Geopolitica petrolului

După ce Sudanul de Sud și-a câștigat independența, lucrurile s-au schimbat radical în regiune și aceasta deoarece sudul bogat în petrol are nevoie de ieșirea la mare a Nordului. Cum probabil mulți intuiesc, despărțirea unei țări nu schimbă lucrurile peste noapte deoarece infrastructura și fostele politici unitare ar trebui să-i facă pe foștii colocatari să ajungă la o înțelegere. Însă, așa cum în cazul divorțurilor furioase logica nu-și mai are locul în negocieri, secesiunile, de cele mai multe ori, dezvoltă sentimente radicale de ură care se potolesc doar în urma unor războaie inutile. Este exact situația din Sudan.

De ceva vreme armatele din Sud fac incursiuni în Nord. Replicile nu se lasă așteptate și cei din Nord bombardează obiective strategice ale Sudului. A nu se înțelege că unii sunt agresorii, iar ceilalți își apără integritatea teritorială. Aceste roluri se schimbă de la o zi la alta într-un conflict surd și, în același timp, inutil.  În ultima perioadă spiritele s-au înfierbântat o dată cu atacul trupelor din Sud asupra zonei Heglig, o zonă extrem de bogată în hidrocarburi și care reprezintă una dintre puținele ”mine de aur” rămase în Nord. Atacul pare să fi umplut paharul, iar o dovadă în acest sens este creșterea intensității declarațiilor internaționale. Și, cum încurcate sunt căile diplomației, iată că a apărut un jucător pe care puțini și-l imaginau în regiune, anume Iran-ul care a solicitat ultimativ trupelor sin Sud să se retragă urgent. Mai mult republica islamică a început să suporte logistic Nordul, chiar dacă nu exclude un dialog diplomatic și cu Sudul.  Amplificarea conflictului ar putea avea rezultate devastatoare pentru toată lumea, mai ales în condițiile în care Uganda pare dornică să intre în joc de partea sudului. Probabil și alți vecini binevoitori și-ar dori să-și spună cuvântul, ceea ce ar complica teribil regiunea. Cum stă bine într-un răzbel de această natură, au apărut peste noapte în ecuație și americanii care, nu-i așa, sunt interesați doar de două lucruri: pace și democrație. :)

Probabil că acest conflict n-ar fi deranjat pe nimeni și și-ar fi continuat desfășurarea surdă la fel altele din nefericita Africă. Numai că factorul petrol nu poate lăsa lucrurile așa, în condițiile în care deja este diminuată capacitatea de producție a ambelor țări. Astfel, în încleștarea de forțe au apărut - surprinzător pentru unii - chinezii. Spun surprinzător deoarece foarte puțini știu că Sudanul de Sud este unul dintre principalii furnizori de hidrocarburi ai Chinei(al șaptelea ca mărime). De altfel, China a investit puternic în Sud urmând politica proprie de securizare a surselor energetice. Amplificarea conflictului ar putea pune în pericol atât investițiile chineze cât, mai ales, alimentarea țării cu prețioasa materie primă. Așa se face că președintele Salva Kiir a fost invitat de urgență într-o vizită de lucru la Beijing. În timp ce declarațiile oficiale vorbeau despre buna vecinătate și despre suportul dezvoltării relațiilor dintre Nord și Sud, Beijingul, conform unor surse, s-a implicat extrem de pragmatic în rezolvarea problemei. Astfel se pare că Hu Jintao a i-a cerut președintelui Sudanului de Sud să renunțe la atacurile inutile asupra Sudanului, în timp ce alte echipe negociau cu cei din Nord normalizarea prețurilor solicitate pentru tranzitul petrolului sudic. De asemenea, pentru evitarea în viitor a problemelor, s-a parafat proiectul unei conducte care va asigura tranzitul hidrocarburilor din Sud prin ... Kenya. Astfel se va evita pe viitor dependența de ieșirea la mare a Sudanului și, probabil, se vor încheia treptat conflictele inutile. 

Chiar dacă aceasta nu înseamnă automat încheierea conflictului, pot spune că avem de-a face cu o mostră de eficiență diplomatică impusă de interesele economice presante. Desigur, ar mai fi un element îngrijorător. Tocmai americanii, acești exportatori de democrație și bunăstare, au fost total excluși din discuție. Practic, jocurile au fost orchestrate până acum de chinezi care au acționat direct în Sud în timp ce în Nord acționează prin interpuși. Aceasta l-ar putea jena pe Sam și astfel putem asista la dezvoltări interesante. 

