joi, 24 septembrie 2020

Scrâșnetul feminismului

I
eri am primit un clip cu răspunsul pe care Dana Budeanu i l-a dat lui Nicușor Dan după ce acesta a făcut-o „panaramă”. Să ne înțelegem: disputa era între o femeie care stă bine pe propriile-i picioare și un neica nimeni care, de ani buni, poluează spațiul public autohton, ținut în spate de forțe dubioase. Dincolo de elementele justificate ale discursului său, Dana Budeanu a alunecat atât de vizibil și atât de aberant spre feminism încât toate argumentele pe care le avea - justificate, să ne înțelegem - și-au pierdut strălucirea sub cocleala rudimentarei ideologii feministe.

Cum se întâmplă în general, când e să te lovească un fenomen, el te lovește din mai multe locuri în același timp. Așa se face că tot ieri dimineață dau peste o postare care începea cam așa: „De ce atunci când o femeie are un soț bețiv, care nu prea muncește și o mai și bate periodic, simte RUȘINE față de comunitate, cu toate că nu a greșit cu nimic?”. Din nou se pornește de la o chestiune cât se poate de justificată pentru ca, treptat, să se alunece în păguboasa retorică feministă.

Unde e greșeala?, mă veți întreba. Iar tirurile de întrebări pot continua în rafale: „accepți ca o femeie să fie jignită în public?” sau „e normal ca unei femei umilite să-i fie rușine când ea e cea oprimată?”. Dintr-un punct de vedere întrebările par justificate însă, în cele ce urmează, vă voi demonstra contrariul.

Să începem cu Dana Budeanu. Ceea ce face ea - și-o face bine! - se numește box politic. Are un stil tăios, are vervă și logică. Atunci când atacă are și tactică și strategie. Rând pe rând, toți măscăricii României i-au căzut victime. Nu puteți spune că n-ați auzit sintagma „ruj roz” care s-a lipit de Rareș Bogdan ca o pecingine. Așadar, Dana Budeanu practică bine un sport mediatic care, de altfel, a și propulsat-o în prim planul vieții politice. Din acest punct de vedere, ea se află în ring. Așa cum la box, în timpul meciului, riști să te alegi cu capul crăpat, cu ficatul umflat sau fără dinți, la fel se-ntâmplă și-n cazul ringului politic: riști oricând să te trezești cum unu' mai rudimentar îți întoarce o replică cu „ba p-a mă-tii, boule!” sau mai știu eu ce altă înjurătură. Lumea politicii nu e una aseptică, n-ai parte de personaje finuțe dezbătând idei. După cum s-a văzut se mai găsește câte-un personaj care te scuipă sau care dă cu mașina peste tine. Ați uitat oare că anul trecut Plăvanul a statutat - sprijinit fiind de intelectualitatea sa de duzină - că muia e opinie politică? Așadar, în sportul ăsta, atacurile fără perdea sunt la ele-acasă. Și, așa cum ea atacă justificat cu „fătălăul” la fel de logic era să se aștepte la chestia cu „panarama”. La urma urmei, spune și vorba din popor că „dacă te amesteci cu tărâțele te mănâncă porcii”. Privind din acest unghi, atacul lui Mukușor, în ciuda oligofrenelii transparente, e ceva la care trebuia să se aștepte. Dacă intri în ringul de box, n-ai cum să nu iei pumni în figură! Așa merg lucrurile, vorba genialului Kurt.

Să trecem acum mai departe la dilema „soțului bețiv și bătăuș”. De ce se simte ea rușinată? Aș întreba-o p autoare în acest punct dacă oare acea femeie are motive să se simtă altfel? Hai să vedem lucrurile așa cum sunt: ești parte a unei familii eșuate, având „cap al casei” un bețiv violent. Cum te poți simți altfel? Ai motive de mândrie? Evident că nu! Să întoarcem situația: un soț care are o nevastă bețivă și curvă cum se simte oare în comunitate? Are motive de mândrie? Desigur că nu.

