În articolul trecut v-am vorbit despre mecanismul mental care ne blochează ca popor. „Lumina vine de la Răsărit” e un slogan la fel de aberant ca și cel de azi care pretinde că „lumina vine de la Apus”. Cu diferența că cel de azi este penibil inclusiv din punct de vedere logic. Nu mai vorbesc de realitatea obiectivă care se vede de la o poștă.
Aș vrea să insist azi pe cealaltă față a monedei în ceea ce privește caracteristicile noastre. Într-adevăr avem, din punct de vedere mental, un mecanism blocant. Însă acesta nu anulează celelalte caracteristici ale noastre. Prostia sa de a crede că străinul e mai bun, mai deștept, mai „evoluat”(și asta indiferent cât de cretin ar fi), e asemeni unui laț în care ne aruncăm de bunăvoie. Trădarea și corupția, de asemenea. Iar slugărnicia este devastatoare. Însă aceste caracteristici, într-o măsură sau alta, le găsim și la alții. Fiecare popor are împlântat în mentalul său cioburi din „darurile” Pandorei. Iar din certitudinea afirmației anterioare ar trebui să putem trage rapid concluzia că întreaga noastră credință cu „superioritatea străină” nu are nici cel mai mic suport logic.
De altfel e ceea ce constată românii care pleacă din țară. „Mamă, ce proști sunt ăștia!”, „Doamne, cât de puturoși sunt!” s.a.m.d. - fac parte dintre primele perplexități ale emigrantului. Când ajung să constate că, de multe ori, condițiile locative de-acolo sunt cu cel puțin zeci de ani în urma celor de-aici, din nou izbucnește mirarea. La primul tremurat de frig în Italia, Franța, Elveția pe motiv că „iarna nu ne e frig”, se rupe vraja. Nu mai vorbesc de sistemul de sănătate. Când românii din Anglea(sic)! au probleme, dau fuga în țară să și le rezolve pentru că în haznaua aia insulară sistemul sanitar e o glumă cu iz macabru.
Dacă analizăm cealaltă parte a sufletului românesc, vom constata elemente absolut fascinante, care ne fac să ne luminăm. Românul are o teribilă capacitate de sinteză, de distilare a conceptelor cu care ia contact și de adaptare a lor. Are o capacitate extraordinară de a ieși din impas și o explozie teribilă în momentele critice, atunci când efectiv nu-i mai poate sta nimic în cale. Chiar și când e distrus, românul își revine rapid, se repune pe picioare și renaște. Spre disperarea dușmanilor săi.
Ceea ce ne caracterizează într-un mod absolut remarcabil este adaptabilitatea. Aici suntem campioni, luptând de la egal la egal cu evreii. Care, trebuie să recunoaștem, ne doboară în ceea ce privește capacitățile lingvistice și cele de „pozare ca nativ”. Însă asta nu ne declasează deoarece sunt moduri diferite de adaptare. Evreul se adaptează într-un mod cameleonic, el chiar reușind să pară localnic oriunde în lume. Vorbește limba impecabil, așa cum puțini nativi reușesc, se comportă ca un localnic și știe obiceiurile mai bine decât nativii. Chiar dacă în sufletul său rămâne evreu, la exterior nu-l deosebești de cei de-acolo. Românul are o adaptabilitate diferită. Înțelege totul perfect, dar își păstrează un strat de personalitate distinctă, ca un semn al său. Uneori nu vorbește perfect(chiar dacă nu are un accent pregnant), nu dă atenția obligatoriu obiceiurilor locale, dar știe exact să se comporte perfect adaptat acolo unde trebuie, păstrându-și sufletul românesc pe care și-l afișează, și-l ține la lumină. Și asta natural, fără să facă vreun efort.
Culmea, adaptabilitatea nu se manifestă doar în străinătate, ci și aici. Străinii care ajung într-o comunitate românească simt un soi de empatie cum nu găsesc nicăieri în altă parte, iar empatia vine tocmai din adaptabilitatea noastră naturală. Iată de ce unii veniți de aiurea ajung să se simtă aici mai bine decât acasă. În acest fel neinvaziv românul a reușit fără efort să naturalizeze inclusiv invadatorii. Nu impunând, ci „făcând schimb” cu cei cu care a luat contact, sintetizându-le obiciurile și adaptându-le. Inclusiv la intern vedem fenomenul: ardeleanul, cu toate că-l bârfește pe muntean peste tot, se simte bine „la sudiști”. Reciproca, de asemenea, e adevărată. Olteanul și moldoveanul ai zice că-s ca șoarecele cu pisica, dar să-i vezi când dau unul de celălalt pe teritoriul vreunuia dintre ei. Te uimește cât de natural se-ntind la un zaibăr sau un „hinișor” de parcă-s născuți din aceeași mamă.
Nu-l poți încurca pe român nici dacă-i schimbi regulile, nici dacă încerci să-l blochezi. Mereu va găsi o cale de ieșire din impas. Culmea, așa cum suntem, ne completăm de minune: repezeala determinată a olteanului e domolită și consolidată de calmul și atenția la detalii a ardeleanului, la final venind îndrăzneala și stăruința moldoveanului.
