Între ciocan și nicovală

Mulți compară ceea ce se întâmplă acum cu Criza Suezului din 1956. Într-un fel există o similitudine aproape trasă la indigo. Strâmtoarea Ormuz are o lățime minimă de aproximativ 39 de kilometri(21 de mile marine). Conform dreptului internațional, apele teritoriale ale unui stat se întind până la 12 mile marine de la coastă. Deoarece strâmtoarea este mai îngustă de 24 de mile în cel mai strâmt punct, nu există ape internaționale acolo, întreaga strâmtoare fiind formată din apele teritoriale ale Iranului(la nord) și ale Omanului(la sud). Am putea aduce în discuție inclusiv faptul că, până prin secolul al XIX-lea Iranul a controlat ambele maluri, ca să nu mai vorbim de teritorii care acum aparțin altora(Bahrain-ul, de exemplu, era în totalitate iranian).

Americanii și mulți alți interesați clamează Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării(UNCLOS) atunci când spun că „traficul internațional nu poate fi oprit prin Strâmtoarea Ormuz”. Aici avem cel puțin o interpretare dubioasă a unei convenții care oricum nu este recunoscută în totalitate de către Iran. Este vorba despre statutul juridic al Golfului Persic, care nu este o mare liberă, ci una închisă, ale cărei ape sunt împărțite între statele riverane. Așadar, nu avem de-a face cu o strâmtoare care leagă două mări libere, ci cu una care leagă o mare închisă de o mare liberă. În mod cât se poate de evident, argumentele Iranului sunt valide, iar americanii vin cu argumentul „dreptului cutumiar”. Adică, vulgar spus, „dacă până acum s-a mers liber prin Ormuz și de-acum înainte se va merge liber pentru că ăsta-i obiceiul”. Teoretic, dreptul cutumiar poate fi pus în discuție, dar în cazul de față nu poți să faci apel la el în condițiile în care acea „libertate de trecere” pe care o clamezi a fost obținută ca efect al presiunilor tale militare. Iată de ce Iranul s-a hotărât să răstoarne masa. Iar situația este absolut diferită față de ceea ce s-a întâmplat în Suez. Și de-aici se trag multe tâlcuri, dar, înainte de a trage concluziile „similitudinii Suez”, mai am ceva interesant.

Complicarea „ecuației Golfului” vine și din alt unghi. Cu ocazia celui de-al optzecilea atac aerian(s-a ajuns la 80!!!), purtătorul de cuvânt al operațiunii militare a Iranului a avut un discurs diferit față de cele de până acum. S-a adresat națiunilor Golfului în termeni cât se poate de clari, cerându-le crearea împreună a unui dispozitiv de securitate al țărilor Golfului, care să scoată din ecuație SUA și Israelul. Este, probabil, ceasul al doisprezecelea pentru națiunile Golfului. Marea problemă a acestora este că, aproape în totalitate, sunt regimuri marionetă ale SUA și Israelului. E clar că n-ai ce face cu Mohammed Bin Salman sau cu cei din Emirate. Iată motivul pentru care americanii îi bagă în război deoarece, de modul în care se termină acest război, depind scaunele/tronurile regimurilor-marionetă. Iranul știe asta, dar, cel mai probabil, o face vocal pentru că urmărește răsturnări de regim în statele care-l refuză. La ora actuală pare extrem de greu de vorbit de așa ceva în condițiile în care Arabia Saudită este o pușcărie în toată regula. MBS, pentru a contrabalansa poziția sa tiranică, a adus în față proiectul „Vision 2030”. Însă întreg proiectul pică din cauze financiare. Neom s-a prăbușit din cauza costurilor faraonice, iar restul elementelor mega-proiectului saudit sunt puse sub semnul întrebării. Și-aici iranienii înțeleg bine cum stă treaba. Casa Saud este dependentă de banii din petrol. Opoziția, chiar dacă aparent nu există, în realitate este formată din aproape întreaga populație. Inclusiv în Casa Saud sunt numeroase mișcări de opoziție, cărora le-a fost închisă gura forțat de MBS, printr-o centralizare excesivă a puterii în mâna sa. Cu toate că regimul pare solid, e nevoie doar de o scânteie, pe care Iranul știe să o declanșeze. Dar acestea le vom comenta la momentul lor.

Am terminat prezentarea contextului, motiv pentru care e timpul să vedem care sunt concluziile. În criza Canalului Suez, am avut intervenția americană în favoarea Egiptului, care a fost un factor decisiv în zădărnicirea planului britanic. În Criza Ormuzului, Iranul luptă singur, aducând SUA într-o poziție Zugzwang. Indiferent ce-ar face, SUA pare că va pierde rușinos. Aceasta este prima chestiune care trebuie văzută. Cel puțin, până acum, așa arată lucrurile din punct de vedere militar.

