Olimpișor și oastea trădării

Vreau să vă amintiți că în perioada imediat următoare votului din primul tur de scrutin al prezidențialelor din 2024, atunci când toată lumea se crucea văzând scorul lui Georgescu, un singur individ, într-o emisiune TV de doi bani, a dat linia pe care s-a mers. Numele său? Nicușor Dan sau Nicu Psihicu, așa cum îi zic eu. Un individ absolut prăjit la creieri, diliu în ultimul hal, care într-o societate normală ar putea fi președinte doar în salon la Bălăceanca, a fost cel care a dat linia anulării alegerilor. 

Încă din seara alegerilor, într-un studio al unei televiziuni tip cocină ideologică, Nicu Psihicu a prezentat întregul program, suindu-se pe „teoria conspirației” conform căreia Georgescu a fost adus în față de ruși prin mijloace neortodoxe. În zona aceleiași televiziuni, zălghitul care azi e președinte a fost invitat continuu pentru a-și prezenta aberațiile, generându-se astfel un curent de opinie în media tefelistă ți culminând în extrem de scurt timp cu o isterie publică efectuată ca la carte, prin „mijloacele specifice”.

Cunoașteți toate aceste elemente, dar ele sunt importante de menționat în articolul de față deoarece trebuie înțeles că personajul caricatural amintit a fost, în realitate, beneficiarul întregului scenariu absolut aberant în care a fost tăvălită România. Eu cred că îl cunoașteți deja destul de bine pentru a înțelege că o astfel de cârpă de doi bani se află într-o imposibilitate de a avea chiar și-o brumă de creativitate. În esență, Nicu Psihicu este o dronă umană, iar ceea ce vreau să afirm este că întreaga sa prestație din noaptea alegerilor cred că survine unui training la care a fost supus de cei pe care-i are în spate și care, în final, l-au pus președinte.

Toată lumea se întreabă cum e posibil ca un astfel de personaj să ajungă președinte. Îl vedeți doar, e greu de caracterizat întrucât în minte îți vin doar cuvinte grele. Se vede clar că nu-i funcționează creierul și - de parcă n-ar fi suficient - ies la suprafață din ce în ce mai multe elemente controversate în ceea ce-l privește. Traseul studiilor e o poezie: le-a fentat prin strategii de evitare astfel încât nu a terminat facultatea, dar și-a luat un doctorat despre care cei care l-au studiat spun că e plagiat. Apoi a fost angajat ilegal la stat și-a tot mers din ilegalitate în ilegalitate până s-a cocoțat pe scaunul suprem în stat, după o campanie electorală finanțată absolut dubios!

Începând cu perioada loviturii de stat date de CCR, m-am documentat puternic pentru a înțelege fenomenul, iar în continuare vreau să vă prezint concluziile la care am ajuns. Ca idee, studierea evoluției lui Nici Psihicu este suficientă pentru a înțelege un pattern, un șablon al fabricării unei oști macabre, care ajunge să lupte vârtos împotriva României și a cetățeanului de bună credință de-aici. Și, culmea, în final tot cetășeanul ajunge să-i plătească pe toți ticăloșii.  

Mecanismul infernal are o bază, care constă în recrutarea tinerilor. Cum se face? Prin burse, premii, granturi sau alte strategii prin care tinerilor li se dau niște bani , care nu-s foarte mulți, dar suficient de babani pentru un tânăr care n-are de niciunele. Tipologia preferată? Ori nulitatea de nivel mediu - cei de nota 5-6 - ori personalitățile accentuate(categoria la care se încadrează nicu Psihicu). De la acest nivel, urmează ONG-ul. Ce este în esență un ONG? Un fel de PFA al activistului vândut, o formă de a primi plăți din partea „sponsorilor externi”. ONG-ul nu primește banii de pomană, ci prin intermediul unor granturi, adică bani care vin pentru efectuarea unor acțiuni așa-zis civice. De exemplu, dacă „sponsorul” are interesul să înfunde un politician pe motivul generic „că are probleme cu justiția”, atunci grantul va suna ceva gen „Îmbunătățirea conștientizării importanței Justiției în dezvoltarea societății”. Astfel, ONG-ul X va veni cu proiecte în această direcție, care vor fi evaluate de sponsor și de selectat vor fi cele care oferă impactul maxim. Astfel, între un proiect gen „Educarea școlarilor în ceea ce privește sistemul juridic” și un altul numit „Miting de conștientizare a importanței justiției în societate cu cel puțin 5 000 de participanți”, ghiciți care va câștiga. Eliberarea banilor se face și ea treptat, în funcție de îndeplinirea condițiilor, astfel încât nu prea poți păcăli. 