Alianta nefasta

În ceea ce privește supravegherea, Anglia este campioana Europei. Anul trecut, pe vremea răscoalei periferiilor, mă aflam la Londra unde se petreceau lucruri șocante: răsculații incendiau spații comerciale fără ca poliția să intervină. Singurii care apăreau la fața locului erau pompierii. Poliția, pe de altă parte, se mulțumea să facă altceva: studia imaginile de pe camerele de supraveghere, identifica răsculații și-i ridica dimineața de-acasă, din pat. În momentul în care opinia publică a început să vocifereze și să critice această atitudine statică a poliției locale, un oficial al instituției a dat o replică halucinantă: poliția nu avea cum să fie proactivă din cauză că răsculații comunicau între ei prin intermediul mesageriei blackberry care... este criptată. Cu alte cuvinte, neputând să asculte comunicațiile nu puteau face nimic.

Până la urmă rezultatul a fost unul aberant. În prezent, în Anglia se pregătește o lege care va permite poliției și serviciilor secrete să asculte cam tot ceea ce există în materie de comunicații. Dacă ne-am întoarce la începutul secolului, o asemenea măsură ar fi echivalat atunci cu plantarea, în fiecare casă, a unui polițai responsabil cu ascultatul conversațiilor care, nu-i așa, pentru binele cetățeanului nu făcea altceva decât să intre cu bocancii în viața tuturor. Este ceea ce se întâmplă acum când internetul devine aliatul statului într-o cursă nebunească menită a controla reacțiile societății. Aflați în pragul unei noi ”revoluții îndreptate împotriva individului” cred că ar trebui să ne întrebăm serios ce s-a schimbat în doar 100 de ani? Înainte nu erau rare momentele în care puteai da nas în nas pe stradă cu președintele SUA. Ba chiar puteai să-l apostrofezi atunci când ți se părea că a luat o decizie aberantă. Astăzi, președintele SUA este un fel de păpușă intangibilă plimbată precum un exponat de muzeu de către serviciile secrete. Doar o simplă conferință de presă la Casa Albă(acolo unde vin numai jurnaliști acreditați) mobilizează peste 500 de agenți. Dacă e vorba de o manifestare populară la care participă președintele, atunci numărul agenților sare de 20 000. 

Nu știu de ce sunt tentat să consider că, pe zi ce trece, ne apropiem din ce în ce mai mult de lumea descrisă de Orwell. Nu mai poți face doi pași pe stradă fără să fii filmat de camere amplasate strategic, nu-ți mai poți exprima opiniile fără să fie filtrate de un serviciu secret. Să fim bine înțeleși, aceste lucruri nu se întâmplă în Coreea de Nord, ci în ceea ce ne place să numim ”lumea liberă”. Internetul s-a transformat dintr-un mediu de exprimare a libertății depline într-un aliat al statului, din ce în ce mai hulpav atunci când vine vorba de intimitatea persoanei. 

Privind global nu putem să nu observăm cum presiunea statului asupra cetățenilor atinge cote alarmante, iar liniștea este asigurată de continua supraveghere, urmată de intimidări și amenințări. Din ce în ce mai mulți bani din bugete se scurg către instituțiile responsabile cu ”securitatea națională”. Nu știu de ce sunt tentat să compar lumea așa-zis liberă cu o imensă colonie penitenciară. Mi-e greu să înțeleg motivele care stau la baza acestor legislații aberante de urmărire a individului. Privind istoric ne dăm seama că supravegherea nebunească a coincis, de cele mai multe ori, cu revoluții care au schimbat sistemele din temelii. Probabil că și acum ne aflăm într-o situație similară, numai că băieții negri ai sistemului au înțeles între timp numeroase elemente ale mecanicii sociale și, pentru a conserva sistemul, recurg la false supape de genul "occupy". Numai că lucrurile nu pot merge fals la infinit, iar fracturarea se vede. Atunci când ceva nu merge e bine să găsești o soluție optimă și, dacă se impune, chiar să schimbi mașina.

Societatea actuală devine, pe zi ce trece, mai falsă și mai coruptă. Sunt semnele care ne atenționează că e nevoie de o schimbare, însă ni se sugerează că nu există soluții. De fapt, realitatea e că nu există soluții care să reformeze și, în același timp, să conserve anumite avantaje obținute în mod ocult. Soluțiile care mai pot fi aplicate sunt radicale și implică modificări profunde, cea mai dureroasă fiind cea legată de imposibilitatea manipulării banului.