În criza Canalului Suez, egiptenii au avut o victorie politică, de drept internațional. Aici, în situația de față, e vorba de o victorie militară care încheie o epocă. De-acum înainte o superputere nu mai are  aprioric un statut de învingător în fața unei puteri medii. Ca și în cazul Ucrainei, tehnologiile ieftine, dar cu o mare disponibilitate, ajung să învingă armele complicate și deosebit de scumpe pe care se bazează supremația marilor puteri. În Ucraina, Rusia a trebuit să se adapteze și a făcut-o rapid pentru a putea clama supremația pe câmpul de luptă(care încă e pusă în discuție). Dar putem spune clar că echilibrul puterii militare s-a schimbat definitiv. Suntem, dacă vreți, într-un nou Ev Mediu, în care săbiile și arcurile sunt aceleași.

Din câte se observă, Iranul nu mai vrea o încetare a focului sau o pace forțată. Se află într-o poziție favorabilă, motiv pentru care a fixat termenii și acum așteaptă răspunsul bombardând la greu. Care-s termenii? Plecarea definitivă a SUA din zonă și restructurarea întregului dispozitiv de securitate al Golfului Persic(oare de i s-o spune Persic?). Aici statele arabe trebuie să se hotărască rapid. Mai mulți jucători de talie au transmis avertismente transparente regimurilor de-acolo care, dacă vor să se salveze, trebuie să negocieze cu Iranul și să arunce la gunoi relația cu SUA. Vor face asta sau vor pieri.

Epoca „profeților cretini”

Am cunoscut la viața mea ceva oameni superiori din punct de vedere spiritual. Suficienți cât să-mi dau seama fără efort când e vorba de un fenomen real și când e vorba de o înșelătorie. Mă rog, din punctul meu de vedere, nu-ți trebuie întâlniri de acest tip pentru a identifica șarlatanii și nebunii. Doar puțină rațiune și picioarele pe pământ. 

De ce Iranul este altceva?

O întâmplare de la începutul actualului conflict pe care, de ceva vreme, țin să v-o spun. Turcia primise informația că e iminentă bombardarea Iranului, devenind cât se poate de clar că războiul va începe. Motiv pentru care s-a activat „planul roșu”. 

Golful în prăpastie sau cheia Iranului

Cu toate că se clama distrugerea a peste 95% din capacitatea Iranului de război, iată că s-a ajuns la cel de-al șaptezeci și treilea val de atacuri aeriene. Rețineți, în trei săptămâni 73 de atacuri aeriene asupra unor ținte diverse din Orientul Apropiat. Prima dată s-a început cu rachete de fabricație veche, aparent întărind bănuielile dușmanilor care-au sărbătorit mult prea devreme îngenuncherea statului iranian. 

Hermann von Keyserling - Psihanaliza Americii

Kafka a avut o superbă intuiție asupra Americii în romanul cu același nume, văzând limpede capcana „visului american” și modul în care aceasta acționează exact ca o momeală pentru pradă. Care pradă e omul, mai precis acea esență a sa la care trebuie să renunțe pentru a se transforma într-o rotiță a unui aparat birocratic imens și dezumanizat. La cinci ani de la moartea lui Kafka apare „America Set Free” a contelui-filosof Hermann von Keyserling. Aparent, între cele două scrieri nu e nicio legătură. Tocmai de aceea, dincolo de cronică, vă invit să constatați modul plenar în care marile spirite se ating. 

Fără doar și poate,  Keyserling e o figură unică și misterioasă a peisajului cultural european. Mulți îi spun lui filosof, în timp ce alții remarcă atitudinea sa aristocratică și cosmopolită, care-l fac să aibă o viziune unică asupra lumii. Aș insista, în special, pe apartenența sa aristocratică, de modă veche, cea care-i dă unicitatea. Keyserling este, dincolo de scrierile și ideile sale, o frescă a vârfului aristocratic, a idealului omului eliberat de cele materiale și preocupat de construcția sa ca om. 

America Set Free, tradusă la noi sub titlul Psihanaliza Americii, nu este o lucrare de psihanaliză în sensul freudian, ci o radiografie culturală și spirituală a societății americane din perioada interbelică. Keyserling încearcă să înțeleagă „sufletul” națiunii americane, intuind forța sa de creștere și determinarea de a deveni puterea dominantă a lumii. Astfel o supune analizei prin lupa sa pătrunzătoare, pentru a ajunge la o imagine mai clară decât o disecție multi-dimensională. Înainte de a pătrunde în subiect, menționez faptul că această carte a fost scrisă direct în engleză, asemeni unui manifest pe care aristocratul nostru a dorit să-l ofere direct spațiului respectiv.

Keyserling nu vede America ca pe o civilizație matură, ci ca pe un experiment gigantic. El consideră că americanii sunt, în esență, un popor „primitiv”, dar acest primitivism nu-l vede într-un sens peiorativ, ci filosofic: americanii sunt plini de energie vitală, dar lipsiți de profunzimea istorică și culturală a Europei.

Cartea arată într-un mod clar cum standardizarea obiectelor(adică ceea ce numim acum „producția de masă”) a dus la o standardizare a gândirii. De asemenea, remarcă presiunea imensă de „a fi ca ceilalți”, ceea ce el observă că e o formă de tiranie socială mai puternică decât orice dictatură politică europeană.