După ce „ai reușit” în domeniul ONG, urmează etapa în care rețeaua nevăzută te propulsează într-o funcție publică. Există două motive ale acestei mișcări. Prima și cea mai logică este cea urmărită de rețea, anume penetrarea structurilor statului cu activiști care astfel pun în aplicare interesele rețelei. Iar cel de-al doilea motiv este unul de natură mult mai pământeană, anume cel de suportare a costurilor: agentul rețelei nu mai e plătit(preponderent) de rețea, ci de stat. Cu alte cuvinte, rețeaua ilegitimă de trădare are atât un rol de jaf în interesul puterilor externe, dar și de parazitare prin suportarea plății salariilor agenților săi. 

Și uite-așa se structurează o întreagă armată de trădători compusă la bază din idioții utili(lipitorii de afișe de prin ONG-uri împreună cu tefeleii care „aderă” în mod tembel la ideologia ONG-ului deoarece „li se pare cool”), continuată cu deținătorii ONG-urilor respective și care folosesc ONG-ul ca pe PFA-ul lor de încasat salariul și vârfurile care au penetrat instituțiile statului și care reușesc să încaseze salarii ultra-babane, în ciuda faptului că, în majoritate, sunt de o prostie și-o incompetență incomensurabile!

Probabil vă interesează care-i dimensiunea. Din studiile pe care le-am efectuat mi-a rezultat că, la nivelul agenților plătiți într-o formă sau alta, „Oastea Trădării” numără pe la vreo 150 000 de oameni. E o structură gigantică și problema imediată pe care trebuie s-o înțelegem este modalitatea de finanțare. Aici, din nou, avem de-a face cu un fenomen economic în sine, menit a minimiza costurile menținerii întregii structuri de presiune.

ONG-urile au aproape 1,5% din PIB, ajungând să pape anual peste 5 miliarde EUR. Dintre aceștia, aproximativ 20% sunt asigurați din donații(ale idioților utili care donează impulsionați de propagandă, dar și ale companiilor ale căror afaceri sunt impulsionate de existența respectivelor ONG-uri). Alți 20% din bani vin din activitățile comerciale ale ONG-urilor(diverse șușe din care-și trag bani și în urma cărora, uneori beneficiază de scutiri fiscale). Între 10% și 15% vin din ... subvenții de la stat! Grosul banilor însă - adică vreo 50% din total - vin din fonduri europene. Vă vine sau nu să credeți, dar doar din exercițiul financiar anterior ONG-urile au păpat 2.5 miliarde EUR fonduri europene. Și-aici avem un mod de operare. Mai țineți minte când făcea Ghinea „desena arhitectura programelor” pentru accesarea de fonduri europene? Mai țineți minte când au „șlefuit” useriștii PNRR-ul? Care au fost constantele? Maximizarea fondurilor accesate de ONG-uri pentru programe de așa-zisă educație! Banii aceștia pe care-i trag cu nesaț oengiștii, sunt tot bani publici, de-ai noștri, doar că au un circuit puțin mai lung: pornesc de la buget spre Comisia Europeană, care apoi distribuie o parte din ei sub formă de fonduri. Încă o chestiune ciudată: România plătește mai mult la UE decât fonduri efectiv atrase! Ca să nu mai vorbim că multe dintre fonduri de fapt nu sunt nerambursabile, ci ... împrumuturi. Înțelegeți?

