Negocierile americano-iraniene au avut loc în Oman, locul pe care-l propuseseră iranienii și pe care, inițial, americanii îl refuzaseră. E și ăsta un semn care arată că treburile sunt destul de complicate inclusiv pentru așa-zisa „
invincibila armada”.
Era de așteptat să nu se ajungă la mari concluzii de la prima întâlnire, dar ceea ce s-a discutat acolo ne arată o altă față - de-a dreptul absurdă - a negociatorilor americani. Dar, pentru a se înțelege aspectele, voi face o paranteză în care vă voi prezenta înainte, pe scurt, unde sunt problemele și de ce s-a ajuns în impas.
La nivel teoretic, atât Israelul cât și SUA acuză Iranul că vrea să fabrice bombe atomice cu ajutorul cărora să distrugă statul Israel. OK, putem să înțelegem aspectul. Dar în spatele programului iranian de îmbogățire a uraniului stau multe elemente care sunt ascunse publicului larg.
Ar trebui să cunoașteți că Liderul Suprem, Ali Khamenei, a emis o fatwa - adică un decret religios imposibil de încălcat în Iran - care statutează că posesia și utilizarea armelor nucleare sunt „haram”(interzise de Islam). E primul aspect pe care, în general, publicul nu-l cunoaște. Așadar, din punct de vedere al legii iraniene, deținerea armei nucleare este interzisă. De asemenea, Iranul este semnatar al Tratatului de Neproliferare a Armelor Nuclearw. Prin intermediul acestui tratat, țările semnatare se angajează să nu utilizeze energia nucleară decât în scopuri pașnice. Astfel, statele care nu dețin arme nucleare își iau angajamentul să nu dezvolte astfel de arme, iar statele deținătoare își iau angajamentul să-și reducă arsenalul nuclear. Așa cum era de așteptat, întreg tratatul a devenit o obligație doar din partea celor care nu dețin să nu facă nimic pentru a deține astfel de arme.
Însă, în același tratat, mai e o prevedere, cea de la articolul IV, care stipulează că „toate statele membre au dreptul inalienabil de a dezvolta cercetarea, producția și utilizarea energiei nucleare în scopuri pașnice”. Cu alte cuvinte, nu-ți interzice nimeni să faci cercetări în domeniul nuclear dacă acestea sunt destinate zonei civile. Și de-aici începe toată nebunia.
Omul de bună credință se va întreba - ca efect al buzz-ului mediatic - ce nevoie are Iranul de îmbogățirea uraniului dacă nu vrea să fabrice bombe atomice? Întrebarea, în sine, e una ineptă deoarece în procesele civile ai nevoie de material radioactiv purificat. De exemplu, Iranul are nevoie de combustibil pentru centrala nucleară de la Bushehr și a altor reactoare planificate pentru a crește producția de eregie electrică a țării și a reduce dependența de hidrocarburi. De asemenea, reactorul de la Teheran, folosit în scopuri exclusiv științifice, are nevoie de material purificat. Ca să nu mai vorbim de domeniul medical, în special în zona tratării cancerului. Cu alte cuvinte, Iranul - ținând cont de dimensiunea sa și de aspirațiile științifico-tehnologice - chiar are nevoie de propriul său program nuclear. Care program, conform tratatului de neproliferare, reprezintă un drept inalienabil.
Dar poate, vor spune unii, nimeni nu garantează că Iranul nu o va vira către crearea unei bombe atomice. Și-atunci, poate că mai sigur ar fi ca țara să se aprovizioneze cu acest tip de combustibil din exterior. Ei bine, există precedentul Eurodif! În 1974, pe vremea șahului, Iranul a acordat Franței un împrumut de 1 miliard de dolari - care atunci era o sumă colosală! - în schimbul căreia devenea partener cu 10% în consorțiul Eurodif, care opera o imensă fabrică de îmbogățire a uraniului în Franța. Astfel Eurodif se obliga să furnizeze Iranului 10% din producția sa de uraniu îmbogățit și să instruiască tehnicienii iranieni. După Revoluția Islamică din 1971, Franța a înghețat abuziv activele iraniene și nu și-a respectat contractul de a furniza Iranului combustibilul nuclear necesar țării pentru programul său nuclear civil. Mai mult, au refuzat inclusiv plata creditului acordat de Iran și abia prin 1991, după îndelungi tratative și arbitraje, au acceptat să plătească înapoi 1.6 miliarde de dolari, reprezentând creditul și dobânzile acumulate(dar care, în realitate, era o sumă mult mai mică din punct de vedere al valorii reale a dolarului), fără a-și respecta însă obligația în ceea ce privește furnizarea materialului nuclear și al instruirii tehnicienilor.