Deocamdată asistăm la punerea în aplicare a unor așa-zise soluții care se vor dovedi aberante. Alianța nefastă dintre stat și internet, cu toate că unora li se pare infailibilă, va ceda, iar schimbarea oricum se va face. Numai că, în dulcele stil clasic, orice mișcare majoră trebuie să treacă prin furcile caudine ale unor revoluții. Este un adevăr trist care ne demonstrează încă odată că evoluția speciei e o chestiune complexă și deosebit de lentă.

Money as Debt II

De-globalizarea

În urmă cu patru zile lumea a fost luată prin surprindere de decizia şoc a Argentinei: naţionalizarea celui mai mare producător de petrol mal ţării, YPF. Istoria recentă a Argentinei este una cât se poate de zbuciumată şi merită studiată pentru că, într-o oarecare măsură avem puncte comune. După ce FMI-ul reprezentat acolo de bravul Jeffrey Franks(vă este cunoscut numele?) a reuşit cu succes împingerea ţării în faliment, după episoade de haos în care oamenii înfometaţi atacau depozitele cu rezerve strategice ale armatei, ţara a reuşit să-şi regăsească drumul spre creştere prin aplicarea unor politici proprii centrate în jurul oportunităţii şi interesului naţional. Aşa se face că, în prezent, Argentina a devenit o ţară cu o economie vibrantă, aflată în expansiune şi perfect sincronizată cu celelalte economii ale zonei. 

Dacă vom studia puţin mai mult America de Sud vom constata că acolo este vorba de un set de politici foarte coerente în care controlul surselor energetice reprezintă un element de forţă, un instrument care aparţine eminamente statului. Privită din această perspectivă, acţiunea Argentinei este una normală, mai ales în condiţiile în care "investitorul strategic"(grupul spaniol Repsol) nu a reuşit să se ridice la nivelul exigenţelor locale. Cu toate că oficial li s-a cerut creşterea investiţiilor pentru mărirea producţiei, cei de la Repsol au preferat repatrierea profiturilor, o acţiune care ţine de interesele ţării mamă, fără a lua în considerare ce se întâmplă "peste mări şi ţări". Văzându-şi ameninţată întreaga economie, argentinienii au trecut fără prea multă jenă la naţionalizarea producătorului de petrol producând o gaură substanţială spaniolilor de la Repsol. 

Cu siguranţă subiectul în sine este unul interesant, însă intenţia mea nu este întoarcerea acestuia pe toate feţele. A făcut-o toată media, motiv pentru care mă voi opri aici cu consideraţiile la adresa Argentinei. Ceea ce aş vrea să subliniez este similaritatea naţionalizării din Argentina cu limitarea exporturilor de metale rare din China. Chiar dacă vi se pare că avem de-a face cu o comparaţie forţată, decizia chinezilor de a închide robinetul cu metale rare este din acelaşi registru sugerându-ne generalizarea politicii de conservare a resurselor proprii(cel puţin în lumea emergentă, deoarece în lumea bogată acest lucru se întâmplă de mult, dar sub o formă mascată). Într-adevăr, una din acuzele Argentinei la adresa Repsol a fost interesul companiei pentru export în detrimentul pieţei locale. 

În acest context, nu putem să nu observăm cum paradigma se schimbă încet şi sigur: politicile referitoare la resurse devin, pe zi ce trece, din ce în ce mai egoiste, punând pe primul plan interesul propriu. Practic, avem un domeniu în care piaţa nu se mai confundă cu interesele marilor jucători globali, ci cu interesele locale. Acesta este, din punctul meu de vedere, începutul unei mişcări masive de redefinire a economiei mondiale. Asistăm la începuturile a ceea ce am numit în titlu de-globalizare. Atunci când nu mai ai de-a face cu o piaţă globală ci cu o sumă de pieţe locale acţionând după interese diverse, poţi spune că ceea ce până acum s-a dovedit a fi global efectiv se dărâmă. 