O altă întrebare care face obiectul retoricii feministe e violul. De ce o femeie violată se simte umilită? Dar oare ce-ar trebui să simtă, mândrie? Dincolo de latura sexuală - care, cred eu, e una secundară - violul este o formă supremă de umilire. Ca victimă a violului n-ai cum să fii altfel decât rușinată, distrusă psihic. De-aceea și pedepsele pentru astfel de violențe erau deosebit de dure în societățile tradiționale.

Unde e însă problema feminismului? Ca orice ideologie, are la bază o fractură logică pe care construiește o întreagă teorie strâmbă. Pornind de la cazurile particulare similare celor descrise, feminismul generalizează. Astfel, femeia nu mai e femeie, ci victimă a abuzurilor, în timp ce bărbatul e aprioric abuzator. Astfel se ajunge la aberații gen reglementarea din SUA conform căreia atingerea chiar și accidentală a unei femei e asimilată tentativei de viol. Dacă mai țineți minte, în timpul isteriei #MeToo simplul flirt ajunsese infracțiune. Păi cum naiba poți aborda o femeie?

Ideologia feministă e schizofrenică în esență. Pe de-o parte clamează egalitatea perfectă dintre femeie și bărbat, însă consecințele acestei egalități trebuie să nu se răsfrângă asupra femeii, chiar dacă în acest fel se duce naiba egalitatea. Mă uitam la o știre care a făcut înconjurul lumii, anume că americanii vor să trimită o femeie pe lună. Înțelegeți aberația? Nu mai trimitem oameni pe lună, ci femei sau bărbați. Iată cum esența omului e anulată de o aberație ideologică.

Le-aș spune femeilor care au tendința de a aluneca pe panta ieftină a feminismului să se uite înainte la cum arată feministele. Ați vrea să fiți ca ele? Mie acele femei nu-mi mai par femei. De altfel, mișcarea mi se pare a fi una a celor mai puțin femei dintre femei.

Poate vă întrebați cum s-a ajuns aici. Dacă ne-am întoarce în timp în urmă cu doar un secol am lua cunoștință cu o societate radical diferită de cea actuală. Pe vremea aceea familia era o unitate firească. Din punct de vedere material, rostul bărbatului era acela de a asigura necesitățile financiare ale familiei, în timp ce rostul femeii era acela de a îngriji gospodăria. „Bărbatul e zidul dinafara casei, iar femeia e peretele dinăuntru”. Iată pe scurt cum înțelepciunea populară rezumă genial modul în care soțul și soția se completau. Rețineți, vă rog, că în acea vreme un singur venit - cel al soțului - era suficient pentru a întreține o familie, de cele mai multe ori numeroasă. Privind acum către căminul de atunci ni se pare ireal. Azi ambii soți muncesc, ba chiar uneori sunt nevoiți să-și ia joburi suplimentare. Nu au copii sau, în cel mai bun caz, au unul singur și, cu toate acestea, banii nu le ajung. Faceți comparația cu familia de acum o sută de ani, în care muncea doar bărbatul și curtea era plină de copii. Pe-atunci banii le ajungeau. Ba chiar reușeau să-și țină copiii în școli care nu erau deloc ieftine. În ziua de azi o familie în care soția să nu muncească e de neînchipuit. De altfel, societatea a dezumanizat femeia. În loc să-i dea răgazul să se împlinească în primul rând ca femeie, prin educație și propagandă i se vând idealuri false. Ideologia feministă începe să acționeze încă din primii de viață, distorsionând absolut tot. Și n-are cum să nu acționeze în condițiile în care familia a fost distrusă. Din momentul în care femeia a fost pusă să devină și ea „zidul dinafara casei”, casa a rămas pustie. Degeaba se află un copil acolo întrucât el e lovit de virusul singurătății și, fără căldura mamei care să-i lumineze căminul copilăriei, tot ce-și dorește e să fie și el „zidul dinafara casei”. Însă ce rost are zidul dinafară dacă în interior bate pustiul?

