向东行，少年！

De mai multă vreme vorbesc despre sfârșitul SUA, iar mulți mă acuză de partizanat sau de idei aruncate gratuit. Cei care mă citesc de mai mult timp știu bine că nu fac afirmații gratuite, iar de bazat mă baze întotdeauna pe elemente solide. Cum tot vorbesc despre „moartea Americii”, m-am gândit ca e momentul să vă ofer o privire ceva mai adâncă asupra fenomenului, pentru a înțelege exact de ce acesta este unul de care SUA, pur și simplu, nu poate scăpa. 

Pentru a înțelege exact la ce mă refer o să încep cu o chestiune simplă, care ține de viața noastră. Un elemnt pe care îl trăim și îl înțelegem cumva intuitiv: ciclul. Trăim o viață ciclică. Indiferent ce-am vrea să facem, avem parte de un răsărit și un apus, care se repetă fără nicio discuție. Indiferent cum și unde am trăi, avem o ciclicitate a anotimpurilor, avem o ciclicitate astronomică s.a.m.d. Totul în jurul nostru se petrece în cadrul unor cicluri. Poate părea banal sau chiar aberant de simplu, dar e realitatea. Indiferent dacă pare că evoluăm sau involuăm, fenomenul este parte a unui ciclu, pe care, dacă îl înțelegem, putem foarte bine să intuim ceea ce urmează. De ce întâmplă așa? Nu o să dau explicații pompoase, voi spune doar că „e în firea lucrurilor”.

Să revenim acum la „secolului american”. De ce e el la final? Nu pentru că așa prorocește Diaconu, ci pentru că avem de-a face cu un ciclu lung, denumit „ciclul hegemonic”, identificat și teorteizat de sociologul Giovanni Arrighi și de politologul George Modelski. Ciclurile hegemonice durează aproximativ 100 de ani și s-au tot manifestat cât se poate de clar pentru a demonstra că „așa merg lucrurile”.

Arrighi arată limpede și logic modul în care istoria capitalismului occidental este marcată de „cicluri sistemice de acumulare”. Fiecare ciclu durează aproximativ 100-150 de ani și urmează o structură identică: expansiunea materială(comerț și producție) urmată de expansiunea financiară(speculații și datorii), care semnalează toamna imperiului. Vi se pare suficient de intuitiv? Dar să vă dau și câteva exemple pentru a înțelege mai bine fenomenul.

Între 1450 și 1590, Genova și Spania au condus ceea ce numim „Era Explorării”. Finanțele genoveze și puterea militară spaniolă au dominat din plin perioada menționată. Între 1590 și 1790 am avut manifestarea plenară a dominației olandeze, prin controlul rutelor și dezvoltarea lumii bursiere care, de altfel, a dus la excesul de financiarizare care a pus capăt „Secolului Olandez”. Astfel își face loc Imperiului Britanic(1790 - 1914). Marea Britanie a venit cu Revoluția Industrială și Pax Britannica. Doar că a fost spulberată de ascensiunea Imperiului Hegemonic American, care s-a bazat pe producția standardizată de masă, supremația dolarului și Pax Americana. Este, cred, limpede pentru oricine că SUA beneficiază de același cadru strâmt care ne spune că dominația sa a luat sfârșit. 

Doar că ceea ce am povestit aici este doar parte a unui ciclu mai lung, de aproximativ 500 de ani, ceea ce numim „Big History”. De aceea acum, la finalul secolului american, constatăm că „ceva ne dă cu virgulă”. Parcă nu mai sunt condițiile de la apusul imperiilor anterioare. Atunci era cât se poate de clar că urmează altul, iar acel altul se vedea. Acum?

Unii spun fără să sufle ... China. Și totul fix așa pare. Doar că avem de-a face cu ceva mai mult de atât. De ce? Pentru că actualul ciclu hegemonic încheie și un ciclu „Big History” de 500 de ani. Ce-i cu aceste cicluri? Sunt cicluri profunde care nu doar schimbă imperiul hegemonic al momentului, ci mută centrul de greutate al lumii! Așadar, preluarea frâielor de către China nu este doar o schimbare de macaz, ci este ceva mult mai profund, anume moartea Occidentului. Apusul secolului american nu marchează doar schimbarea hegemonului actual, ci schimbarea centrului de greutate al lumii. Ceea ce se petrecea până acum în Vest, urmează să se petreacă în Est deoarece de-acolo începe să radieze noua gravitație a lumii!

Iată elementul de care trebuie să țineți cont. Ciclul își urmează cursul, iar puterile se aliniază și ele. Occidentul a murit! Asta e realitatea, e un fapt istoric pe care urmașii noștri îl vor percepe la fel de firesc cum noi percepem acum distrugerea Imperiului Roman. Nu mai e niciun dubiu, vremea Occidentului s-a dus! Așa cum un om ajuns la o vârstă venerabilă nu mai are altceva de făcut decât să-și aștepte sfârșitul, la fel e și cu Occidentul. 