Dar până la urmă de ce avem de-a face cu de-globalizarea? De ce ar vrea cineva să renunţe la actualul model care, teoretic, se învârte în jurul eficienţei, al costului minim? Ei bine, nu prea e aşa deoarece în ecuaţia "costului minim" intervine o mică variabilă care, încet şi sigur, se dovedeşte a fi o formă fără sens: banul. Personal cred că modelul global actual se va prăbuşi ca efect direct al existenţei naţiunilor exportatoare de bani. Oare cât valorează dolarul şi de ce cineva ar schimba o marfă palpabilă pe o hârtie de valoare îndoielnică. Politicile de conservare a resurselor tocmai acest lucru îl fac: limitează exporturile pentru a permite o dezvoltare solidă locală; refuză schimbarea resurselor pe bani, preferând să le investească direct în propria dezvoltare. Numai că, pornind de la această realitate cred că se va ajunge la o de-globalizare accentuată şi la redefinirea a ceea ce acum numim piaţă globală. Cred că trebuie să înţelegem că, în scurt timp, vom avea din ce în ce mai puţin de-a face cu banul şi din ce în ce mai mult cu schimbul. Este ceea ce spuneam încă din 2009 şi care este pe cale să se concretizeze ca efect direct al necesităţilor actuale. În acest context, globalizarea devine o noţiune anacronică. Noua economie începe să remodeleze lumea, iar viteza schimbării cred că va fi una impresionantă. 

Noul uragan

Vineri Moody's a anunțat că a amânat până în mai publicarea noilor rating-uri pentru instituțiile financiare europene. Amânarea vine ca efect al presiunii făcute de către bănci asupra agenției care, de altfel, anunțase încă din februarie că urmează să efectueze un downgrade pentru 116 de instituții europene.

Desigur, faptul că downgrade-ul n-a fost efectuat încă este un lucru bun și oferă băncilor europene un moment de respiro. Pe de altă parte însă, certitudinea acestei acțiuni este de necontestat. E greu să crezi că, în mai puțin de o lună, o instituție financiară poate să-și regleze dezechilibrele interne. Mai mult, dacă stăm să analizăm, în multe cazuri, curățarea băncilor reprezintă, în egală măsură, atât o determinare din partea managementului cât și o susținere din partea politicului. Aceasta ar însemna o schimbare radicală de concepție în condițiile în care acum, în majoritatea cazurilor, avem o susținere fățișă a politicului pentru  conservarea actualei stări de fapt.

Extinzând cadrul trebuie să remarcăm că ne aflăm într-o situație sensibilă. Economia europeană se îndreaptă spre recesiune, iar criza datoriilor este departe de a fi rezolvată. Un indicator al stării de fapt este reprezentat de faptul că intervențiile BCE în piață nu mai au efectele de altădată. Aceasta ne sugerează cât se poate de clar că Europa a ajuns la răscruce: nu mai poate continua așa, nu-și mai poate petici realitatea. În mai multe rânduri am afirmat că e nevoie de reformă și politici coerente. Pentru corecția stării de fapt trebuie ceva mai mult decât declarații sau măsuri unilaterale: e nevoie de viziune, de coerență și de obiectivism în analizarea situației. Sunt lucruri care par irealizabile deoarece vedem cât de aberant este condusă Uniunea: pe de o parte avem factori de decizie supra-naționali, însă, în realitate, mofturile unei națiuni mari pun între paranteze întreg sistemul de decizie european.

Downgrade-ul care va fi efectuat de Moody's probabil că nu va avea efectele celor anterior efectuate de agențiile concurente. Putem spune că Moody's nu face altceva decât să constate întârziat o stare de fapt. Cu toate acestea, cu siguranță, publicarea noilor rating-uri va stârni destule emoții pe piețe și va mai tăia ceva din valoarea monedei comune. Nu știu cât timp va mai merge așa! Cert este că Europa se află într-o situație sensibilă, fără conducători, fără viziune și mult prea slăbită. Aceasta în condițiile în care trebuie să facă față unui uragan economic generat de propria sa neputință. 

Impas in regenerabile?

Când vine vorba despre regenerabile, ţările Bătrânului Continent par a fi un fel de campioane absolute, iar între acestea Germania şi Spania sunt un fel de faruri călăuzitoare. Văzut ca un fel de Graal al revenirii, domeniul energiei verzi a atras numeroşi susţinători şi, de asemenea, numeroase critici. Fără a fi de partea vreunei tabere o să încerc în cele ce urmează să panoramez domeniul prin prisma unor evenimente de dată recentă.