Precedentul Eurodif justifică deplin aspirațiile țării în vederea obținerii independenței tehnologice, astfel încât tot ceea ce se ventilează în media sunt falsuri grosolane. Nu se spune însă că, după ce iranienii au ales o anume formă de organizare - cea actuală - țara a trăit într-un continuu abuz din partea marilor puteri occidentale. Inclusiv acum, când cea mai mare forță militară a lumii trimite abuziv armata împotriva sa, acțiunea trebuie văzută ca un abuz deoarece Iranul nu a atacat decât după ce a fost provocat. Iar în războiul de 12 zile, provocarea a venit strict ca efect al nebuniei lui Netaniahu care, pentru a scăpa de problemele sale penale, provoacă războaie în lanț.
Dar să revenim acum la negocieri. Iranienii au venit la masa negocierilor convinși fiind că americanii vor să discute dosarul nuclear. Inclusiv în ceea ce privește acest dosar, ar trebui să știți că Iranul a fost întotdeauna de acord cu prezența observatorilor internaționali independenți care să monitorizeze programul său nuclear, având însă pretenția ca aceștia să fie observatori, nu spioni!
Mare le-a fost însă mirarea iranienilor atunci când au constatat că americanii au venit cu niște cerințe absolut aberante. Nu doar renunțarea la programul nuclear, dar și reducerea numărului de rachete până la un nivel la care țara ar fi efectiv dezarmată. Cu alte cuvinte, văzând că Iranul e o nucă prea tare, americanii le propun să se dezarmeze voluntar pentru ca, în etapa imediat următoare, să poată fi victima oricui și-ar dori.
Este, desigur, o cerere absolut obraznică, dar partea bună este aceea că părțile au hotărât să se reîntâlnească. Iar asta ne sugerează o operațiune de tip Trump. Veți înțelege imediat de ce.
În primulș rând trebuie să știți că nici în curtea americanilor treburile nu sunt limpezi. Audiat de Senat în privința deplasării unei asemenea forțe în Golf, Marco Rubio a dat impresia unui individ cel puțin oligofren, prin formulări care, în cel mai bun caz, ar putea fi calificate drept naive. Să ajungi să spui în Senat că n-ai nici cea mai vagă idee despre cum ai putea schimba regimul acolo din cauză că e un regim care funcționează de mult timp, mi se pare mai mult decât aberant. Totuși declarația survine desfășurării unei forșe imense acolo. N-ai știut la ce te înhami? Totuși, să ajungio să afirmi „so that’s going to require a lot of careful thinking, if that eventuality ever presents itself”, mie unul îmi semnalizează o incapacitate intelectuală gravă.
Adevărul este că o constantă de netăgăduit a politicii americane este aceea de a cățăra toți cretinii țării în funcții de decizie, totul transformându-se acolo într-un adevărat circ. De la bășinosul moș Biden, care, la Vatican fiind, s-a căcat la propriu pe el și până la tembelii lui Trump care n-au habar pe ce lume sunt, constanta este prostia, în cea mai rudimentară formă a ei.
Cum au ajuns americanii să „asedieze” Iranul? Lobbyul evreiesc l-a convins pe Trump că Iranul trebuie descurajat și astfel papagalul a efectuat totul în stilul său caracteristic, hiperbolizând inutil, lăudându-se și umflându-se în pene. Doar că, odată ajunși în proximitatea coastei iraniene, s-au trezit cu rapoarte de genul „Șefule, ăștia ne scufundă fărașele plutitoare și ne facem de râs!”. Inclusiv Israelul s-a trezit că nu are suficientă muniție antiaeriană pentru a putea trage „la japcă” împotriva rachetelor de ultimă tehnologie ale Teheranului. Iar muniție de unde să mai iei? Că a păpat-o Ucraina, iar prin SUA nici nu mai știu s-o fabrice!
