Ungaria - câteva repere

Când a venit la putere în 2010, Viktor Orban a preluat o țară în dezastru. Cu 80% datorie și cu FMI-ul la Budapesta pentru a-i „restructura” finanțele, Ungaria era, din punct de vedere practic, o țară care capitula. Toți credeau că „accidentul Orban” va fi unul de scurtă durată, care va arăta ungurilor că nu există altă șansă decât corsetul strâmt al UE, dirijat de la Bruxelles și, mai ales, sărăcia. 

Iată-ne în prezent. Ungaria are o datorie publică de 74% din PIB. E mult, e puțin? Teoretic scăderea de doar 6 procente în atâta timp arată o băltire. Doar că aceasta e efectul celei mai mari greșeli politice a lui Viktor Orban: Pandemia. Înainte de pandemie Ungaria ajunsese la o datorie publică de 66% din PIB. Practic o poziție excelentă, care demonstra clar viabilitatea modelului economic al lui Orban. Din păcate, ca mulți alții, Orban a  picat în capcana falselor narațiuni și a sărit gradul de îndatorare al țării cu 8% din PIB. Prostia se plătește. Dacă în loc să ia măsuri aberante și-ar fi canalizat acei 8% către investiții și continuarea activității economice - nu către cheltuielile aberante de materiale medicale și tratamente  inutile - probabil că acum Ungaria și-ar fi dublat din nou PIB-ul, iar procentul datoriei publice ar fi fost pe la 30%. Mă rog, nu putem garanta că Orban ar mai fi fost în viață, doar știm bine ce au pățit contestatarii narațiunii pandemice.

Însă trebuie reținut că efectele pe care le vedem acum în economia Ungariei sunt strict generate de pandemie. E drept că Orban nu a mai picat și în capcana narațiunii ucrainene. Dacă ar fi făcut-o, acum ar fi avut capul pe tocător. Dar ceea ce e clar este că are de tras tare pentru eroarea pe care a făcut-o în Pandemie. Inclusiv în actualele alegeri!

Ceea ce uită toți Analiștii lu' Pește atunci când spun că „Ungaria o duce greu” este realitatea de la fața locului. Ungaria, în esență, este o țară săracă, fără perspective. Ungurii nu au resurse naturale, nu au ieșire la mare, astfel încât sunt prinși într-o „chingă continentală” care-i obligă să joace așa cum li se cântă. Când nu ai nici resurse naturale pe care să le exploatezi, când nu ai un relief ofertant, ce-ți rămâne de făcut? Ei bine, aici a jucat Orban genial, executând un impecabil balet între marile puteri. Orban e prieten cu Trump, cu Putin și ci Xi, în același timp, fără ca vreunul dintre ei să se supere. Putin i-a făcut reactorul nuclear cu o finanțare mai mult decât generoasă. Acum Orban vinde energie electrică României. Aveți idee ce am spus aici? România, care era un colos energetic, care dacă și-ar fi păstrat facilitățile de producție ar fi avut energie electrică la prețuri insignifiante, cumpără acum energie din Ungaria. În afacerea asta cineva e prost, iar ăla nu e ungurul. Care e diferența? Simplă: proștii merg după schemele trasate de UE, în timp ce Orban se comportă așa cum ar trebui să se comporte orice lider cu creier în cap, adică trece totul prin filtrul interesului național. 

Să vă mai spun ceva ce nu știți: toate importurile de mașini din China se fac prin Ungaria. În scurt timp, mașina BYD după care vei fi înnebunit o vei cumpăra ... din Ungaria. Pentru că acolo se va produce! Orban înțelege că Uniunea Europeană nu e veșnică și că, dacă se destramă, trebuie să ai alternative. Iar el, spre deosebire de noi, le are! De asemenea, mai știe și că nu trebuie să stai și să pupi mâna Bruxelles-ului întrucât ajungi în sapă de lemn, așa cum a ajuns România.