În aparatul statului e o inflație de paraziți de-ai rețelei, cozi de topor care nu fac altceva decât să penetreze sistemul și să ușureze implementarea cerințelor. Dacă luăm în calcul aparatul total al statului, avem probabil peste 30 000 de vârfuri de lance implantate peste tot. E mult, e puțin? Ca să înțelegeți amplitudinea, vă voi spune doar că, după tentativa eșuată de lovitură de stat din Turcia, Erdogan a eliminat aproximativ 30 000 de astfel de oameni din structura statului, reușind despăducherea profundă a Turciei. Este însă un amănunt aici: Turcia are o populație de 92 milioane de oameni!!!

Și acum, puși în fața imaginii reale, puteți înțelege de ce România nu mai are absolut nicio șansă. Pentru ca jigodiile acestea să pice, trebuie să le pice sistemele din statele sub a căror ocupație ne aflăm. Ceea ce mă întristează pe mine nu e obligatoriu faptul că acum sunt atât de mulți, ci constatarea că așa a fost mereu pe-aici. Priviți istoria și veți înțelege că de la Bicilis încoace numărul șobolanilor născuți dintre noi a fost mereu mult prea mare. E o genă ticăloasă a trădării pe care-o avem în noi și din care ia naștere toată această oaste a trădării. De aceea, dacă e ceva de la care ar trebui început e fix de-aici, de la gena trădării. Dacă am ști cum s-o extirpăm, brusc ne-am trezi că facem parte dintr-un popor excepțional. Dar nu putem și, cel mai probabil, nici nu vrem!

I-au păcălit chinezii pe americani?

Politicul american a obligat ByteDance, proprietarul TikTok, să vândă proprietatea asupra operațiunilor din SUA ale companiei. A fost o mișcare grosolană, bazată strict pe presiune politică și șantaj. În final, ByteDance a fost nevoită să accepte „târgul”. Termenii tranzacției au fost dezastruoși pentru companie: de la 40-50 miliarde cât fusese evaluat TikTok SUA, la data tranzacției evaloarea a fost stabilită din topor la 14 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă că ByteDance a încasat în jur de 11 miliarde $ și păstrează doar 20% din acțiunile noii entități.

Buzduganul lui Trump

Văd foarte multe emoții referitoare la „Raportul Congresului SUA” în ceea ce privește anularea alegerilor. Da, e un document important, dar am două observații. Prima și cea mai importantă: în cazul în care nu ați aflat suntem în anul 2026, iar alegerile au fost anulate în 2024. de-atunci încoace drepturile românilor sunt încălcate în mod grosolan, iar la conducerea statului au fost împinși un debil și-un mafiot, care taie și spânzură după cum li se dictează. Chiar atât de mult le-a trebuit ălora să compileze? Nu în ultimul rând atenționez că este vorba despre un document preliminar emis de Comisia Juridică, iar pe mine tocmai acest „preliminar public” mă îngrijorează deoarece pare a fi un fel de „buzdugan al zmeului” trimis din dorința de a negocia ceva!

Democracy is Coming to the USA

Parcă așa suna titlul cântecul băiatului ăluia care recita pe scenă. Lumea fredona și se simțea bine, marea majoritate neînțelegând versurile profund ideologice ale melodiei. Doar că melodia nu era decât un simptom al vremurilor. Direcția aberantă în care a luat-o SUA nu de azi de ieri, ci tocmai de prin anii 70. Într-adevăr, noi nu vedeam, dar în subteran se forma un val ucigaș pe care l-am văzut explodând abia în mandatul lui Obama.

Chiar și-atunci, în prima parte, povestea mergea bine întrucât, la nivel practic, toată mișcarea se baza pe o economie solidă din punct de vedere al cifrelor. Astfel încât nu puteai acuza comunismul în formare de-acolo. Totul părea a se susține întrucât, atâta timp cât „roata se învârte” n-ai ce și cui reproșa nimic deoarece totul e justificat de cifre. Așa am avut ceea ce numesc eu „creșterea comunismului în America”, într-o perioadă în care țara se dezvolta bine de tot. America de după 1990 învinsese comunismul(deci nu-i mai era frică să-și implementeze propriul comunism), domina lumea din punct de vedere economic și nimic nu părea s-o oprească. Doar era „Farul Lumii”.