Omul modern american este, în analiza sa, înscris în conceptul „The Chauffeur Type” - omul-șofer. El este expert în manevrarea mașinăriilor și a tehnologiei, dar nu are nicio curiozitate despre „motorul” spiritual al existenței. Este tipul uman care trăiește la suprafață, fiind extrem de eficient în acțiune, dar gol pe interior. Vi se pare cunoscut? Aveți puțintică răbdare pentru că urmează și alte surprize.

Keyserling susține că America este o societate dominată de femei, considerând-o mai degrabă un „matriarhat social”. El argumentează că, în timp ce bărbații sunt ocupați exclusiv cu afacerile și acumularea de bani, femeile controlează cultura, educația și standardele morale, creând o societate centrată pe confort și securitate, mai degrabă decât pe aventură spirituală sau eroism.

Spre deosebire de europeanul care este adesea paralizat de prea multă analiză, americanul este definit de acțiune. Totuși, Keyserling avertizează că această fugă de singurătate și de reflecție face ca poporul american să fie vulnerabil în fața crizelor spirituale. De altfel, scopul scrierii-manifest nu este acela de a desființa America, ci de a o „elibera”(de unde și titlul original), considerând că dacă America reușește să combine energia sa brută cu o cultură a spiritului și a individualității, ar putea deveni cu adevărat lumina lumii.

Poate pentru unii e greu de înțeles ce relevanță mai poate avea acum o carte scrisă în 1929. Pe mine mă apucă furnicăturile constatând că de-abia de-acum cartea devine mai necesară decât oxigenul, fiind mai mult decât aplicabilă stării în care am ajuns. Marea tragedie a Europei este dată de pierderea direcției sale, de dizolvarea în acidul dezintegrant american. În timp ce Europa lui Keyserling încă mai avea spirit, actuala Europă e o masă amorfă, epuizată, fără energia primordială specifică Americii, dar absolut lipsită de profunzimea istorică și culturală, care în alte vremuri îi era ADN-ul. 

Cu toate că Psihanaliza Americii(America Set Free) era o carte menită Americii, acum, după ce drogul american a cuprins aproape întreaga lume, devine un manifest pentru fiecare, iar Keyserling un soi de „om cu portavoce” care ne strigă din hăul timpului, avertizându-ne că ne pierdem ca oameni intrând într-un mecanism infernal, genial intuit de Kafka.

Fără doar și poate, apariția în limba română a acestei radiografii a Americii este mai mult decât binevenită și pare apărută într-un moment perfect ales, chiar dacă e o întâmplare. E nevoie, în situația tulbure de azi, să vedem unde am ajuns și care sunt consecințele. Inclusiv actualul conflict din Iran va căpăta valențe inedite în momentul în care veți percepe esența cărții. Veți înțelege atunci că nu avem de-a face cu un simplu conflict între două armate, ci între două culturi diametral opusă: cea feminizată, a confortului și a pierderii individualității în interiorul „mașinăriei”, contra celei a spiritului încadrat în istorie, valori religioase și comunitate, dar individualist și autonom, pentru care eroismul reprezintă o valoare, nu o sursă de frică.

Nu închei înainte de a-i mulțumi lui Horațiu Pușcașu pentru munca excelentă pe care o face în tăcere. A te încăpățâna să aduci publicului autohton scrieri atât de valoroase, e de remarcat. Lumea nu știe că activitatea editorială e una spinoasă, care mai mult te costă și a cărei unică satisfacție este reușita de a aduce la lumină cărți valoroase, pe care le-ai descoperit și pe care vrei să să le descopere și ceilalți de lângă tine. Culmea, aceste edituri mici și încăpățânate sunt cele care pompează oxigen pe piața noastră ultra-saturată de mizerii și șabloane subvenționate de societatea superficială în care suntem scufundați cu forța.

Cartea o puteți achiziționa doar de pe site-ul Editurii Sens. 

„Invincibilul” e de fapt doar o goangă de marketing

Ieri s-a petrecut un eveniment militar în premieră absolută. Unul care are capacitatea de a dărâma ideea de infailibilitate americană. Este vorba despre lovirea unui F-35 american de către antiaeriana iraniană. Cei care nu știu, ar trebui să realizeze că F-35 a avut parte doar de publicitate, nefiind implicat în nicio luptă reală. S-a spus despre el că este un avion absolut de neatins, că e o tehnologie aproape extraterestră. Că treburile sunt putrezi mi-a rezultat din momentul în care presa a exultat ridicând în slăvi doborârea primului avion de către un F-35 în luptă. Da, s-a petrecut în Iran, iar avionul respectiv era un F14 de antrenament, ceva similar MIG-urilor noastre.

Ultima aventură a clovnului nebun și sfârșitul lumii pe care o știm

Nu e cazul să vă îngrijorați, nu e cazul să vă arătați uimiți, ci e timpul să realizați că intrăm în negură. Indiferent de partea cu care simpatizați, rezultatul va fi același. Răul a fost făcut, ieșiri nu prea mai există. Idioții planetei s-au jucat cu chibriturile în depozitul benzinăriei și acum, aflându-ne în momentul exploziei, nu știu dacă mai încălzește pe cineva destinul piromanilor.