Articolul de față vine ca o reacție la comentariile primite ieri. Vă atrag atenția că România, care are o grămadă de resurse naturale și care e efectiv cotropită de corupția albă(cea impusă de Bruxelles), mai are puțin și ajunge la gradul de îndatorare al Ungariei. Diferențele însă sunt infinite deoarece România ajunge acolo din epuizare, în timp ce Ungaria ne va egala scăzându-și datoria, adică mergând pe o traiectorie inversă! 

Pe vremea comunismului, pacea socială a fost întreținută de János Kádár prin intermediul împrumuturilor. De aceea, în timp ce noi porneam cu datorie externă zero(dar cu o teribilă foame ca afect al restricțiilor anilor 80), Ungaria avea o datorie de 66% din PIB, în monedă străină. Au trecut prin criza anilor 90, când ajunseseră la o datorie de 90% din PIB și când, în 1995 au trebuit să suporte infamul „Pachet Bokros”. Apoi a urmat tangoul cu UE și o aparentă stabilizare, urmată de dezastrul pe care l-a moștenit Orban. 

În mare, cam asta e realitatea ungară. Atât comunismul cât și UE au oferit Ungariei același plan infam: îndatorare pentru consum și apoi austeritate. Un regim de ocupație permanentă. Orban este practic singurul premier care a reușit să ridice Ungaria pe baze economice solide. Acum țara are o putere industrială în spate, are fluxuri coerente și, mai ales, are capacitatea de a dansa între marile puteri, asigurându-și o autonomie în decizii.

În condițiile unor schimbări geopolitice dramatice care urmează să se întâmple - și în cadrul cărora vom vedea evaporându-se peste noapte construcții care păreau nemuritoare - Ungaria lui Orban cel puțin are o direcție. Spre deosebire de noi. 

Desigur, totul depinde de vot. Dacă ungurii vor alege un deviant precum Péter Magyar, vor alege practic regimul de ocupație fix în momentul în care erau aproape cât pe-aci să se elibereze. Și, desigur, vor reveni la vechiul destin care le-a fost trasat: îndatorare masivă, urmată de austerități zdrobitoare. 

Isterizarea Ungariei

În Ungaria, Uniunea Europeană își joacă ultima carte. În cazul în care reușește debarcarea lui Orban, actuala conducere coruptă de la Bruxelles se va perpetua, jefuind în continuare întreg continentul pentru beneficiile unei mafii extrem de agresive. Însă, în cazul în care meciul maghiar va fi pierdut, toată oligarhia de la Bruxelles se va prăbuși întrucât va fi un semnal al schimbărilor profunde.

Un armistitiu înaintea exploziei

La 24 de ore de la semnarea armistițiului dintre SUA și Iran, putem deja deduce că cel care se considera cel mai mare câștigător este, în realitate, cel mai mare perdant, iar cel care se considera cel mai mare perdant este de fapt marele câștigător. De aceea e foarte posibil ca jucătorii, treziți din amețeală, să încerce să reia nebunia, ceea ce le va fi fatal.

Capitularea SUA

„Ceea ce e cert e că mâine dimineață ne vom trezi într-o cu totul altă lume” - așa îmi încheiam analiza de aseară legată de ceea ce urmează să se întâmple în Golf. La toate palierele puterii iraniene fusese transmis ordinul de începere a rezistenței și, în același timp, a atacului(inclusiv cel necoordonat). Practic se statutase pornirea haosului, în care, dacă un ordin nu vine în timp util către o anumită unitate, aceasta capătă puterea de a acționa așa cum crede de cuviință, în limitele unui plan anterior agreat. Doar că...

A vedea în alb și negru

E vremea în care cad toate măștile. Așa văd eu evenimente. V-am povestit despre cernere și, pe măsură ce trece vremea, totul apare din ce în ce mai clar. A vedea lumea în alb și negru nu este un extremism, ci o necesitate. A trata totul ferm, a nu lăsa loc de echivocuri devine, pe zi ce trece, un filtru solid care-ți poate salva viața și poate chiar sufletul. 