S-ar putea înțelege din ceea ce-am scris până acum că feminismul afectează femeia. Asta e din cauză că nu m-am oprit asupra celei mai mari victime a acestei ideologii, anume bărbatul. Dacă femeia care cade pradă ideologiei feministe e în pericol de a-și rata menirea, bărbatul e distrus iremediabil. Femeile au șansa maternității, au zidit în ele un instinct care le face ca, de cele mai multe ori, să nu-și rateze viața. Bărbatul însă a suferit o transformare caricaturală. Văd permanent bărbați care nu-s bărbați, un fel de forme masculine hilar efeminate, care provoacă ori râsul ori jena. Bărbatul din ziua de azi nu mai e bărbat. Un țăran de-acum o sută de ani, care trăgea zi lumină la plug, ar fi capabil să căsăpească o armată de tiriplici din ziua de azi care-și zic bărbați. Nu știu dacă realizați, dar bărații din ziua de azi nu sunt capabili nici să să ridice un paloș pe care un cavaler medieval îl manevra zile întregi în luptă. Impactul pe care feminismul îl are asupra bărbatului e devastator. Fără un echilibru care nu poate veni decât din partea femeii, bărbatul e pierdut.

Dacă vă întrebați de ce lumea și-a pierdut sensul, iată o explicație. Cum și-l poate regăsi e greu de imaginat. Acum, noi ca societate suntem eșuați. Ne mai putem salva doar la nivel atomic, de familie care-și conștientizează rostul pe-această lume. Altfel e imposibil.

luni, 21 septembrie 2020

Lupta noastră

Mulți, luând contact cu scepticismul meu, încep să mă bănuiască de diverse lucruri ascunse. Am tot avut parte, în ultima perioadă, de contestări mai mult sau mai puțin acide din partea unor cititori de-ai mei. Desigur, sunt hârșit. De-atâta amar de vreme de când îmi scriu public ideile, m-am obișnuit cu tot felul de atacuri. De data aceasta însă e diferit întrucât atacurile vin de la oameni curați care, în mare, îmi împărtășesc viziunile.

joi, 17 septembrie 2020

Cercetând pandemiile viitorului


„A coming disease could kill 30 million people within 6 months”
Bill Gates, 2018
 
Noi informații devastatoare ies la iveală, de data aceasta din Kazahstan, acolo unde armata SUA controlează mai mute laboratoare de cercetare „științifică” a agenților patogeni. Laboratoarele, asemeni celui din Georgia despre care v-am vorbit zilele trecute, sunt dotate cu sisteme avansate de securitate, fiind accesibile doar personalului și cetățenilor americani cu acreditare de securitate.

miercuri, 16 septembrie 2020

Subiectivitatea prostească


D
acă cineva îți bate copilul la școală, ăla e un golan care trebuie exmatriculat, cercetat de poliție și călcat în picioare. Dacă însă odrasla ta e bătăușul clasei, atunci e șmecher, e bărbat adevărat, „e ca tac-su” etc. Dacă auzi că o colegă de-a fetei tale a fost prinsă cu vreun băiat, clar aia e curvă. Dacă însă fie-ta schimbă bărbații precum lenjeria intimă, asta se întâmplă deoarece e populară, frumoasă și roiesc bărbații după ea.

marți, 15 septembrie 2020

Cu ce ne-am ales?

P
oate că a sosit momentul să priviți și să înțelegeți ce înseamnă toate aceste sisteme meta-statale în care ne-am aruncat cu naivitate și inconștiență. Într-adevăr, subiectul pe care-l voi atinge azi e unul sensibil, mai ales prin prisma șabloanelor care au fost instalate în mentalul colectiv.
 
Să începem cu NATO, prima structură supranațională în care ne-am aruncat imediat după ce am ieșit din „Tratatul de la Varșovia”. Dacă s-ar fi făcut atunci un referendum pentru aderarea la NATO sunt ferm convins că ar fi fost votat cu 110%. De ce oare? Erau românii dornici de război? Cu siguranță nu. În principal au fost două motive: dorința de mai bine și frica de ruși. Aderând la NATO aveam sentimentul că ne aflăm de „partea bună a planetei”, că vom avea asigurată bunăstarea și libertatea. Pe de altă parte, frica endemică de o invazie rusească ne făcea să alegem această soluție facilă.

