamentele sunt cele care sunt de vină pentru căderea euro? Cu alte cuvinte, cei anchetați au tot interesul să mențină presiunea, iar pentru a-și asigura obiectivele dispun de un arsenal impresionant. Cu o presă ostilă și cu agențiile de rating activate, grecii par a nu avea altă alternativă decât să-l pună pe Zeus prim-ministru. Marele lor noroc însă este apartenența la UE. Fără acest scut ar fi fost o pradă ușoară, iar intrarea în default s-ar fi produs de mult.

P.S. Că tot a venit vorba de scutul UE, vă propun să acordați atenție Ucrainei. Acolo situația e cu adevărat gravă, iar lucrurile se vor precipita în scurt timp. În limita timpului o să revin cu o analiză.

Doi contabili si-o caruta

Am aflat ieri cu surprindere despre o nouă iniţiativă legislativă deşteaptă: obligarea fiecărei firme să angajeze full time cel puţin doi contabili. Prima reacţie pe care am avut-o a fost una violentă: cât de prost să fii pentru a înainta o asemenea propunere în condiţiile în care numărul contabililor este de cel puţin două ori mai mic decât numărul firmelor active? Probabil, m-am gândit eu, iniţiatorii legii or fi fost nişte contabili rataţi care, din cauză că nu au reuşit să se angajeze în perioada lor de civilie, se răzbună acum pe întreg mediul de afaceri.

După ce au scăpat porumbelul şi s-au umplut de ridicol din cauza că era imposibil să găseşti atâţia contabili autorizaţi peste noapte, iniţiatorii au revenit spunând că angajaţii obligatorii nu trebuie să fie contabili autorizaţi, ci doar absolvenţi ai unei facultăţi economice. Curat deştept monşer! În spiritul acestei legi le-aş recomanda vaşnicilor iniţiatori să se gândească dacă nu cumva ar trebui obligate firmele să-şi dezvolte şi departamente HR, de marketing şi de strategie(epicureanul cred că ar putea propune şi obligativitatea unui departament de clubbing :-) ). Lasând gluma la o parte, efectiv nu reuşesc să înţeleg care pot fi motivaţiile pentru a promova o asemenea aberaţie.

În cazul în care legea va fi adoptată, ne vom confrunta cu două fenomene. Firmele cu mai mult de doi angajaţi îşi vor fabrica un pseudo departament de contabilitate prin trecerea a doi angajaţi pe posturi de contabili(aici trebuie să mulţumim sistemului de învăţământ din România, capabil de a da o diplomă oricui). Astfel vom avea contabili-măturători, contabili-covrigari, contabili încărcători-descărcători s.a.m.d. Dezastrul va fi la firmele mici care în prezent nu au niciun angajat(sau cu un angajat). Obligarea acestor firme să-şi mărească schema de personal cu una-două persoane nu este altceva decât o invitaţie la tragerea obloanelor. Astfel vom avea un nou val inutil de închideri de firme şi mutarea activităţii acestora în zona neagră a economiei.

Cu alte cuvinte, băieţii au inventat o modalitate sigură prin  care să scadă veniturile bugetare şi să asigure o nouă contracţie economică! O lovitură de adevărat maestru. Iar concluzia care poate fi trasă e una singură: în lupta cu criza cel mai mare duşman al nostru este prostia!

Update: Inteleg că între timp s-a revenit... Singura modificare notabilă va consta în obligarea firmelor care lucreaza cu contabili part time să aibă rapoartele contrasemnate de experți contabili(care să fie cel puțin PFA). Cu alte cuvinte nu prea se schimbă nimic... Atunci de ce se mai dă legea?

Noua dezordine financiara

Privind spre cifrele proste publicate de HSBC cred că trebuie să ne punem o întrebare interesantă: dacă acesta este de fapt începutul adevăratei crize? Dacă aburii iluzorii ai creşterii de până acum vor dispărea şi ne vom trezi brusc într-o lume brutal de adevărată din care ne vom pune din ce în ce mai multe întrebări referitoare la naivitatea şi prostia care ne-au guvernat până acum? Desigur, pentru unii poate suna nebuneşte, dar am şi un raţionament.