De ce spun toate acestea? Pentru a se înțelege că, din punct de vedere al perspectivelor, nu stăm rău. Suntem asemeni unui atlet extrem de dotat, dar care, dintr-o credință tâmpită, și-a tras căștile pe urechi și șapca peste ochi astfel încât nici nu prea aude când s-a dat startul și nici nu vede bine când aleargă. Mai mult, confundă performanța cu a a alerga în direcția în care aleargă cel din fața lui, fără a îndrăzni să-l depășească deoarece astfel „și-ar pierde busola”.
De fapt unde e problema românului? În conștientizare, în înțelegerea hărții. Dacă i se arată limpede care-i lumea, care-s interesele, care-s forțele de pe tabla de șah și ce anume trebuie să facă, va găsi cu siguranță rezolvarea. Problema românului cea mai gravă nu e aceea că nu poate găsi soluția, ci faptul că i se dau datele greșite. Astfel, pornind de la ipoteze eronate, ajunge să ruleze precum o rață beată, fără o direcție precisă, ca un automat blocat într-o buclă absurdă. Iar, acest du-te-vino aberant în care își desfășoară viața se transformă și într-o teribilă frustrare deoarece, pe baza datelor care i-au fost date, n-are cum să învingă. Revin la exemplul cu atletul: dacă lui i-a fost implantat în minte că trebuie să alerge în spatele cuiva, e limpede că niciodată nu va câștiga vreo cursă, chiar dacă din punct de vedere fizic și al antrenamentului e impecabil.
Iată de ce românii care reușesc o fac doar atunci când sparg „blocajul mental”, înfrângându-și sclavagismul care le-a fost implementat. Chiar dacă inițial „încălcarea regulilor” mentale care ne blochează ne pare un păcat capital, imediat vine iluminarea. Și-abia atunci își spune românul ca pentru sine: „Doamne, cât de prost am fost!”.
Iată de ce vă spun că acum suntem în singurul moment al istoriei în care putem face mișcarea. Nu glumesc. Unii vor spune că aberez văzând ceea ce se petrece pe scena noastră politică: un diliu la vârful statului și un guvern de netoți care ia locul unui guvern de imbecili. Un infernal zgomot al nimicului care ne asurzește și care ne duce la disperare. Însă, dincolo de toate aceste dezastre ești tu, cel care citește rândurile de față. Știu că pare exagerat și contraintuitiv, dar tu trebuie să faci schimbarea!
Rupe-ți lanțurile, îndrăznește să gândești cu capul tău înfrângând regulile. Nu, ăla care ți-e șef nu-i obligatoriu mai deștept decât tine! Și, într-un mod absolut evident, ăla care se învârte în politică îți garantez că e infinit mai prost decât tine(dar mult mai ticălos!). E un prost care n-are habar decât de cum să mănânce rahat. În plus, indiferent pe ce poziție l-ai vedea, ăla aflat în funcție de conducere în aparatul statului este, în realitate, arendașul pus de străin să te jefuiască. De ce face străinul asta? Nu pentru că ar avea vreo problemă cu tine ci, pentru simplul motiv că-i e foame, iar tu ești prost. Când te deștepți se schimbă abordarea. Chiar dacă inițial se va burzului, când va vedea că se află în fața unui animal de aceeași factură își va revizui atitudinea și te va trata de la egal la egal. Sau el va deveni inferiorul tău!
Spun de fiecare dată chestiunea asta: lumea e o junglă în care ierbivorele sunt proștii, iar carnivorele deștepții. Ieși din mentalitatea ierbivoră, înțelege că NU AI NEVOIE DE ȘEF. E adevărat, pentru a face pasul către tagma carnivoră ai nevoie să înțelegi în ce constă procesul de a fi șef. Ai nevoie să știi cum să-ți dozezi efortul, când să ataci și când să te prefaci că n-ai văzut nimic și multe alte asemenea. Chestiunile nu sunt complicate, care vor ajunge să țină de instinct. Însă ele devin infernal de grele, imposibile, atunci când porți în suflet „idealul de a fi slugă”.
Nu există altă șansă de a transforma România decât prin înfrângerea complexului istoric pe care fiecare îl poartă în el. Scoate-ți hainele de slugă de pe tine și aruncă-le la gunoi! Ăsta e singurul program de țară care ne poate face să renaștem. E programul prin care tu, ca individ, devii fără limite. Și prin care ajungă să cunoști instantaneu binefacerile de a te elibera. Indiferent de categoria socială căreia îi aparții, indiferent de vârstă, indiferent de orice!
Pun punct, dar te implor să nu te oprești în momentul în care eu am epuizat cuvintele. Revezi articolul anterior, înțelege unde ești blocat și aruncă sluga, aruncă iobagul din tine la gunoi! E primul pas pe care trebuie să-l faci. Înțelege că regula aia pe care o crezi imuabilă e un complex istoric pe care trebuie să-l spargi. Fă-o și-ți promit că te voi sprijini în continuare să înțelegi că NU EXISTĂ LIMITE! Voi continua să-ți arăt harta, iar tu o vei înțelege din ce în ce mai bine.
Aruncă iobagul din tine și uită-te spre lumină! Lumina care ți-a fost interzisă va fi toată a ta!