Săptămâna trecută, Solar Trust of America a pus punct planului său de investiţii de câteva miliarde de dolari prin intrarea în insolvenţă. Nu-i un lucru rar, dar, mergând pe fir, observăm că principala cauză a intrării în insolvenţă a companiei vine din Germania, unde Solar Millennium, compania mamă a Solar Trust, a intrat în insolvenţă încă din decembrie 2011. În insolvenţă fiind, Sollar Millennium a sperat până în ultimul moment să mai obţină ceva bani pe subsidiara sa americană, pentru aceasta aflându-se în negocieri cu un alt star german al energiei solare, compania solarhybrid. Numai că, surprinzător, solarhybrid a intrat în insolvenţă săptămâna trecută. Dacă facem un rotocol vedem că tocmai în Germania - ţara care a reuşit articularea unui program naţional extrem de curajos în domeniul regenerabilelor - bate un spectru sumbru al falimentului prin multe companii din domeniu. Motivele sunt două. În primul rând scăderea subvenţiilor a luat pe nepregătite companiile care s-au trezit peste noapte blocate între obligaţiile financiare mari şi scăderea veniturilor. Astfel, neputând găsi alte surse de finanţare sau, mai rău, negăsind înţelegere la finanţatori, au ales singura alternativă posibilă, anume punerea sub protecţia legii falimentului. Celălalt motiv este reprezentat de presiunea exercitată de producătorii asiatici de echipamente care, aşa cum îi cunoaştem, sunt capabili să producă la preţuri mult mai mici decât nemţii. Cum nivelul cercetării în domeniul energiilor regenerabile în general şi al energiei solare în particular nu a evoluat foarte mult, diferenţele tehnologice dintre producătorii asiatici şi cei europeni sunt minime, fapt care conduce inevitabil la comparaţii bazate strict pe preţ.

Fără să vreau, spectrul falimentelor din "industria green" mă duce cu gândul la o similiratitate istorică pe care o voi povesti în continuare. Prin anii 70, în timpul cumplitei crize energetice, s-au făcut vizibile două linii. Prima şi cea mai vocală era cea a "democraţilor" care susţineau apăsat că e timpul să invadeze statele arabe pentru "a-şi lua petrolul". Cealaltă, mai defensivă, dar destul de vizibilă, susţinea independenţa energetică. Totul a început din SUA unde administraţia a demarat un program amplu de explorare şi, în acelaşi timp, de dezvoltare a domeniului energiei regenerabile. În plus, s-a făcut o presiune puternică asupra producătorilor de maşini pentru realizarea de motoare economice şi demararea cercetărilor în domeniul ... automobilelor propulsate electric. Sună cunoscut? Să mai vedem! În Europa, doi producători s-au grăbit să introducă automobile propulsate electric, dezvoltând extrem de rapid tehnologia necesară producerii acestora. Numele celor doi campioni: Fiat şi Renault! E surprinzător să constaţi cum, după patruzeci de ani, evenimentele se derulează după aceeaşi rimă. Ce s-a întâmplat atunci? Preţul petrolului a scăzut continuu făcând uitate problemele energetice şi aruncând în arhive cercetările din domeniul regenerabilelor. Fostele vedete ale lumii ştiinţifice au fost expulzate către margini, iar singurele ecouri s-au făcut auzite doar prin campaniile electorale unde unii candidaţi reclamau vânzarea ţării către ciudaţii şeici. Atât!

Revenind la prezent constatăm că modelul verde promovat puternic de Germania şi preluat în toate ţările europene, începe să scârţâie. Pe de o parte scăderea subvenţiilor loveşte puternic producătorii de energie verde, iar, pe cealaltă parte a frontului,  "duşmanul asiatic" atacă puternic la nivelul preţurilor. Cei care creionaseră "destinul verde" pentru Europa au imaginat un sistem dezvoltat în jurul producătorilor locali de echipamente. Presiunea preţurilor obligă firmele din domeniu să-şi optimizeze costul forţei de muncă prin externalizare sau relocare a unor unităţi de producţie acolo unde preţurile sunt mai mici. Ceea ce ne duce direct către modelul de care Europa vrea să scape. Fără existenţa unor diferenţe masive pe partea de cercetare, e logic să vedem cum câştigă cel cu preţul mai mic. 