Într-o lume a înșelăciunii nu prea mai ai cum să-ți permiți luxul compromisului. Îi înțeleg pe cei care mă critică deoarece las porți deschise. Știu, mă joc cu focul, dar e jocul pe care mi-l asum și pe care sper să-l controlez. Chiar dacă sunt atacat de intransigenți, le accept atacul, dar le atrag atenție să-și vadă de intransigența lor și, mai ales, să nu se lase copleșiți de înșelăciune. 

Oare cât a trecut din momentul în care așa-zișii suveraniști au venit pe cai albi? Nu mult. Au reușit să concentreze în jurul lor o grămadă de oameni. Chiar dacă mi s-a părut o strânsură i-am susținut dintr-un  motiv simplu: era alt aer decât îmbâcsita duhoare progresistă. Acum, când cad măștile, devine limpede că cei veniți pe cai albi nu-s nimic mai mult decât „adepții unei alte înalte porți” și nimic mai mult. Se separă din nou apele. Spre mainstream-ul suveranist aleargă toate jigodiile dintr-un motiv simplu: sprijină aceeași ideologie a pupatului în fund, astfel încât instinctele formate într-o tabără piot fi utilizare identic în cealaltă.

Care-i diferența dintre a-l pupa în fund pe Biden și a-l pupa în fund pe Trump? Este absolut aceeași. Nu-i nicio vitejie. Și chiar dacă ești ucis în lupta asta, nu-i niciun eroism să mori pentru idealurile altora. Îi văd pe unii care-n alte vremuri îmi adresau cuvinte de laudă(apropo, urăsc să fiu ridicat în slăvi) cum acum mă atacă din cauză că-s anti Trump. În fapt nici măcar nu sunt anti-Trump, ci pro noi. Eu nu pot să mă raportez la nicio forță externă ca la un stăpân. Consider că noi, ca oameni, ca popor, trebuie să avem puterea de a ne desena destinul, de a ne proiecta individualitatea în lume. Trebuie să avem puterea de a le spune nu și unora și altora. Iar a spune nu, sub nicio formă nu înseamnă a spune da altui stăpân.

Sunt, din păcate, puțin oameni care înțeleg elementul esențial a ceea ce propun. Eu nu sunt suveranist, eu sunt suveran. Asta înseamnă că eu, ca persoană, mă consider absolut stăpân pe destinul meu. Nu mă lupt pentru a mi se da ceva, ci pentru a fi lăsat în pace ca să-mi iau singur, să-mi fac singur ceea ce am nevoie. Acest singur e undeva la bază, e trăsătura de caracter pe care trebuie să ți-o înțelegi. E ceea ce te diferențiază de ceilalți, ceea ce te face să fii tu. 

Abia de-aici ne putem deplasa spre noțiunea de comunitate. Ce este comunitatea? E o grupare de oameni suverani, de personalități distincte, care stau alături unul de celălalt pentru a-și apăra valorile. Comunitatea nu e o adunătură, e o construcție coerentă în care fiecare înțelege că se poate dezvolta conform personalității sale. 

Ideologiile deviante ale secolelor XVII, XVIII, XIX și XX au format ideea că o comunitate e un comunism. Asta prin interpretarea deviantă a Bibliei și prin deturnarea înțelesurilor spirituale. Faptul că în comunitățile creștine incipiente oamenii îți împărțeau tot nu ținea de vreun comunism, ci de scopul înalt pe care-l urmărea fiecare, anume unirea cu Dumnezeu. Pentru acei oameni nu mâncarea, apa, hainele erau esențiale, ci setea fiecăruia pentru Dumnezeu. A veni și a propune o comunitate egalitaristă bazându-te pe faptul că primii creștini împărțeau totul între ei este o interpretare atât de prostească încât nici nu merită comentată. În mod evident, în termeni de posesie, acei oameni erau egali pentru că-și asumaseră să nu aibă nimic. Lupta lor însă era pe alt tărâm, pe cel spiritual, iar acolo, din punct de vedere obiectiv, nu mai exista nicio egalitate. Au fost doar individualități, chiar dacă au acționat colectiv. Asta este colectivitatea reală: nu o dizolvare a persoanei și personalității, ci un sprijin acordat individualului.