duminică, 13 septembrie 2020

Deep State Virus

Î
ncepând cu anul 2017, US Defense Threat Reduction Agency a lansat un program întins pe cinci ani pentru studierea bolilor transmise de către lilieci. În program sunt implicate cinci țări asiatice: Georgia, Azerbaidjan, Turcia și Iordania.

joi, 10 septembrie 2020

Treisprezece

Ieri s-au împlinit treisprezece ani de la prima mea postare pe blog. 9 septembrie 2007. Atunci m-am hotărât să-mi spun opiniile întrucât eram cumva exasperat de prostiile scrise prin presa noastră economică. Între timp s-au schimbat multe în sensul în care nu prea mai avem presă. Sau, mai bine spus, ceea ce se numește acum presă e o simplă făcătură față de care ceea ce aveam atunci e pur și simplu un ideal care nu mai poate fi atins.

E greu să constat toate acestea. Făcând o retrospectivă observ că, de-atunci, am scris peste două mii de articole, am avut mai bine de douăzeci de mii de comentarii și câteva zeci de milioane de vizualizări. Asta numai pe blog, fără Facebook. Acum nici nu-mi dau seama cum am fost capabil să scriu atâta. Ca să nu mai vorbesc că am un gust amar când observ că absolut toată munca mea n-a folosit la nimic. Sau aproape la nimic.

Societatea noastră a decăzut atât de mult încât nu mai e de recunoscut. Oamenii s-au transformat într-o masă apatică și ascultătoare, împăcându-se mult prea ușor cu destinul mizer care le-a fost trasat. Patriotismul e un termen golit de sens, țara e vândută aproape din temelii, iar absolut orice propunere care-ar avea ca efect o autodeterminare cât de cât mai „respirabilă” e aspru sancționată. Constituția nu se respectă, legile sunt făcute doar pentru a împrăștia teroarea printre oamenii simpli, iar țara e o simplă formă fără fond.

Mă uit la masele informe de propagandiști, obișnuite să urle slogane aberante. Într-adevăr, iau ceva firimituri pentru munca mizerabilă pe care-o fac, însă nicio clipă nu-și dau seama că, în fapt, își sapă propria groapă. Când va sosi momentul ei vor fi printre primele victime, iar toate idealurile false pe care le promovează fără pic de creier li se vor dărâma în cap.

Treisprezece ani! Cât de diferiți suntem acum față de atunci. Cât de mult ne-am schimbat în rău. Pe vremea aceea aveam speranța că, în ciuda unui individ buruienos cățărat în fruntea țării - băsescu - lucrurile pot merge spre mai bine. Aiurea. Informatorul ăsta infect a reușit să readucă Securitatea la putere și să ne distrugă iremediabil țara.

Mă uit retrospectiv și-mi vine să plâng. La Revoluție aveam industrie, infrastructură - chiar dacă destul de sărăcuță - oameni patrioți și niciun sfanț datorie externă. La treizeci de ani de-atunci ne-am distrus toată industria, economia noastră fiind doar o himeră. Nu mai producem nimic, doar cumpărăm toate junk-urile produse în China și revândute de șmecherii botezați „parteneri strategici”. Infrastructura e aceeași, ajunsă însă la saturație. Să mergi pe Valea Oltului e o aventură care poate dura și o zi. Pe Valea Prahovei e și mai și. Infrastructura feroviară e distrusă, viteza medie a trenurilor fiind inferioară celei de la începuturile căilor ferate.

Am făcut mari eforturi pentru a ajunge în fundătura în care-am ajuns. Ne-am împrumutat 40% din PIB! Asta doar statul. Dacă adunăm și datoria privată ne luăm cu mâinile de păr și ne tăvălim precum posedații. Ne-am distrus iremediabil. Ce s-a ales din toate speranțele pe care le aveam? Ce s-a ales de noi.

Scriu de treisprezece ani. Scriu degeaba. Mă simt asemeni nebunilor care vorbesc de unii singuri, în gura mare, pe stradă. Binele a ajuns rău, normalitatea anormală, bunul simț e aproape o infracțiune. Oare cum de-am reușit să cădem atâta? Și, mai mult, cum de nu ne dăm seama de mocirla în care ne scufundăm?