Punând experienţele trecutului alături de spectrul falimentelor prezentului am putea trage concluzia că va urma un pattern similar, adică vom avea parte de o rearuncare la lada gunoiului istoriei a domeniului energiei verzi. Posibil însă mai trebuie să ţinem cont de un amănunt: petrolul este o resursă finită al cărei termen final e previzibil. Că e vorba de 10 ani sau 50 de ani, rezultatul e acelaşi: se termină şi trebuie să punem ceva în loc. Conform unor calcule, la preţuri mai mari de 150$/baril energia solară devine mai rentabilă decât petrolul. N-aş merge pe ideea "complotului arab" atunci când văd cum preţul se zbate la limita suportabilului, însă e clar că avem o tensiune şi, cred eu, ne aflăm aproape de o ruptură istorică. Dacă acum patruzeci de ani tehnologia nu era capabilă să ofere soluţii viabile, acum acestea există. E imposibil să te gândeşti că vei trece transportul pe electricitate în condiţiile în care nu poţi asigura autonomii mai mari de 50-70Km. Însă atunci când se pot asigura autonomii chiar şi de 1000 Km lucrurile arată total diferit. 

Concluzionând sunt tentat să spun că similaritatea istorică se opreşte aici, că domeniul energiei verzi nu va fi din nou dat uitării. Însă este extrem de posibil ca principalul vector de dezvoltare a noilor tehnologii să nu se afle în Europa. Mai mult, e foarte posibil ca Bătrânul Continent să piardă definitiv această luptă şi să privească de pe margine spectacolul naşterii unei Lumi Noi. N-ar fi o noutate, a mai făcut-o odată, dar oare de câte ori va mai merge ulciorul la apă? E o întrebare.

Ark

Leul si ceilalti(II)

Anul trecut prin octombrie vă spuneam că leul urmează să se deprecieze și, ca urmare a acestei mișcări, trebuie să căutăm măsuri de protecție. În cele ce urmează voi încerca să actualizez datele cuprinse în acel articol la noile realități, să vedem împreună dacă soluția pe care o propuneam atunci(achiziția de franci) mai este valabilă și, de asemenea, să încercăm să găsim noi supape. 

În primul rând, în ceea ce privește leul, lucrurile par a merge cât se poate de clar în direcția devalorizării sale. Trecerea la IFRS a eliberat băncilor mai mult de o treime din provizioane. Aș putea spune că, prin această mișcare, BNR și-a cam consumat unul din ultimele gloanțe decente în ceea ce privește ajutorarea instituțiilor financiare de la noi. Minimizarea impactului crizei asupra băncilor a fost gestionat de BNR prin pase de oxigen sub forma eliberării treptate de rezerve. Renunțarea la sistemul local de constituire a provizioanelor a eliberat o groază de bani care vor îngroșa profiturile băncilor cel puțin în T1. Pericolul pe care-l văd constă în supraaprecierea unilaterală de către bănci a valorii garanțiilor și constituirea de provizioane simbolice în conformitate cu noua procedură. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o modalitate facilă de ascundere a prafului sub preș. Cu siguranță că BNR știe care e realitatea, însă, acesta este singurul mod de a putea depăși cu siguranță pragul de 4.375. Respectivul prag este considerat ca factor major de risc încă din 2007 și toate măsurile pe care le-am văzut până acum nu au făcut altceva decât să pregătească depășirea acestuia. Poate vă întrebați de ce este necesară această depășire abia acum. Personal cred că cei din BNR nu ar considera-o necesară, dar realitatea electorală îi obligă. Măsurile populiste gen "reîntregirea salariilor" și restul ajutoarelor care probabil vor înnebuni după locale trebuie susținute cumva, iar devalorizarea leului este cea mai facilă(dacă nu cumva singura posibilă). De asemenea, scăderea dobânzii se constituie într-un factor de presiune. Pe scurt, așa cum am spus și în octombrie, cred că leul va urma un parcurs de devalorizare. În această ecuație BNR probabil va încerca să găsească o cale de devalorizare treptată pentru a combate reacțiile isterice ale pieței.

