Materialul a fost publicat în The American Conservative pe 23 august a.c.
Acum n-am nicio treabă, dar îmi pun câteva întrebări. Dacă Modovagaz nu are bani să cumpere gaze de la Gazprom, cum va avea bani să plătească gazele din România? Apoi, nu înţeleg de unde va da România gaze Moldovei? Noi, cu toate gazele pe care le avem, tot avem un deficit de 20%. Dacă mai dăm şi Moldovei, deficitul creşte.
Ceea ce înţeleg din spatele uşilor închise este că întreaga operaţiune îi are înspate pe americani care ne-ar fi ordonat să extragem Moldova din zona de influenţă rusească. Cu dragă inimă, doar că nu ştiu dacă Moldova vrea asta. Şi, mai mult, nu ştiu dacă, în cazul în care ţara vrea s-o cotească spre vest, vrea s-o facă integrându-se în România. Dacă la prima întrebare răspunsul nu ştiu care este, la cea de-a doua întrebare răspunsul e clar nu. Astfel încât îmi pun numeroase alte întrebări.
Situaţia e aceeaşi de la Revoluţie încoace. De-atunci România oferă tot felul de avantaje, subvenţii şi ajutoare Moldovei. Toate acestea ne costă bani serioşi. Într-adevăr, recuperarea teritoriului istoric ar fi un proiect mare, doar că - aşa cum am spus-o în nenumărate rânduri - vine la pachet cu numeroase probleme dintre care cea mai mare este aceea că majoritate covârşitoare a celor de peste Prut NU VOR UNIREA! Se simt „moldoveni”, vorbesc „limba moldovenească” şi au ca obiectiv „statalitatea Republicii Moldova”. Cu toate acestea politicienii se fac că plouă şi joacă faţă de alegătorii români cartea „frăţiei”. Doar că frăţia asta costă teribil de mult şi din partea cealaltă sentimentul e neschimbat de treizeci de ani.
Aşadar, în aceste vremuri tulburi, în care România şi-aşa e destabilizată, poate că ar fi corect ca România să-şi vadă interesele şi s-o lase mai moale cu cartea „frăţiei” care ori e jucată prost, ori e o „mână moartă”. O fi OK cu frăţia, dar asta se poate spune doar atunci când eşti frate, nu când unul pretinde că e frate, iar celălalt îl ia de prost.
P.S. Întâmplare recentă. La Paris, la aeroport mă aştepta un şofer pentru transfer. Mi-a vorbit în franceză, dar în maşină i-am văzut ecusonul. „Tu eşti român? - l-am întrebat curios”. „Nu, sunt moldovan, dar am şi paşaport de România”. Mişto, mi-am spus. Asta-i frăţia!
Reacţiile primite au fost cele la care mă aşteptam. Mulţi au spus că e foarte corect ceea ce spun, iar alţii au început să-mi înşire tot felul de motive pentru care spusele mele sunt neaplicabile: ba că s-a scumpit benzina şi drumul către un asemenea teren ar fi scump, ba că agricultura e grea, ba că oricum s-ar putea ca proprietăţile să fie confiscate etc. Mă aşteptam la aceste reacţii.
Mai e însă ceva. Ştirile sunt, în fapt, o colecţie de mortăciuni. Ele sunt despre ceea ce s-a întâmplat, nu despre ceea ce se întâmplă. Chiar şi atunci când vorbesc despre ceea ce ar urma să se întâmple, ele sunt nişte fantome vorbind despre nişte evenimente cu un grad mare de incertitudine. Un mort nu-ţi poate prevesti viitorul. Asta e a doua constatare.
Nu în ultimul rând, ar trebui să înţelegem că ştirile nu pot fi controlate de către noi, cei care suntem receptori ai lor. Indiferent ce-am face, indiferent de sursele pe care ni le-am alege, trebuie să înţelegem că în acest joc nu noi controlăm ştirile, ci invers, ele ne controlează pe noi. Iată motivul pentru care guvernele caută să introducă reglementări stricte prin intermediul cărora să controleze canalele media: vor să controleze narativul şi astfel să-i controleze pe cei care citesc şi care cred că astfel ar controla ceva. Eroare: ştirile, de fapt, sunt elemente care ne controlează. Iată, aşadar, şi cea de-a treia constatare.