Le fel putem înțelege și statul contemporan. O construcție mult prea buruienoasă, care-și asumă tot felul de obiective(educație, sănătate, pensii etc.) pe care le ratează mai mult sau mai puțin. Putem vorbi despre fiecare în parte din punct de vedere comunitar, dar nu ca de un serviciu obligatoriu al statului. De altfel, acest tip de asumare a avut un scop precis, anume justificarea necesității existenței statului. Care, din ce în ce mai mult, se vede cu ochii liberi că este falsă.

Toate demențele ideologice ale secolelor trecute s-au decantat acum în două ideologii absolut identice în esență. Una susține că trebuie să sărăcească toți la o medie, cealaltă că unii trebuie să fie mult mai săraci pentru ca alții să fie mai bogați. Cele două ideologii însă sunt identice în esență, iar a te certa din cauza apartenenței la una sau la cealaltă e o prostie fără seamăn. De ce? Pentru că ele nici măcar nu sunt ideologii în adevăratul sens al cuvântului, ci doar perdele de fum menite a ascunde scamatorii din spatele scenei. În momentul în care vei înțelege asta, de-atunci nu va mai exista nicio ideologie pentru tine întrucât vei trăi eliberarea de înșelăciunea spectacolului în care ei te obligă să participi.

Abia de-aici începe privirea în alb/negru. Dacă te afli în acest punct, în afara ideologiilor și tembelismelor inventate, a privi în alb și negru e benefic întrucât doar așa poți deosebi omul normal de îndrăcit. Dacă însă te afli în interiorul vreunei așa-zise ideologii, nici nu mai contează dacă privești bicolor, multicolor sau curcubeizat întrucât e același lucru.

Desigur, articolul de azi nu este pentru cei care au parcurs drumul, reușind să privească totul din afara scenei, din afara teatrului, ci pentru cei care se auto-iluzionează că se află de partea bună a istoriei. Pentru voi, a privi în alb și negru e distructiv deoarece nu faceți altceva decât să vă adânciți într-o mlaștină al cărei rezultat final e distrugerea voastră. Din păcate, asta se întâmplă cu majoritatea covârșitoare a oamenilor care, în ciuda faptului că au la dispoziție o istorie întreagă de exemple  și sacrificii inutile, merg pe același drum. 

Cum s-a ajuns într-o situație fără ieșire

Ieșirea isterică a lui Trump de pe TrustSocial semnalizează mai mult decât limpede că situația e încordată la vârful puterii americane. Idiotul de la Casa Albu nu și-a imaginat în ce rahat va intra, iar acum este cât se poate de disperat întrucât e încolțit. Democrații simt că puterile îl lasă și se așteaptă la o victorie zdrobitoare la viitoarele alegeri. Și, ca să economisească timp, s-au apucat încă de acum de procedurile pentru demiterea nebunului portocaliu. Ce-o veni după el, Dumnezeu cu mila!

Marea Implozie

Nu cred că greșesc dacă spun că acum suntem în anticamera celei mai mari dezordini a istoriei. Am mai avut ceva similar doar la căderea Imperiului Roman. Acum însă, cu toate că pare contraintuitiv ceea ce spun, dimensiunea dezastrului va fi mai mare. Toată lumea se gândește că e imposibil așa ceva deoarece - conform propagandei - acum avem o bază infinit mai mare de cunoștințe decât atunci, astfel încât putem lua deciziile cele mai bune. E o prostie. Să presupunem că acum e o perioadă de foamete - cum au fost atâtea altele în istorie. E ca și cum am spune că actuala foamete nu se va manifesta la fel de radical deoarece acum avem posibilitatea de a tipări bani la infinit. Ce legătură are banul cu faptul că nu mai cresc plantele agricole care constituie baza sustenabilității alimentare a civilizației noastre? Exact, zero. La fel e și cu „cunoștințele acumulate”: sunt fix precum niște pietre în condițiile unei deteriorări atât de vizibile a capacităților cognitive ale oamenilor.