În perioada în care subsemnatul s-a trezit din sevrajul pseudo-capitalist pe care începusem să-l văd la tot pasul, economia americană era bine. Astfel, între 1995 și 2007, avansa cu o medie de 3.2% pe an. Mai cârcotaș fiind din fire, arătam către creșterea datoriei publice, dar mi se trântea în ochi evidența, anume că, în timp ce datoria creștea cu doar 2,9%, economia creștea cu 3.2%, astfel încât creșterea datoriei era una sănătoasă după orice standard. Într-adevăr, pe vremea aia le spuneam cunoscuților că ei se înșeală deoarece nu iau în considerare riscul datoriei. Spuneam pe atunci că la o creștere constantă, ai o necunoscută în ceea ce privește dobânda(din păcate abia în 2007 mi-am făcut blogul, astfel încât n-am cum să „justific” ceea ce spuneam în acea perioadă cu ceva scris; dar nici nu contează).

Ce s-a întâmplat după criza economică din 2007-2008? Fix capcana „creditării sănătoase”. Oficialii americani au fost nevoiți să intervină brutal în piață pentru acoperirea găurilor, rezultând o scăpare de sub control a datoriei. FED-ul a trebuit să acționeze sincronizat cu Banca Japoniei, Banca Angliei și cu Banaca Centrală Europeană. Astfel, din 2009, situația datoriei vs. creșterea economică a început să se egalizeze. Iar din 2020 totul s-a dat peste cap! Din 2020 până în 2025 pasivele au crescut cu o rată de 10.2% din PIB pe an, în timp ce PIB-ul a crescut cu 2.4% pe an! Există însă o debalansare teribilă între guvernul federal, guvernele locale și mediul privat în ceea ce privește apetitul pentru datorie. Astfel, ca structură, guvernul federal împrumută în medie 2 trilioane pe an, companiile doar 0.25 trilioane $ pe an, iar statele și guvernele locale doar 0.1 trilioane $ pe an. 

Se vede cât se poate de limpede cum, în SUA, datoriile și riscurile private sunt înlocuite cu datorie guvernamentală, crescând astfel dependența economiei țării de apetitul satului pentru împrumut. Ce altceva este asta dacă nu o tranziție mascată spre comunismul în care statul deține economia? Știu, veți arăta cu degetul spre marii profitori care se îmbogățesc în timp ce americanul de rând se prăbușește. Dar nu așa era și în comunism? O elită păpa din ce în ce mai mult în timp ce talpa țării suferea?

Culmea, în tot acest peisaj desuet apare unul ca Trump care ar vrea să rezolve problemele după tipicul vechii școli: tăierea avântului comunistoid al democraților, reîntoarcerea la principiile de bază s.a.m.d. Teoretic e benefic întrucât o astfel de întoarcere ne-ar feri de dezastru. Dar întrebarea fundamentală este: SE MAI POATE?

Și-aici vine ghilotina statistică: la ora actuală SUA, pentru a crește economic cu un punct procentual, trebuie să se împrumute de peste trei ori mai mult!!! Repet: fiecare punct de creștere economică se vede ca 3% din PIB în împrumuturi. Ce-avem aici? Nici mai mult nici mai puțin decât rețeta spre dezastru. Un dezastru profund și absolut. Iar Trump, în toată ecuația, e doar „cel care întârzie”, așa cum a fost și în primul mandat(am scris în 2019 despre asta, vezi aici!).

La cum arată cifrele, direcția SUA e clară. La cum arată dinamica din interiorul SUA(mă refer aici la trepidația politică), totul mi se pare „crystal clear”. Indiferent cum ar vrea Trump să facă ordine, îi va fi imposibil întrucât întreg mecanismul statului îi este împotrivă. La ora actuală „adeziunea” față de politica lui Trump ține de ajutoare, adică de bani împrumutați de stat pentru a da - sub o formă sau alta - ajutoare de supraviețuire. Iar ăsta este un comunism în stare pură. Degeaba te declari conservator în condițiile în care acțiunile tale sunt de sorginte comunistă. Știu, nu le zici ajutoare, ci beneficii. Știu, trebuie să muncești ca să beneficiezi de ele. Însă întrebarea este: de ce nu poți trăi normal, câștiga normal și să fii pe picioarele tale fără ajutorul de la stat? Ce ne spune aspectul enunțat? Că indiferent cât de mult ar frâna Trump, la un moment dat nu va mai putea face nimic. Se va bloca, exact cum s-a blocat și la primul mandat. Și fix acela va fi momentul în care „democracy is coming to the USA”. Acela va fi momentul hazliu în care, cu toate că dezastrul va fi produs de mult prea multul comunism din SUA, lumea va vocifera considerând că eșecul nu poate fi rezolvat decât cu „și mai mult comunism”. 

