Moartea imperiului și noua paradigmă

V-am vorbit în mai multe rânduri despre ciclurile istorice, v-am desenat chiar momentul în care urmează să apară ruptura - mai precis în 2024 - v-am spus că urmează schimbări majore. Totul s-a întâmplat aproape milimetric. De ce? Pentru că nu te poți opune puterii ciclului. Ciclurile modelează istoria așa cum un copil mic modelează plastilina. Poate părea stupid de previzibil, dar nu e așa. Este însăși natura noastră.

Revenind cumva tangențial la articolul de ieri, aș spune că atunci când te plângi că e greu, dar ești obez înseamnă că e ceva în neregulă. Știți care e maladia momentului? Ieșiți pe stradă și veți vedea limpede: obezitatea, apărută brusc, de niciunde. Vezi adulți abia trăgând de ei, dar, mai ales, vezi copii diformi. Din ce în ce mai mulți copii obezi. Pare o problemă medicală, dar nu e. E o problemă a societății. 

Dacă treci Oceanul și ajungi în SUA vei vedea ceva absolut inexplicabil. Obezii de aici sunt considerați slabi acolo. E o nebunie în toată regula. Asemenea uriași pe orizontală n-ai idee că pot exista până nu-i vezi. Ambulanțele au probleme în a-i căra, de multe ori apelând la cei de la descarcerări pentru a-i putea scoate din case. Când vezi astfel de aberații e clar că ceva nu e în regulă.

Dar ce anume nu e în regulă? De fapt TOTUL e în regulă, doar  că noi ne uităm greșit. Ceea ce se întâmplă este perfect previzibil de atâta amar de vreme, anume DECLINUL IMPERIULUI. Sunt fenomene identice pe care le-am văzut de-a lungul timpului, fie că vorbim despre Imperiul Olandez, cel Britanic sau, acum, cel American. Toate au avut un pattern identic astfel încât ceea ce urmează și care, dacă avem ochi să vedem, se petrece deja sub ochii noștri e mai mult decât previzibil.

2024 a fost anul rupturii, cel în care regulile vechii lumi au început să crape. Au apărut din cotloanele planetei niște barbari necunoscuți cărora nu le pasă de regulile anterioare deoarece ei se situează în afara acestora. Și, mai mult, în ticăloșia lor, noii barbari nu doar că se supun, dar au și obrăznicia de face ei înșiși regulile. Ciudat, nu-i așa?

Imperiul Roman l-am putea prelungi cu Imperiul Roman de Apus, cu cel Carolingian și cu cel Bizantin. O construcție impresionantă, dar, în același timp un melanj extrem de ciudat între puterea pământului și cea a apelor. După cucerirea Cartaginei, Imperiul Roman a devenit o putere hibridă, stăpânind atât pământul, cât și apa, transformând Mediterana în Mare Nostrum. O construcție unică, ai cărei strategi înțeleseseră avantajele ambelor căi. Totuși, cine a distrus Imperiul Roman? Istoricii spun că barbarii, dar dacă ne vom apropia ceva mai mult de subiect vom înțelege că nu barbarii, ci propria economie a Imperiului care s-a cam dus de râpă. Căderea Imperiului Roman și a rămășițelor sale, care a culminat cu picarea Bizanțului - prin căderea Constantinopolului în mâna turcilor - a fost mesajul unei redistribuiri a puterii, forța pământului revenind în prim plan. Imperiul Otoman a trăit prin controlul căilor terestre, a comerțului de-a lungul Drumului Mătăsii. Doar că întreaga sa putere a fost subminată permanent de republicile marine, mult mai flexibile și agresive, precum Veneția, Genova, Amalfi s.a.m.d. Puterea otomanilor începe să se erodeze însă sub presiunea imperiilor Spaniol și Portughez. Descoperirea Americii deschide un nou capitol și, în timp ce otomanii răsuflau ușurați că „America nu e India”, noile imperii deveneau putred de bogate și creșteau facil ca efect al bogăției pământurilor nelimitate descoperite și a supușilor de pe acele pământuri. Apoi a venit Războiul de 80 de ani, în care provinciile olandeze își câștigă treptat independența față de Spania și care marchează răsăritul Imperiului Olandez. Care imperiu, cu toate că în apogeul său, era centrul comerțului mondial, s-a erodat treptat ca efect al creșterii puterilor centralizate vecine, Anglia și Franța. Războaiele Anglo-Olandeze au epuizat economic Imperiul, iar șocul final a venit în momentul cuceririi franceze. Din nou, o putere a uscatului să lovitura de grație unei puteri a apelor. Și uite-așa, s-a ridicat Imperiul Britanic, pe fondul confiscării provinciilor olandeze și al înfrângerii Franței. Nelson a fost eroul care a împins Anglia spre imperiul în care soarele nu apune niciodată. Doar că și Anglia a picat, epuizată, după Al Doilea Război Mondial, lovitura esențială fiindu-i dată de Germania Nazistă, o putere a pământului. Și, culmea, cu toate că a ieșit învingătoare din Război, Anglia a pierdut tot. Imperiul său colonial s-a destrămat, rămânând sub coroana britanică doar cu numele, în realitate având loc separări masive. Iar America i-a luat locul fără probleme, rescriind istoria. De ce? Pentru că business-ul, inovația, fluxurile financiare, toate treceau prin SUA. Anglia s-a văzut sufocată, iar lira sterlină a coborât în derizoriu.