Privind acum către franc trebuie să menționăm două știri de ieri care, de altfel, m-au făcut să scriu acest articol. Prima se referă la spargerea în premieră a „pragului strategic” de 1.2 stabilit de Banca Elveției ca raport minim acceptabil între franc și euro. Încercarea acestui prag nu este deloc întâmplătoare, ea venind pe fondul unor previziuni extrem de proaste pentru Europa. Scandalurile datoriilor se țin lanț în timp ce șpăguiala oficială „ajutor contra achiziții”(vezi submarinele portugheze luate de la nemți) continuă fără rușine. Toate acestea reprezintă elemente de risc pentru moneda euro, iar francul este cel mai facil refugiu. Cel de-al doilea eveniment de ieri a fost înțelegerea istorică dintre elvețieni și nemți în ceea ce privește taxarea de către Berlin a investițiilor germane din Elveția. Este vorba de un diferend extrem de vechi; Germania a arătat de mult cu degetul către Elveția din cauză că mulți nemți bogați au ales Țara Cantoanelor ca bază pentru „optimizarea fiscală”. Așa se face că, ceea ce pentru nemți(la nivel oficial) era evaziune, pentru elvețieni era un lucru normal. Pactul care urmează a se semna va fi o premieră interesantă deoarece ambele părți au cedat câte ceva: cetățenii germani își vor păstra anonimitatea, însă Berlinul va încasa taxele generate de aceștia. Înțelegerea pare a face parte din strategia Elveției pentru conservarea raportului EUR/CHF, însă sugerează și o oarecare fragilitate a țării vis a vis de acest subiect. Chiar dacă anunțul de anul trecut părea cât se poate de categoric, nu sunt sigur că Banca Elveției va avea puterea(și, la un moment dat chiar interesul) de a păstra reduta de 1.2. Înțelegerea cu Germania va avea ca efect moderarea unui flux de bani care curge istoric de-acolo(vă mai amintiți de averile hitleriștilor din băncile elvețiene?), ceea ce va face mai ușoară păstrarea în continuare a raportului vizat momentan de elvețieni.

Dacă însă ne gândim la viitor putem limpede să ne dăm seama că, în cazul unui dezastru în Euro, reduta apărată acum de Elveția va deveni istorie, iar deținătorii de franci vor fi protejați. Chiar dacă acum nu ne imaginăm, există și alte metode de protecție, dar care încă nu sunt scoase la lumină deoarece nu este cazul. Însă oricând Elveția poate apela la ele! E bine să fim conștienți de acest lucru, e bine să înțelegem că independența absolută a Elveției îi dă puterea de nu avea nicio constrângere atunci când vine vorba de politica sa economică și monetară. Din acest punct de vedere rămân în continuare la opinia mea conform căreia, pentru noi, francul este o variantă bună de protecție. La fel de adevărat este că avem variante mult mai bune de investiție monetară în Asia, însă acestea nu au pe piața locală lichiditatea francului. În concluzie, pentru cei care caută o variantă facilă de protecție, francul cred că este un refugiu deoarece raportul de 1.2 oferă în continuare un discount la achiziție(dacă ar fi lăsat liber, cursul s-ar îndrepta fără ocol către 1). Cei mai sofisticați, care se mișcă mai bine prin lumea valutară(în sensul că nu sunt legați de lichiditatea locală a unei valute) cred că ar trebui să caute variante emergente în general și asiatice în special deoarece acolo este viitorul prezentul. 

Este Goldman in faliment?

Sună nebunește? Cum este posibil să ai asemenea bănuieli tocmai despre mașina de făcut bani? Cum s-ar putea gândi vreodată cineva că tocmai fabrica de aur este cea care n-ar mai avea galbeni? Aberant!

Și totuși, e o întrebare pe care mi-o pun de ceva vreme! Motivele care mă fac să gândesc astfel sunt numeroase. În primul rând pare că s-au fript cu petrolul și, mai ales, cu aurul. N-au avut acele evoluţii fabuloase în sus precum se prognozase. Că e tensiune în piaţă se vede şi în "echilibrul" care este dat în aceste momente numai de tranzacţiile reale. Lipsa unei isterii short sau long(specifică speculatorilor) o văd ca pe o mare incertitudine dată de existenţa unor poziţii deschise, aflate în aşteptare. Sau poate e un semn al normalizării acestor pieţe?

În altă ordine de idei, avem scandalurile care nu le mai dau pace de ceva vreme încoace. Cel mai recent este și cel mai aberant: Goldman este acuzată de trafic sexual pentru că a investit într-un site de mică publicitate(care mai publica și anunțuri păsăricioase). Desigur, întâmplarea în sine este banală, însă a fost atât de amplificată de media încât a lipit numele băncii de traficul cu minore. Poate că nu vă mai surprinde că auziți alte informații negative despre Goldman. Cu o presă aflată de cel puțin patru ani pe poziții vădit adverse, a spune ceva negativ despre Goldman a devenit o banalitate. Dar aici este capcana deoarece Goldman a ajuns personificarea răului absolut. Pentru mulți cuvintele hoți, tâlhari, bandiți sunt sinonime cu Goldman, lucru care atârnă ca o piatră de moară de gâtul instituției.