Asistăm, dragii mei, la sfârșitul unei aventuri. Lumea veche s-a încheiat, lumea nouă nu mai are răbdare. Noi suntem undeva la graniță, cu peste două treimi în tabăra comunistă și doar ceva mai puțin de o treime văzând realitatea. Unde ne vom situa după tranșarea granițelor nu pot intui întrucât pare că vom fi iar victima hazardului și a înțelegerilor pe sub masă. Dar ceea ce văd din cifre e că viitorul nu sună bine pentru cei cu ochii deschiși. Pentru ceilalți, în schimb, e un delir de plăcere.

P.S. V-am dat link-ul articolului din 2019, citiți-l și spuneți-mi dacă am greșit cu ceva. La fel e și acum, doar decorul e puțin schimbat pentru a stârni neîncrederea proștilor în ceea ce privește curgerea iremediabilă spre catastrofă.

La un pahar de vorbă cu noul șef al FED-ului

Marțea trecută vă vorbeam despre ciclul de 45 de ani, practic încheiat. Ieri l-am ascultat cu surprindere pe Kevin Warsh, proaspătul nominalizat de Donald Trump pentru șefia Federal Reserve, vorbind despre același lucru. Iar ceea ce spune nu e puțin lucru, semn că jugul apasă tare. O să încep prin a vă expune pe scurt viziunea lui Warsh, pentru a trece apoi la discuția de fond.

Despre Iran și ceva în plus

Prostovănimea are impresia că în Iran Ayatollahul este un fel de dictator care taie și spânzură și că tot ce se face acolo se face doar cu voie de la el. Este imaginea clasică a „dictatorului rău” care este vânturată permanent de „Occidentul bun”. În esență, un dictator este rău din start pentru că nu este democrat, adică nu respectă sistemul vândut de Occident ca fiind cel mai potrivit pentru lume.

Moartea imperiul minciunii

Dacă întrebi „esperții” - care mai nou își iau înțelepciunea din halucinațiile AI-ului - îți vor spune că SUA au parte de o creștere economică solidă. Și, dacă ne uităm pe cifre, fix așa e. 2.5% în 2022, 2.9% în 2023, 2.8% în 2024 și undeva între 1.9% și 2.5% estimat pentru 2025. Pentru o economie dezvoltată, creșterea PIB-ului arată cât se poate de OK. Dar abia aici începe povestea care nu-mi dă pace.

Dacă ne uităm pe piața creditului din SUA, avem câteva revelații. De exemplu, începând cu T2 2022, observăm un fenomen interesant. Cu toate că în termeni nominali creșterea medie trimestrială a pieței agregate de credit a fost de 0,86%, în termeni reali creșterea este ultra-rahitică, de doar 0.02%. Asta înseamnă că pe perioada a 14 trimestre(T2 2022-prezent) activitatea de creditare a fost complet înghețată! 

Pentru ochiul neformat, cifrele prezentate în paragraful anterior n-au nicio noimă. De aceea le punem în context spunând că, în condiții de creștere economică sănătoasă, piața agregată de credit crește cu 0.7% până pe la 1.55% pe trimestru(în termeni reali). Ca exemplu, în perioada 1994-2007 am avut o creștere medie de 1.5%, iar în perioada 2015-2021 de 0.7%. 