Ce au în comun toate aceste imperii? Picajul, care n-a fost brusc, așa cum mulți își fac greșit impresia, prin lecturarea unor rezumate ale istoriei. Fiecare a avut de-a face cu un proces destul de lung de descompunere, ale cărui ingrediente principale au fost căderea economică și destabilizarea internă. Și, desigur, principalul factor a fost ridicarea unui barbar, care a rescris regulile nu pentru că se simțea obligat s-o facă, ci deoarece făcea regulile după noua paradigmă pe care a introdus-o.

Care e situația de azi? Văd că încă ne mai uităm curioși spre SUA, centrul absolut al Imperiului Hegemonic al secolului XX. Când îl mai văd pe câte unul raportându-se la „partenerul american” aproape că mă apucă greața. Ce mai e de văzut acolo? Niște țărănoi aproape analfabeți care-s înfrânți de vigurozitatea unei imigrații scăpate de sub control, în paralel cu pătrunderea unei ideologii comuniste distructive. Boschetarul ăla de Mamdani promite gratuități imposibile, controlul proprietăților și alte aberații comuniste în condițiile în care datoriile orașului au sărit bine de 300 miliarde $, iar veniturile sale sunt pe la 150 miliarde. Doar că din cele 150 miliarde doar 50% sunt colectate din taxe locale, restul fiind ajutoare federale. Și, în condițiile unui asemenea dezastru financiar(locuitorii New York-ului sunt cei mai îndatorați din SUA), vine la putere cretinul ăla care promite și mai multe pomeni în capitala mondială a șobolanilor. 

Astfel de dezechilibre se văd din avion. SUA are o datorie de 38 de trilioane. În 2020 SUA avea datoria publică de 23 trilioane. Mulți arată cu degetul spunând că economia SUA produce 2 trilioane în datorii anual, ceea ce e incorect, cifrele indicându-ne 3 trilioane $/an. Ceea ce însă nu se vede este avansul datoriei raportate la PIB. În 2020 PIB-ul SUA era mai mic cu doar 2 trilioane față de datorii. Acum, la doar 5 ani distanță, PIB-ul estimat este mai mic cu 8 trilioane. Înțelegeți accelerația? Astfel de indicatori ne arată clar că treburile merg prost. Și totul se va transforma în dezastru.

Imperiile trecutului făceau scamatorii cu cantitatea de metal rar din monedă. De exemplu, denarul roman avea în componența sa aproximativ 98% argint în perioada de început și stabilitate a Imperiului. Nero i-a scăzut puritatea la 90%, Traian la 85%, Marcus Aurelius la 75%, Septimius Severus la 50%, Caracalla la aproximativ 25%, iar la Claudius Goticus s-a ajuns la 3%. S-a oprit aici? Nu, desigur, Dioclețian introducând monedele de cupru, pe fondul unei neîncrederi accentuate în moneda Imperiului. Constantin cel Mare a făcut o amplă reformă, schimbând jocul și introducând aurul în ecuație, aur care a constituit coloana vertebrală a Bizanțului. 

De ce vă dau toate aceste elemente? Ca să conștientizați gaura în care ne aflăm. SUA, când s-au rupt de etalonul aur au intrat în „epoca romană de cupru”. Acum sunt în ceva absolut diferit și de neînțeles pentru nimeni. Astfel încât, după ce se va produce prăbușirea, principala întrebare a oamenilor va fi „cum de-am fost atât de prost încât să am încredere într-o astfel de iluzie?”. 