E un articol pentru cei mai tineri, care acum își pot vedea visul cu ochii dacă știu în ce corabie să sară. Poți să urci pe un Titanic strălucitor, mwergând spre Vest și care te va duce pe fundul Oceanului sau poți să iei o corvetă care nu arată grozav, dar care merge în direcție opusă și va sfârși călătoria pe un alt tărâm, transformându-se în timp ce merge spre destinație într-o o mașinărie de-a dreptul SF, pe care, cu ochii de acum, nu ai cum să o distingi. Dar, dacă vei fi parte a ei, toate schimbările vor fi firești pentru tine. Iată de ce, cu cuvintele de-acum ți-aș spune „Go East, young man!”. Însă, ca să capete greutate, îndemnul trebuie să fie „Xiàng dōng xíng, shàonián!” adică, pur și simplu, 向东行，少年！Cu toate că înseamnă același lucru, e altceva

SUA e deja în groapă

De la Islamabad, iranienii au plecat relaxați. Un membru al delegației lor a declarat că e vorba de o primă rundă de negocieri, că nu se așteptau să se ajungă la un consens din prima, dar că discuțiile vor continua. De partea cealaltă, Vance a fost bombastic, de parcă urma să se dărâme lumea. A anunțat pe un un ton ultimativ că „s-au făcut toate eforturile”, iar consecința faptului că iranienii nu au semnat diktatul va fi distrugerea lot totală. Imediat, Trump a anunțat blocada Strâmtorii Ormuz. 

Luna de miere a durat o noapte

Péter Magyar, tefeleul dement ales în Ungaria, a avut parte de o noapte fabuloasă, în care s-au aruncat cu belșug ultimii bani rămași din campania electorală. Lumea a dansat pe străzi de parcă scăpaseră de Ceaușescu. Însă, asemeni tuturor celor care se trezesc din beție, ungurii constată cu stupoare că nu s-a schimbat mare lucru. Practic, viața lor e identică. Nu curge miere pe străzile Budapestei, nu se dau alimente gratis, iar prețurile carburanților încep să crească. Deh, ghinion!

Ungaria cântecului de sirenă

Orban a pierdut în fața unui deviant promovat impecabil de UE și de toate forțele progresiste ale lumii. E adevărat că nicicând un politician maghiar nu a beneficiat de atâta „investiție”, de atâtea fonduri îndreptate către presă și propagandă, așa cum a beneficiat Péter Magyar. Păduchelnița de oengeuri progresiste s-a trezit într-o ploaie de fonduri, astfel încât isterizarea a fost una absolută. Dar, dincolo de toate acestea, au fost ungurii. O spun încă de la început ca să nu existe dubii: ei sunt principalii vinovați pentru ceea ce urmează să li se întâmple! Și aș vrea să fie conștienți de asta.

 

Hristos a înviat!

Ungaria - câteva repere

Când a venit la putere în 2010, Viktor Orban a preluat o țară în dezastru. Cu 80% datorie și cu FMI-ul la Budapesta pentru a-i „restructura” finanțele, Ungaria era, din punct de vedere practic, o țară care capitula. Toți credeau că „accidentul Orban” va fi unul de scurtă durată, care va arăta ungurilor că nu există altă șansă decât corsetul strâmt al UE, dirijat de la Bruxelles și, mai ales, sărăcia. 

Iată-ne în prezent. Ungaria are o datorie publică de 74% din PIB. E mult, e puțin? Teoretic scăderea de doar 6 procente în atâta timp arată o băltire. Doar că aceasta e efectul celei mai mari greșeli politice a lui Viktor Orban: Pandemia. Înainte de pandemie Ungaria ajunsese la o datorie publică de 66% din PIB. Practic o poziție excelentă, care demonstra clar viabilitatea modelului economic al lui Orban. Din păcate, ca mulți alții, Orban a  picat în capcana falselor narațiuni și a sărit gradul de îndatorare al țării cu 8% din PIB. Prostia se plătește. Dacă în loc să ia măsuri aberante și-ar fi canalizat acei 8% către investiții și continuarea activității economice - nu către cheltuielile aberante de materiale medicale și tratamente  inutile - probabil că acum Ungaria și-ar fi dublat din nou PIB-ul, iar procentul datoriei publice ar fi fost pe la 30%. Mă rog, nu putem garanta că Orban ar mai fi fost în viață, doar știm bine ce au pățit contestatarii narațiunii pandemice.