Dacă intrăm și mai adânc în structura creditului constatăm alte elemente absolut dubioase. Pe segmentul creditelor ipotecare, practic nu avem modificări de sold. Pe segmentul creditelor de consum avem o contracție 2.7% - 3.2% pe an, ceea ce nu s-a mai văzut de la criza din 2008. Iar pe segmentul creditelor corporative avem o contracție situată între 1.4% și 3.3% pe an. Vorbesc în termeni reali. Iar întrebarea legitimă pe care și-o pune orice om normal la cap este cum poți avea creștere economică în condițiile unui asemenea dezastru pe piața creditului?

Cu un grad de îndatorare de 124% din PIB, scenariile care permit creșterea sunt extrem de puține. Astfel, un scenariu posibil ar fi cel în care creșterea economică ar fi impulsionată prin exporturi. Însă nu este cazul întrucât SUA au un deficit comercial situat între 2.8% și 3.7% din PIB. Mai trebuie să menționez că acel 2.8% este cel estimat pentru anul care a trecut, deci posibil scos din burtă de Administrația Trump. Și dacă e corect, e un dezastru întrucât survine agresivității cu care Trump a impus aberantele tarife!

O altă modalitate de creștere ar fi cea prin creșterea investițiilor publice. S-a văzut așa ceva în SUA? Desigur, nu. Într-adevăr, statul „compensează” înghețarea creditului printr-un apetit din ce în ce mai mare pentru cheltuieli, însă acestea intră într-o gaură neagră, gen aberanta „Big Beautiful Bill”. 

Ce-a mai rămas? O singură posibilitate, anume așa-zisa „creștere statistică”. Dar și aceasta este problematică întrucât, pentru a înregistra o asemenea creștere, trebuie să ai anumite condiții specifice gen efecte de bază, inflație moderată și un deflator de PIB facorabil, ceea ce nu e cazul. 

Observăm astfel limpede că nu există absolut niciun fundament care să justifice creșterile economice publicate de SUA în ultimii patru ani. Și aici ajungem la „frăția secretă” dintre democrați și republicani. E o frăție a minciunii, a ascunderii realității economice care este infinit mai precară decât lasă să se înțeleagă oficialii americani. Ca orice imperiu în declin, SUA este falită din punct de vedere economic. Picajul fluxului financiar „yen-dolar” este bomba care aruncă SUA în prăpastie. Și partea proastă este că Japonia - aflată sub ocupație - abandonează suveica nu pentru că ar vrea să dea dovadă de independență, ci pentru că nu mai poate! Cu o populație îmbătrânită, fondurile de pensii trebuie să-și aducă banii înapoi în țară pentru a își onora obligațiile față de bătrâni. Cu alte cuvinte, Japonia acționează așa pentru că nu mai are încotro, iar SUA nu găsește altă alternativă viabilă. 

Trump, cu gândirea sa rudimentară, a pus pe tapet un scenariu al profitului de ultimă instanță, generat de puterea militară. Nu-i nicio surpriză, exact la fel au făcut toate imperiile la apus, iar asta nu le-a prelungit viața ci, din contră, le-a scurtat-o! Acum avem aventura iraniană a lui Trump. Tot încearcă să concentreze forțe masive pentru a da o primă lovitură fatală. Nu știu care-i miza. Toată lumea pariază că Iranul va pierde, iar în cazul victoriei SUA prima de pariu e oricum mică. Dar ceea ce e sigur este că un eșec în Iran va distruge iremediabil și absolut rapid SUA. 

Fără surprize, în interiorul țării, problemele economice mascate cu dibăcie de statistici se văd limpede. Americanul de rând cunoaște o degradate vizibilă a puterii de cumpărare ca efect al creșterii prețului vieții. Într-adevăr, „Big Beautiful Bill” a condus la o îmbunătățire a condițiilor de la bază, dar per total, americanii o duc din ce în ce mai prost. Un alt indicator care arată gradul de eroziune! 

Care-i concluzia? Una cât se poate de simplă și absolut intuitivă: SUA trăiește într-o minciună absolută, falsificând statisticile atât de grosolan încât acestea nu se mai corelează. Când ajungi la astfel de artificii, e clar că te afli pe patul de moarte. Și poate chiar ai murit, dar cineva imită bătăile inimii pentru „a salva situatia”!