Ceea ce trebuie să vedeți și să înțelegeți e o lecție simplă a istoriei: imperiul momentului e acolo unde e marfa, locul de unde se aprovizionează toată lumea. Imperiul Otoman era important întrucât intermedia relația cu India, Imperiul Olandez era centrul economic al lumii, la fel ca și cel englezesc la vremea sa. Imperiul American s-a ridicat ca efect al productivității incredibile, al eficienței sporite și al unei creativități debordante. Asta a făcut ca întreg secolul XX „marfa să fie în SUA”. Ce e SUA acum? O țară care se mândrește că are cel mai mare export de GNL din lume? Asta oare nu înseamnă că s-a transformat în „benzinărie”, așa cum făceau ei mișto de ruși? Ba da, fix asta înseamnă! SUA nu mai are de vânzare produse finite cu care să atragă. Cine naiba le mai cumpără hârșurile ălea de mașini aflate cu 5 generații tehnologice în urmă? Singura carte pe care mizează e AI-ul, dar și aici treburile stau aiurea.

În timp ce-n SUA AI-ul și automatizarea sunt dușmanul, deoarece vor afecta locurile de muncă, iar americanii înțeleg asta, mutându-se tot mai la stânga spectrului politic, în China AI-ul, robotizarea și automatizarea reprezintă soluția de luptă împotriva tendinței de îmbătrânire a populației. Ați înțeles ideea: ceea ce pentru occidentali și ciumă, pentru China e mumă. Așa se face că dezvoltarea domeniului e debordantă la chinezi. Și totul se face sub presiunea continuă a open source-ului. Chinezii publică tot, căutând dezvoltarea continuă prin sursă deschisă. Asta creează o și mai mare competitivitate, o continuă cursă a inovației. Și treburile nu se opresc doar la AI. Mai avem ceva în ecuația generală, anume polarizarea.

În timp ce-n Occident îmbogățirea țărilor a echivalat cu polarizarea socială, identificabilă prin dispariția clasei de mijloc și separarea majorității sărace aflate la limita sărăciei(sau dincolo de ea) de minoritatea ultrabogată, în China treburile au mers invers, îmbogățirea contribuind la scoaterea din sărăcie a chinezilor și o distribuție echilibrată a bogăției. Polarizarea conduce la distrugerea coeziunii sociale și la fenomene precum alegerea cretinului Mamdani(a nu se înțelege că alternativele la el ar fi fost strălucite). Iar distrugerea coeziunii se tranșează, de cele mai multe ori, prin războaie surde. Aici e un echilibru ciudat deoarece uniformizarea, la rândul ei, produce distorsiuni, care au ca efect lenevirea populației, lăsatul altuia să facă ce ai de făcut tu s.a.m.d. Din acest punct de vedere, conducerea chineză face o echilibristică extrem de complicată, care până acum i-a reușit.

N-am spus nimic despre Europa. De ce? Pentru că aici e moartea. PIB-ul comunitar este de aproximativ 18 trilioane, iar datoriile totale ale statelor membre sunt de 15 trilioane. Acestora trebuie să le adunăm datoriile Comisiei Europene, garantate de statele membre, care urmează să atingă 1 trilion. Ceea ce înseamnă că UE, la nivelul său, are o datorie publică de aproape 90%. Dacă veți privi comparativ cu SUA veți spune că e bine. Doar că UE nu e un organism coerent, iar o singură ieșire importantă din corpul său(de exemplu Germania) ar cauza o paralizie absolută. În plus, întregul PIB comunitar e constituit pe iluzii întrucât aici nu se mai produce mai nimic, creativitatea e sub nivelul mării, singurele chestii care contează fiind rahaturile ideologice. Ca să înțelegeți dinamica, vă voi da o statistică. La momentul constituirii Uniunii Europene, PIB-ul comunitar era puțin mai mare decât cel al SUA. Acum e cu 40% mai mic și asta în condițiile în care UE a mai atras membri, iar SUA nu a mers deloc grozav ca economie. Așadar, în timp ce SUA e pe panta gropii, UE e deja pe fundul ei și puțin îngropată.