O să încep prin a împărţi(forţând sensul termenilor) produsele financiare în două categorii: în prima categorie - pe care o voi denumi reală -  voi include creditele şi asigurările directe asociate acestora(adică produsele financiare de bază), în timp ce în a doua categorie - pe care prefer să o denumesc virtuală - introducem produsele financiare derivate. Legătura dintre cele două categorii este una puternică: produsele reale au fost bază pentru produsele virtuale care, la rândul lor au devenit bază pentru alte produse virtuale într-un lanţ teoretic infinit, dar care, din punct de vedere practic, nu a putut suporta mai mult de cinci nivele de derivare. Avantajul produselor virtuale era dat de capacitatea de generare a unor profituri substanţiale în condiţii iluzorii de siguranţă totală. În momentul în care profanii au înţeles acest lucru a început nebunia. Produsele virtuale au înflorit pe o piaţă în care cererea era net inferioară ofertei. Ca o primă soluţie au apărut produsele virtuale de nivele superioare(3,4 şi 5). Când piaţa a redevenit aglomerată s-a simţit nevoia extinderii bazei reale. Astfel a început să curgă cu finanţări ieftine şi, pe fondul presiuni banilor fabricaţi de bănci, normele de creditare au devenit din ce în ce mai laxe deoarece orice nouă intrare în zona reală conducea la oportunităţi fabuloase în zona virtuală. Cum normele au devenit laxe, băncile s-au deschis clienţilor problematici. Segmentul subprime a devenit astfel noul el dorado . Dintr-o zonă marginală a societăţii s-a ajuns la un segment deosebi de viabil, vânat de băncile aflate în stare aproape de isterie. Ceea ce se întâmpla avea un nume binecunoscut tuturor: se năştea cea mai mari schemă piramidală pe care a cunoscut-o omenirea vreodată.

Problemele au început, aşa cum era normal, din zona reală, acolo unde clienţii subprime au început să constate că nu-şi mai pot achita ratele către bănci. Provenind de la periferia societăţii, acestora le-a fost destul de uşor să le returneze bancherilor cheile de la proprietăţile cu preţ umflat, reîntorcându-se în locurile marginale din care bancherii îi scoseseră aproape forţat. Numai că, fiecare default din zona reală a declanşat un adevărat măcel în zona virtuală. Gândiţi-vă cam cum percepea o bancă default-ul unui client în momentul în care bucăţi din produsul real deveniseră bază pentru mai multe portofolii de produse virtuale deţinute de aceeaşi onorabilă instituţie. Intrarea în default a majorităţii segmentului a declanşat cea mai mare recesiune de la Marea Criză din 1930. Stabilizarea situaţiei a necesitat intervenţii masive ale statelor care, pentru închiderea (sau mascarea) activelor toxice au fost nevoite să pompeze cantităţi imense de bani şi sa închidă ochii la unele deţineri ale băncilor. După închiderea(sau mascarea închiderii) cercului subprime, lucrurile par a fi stabilizate. Situaţia însă nu e nici pe departe rezolvată.

Revenind la începutul articolului, rezultatele sub așteptări ale HSBC reprezintă un semnal de alarmă. HSBC a avut o politică prudențială destul de bună, iar expunerea băncii pe derivate a fost una moderată(cifrele mari apărute în presă anul trecut includeau si expunerile unor clienti ai bancii). Sumele care au mâncat din profitul băncii au fost pierderi din zona reală. Ce se întâmplă de fapt? Valul generat de subprime a contagiat economia afectând clasa de mijloc. Aici avem de-a face cu un hop major deoarece marea majoritatea a clienților băncilor sunt din clasa de mijloc. Aceasta înseamnă că produsele reale vândute acestora  au stat la baza unui covârșitor număr de produse virtuale. 