Însă cel mai puternic adversar al băncii americane a devenit piața. Vremurile în care influenţele erau simple, în care a o pune de-un pariu cu realitatea era echivalent cu a merge la un party, toate acele perioade romantice sunt duse. Piețele s-au complicat, au devenit ceva mai libere și haotice, aşa cum de altfel îşi dorea din tot sufletul lobby-ul mediului de afaceri. Gradul de predictibilitate a scăzut, iar cutia lor cu cărți de vizită chiar nu mai are mare relevanță. Influența politică este și ea la cele mai joase nivele. Nu cred că are sens să mai amintesc un lucru pe care-l știe toată lumea, anume că politicienii cu influență se feresc, nu numai să-și șteragă din biografii contactele trecutului cu Goldman, dar chiar și să-i pronunțe numele. 

Adăugați tuturor acestor elemente expuse și clienții care-și găsesc pe la concurență servicii similare la prețuri mai mici și aveți tabloul complet. Așe face că întrebarea mea din titlu cred că are sens. Este Goldman în faliment? Nu, dar eu cred că a pierdut lupta. Trebuie reţinut că afirm acest lucru înainte de a fi amintit ceva  despre portofoliul istoric de produse derivate(care aud că este denumit plastic rahatul din bibliotecă)! Și, dacă mă mai gândesc la fabula istorică cu cei de la Credit-Anstalt, parcă se cere un sacrificiu al lumii vechi întru renașterea unei alteia noi. Nu-i aşa?

O tranzacție

DBS Group Holdings a făcut o ofertă gigant de 7.2 miliarde de dolari pentru preluarea PT Bank Danamon Indonezia. Probabil, pentru mulți, cele două nume nu reprezintă nimic. Aceasta se întâmplă deoarece reverberațiile business-urilor din lumea Asiei sunt destul de modeste aici, pe bătrânul și obositul nostru continent. Dar acest mic amănunt nu le știrbește din strălucire.

Tranzacția descrisă este interesantă prin prisma faptului că este cea mai mare de pe piața bancară a Asiei de sud-est. DBS este un gigant cu sediul în Singapore controlat de Temasek Holdings, un monstru investițional al statului(la ei statul cumpără, nu vinde!). Danamon este a șasea bancă indoneziană, are o rețea de 3000 de sucursale și aproximativ 6 milioane de clienți. După perfectarea tranzacției, Temasek Holdings își va mări participația în DBS de la 29% în prezent la peste 40%. Avem de-a face cu o operațiune complexă care, în prima fază, va solicita destul de mult cumpărătorul, însă eforturile par a merita prin prisma rezultatelor prognozate. 

Efectele anunțării acestei tranzacții nu s-au lăsat așteptate. DBS a deschis astăzi cu un minus de ~3%, în timp ce cotațiile Danamon au explodat la un plus de peste 40%! Estimarea analiștilor este că în următoarea perioadă DBS va mai scădea cel puțin încă două procente, în timp ce cotațiile vânatului se vor stabiliza undeva în jurul unui plus de 50% față de ieri. Privind prin prisma perspectivelor, efortul pe care-l face DBS pare a merita. Economia Indoneziei a crescut anul trecut cu 6.4%, iar pentru anul acesta se prognozează un salt de peste 6.5%! Sunt așteptate investiții masive în infrastructură, dezvoltări de complexe industriale și creșteri puternice atât ale segmentului retail cât și a zonei corporate. Pentru DBS, un asemenea potențial înseamnă creșteri susținute, puțin probabile pe piețele mature pe care acționează în prezent(Singapore, Hong Kong).

De ce v-am prezentat această știre? În primul rând pentru a vă face o idee despre dinamica zonei respective. De vreo doi ani de zile insist cu Indonezia. De ce? Probabil din aceleași motive pentru care țara se transformă într-un concentrator al investițiilor: are un necesar imens de dezvoltare, populația este tânără și peste tot se vede o preocupare continuă pentru transformare, pentru progres. Cu siguranță, tranzacții gigant de tipul celei pe care v-am prezentat-o vor tot continua și vor fi din ce în ce mai surprinzătoare. Chiar dacă numărul chilipirurilor de-acolo se tot subțiază, cred că încă nu e târziu pentru cei care vor să profite. Personal am numai așteptări pozitive.

Andrei Rubliov