Ce ne rezultă? O schimbare masivă se face continuu, sub ochii noștri. Probabil l-ați văzut pe Trump lingușindu-l pe Xi Jinping, la fel cum l-a lingușit pe Putin. Toate lingușelile sale erau menite îndeplinirii unei misiuni care ținea de secolul trecut, anume alierea cu SUA împotriva celeilalte părți. Doar că paradigmele trecutului au apus de mult. Uitați-vă la statisticile Chinei și cruciți-vă: într-un singur an facultățile Chinei produc mai mulți ingineri decât numărul de ingineri din SUA și UE la un loc! Huawei a instalat într-un an mai multe încărcătoare electrice decât există acum în Uniunea Europeană. Porturile chinezești procesează într-un trimestru mai multă marfă decât porturile europene alături de cele americane într-un an! Asta-i scara la care discutăm.

Tot nu vă e limpede care-i centrul de greutate al lumii? Paradigma se schimbă, din ce în ce mai rapid și din ce în ce mai sigur. Asta e clar, e vizibil cu ochiul liber. Trebuie doar să privești fără ochelari de cal. Spuneți adio imperiului trecutului și nu uitați că noi ne aflăm pe Titanic. Ceea ce înseamnă că ar fi bine să fim șobolani.

Cea mai mare lipsă

Văd tot felul de oameni plângându-se de diverse lipsuri. Ba că prețurile au crescut, ba că „așa nu se mai poate”, ba că e frustrant totul s.a.m.d. Stau să mă gândesc că prin anii 80 treburile erau mult mai complicate din toate punctele de vedere, dar oamenii erau mai vii decât acum. Tefeleii, când vor să demonstreze „superioritatea” societății cavsi-corupte din prezent, se apucă să enumere beneficiile materiale. Care, desigur, există, dar care au fost posibile și sub impulsul general al societății. Casele occidentalilor din anii 80 erau mult mai sărăcăcioase decât cele de acum. Așa se trăia atunci. Mă rog, totul e discutabil, dar pista e falsă. 

Ca idee, ceea ce văd este o tristețe generalizată, dublată de o nepăsare de-a dreptul maladivă. De ce se întâmplă așa? Ce anume nu e în regulă? Inclusiv cei care pretind că se simt bine în actualul regim sunt încrâncenați și loviți de o negură care li se citește pe față. Trăiesc într-o tensiune continuă. Uitați-vă la limbricul de Cristian Tudor Popescu exact ca la un etalon al încrâncenatului „protector” al societății actuale. Aflat probabil de mult în zona în care ar avea nevoie de tratament de specialitate, omul nostru nu mai are niciun control. Se face de rahat în văzul lumii, contrazice propriile idei cu o naturalețe specifică doar celor bolnavi de Alzheimer, aberează continuu repetând slogane obosite s.a.m.d. Și totuși, ce se întâmplă?

Există multiple cauze adânci. Cunoaștem existența unei parșive presiuni sociale perpetue, tirania unui stat din ce în ce mai intruziv și mai violent în intruzitivitatea sa, tensiunea generată de propagandă și, mai ales, disperarea celui care a căpătat rezistența la propagandă. Tipologiile umane care se află pe poziții diametral opuse în societățile similare celei în care trăim sunt două: cei cotropiți de propagandă, spălați pe creier și cei treziți, care au căpătat rezistența la propagandă. 

Spălarea pe creier este o tehnică simplă, care presupune repetarea de un număr suficient de ori a aceluiași mesaj, până când subiectul îl asimilează ca și cum ar fi al lui, ca și cum i-ar fi aparținut dintotdeauna. Pe asta se bazează propaganda comercială care, pentru a combate instaurarea aridității și a rezistenței la propagandă, reîmpachetează periodic mesajul în diverse forme. La nivelul societății spălarea pe creier este mult mai sofisticată, executându-se nu prin campanii publicitare, ci permanent prin intermediul mediei. De aceea este necesar un control asupra surselor de informare, fiecare țară având un organism similar CNA pentru a combate posibilitatea ca vreunul dintre soldați media să nu „cânte” diferit.

Problema cu spălarea pe creier apare abia după ce creierul este spălat de falsele valori incluse de societate. Acestea, fiind artificial incluse în individ, ajung la diverse conflicte cu valorile naturale ale acestuia. Chiar dacă o perioadă vechile valori „fac loc” noilor valori artificial introduse, conflictul se dezvoltă în zona inconștientă, se adâncește și, în funcție de gradul de conștientizare, apar diverse distorsiuni. Atunci când individul simte presiunea că „nu e bine să afirmi aia” își inhibă și mai mult valorile naturale, rezultând un teribil conflict în inconștient a cărei manifestare conștientă este boala psihică. Iată o cauză pentru care „s-a umplut lumea de nebuni”.