Însă trebuie reținut că efectele pe care le vedem acum în economia Ungariei sunt strict generate de pandemie. E drept că Orban nu a mai picat și în capcana narațiunii ucrainene. Dacă ar fi făcut-o, acum ar fi avut capul pe tocător. Dar ceea ce e clar este că are de tras tare pentru eroarea pe care a făcut-o în Pandemie. Inclusiv în actualele alegeri!

Ceea ce uită toți Analiștii lu' Pește atunci când spun că „Ungaria o duce greu” este realitatea de la fața locului. Ungaria, în esență, este o țară săracă, fără perspective. Ungurii nu au resurse naturale, nu au ieșire la mare, astfel încât sunt prinși într-o „chingă continentală” care-i obligă să joace așa cum li se cântă. Când nu ai nici resurse naturale pe care să le exploatezi, când nu ai un relief ofertant, ce-ți rămâne de făcut? Ei bine, aici a jucat Orban genial, executând un impecabil balet între marile puteri. Orban e prieten cu Trump, cu Putin și ci Xi, în același timp, fără ca vreunul dintre ei să se supere. Putin i-a făcut reactorul nuclear cu o finanțare mai mult decât generoasă. Acum Orban vinde energie electrică României. Aveți idee ce am spus aici? România, care era un colos energetic, care dacă și-ar fi păstrat facilitățile de producție ar fi avut energie electrică la prețuri insignifiante, cumpără acum energie din Ungaria. În afacerea asta cineva e prost, iar ăla nu e ungurul. Care e diferența? Simplă: proștii merg după schemele trasate de UE, în timp ce Orban se comportă așa cum ar trebui să se comporte orice lider cu creier în cap, adică trece totul prin filtrul interesului național. 

Să vă mai spun ceva ce nu știți: toate importurile de mașini din China se fac prin Ungaria. În scurt timp, mașina BYD după care vei fi înnebunit o vei cumpăra ... din Ungaria. Pentru că acolo se va produce! Orban înțelege că Uniunea Europeană nu e veșnică și că, dacă se destramă, trebuie să ai alternative. Iar el, spre deosebire de noi, le are! De asemenea, mai știe și că nu trebuie să stai și să pupi mâna Bruxelles-ului întrucât ajungi în sapă de lemn, așa cum a ajuns România.

Articolul de față vine ca o reacție la comentariile primite ieri. Vă atrag atenția că România, care are o grămadă de resurse naturale și care e efectiv cotropită de corupția albă(cea impusă de Bruxelles), mai are puțin și ajunge la gradul de îndatorare al Ungariei. Diferențele însă sunt infinite deoarece România ajunge acolo din epuizare, în timp ce Ungaria ne va egala scăzându-și datoria, adică mergând pe o traiectorie inversă! 

Pe vremea comunismului, pacea socială a fost întreținută de János Kádár prin intermediul împrumuturilor. De aceea, în timp ce noi porneam cu datorie externă zero(dar cu o teribilă foame ca afect al restricțiilor anilor 80), Ungaria avea o datorie de 66% din PIB, în monedă străină. Au trecut prin criza anilor 90, când ajunseseră la o datorie de 90% din PIB și când, în 1995 au trebuit să suporte infamul „Pachet Bokros”. Apoi a urmat tangoul cu UE și o aparentă stabilizare, urmată de dezastrul pe care l-a moștenit Orban. 

În mare, cam asta e realitatea ungară. Atât comunismul cât și UE au oferit Ungariei același plan infam: îndatorare pentru consum și apoi austeritate. Un regim de ocupație permanentă. Orban este practic singurul premier care a reușit să ridice Ungaria pe baze economice solide. Acum țara are o putere industrială în spate, are fluxuri coerente și, mai ales, are capacitatea de a dansa între marile puteri, asigurându-și o autonomie în decizii.

În condițiile unor schimbări geopolitice dramatice care urmează să se întâmple - și în cadrul cărora vom vedea evaporându-se peste noapte construcții care păreau nemuritoare - Ungaria lui Orban cel puțin are o direcție. Spre deosebire de noi. 

Desigur, totul depinde de vot. Dacă ungurii vor alege un deviant precum Péter Magyar, vor alege practic regimul de ocupație fix în momentul în care erau aproape cât pe-aci să se elibereze. Și, desigur, vor reveni la vechiul destin care le-a fost trasat: îndatorare masivă, urmată de austerități zdrobitoare. 

Isterizarea Ungariei

În Ungaria, Uniunea Europeană își joacă ultima carte. În cazul în care reușește debarcarea lui Orban, actuala conducere coruptă de la Bruxelles se va perpetua, jefuind în continuare întreg continentul pentru beneficiile unei mafii extrem de agresive. Însă, în cazul în care meciul maghiar va fi pierdut, toată oligarhia de la Bruxelles se va prăbuși întrucât va fi un semnal al schimbărilor profunde.