Contracția continuă a numărului locurilor de muncă și deprecierea valorii bunurilor nu lasă prea multe opțiuni individului din yona de mijloc a societății. În acest fel au apărut noțiuni care, în urmă cu ceva vreme, păreau imposibile: default-ul tehnic și prelungirea agoniei. Sunt noțiuni care nu prea au de-a face cu zona de jos a societății. Default-ul tehnic presupune încheierea unui contract de credit ipotecar pentru un imobil înaintea denunțării contractului actual. În acest fel se reușește achiziționarea unui imobil similar cu costuri mult mai mici. Statul pe gratis sau, ceea ce eu am numit, prelungirea agoniei este o tehnică menită a evita executarea cât mai mult posibil. Beneficiind de înlesnirile legislative, clienții care nu mai au chef să-și plătească ratele cer în prima fază o restructurare care include o perioadă de grație de cel puțin șase luni, după care, bazându-se pe ineficiența băncilor și pe câteva legi, întârzie la maxim ieșirea din imobil. Teoretic se poate obține o perioadă de grație de cel puțin un an, timp în care nu faci altceva decât să locuiești pe gratis. 

Poate vă gândiți că ceea ce v-am prezentat mai sus reprezintă fenomene izolate. La fel am crezut și eu, dar nu este așa. În momentul în care în Wall Street Journal apar articole în care ți se demonstrează cu cifre că nu mai are sens să-ți plătești ratele la casă, e clar că ceva e în neregulă. WSJ nu e o publicație pentru săraci sau frustrați, ci tocmai pentru cei care pun în mișcare economia. Faptul că din ce în ce mai mulți clienți învață să fenteze sistemul bancar este problematic și poate degenera într-o criză de proporții în care cei mai câștigați, culmea, vor fi cei care au refuzat să-și plătească datoriile. O nouă dezordine este pe cale să se producă, iar aceasta va avea un impact de câteva ori mai mare decât actuala criză. Cantitatea imensă de produse virtuale fabricate din așa-numitul segment de risc minim are forța unui tsunami și precizia unei ghilotine.  

The broken BRIC

Dacă anul trecut spectrul crizei a fost  realmente călcat în picioare de câteva membre ale BRIC, anul acesta pare unul în care foştii performeri vor fi încercaţi din greu. Şi nu numai economic. Politica rudimentară practicată de ţările respective pare a atârna ca o piatră de moară în lupta regimurilor totalitare sau semi-totalitare cu criza. 

China este ţara care efectiv a spulberat anul trecut toate previziunile negative. Creşterea economică a fost una conformă cu planificarea oficială, permițând astfel un parcurs politic lin şi fără griji. Acolo lucrurile sunt simple: cât timp asiguri joburi pentru fluxul imens de proaspăt intraţi pe piaţa muncii totul e OK. În caz contrar, apele ar deveni ceva mai tulburi solicitând imaginaţia şi forţa Partidului Comunist Chinez. Secretul creşterilor înregistrate anul trecut de chinezi a stat în creditele acordate cu largheţe de bănci. Acestea au ajuns atât în investiţii cât şi în consum(creditele de nevoi personale au fost oficial încurajate). Cu toate că s-a încercat controlul strict al sumelor împrumutate, se pare că robinetul de bani a inundat destul de bine piaţa, atât timp cât preţul imobiliarelor în unele zone a luat-o razna. Stoparea acestei tendinţe s-a făcut brusc: la recomandarea oficialităţilor aplicaţiile de credit au fost setate pe refuz generalizat. Astfel se urmăreşte o stabilizare a situaţiei, însă marea provocare a acestui an va fi tot creşterea economică. Creştere care, dacă nu va veni poate conduce la complicarea situaţiei politice. Şi, pentru a înţelege mai bine la ce fel de probleme mă refer vă voi spune o poveste destul de puţin mediatizată.