Nici cei care conștientizează conflictul și care capătă rezistența la propagandă, luându-și libertatea de a spune lucrurilor pe nume, nu au o soartă bună deoarece ei simt permanent presiunea socială, se simt hăituiți, văd că toți ochii sunt pe ei și trăiesc într-o permanentă stare de asediu. 

Ei bine, peste toate acestea vine o problemă care, probabil, și fără existența presiunii sociale ar fi devastat oamenii. Care e? Confortul! Știu că sună ciudat, de-a dreptul contraintuitiv, dar aici avem de-a face cu un fenomen adânc prin implicațiile sale. Cine naiba regretă perioada în care rufele se spălau de mână sau în care se strângea câte o chiuvetă de vase murdare pe care trebuia să le speli? Cine regretă aspiratul manual în dauna roboților care aspiră singuri sau mai dau și cu mop-ul? Cine regretă bătutul covoarelor, plugul cu cal sau mai știu eu ce alte activități de care aveai nevoie în trecut pentru a supraviețui? Aud tot mai des pe la țară că e imposibil să ții o vacă sau, și mai devastator, că „nu se merită”(sic!) să mai crești porc. Păi chiar așa, de ce să crești porc în condițiile în care mergi la magazin și-ți alegi ce bucată vrei, în ce cantitate vrei? Omul nici nu se mai gândește că acea carne pe care-o cumpără este, în realitate, un complex de pastile și chimicale sau că îl costă infinit mai mult decât dacă ar avea propriul porc. Nu contează, confortul face toți banii!

Și-aici ne confruntăm cu o reacție perversă. Ce se întâmplă când totul vine așa ușor? Să mergem puțin mai departe și să-i analizăm pe oamenii care se bucură la perspectiva(posibilă) în care roboții sprijiniți de AI vor lua toate job-urile, iar oamenii vor avea un venit garantat de stat, suficient pentru a-și satisface mofturile. Unii chiar se bucură de o asemenea perspectivă, fără să se întrebe ce anume vei face dimineața și ce-ți vei spune când te vei duce seara la culcare. Nu bănuiesc efectul deoarece ei, în disperarea actuală, cred că drumul spre fericire este atunci când ai „și mai mult confort”. De fapt de-aici începe marea problemă a vieții lor și, de ce să n-o spunem, inclusiv a vieții noastre. Care-i aceasta? Lipsa de sens.

Cu toate că pare lipsit de importanță, sensul este cel care ne face să trăim, să luăm viața în piept și, automat, să avem satisfacția. Sensul mărunt, acela de a construi ceva, este speculat de corporații precum Ikea care se bazează strict pe faptul că-ți asamblezi singur mobila, făcându-te să crezi că „ai făcut-o tu”. Însă nu acesta e sensul care-i lipsește omului!

Sensul apare din confruntare - din efortul de a depăși un obstacol, de a suporta o tensiune, de a transforma haosul în ordine. Când confortul elimină fricțiunea, elimină și contextul în care sensul se formează. Există o explicație științifică pe care n-o îmbrățișez întrutotul: dacă totul este ușor (muncă fără provocare, hrană la un click distanță, distracție instantanee), sistemul dopaminic nu mai asociază efortul cu satisfacția. Rezultă astfel o stare de platitudine psihică, în care nimic nu merită atenția deplină.

Din punct de vedere neurologic, confortul modern (tehnologic, economic, emoțional) scurtcircuitează sistemul de recompensă. Mecanismul e simplu. Când totul e accesibil imediat, dopamina se eliberează fără „cost”, dar și fără durată. Fără întârzierea recompensei nu se mai formează sensul, care necesită o poveste, o cauzalitate, un „de ce”. Astfel creierul devine hiperstimulat și hipomotivat: excitabil, dar fără direcție. 

Există însă o dimensiune socială a fenomenului, care nu trebuie ignorată. Societățile contemporane asigură un hiperconfort, fiind caracterizate de câteva elemente de care ne lovim zilnic. Absența luptei pentru supraviețuire  generează pierderea solidarității și a rolurilor clare. Inflația de opțiuni face ca orice alegere să pară arbitrară și astfel libertatea absolută să devină paralizantă. Consumismul și hedonismul înlocuiesc sensul real cu o distracție constantă, care nu mai are memorie sau miză, devenind debilizantă. Individualismul radical dizolvă comunitatea, care, în esență, este principalul generator de sens. Astfel ia naștere o maladie colectivă a vidului: oamenii trăiesc confortabil, dar nu știu pentru ce.