De la ultimul conflict, cel din vară, Teheranul și-a crescut teribil capacitatea de a ataca și destabiliza nu doar Israelul, ci întreg Orientul. N-o spun eu, o spune New Yoork Times, cel care a tras semnalul de alarmă în ceea ce privește aventura dezlânată a americanilor în Golf. Aliații de altă dată ai SUA s-au trezit din somn și dau înapoi pentru că înțeleg exact despre ce e vorba. Prințul moștenitor al Arabiei Saudite a închis spațiul aerian pentru armata SUA și a declarat că speră ca atacurile Iranului împotriva SUA să se limiteze doar la bazele lor militare de pe teritoriul Arabiei Saudite. Președintele Emiratelor Arabe Unite s-a retras tăcut din „alianța” inițială de sprijin a SUA și pare că la fel face inclusiv Iordania, cea care până acum a fost cea mai ascultătoare coadă de topor a SUA. De fapt ce s-a întâmplat? Pare că toți au fost supuși de realitate unui duș cu apă rece. Calculele arată că un atac precum cel de data trecută nu mai e posibil, iar probabilitatea ca Iranul să reziste și să provoace daune grave este extrem de mare.
Iată de ce, inclusiv Rubio, în aceeași interpelare de la Senat a bânguit că fotța deplasată în Golf este una defensivă! Păi ce-ați făcut, micuților? Nu erați voi ăia care ștergeați Iranul de pe fața Pământului? Nu voi îl eliminați pe Ayatollah și-l instaurați în locul lui pe Șah(știu că-i o prostie, dar nu m-ar mira s-o aud din gura vreunui oficial american)?
Trump acum are cartoful fierbinte în mână și nu are habar cum să rezolve povestea. De mai multe ori am spus că o scufundare a unui portavion american arată lumii că regele e gol. Iar Iranul are posibilitatea s-o facă și nu doar cu cel de-acolo din zonă, inclusiv cu altele mai îndepărtate. După cum a remarcat Medvedev, formația lui Trump este una tipică: „eu te sperii că te atac, apoi mă retrag și tu ești de acord cu jumătate din termenii mei”. Acum, în Iran, Trump e pus într-o situație limită. Dacă iranienii nu vor fi de acord să-i joace jocul, soarta sa politică e distrusă întrucât, conform sondajelor, democrații riscă să obțină majoritatea în ambele camere(asta acum, fără frustrrea unui eșec în Iran!). Și, după cum știm de la mandatul trecut(când a ieșit, totuși, destul de bine după midterms), dacă democrații iau poziții suficient de bune, mandatul său e dinamitat. Este, de altfel, semnalul pe care-l așteaptă atât neomarxiștii globaliști din Europa - epuizați de-atâta rezistență - cât și statul subteran american. Iar Trump simte toate aceste probleme, trezindu-se pus la zid de propria-i fanfaronadă.
Cu toate că situația politico-economică este complicată în Iran, pentru populație există exemplul Irak-ului, Libanului, Siriei, Libiei s.a.m.d. astfel încât, la bază, iranienii sunt convinși că o înclinare a balanței spre „propunerea americano-israeliană” înseamnă o catastrofă pentru ei. De aceea, în ciuda tuturor elementelor false care se ventilează în media, în realitate nu există o opoziție iraniană. Papagalul ăla de Șah este doar un clovn, fiind susținut de o mică parte a emigrației iraniene și de ... Israel. Inclusiv Trump a refuzat să-l primească după ce i-a sosit raportul referitor la gradul de încredere pe care-l are în Iran.
Speranța mea este ca toată treaba să nu degenereze deoarece un conflict acolo efectiv ne-ar termina.
P.S. Imaginea care însoțește articolul de față a fost publicată în „The Economist”. Ce părere aveți?