Un fermier din regiunea Xiashuixi, sătul de abuzurile pe care trebuia să le suporte din partea secretarul de partid a tocmit cu aproximativ 150 de dolari un tanar de 19 ani pentru asasinarea oficialului. Tânărul, pe numele său Zhang Xuping, l-a înjunghiat mortal pe secretarul de partid. A urmat arestarea sa şi condamnarea la moarte. Numai că lucrurile s-au complicat teribil: peste 20 000 de oameni din regiunea respectivă au depus o petiţie comună cerând eliberarea tânărului. Mai mult, Zhang este văzut ca un fel de eliberator de către locuitorii zonei, căpătând o aură aproape legendară. Gravitatea acestei situaţii este una extremă.(pentru a câştiga timp, procesul a fost amânat pentru luna noiembrie în speranţa că localnicii vor mai uita de abuzurile  făcute de victimă). Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă pe vremea lui Ceauşescu o masă compactă de oameni ar fi depus mărturie în favoarea unui ucigaş al unui prim-secretar. Desigur, putem spune că, raportându-ne la populaţia Chinei, avem de-a face cu o întâmplare marginală. Ţinând însă cont de faptul că avem de-a face cu un regim comunist n-aş paria că restul secretarilor de partid sunt nişte îngeraşi, iar cel pe care vi l-am prezentat doar o excepţie. Mai degrabă lucrurile stau total invers, amplificate fiind şi de semi economia de piaţă care a introdus tentaţii diverse în  societate.

Ceea ce am vrut să demonstrez cu această ştire a fost că tensiunea socială dă semnale clare în ţară. Abuzurile partidului unic(în majoritatea cazurilor generate de corupţie) au creeat o stare de tensiune latentă, gata oricând să explodeze. În aceste condiţii, scăderea nivelului de trai poate fi scânteia declanşatoare de revolte, fenomene care nu sunt luate în calcul de nimeni. Întrebarea esenţială care se pune acum este legată de tactica pe care urmează să o aplice executivul chinez pentru asigurarea creşterii economice din acest an. Creditarea nu mai poate fi o soluţie. Aprecierea monedei, atât de aşteptată de partenerii comerciali, este o armă perversă: în prima fază ar acţiona benefic întrucât ar creşte puterea de cumpărare, stimulând consumul. Dar, în momentul imediat următor, binefacerile i-ar fi ştirbite(dacă nu chiar anulate) de scăderea competitivităţii. De asemenea, un regim totalitar ştie foarte bine că o îmbunătăţire prea mare a nivelului de trai se poate transorma în duşmanul său. Acesta este şi motivul pentru care avem de-a face cu paradoxul ţară bogată - popor sărac.

În Rusia tensiunile sociale au atins o cotă alarmantă. Regimul dictatorial al lui Putin(atât de admirat de unii) pare a trece printr-un moment critic. Creşterea şomajului, care a depăşit 9%, pune o presiune puternică asupra guvernanţilor. Un alt fenomen îngrijorător(cauzat de primul) este cel al creşterii violenţei. poliției față de populație. Ministerul de interne pare depăşit de situaţie din moment ce încurajează populaţia să-şi asigure apărarea(auto-apărarea) prin orice mijloace. 

Cu toate că oficial a fost decretată ieşirea din recesiune, Rusia este într-una din cele mai proaste perioade a sa. Veştile pozitive servite de putere nu fac nimic pentru a atenua suferinţele celor aproximativ 8 milioane de şomeri. Singurul domeniu care funcţionează acolo este exportul de materii prime. Cu toate că au resurse imense, ruşii nu au reuşit să evolueze deloc, transformându-se pe zi ce trece într-o ruină poleită a fostului Imperiu. Şi cum prognozele dau ca sigură atingerea nivelului de 12 milioane de şomeri până la jumătatea acestui an, se pare că provocările dictatorului de la Răsărit sunt majore.

Deocamdată v-am prezentat două situaţii limită din "grupa autoritaristă" a BRIC. Ceea ce am vrut să subliniez a fost faptul că, pentru acest an, cele două puteri vor avea de făcut faţă atât problemelor economice cât şi celor politice. Dacă în statele democratice problemele politice pot fi rezolvate printr-o cădere de guvern, alegeri anticipate sau de un switch la guvernare, în regimurile autoritare aşa ceva e de neconceput. Rămâne să vedem dacă şi anul acesta stăpânii respectivelor zone vor găsi formula magică de depăşire a problemelor.