Avem, iată, dimensiunea materială a lipsei de sens care o generează implicit pe cea spirituală. Confortul funcționează ca un anestezic al conștiinței, eliminând durerea, dar și profunzimea. Când nu mai ești nevoit să lupți, să suferi, să înduri, nu mai ești chemat să-ți formulezi un „de ce”. Astfel sensul se atrofiază exact ca un mușchi nefolosit. Iar a-ți căuta dimensiunea spirituală e imposibil într-un astfel de setup. 

Și-acum să alăturăm problemele identificate. Pe de-o parte avem presiunea tiranică a societății, a sistemului, care ne agresează permanent și apoi avem imensa problemă a lipsei de sens generate de confort. Iată un cocktail de-a dreptul toxic, pătruns în fiecare și care se citește pe fața oricui. Indiferent în ce direcție te-ai uita vezi același lucru: o tristețe paradoxală nu doar pentru privitor, ci și pentru „proprietarul” tristeții, cel care se simte trist și nu e capabil să înțeleagă de ce. 

Desigur, am decriptat mecanismul, dar, dincolo de decriptare esențial e să înțelegem ce anume se poate face pentru a ne vindeca de maladia care ne-a lovit și care, fără doar și poate, este cea mai mare problemă a noastră, ca indivizi. Cum faci să ieși din cercul fatidic care ne-a transformat din oameni liberi în prizonieri? Culmea, nu e greu, dar trebuie mers cumva „din spate în față”. Atacarea presiunii sociale, dincolo de greutatea pe care o implică, nu rezolvă cealaltă problemă, care atârnă precum pietrele de moară. Chiar dacă ai reuși să învingi sistemul, n-ai cum să-ți învingi propriul dușman, cel intern, care îți cauzează lipsa de sens. Astfel încât direcția logică este ca, în primul rând, să combatem lipsa de sens, putând lesne apoi să ne ocupăm la un alt mod de presiunea societății.

Deci ce ar trebui făcut? Probabil vă sperie deoarece vă așteptați să vă spun că soluția ar fi îndepărtarea confortului. Nu, nu-i asta, stați liniștiți! Așa cum am spus în mai multe rânduri, soluția nu constă niciodată în întoarcerea în timp deoarece aceasta nu este posibilă. Chiar dacă ți-ai propune să te întorci voluntar la practicile anterioare, drumul nu e, paradoxal, cel mai scurt, ci, din contră, cel mai lung și cel mai periculos. 

Soluția e mult mai la îndemâna oricui. Și, culmea, aproape banal de simplă: este vorba de reintroducerea voluntară a fricțiunii, a acelei fricțiuni care să ne facă să avem o provocare, să avem o luptă, pe care să ne-o asumăm. Și cam ce-ar însemna asta? - mă veți întreba. Pur și simplu, ceea ce spun de-atâta amar de vreme, anume să faci ceva!

Nu, nu e  vorba de serviciul pe care-l urăști(și e rău că ești în situația asta, care, cel mai probabil, e și una dintre cauzele lipsei tale de sens)! Să scoatem serviciul din ecuație deoarece, cel mai probabil acesta este cel care-ți adâncește angoasa. A face ceva înseamnă a-ți asuma un proiect. Asumă-ți pentru început să slăbești(dacă e nevoie), să faci mișcare, să cauți mâncare sănătoasă s.am.d. Chestii simple, pe care le tot ocolești și de care speri să ai timp într-un viitor. Ia unul dintre acele proiecte mici pe care le tot arunci peste timp și FĂ-L ACUM! Nu te aștepta la minuni, e abia începutul. Treptat, pe măsură ce vei continua SĂ FACI vei vedea că mintea ți se va ilumina, iar spectrul lipsei de sens se va îndepărta de tine. Abia acum vei începe treptat să revii la suprafață și vei avea o bază inclusiv pentru a-ți găsi acel sens spiritual pe care, din subteranul în care te aflai, nu aveai cum să-l vezi. Cu totul altfel îți vor apărea tote cele ce te înconjoară. Vei înțelege mai mult și, cu siguranță, vei avea capacitatea de a înfrunta de pe o poziție de superioritate presiunea tiranică a societății. 

Atât pentru azi, dar nu atât pentru voi. Voi trebuie să începeți acum să vă combateți lipsa de sens. E simplu, de ce să amâni? Apucă-te și mulțumește-mi când simți că ai ieșit la suprafață. Succes!