Avem acum o viziune cât se poate de clară. Urmărind ştirile nu facem altceva decât să ne alegem stăpânul care ne controlează, în timp ce noi nu mai controlăm nimic. Ştirile sunt nişte nimicuri, nişte bârfe cu care ar trebui doar să ne delectăm, nu să ne punem speranţe deşarte în ele, aşa cum facem în prezent. Toţi suntem prinşi în capcană şi de aceea întrebarea logică pe care ar trebui să ne-o punem este: noi ce mai controlăm?
Vedem bine că nu putem controla nimic. Şi, mai mult, vedem că atunci când ne aruncăm în focul deşertăciunilor media de fapt capitulăm, ne predăm altora care astfel ne controlează. E o ecuaţie perversă pe care vreau să o înţelegeţi la adevărata sa valoare, evitând astfel să vă transformaţi în sclavi.
De fapt, în paragraful anterior, am introdus o falsă generalizare voită atunci când am spus că nu putem controla nimic. Corect era că nu putem controla mai nimic exterior nouă. Putem controla însă câteva elemente extrem de importante: ceea ce deţinem şi ceea ce facem. Cu siguranţă putem controla ceea ce e în casa noastră. Cel puţin până acum nimeni nu poate să intre acolo decât printr-un abuz. Şi, de asemenea, putem controla ceea ce facem. Sunt două elemente extrem de puternice! Ştiu, e banal ceea ce spun, oricine e conştient de asta, doar că, în ciuda banalităţii, aspectele descrise sunt ignorate.
Suntem îngrijoraţi cu privire la instrumentalizata criză alimentară. Ştiaţi că Chesnoiu a fost zburat de la Agricultură deoarece s-a opus eliberării de alimente din rezervă pentru Germania? Iată o ştire. N-o putem controla. De asemenea ea ne induce anxietate deoarece ştim că acolo se vor roti miniştii până când va veni cel care ne va trăda. Aşa a fost mereu. Şi noi rămânem cu întrebarea: ce vom face atunci când va veni nenorocirea? De unde ne vom face rost de alimente? Cum vom face? Hmm, nu cumva pare că seamănă ca două picături de apă cu povestea drobului de sare?
De fapt chiar aşa este: ştirile se vând bine atunci când prezintă dezastre. Frica ne face să stăm încordaţi şi să intrăm într-o stare de anxietate, de aşteptare în vederea asigurării celei mai bune reacţii pe care am putea-o avea. Astfel ne focusăm pe şi mai multe informaţii. Până când o altă bombă ne stârneşte o anxietate şi mai mare. Din nou ne focusăm, din nou căutăm ştiri şi din nou stăm în aşteptarea dezastrului. Până când? Până o luăm razna sau până ni se iroseşte viaţa. Dacă te pierzi în morţi o sfârşeşti în cimitir mult mai repede decât ar trebui! Iar noi ne aruncăm efectiv viaţa la gunoi.
Am spus-o de multe ori şi v-o repet: încetaţi să mai ascutaţi la cleveteli şi faceţi ceva! Orice faceţi este o extindere a controlului propriu. Vă e frică de criză, luaţi-vă un pământ sau revitalizaţi-l pe cel pe care-l aveţi la ţară. Nu-i scump. Învăţaţi să faceţi agricultură pe spaţii mici. Ca un hobby. E ceva ce controlezi, ceva ce-ţi produce, ceva ce te face să te simţi mândru. Nu-i vorba doar de faptul că îţi asiguri o oarecare independenţă alimentară, ci, mai mult, îţi rezolvă problemele psihice induse de viaţa de azi. Nu-i o ruşine să înţelegem că, în societatea de azi, ne lovim non stop de nebuni, de oameni cu probleme psihice majore. Toţi sunt aşa deoarece sunt sclavi ai societăţii şi, din contactul cu ei, fiecare dintre noi înghite o mică doză de nebunie. E o otravă care se acumulează în organismul nostru şi de care trebuie să scăpăm. O grădină e cel mai bun sanatoriu pe care ni-l putem construi, cea mai eficientă insulă de refacere. Nu este însă singura. Sunt multe alte metode pe care le descoperiţi singuri propunându-vă să faceţi ceva, ceva de la A la Z!
Mă opresc pe moment aici promiţându-vă că voi reveni cu ceva mai consistent şi mai util. Reţineţi până atunci concluzia: important e ceea ce controlăm. Astfel, controlând mai mult, ajungem să fim mai puţin controlabili! Începeţi să puneţi în aplicare ceea ce v-am spus şi va fi bine. Succes!