Cum se „investește” în industria românească de apărare

Praful de pușcă este produs în România încă din Evul Mediu, țara noastră având o largă tradiție. Producem praf de pușcă înaintea multor țări europene, începând undeva din secolul al XIV-lea. În vremea în care nemții și-au inventat o legendă cu descoperirea prafului de pușcă de către un călugăr, aici „prăfăriile” lucrau din plin. După Unirea Principatelor, printr-un decret din 1861 dat de Alexandru Ioan Cuza, ia naștere baza industrială de producere a prafului de pușcă prin înființarea Fabricii de Pulbere de la Dudești. Astfel, organizării anterioare bazată pe mici „prăfării” îi ia locul un complex industrial major care a statutat trecerea Regatului într-o nouă epocă. 

Ca să înțelegeți cât de mare este tradiția fabricării prafului de pușcă pe teritoriul României, vă voi mai spune doar un element de fapt divers: rețeta originală a cârnaților de Burdujeni, de acum mai bine de 120 de ani, conține o cantitate infimă de silitră(azotat de potasiu, un ingredient cheie în praful de pușcă). Adăugarea sa s-a făcut pentru conservare și culoare. 

În vremea lui Ceaușescu industria de apărare duduia, constituindu-se într-un furnizor major pe piața mondială de armament. Însă, după Revoluție, întreg complexul industrial a intrat în paragină. Motivul? Prostul management și interesele ocupantului extern. Ar trebui să știți că fabricarea prafului de pușcă nu e ceva complicat. Probabil realizați asta. Dar hai să înțelegem, pe scurt, cam care sunt etapele.

În principal, compoziția e un amestec de trei ingrediente: salpetrul(azotatul de potasiu), cărbunele din lemn moale(salcie, tei) și sulful. Performanța prafului de pușcă este dată de gradul de purificare al salpetrului și al sulfului, precum și de prepararea cărbunelui. După purificare cele trei componente se amestecă în proporții precise, în funcție de rețetă, în două etape: prima dată mecanic, cu ajutorul unor tamburi rotativi, după care întreg amestecul este umezit(pentru a se reduce riscul de aprindere) și măcinat sub presiune pentru a forța moleculele amestecului să se întrepătrundă. Așa se naște praful de pușcă. Un procedeu rămas neschimbat de secole. 

Puteți lesne înțelege că avem de-a face cu un proces simplu, pentru care există suficient know how local. Doar că, ce să vezi? În loc ca industria autohtonă să reia producție, întrucât are baza materială suficientă pentru un astfel de proces industrial, auzim că vine „investitorul strategic” Rheinmetall care ne anunță că va construi aici „cea mai modernă fabrică de pulberi din lume”. Măi să fie, tocmai ce ne-am trezit cu nemții investitori strategici în domeniul ăsta pe care-l stăpânim de secole! Nu trebuie să negăm cunoștințele extinse ale Germaniei în domeniu, dar pulberile deja nu mai înseamnă mare lucru din punct de vedere al inovației. 

OK, până la urmă am putea crede că e în regulă, doar că treburile par de-a dreptul sulfuroase și, ca să fie treaba treabă, sunt parafate de clauze secretizate. Prin contractul semnat la inițiativa USR(I), Rheinmetall pune mâna pe 51% din acțiunile viitoarei fabrici de producție a pulberilor, în condițiile în care nu este deloc clar dacă va aduce vreun sfanț din investiția de 500 milioane EUR. Este foarte posibil să se spună că Rhenmetall vine cu know how-ul în timp ce proștii de români cu restul, adică bani și personal calificat. Tare, nu-i așa? O nouă țeapă adâncă, prin intermediul căreia brava armată autohtonă aruncă în aer industria militară de-aici, privatizând-o în cel mai păgubos mod posibil.

Ceea ce am văzut cu Rheinmetall este însă doar începutul întrucât, în cazul în care nu v-ați prins, România a devenit El Dorado-ul european al producției de arme. Așa-i că nici nu știați? Hai să vedeți schema. Degeneratul Rutte vine azi la București cu peste 300 de producători de armament. Ca să-ți vină un astfel de roi de muște, e clar că e vorba de-un mare rahat care duhnește, astfel încât a stârnit un asemenea interes. Dar care să fie? 

În cazul în care nu știați, România are a doua cea mai mare alocare din programul european de înarmare SAFE. Cea mai mare alocare o are Polonia, care însă are o producție de tehnică militară consistentă și, prin acest program, intenționează să și-o întărească. România însă e zero în domeniul industriei militare, dar are alocări mai mari decât Franța sau Italia. Să vă mai spun că țări precum Germania și Spania nu au solicitat niciun sfanț în acest program? De ce oare?

SAFE este un program care facilitează ÎMPRUMUTURI pentru dezvoltarea industriei de apărare. Așadar, România și-a luat angajamentul de a se împrumuta peste 16 miliarde de EUR pentru investiții în domeniul apărării. Asta e mai rău decât ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Doar că, din ceea ce se vede, bravul Guvern de trădători al României merge chiar mai sus cu ticăloșia, inventând o suveică deosebit de păguboasă: statul se împrumută sume fabuloase pentru a încheia parteneriate mixte în care, de facto, industria militară a țării este privatizată pe banii României, întrucât în societățile mixte au controlul partenerii externi. Care parteneri, în plus, par că nici nu bagă mare lucru de bani. Înțelegeți de ce dau buzna muștele occidentale la rahatul românesc?

Și uite-așa aveți și imaginea clară a programului SAFE. De ce nu ia Germania niciun împrumut pentru acest program? Pentru că iau proștii din România împrumutul, iar de profitat profită ploșnițele germane. 

Pare că „invenția” privind privatizarea pe un dolar a fost înlocuită de neo-invenția uSR(I)-stă de privatizare pe mulți bani, dar dați de statul român. Nu-i frumos să fii prostul lumii? Mai ales în condițiile în care datoria publică e deja nesustenabilă. România se află lansată pe o pantă dezastruoasă, deschisă de ticălosul băsescu, cel care, ca un veritabil instrument al finanței internaționale, a crescut primul datoria României de la câteva procente la 25% din PIB. A fost o lovitură inițială care a provocat apoi o acumulare din ce în ce mai accelerată de datorie, pe fondul unor performanțe economice discutabile, bazate strict pe consum. Iată-ne acum aproape de momentul în care se trage clopotul pentru ultima dată: în loc să calmăm dependența de credit, ne afundăm și mai rapid în datorii, așa cum drogatul nu se lasă până nu ajunge la sevraj. Asta-i România, luați cu lingurița!

Revoluția analogică

„Domeniul analogic a fost lăsat în urmă de digital, dar vă spun că nu și-a spus ultimul cuvânt, iar limitele sale, pur și simplu, nu există! Analogicul este o iterație lăsată neterminată din punct de vedere tehnologic și care e preluată de ruși din mers”. Este un citat dintr-un articol de-al meu scris în august, 2024(vezi aici: Din nou despre marea separare tehnologică).

Cine e Sistemul și cine sunt EI?

Vorbim despre SISTEM și ne imaginăm tenebre, agenți secreți care mișună într-o semi-obscuritate conspirând împotriva noastră. Avem impresia că sistemul este compus din super-oameni, indivizi înzestrați cu puteri fabuloase, intangibili și atât de puternici încât n-ai ce altceva să faci decât să te ofilești, frustrat de neputința care te domină. Ce este totuși acest SISTEM infernal care ne conduce și, mai ales, cine sunt EI, componenții, dar și cei care manipulează?

Uite americanii/ Nu-s americanii

Prin societatea noastră civilă este o fâțâială demnă de milă. Care mai de care iese în față, bătându-se cu pumnu-n piept cum că „el știa de câteva luni”. Măi, să fie! Așadar, iaca, doar eu sunt ăla care a aflat atunci când scriau ucrainenii despre subiect. În rest, în stânga și-n dreapta, doar oameni informați! Asta e, o înhățăm și pe-asta, doar știm bine că „după război mulți viteji se-arată”. Doar că partea interesantă abia acum urmează și pe asta n-o înțelege mai nimeni.

Joaca de-a mandatul și infernalul sistem de represiune de la noi

Aflu stupefiat că ICCJ a eliberat 2843 de mandate de ascultare pe „securitate națională” doar din ziua primului tur al alegerilor anulate și până la trimiterea abuzivă în judecată a lui Georgescu. Poate că nu vi se pare mult, dar 2843 de mandate echivalează cu aproape 60 000 de persoane urmărite și asta doar în București! Este ceva absolut înfiorător care face ca fosta Securitate să pară doar o biată jucărie față de sistemul represiv pus la cale de puterea „pro-ioropiană” din România.