Capitularea SUA

„Ceea ce e cert e că mâine dimineață ne vom trezi într-o cu totul altă lume” - așa îmi încheiam analiza de aseară legată de ceea ce urmează să se întâmple în Golf. La toate palierele puterii iraniene fusese transmis ordinul de începere a rezistenței și, în același timp, a atacului(inclusiv cel necoordonat). Practic se statutase pornirea haosului, în care, dacă un ordin nu vine în timp util către o anumită unitate, aceasta capătă puterea de a acționa așa cum crede de cuviință, în limitele unui plan anterior agreat. Doar că...

...SUA au capitulat. După ce ridicaseră demonstrativ avioane cisternă în aer, după ce porniseră niște bombardiere - aceleași veșnice bombardiere - după ce, prin vocea președintelui spuseseră că „o civilizație va dispărea”, aproape de „momentul Apocalipsei” Trump a cedat. Ca un pocherist de doi bani, el s-a prăbușit peste masa de joc, obligat fiind să recunoască propriul bluf. De data asta nu i-a mai mers. SUA își arată fața adevărată, cea de imperiu decăzut, mâncat iremediabil de corupție și fără puterea de a se ridica din fundătura istoriei. Suntem deja într-o altă lume!

Pentru că încă există mâncători de rahat care, din inerție, cântă ode imperiului mort, în analiza noastră o să pornim de la declarațiile oficiale. Vom reține doar elementele importante, fără artificiile diplomatice. Așadar, Trump justifică negru pe alb termenii opririi focului: „Am primit din partea Iranului o propunere în zece puncte pe care o consider o bază viabilă de negociere. Aproape toate punctele divergente dintre SUA și Iran au fost depășite, iar o perioadă de două săptămâni va permite ca acordul(de pace) să fie finalizat. Reprezentând SUA ca președinte și, de asemenea, țările Orientului Mijlociu,  este o onoare ca această problemă de lungă durată să fie aproape de rezolvare”. 

Dincolo de ceea ce aberează Trump, trebuie să vedem ce se prevede în cele zece puncte ale Iranului(menționate limpede de Trump în comunicatul său și calificate drept „bază viabilă de negociere”). Cu toate că nu avem varianta lor originală(circulă mai multe variante, unele absolut grosolan coafate, pentru a părea o îngenunchere a Iranului), le putem înțelege din declarația emisă de Secretarul General al Consiliului suprem de Securitate Națională din Iran, din care vă reproduc mai jos(sublinierile și numerotările îmi aparțin):

„(...)În acest cadru Iranul, refuzând toate propunerile prezentate de inamic, a pregătit un plan cu 10 puncte și l-a transmis părții americane prin Pakistan, subliniind în el puncte esențiale, printre care: (1)trecerea organizată prin Strâmtoarea Hormuz în coordonare cu forțele armate iraniene, ceea ce acordă Iranului o poziție economică și geopolitică unică;(2)necesitatea încetării războiului împotriva tuturor componentelor axei rezistenței, ceea ce înseamnă o înfrângere istorică a agresiunii entității sioniste israeliene; (3)retragerea forțelor de luptă americane din toate bazele și pozițiile lor de desfăşurare din regiune; (4) stabilirea unui protocol pentru trecerea sigură prin Strâmtoarea Ormuz care să garanteze controlul Iranului conform acordului; (5)plata integrală a despăgubirilor către Iran conform estimărilor; (6)ridicarea tuturor sancțiunilor primare și secundare, precum și a deciziilor consiliilor de securitate; (6)eliberarea tuturor fondurilor și activelor iraniene blocate în străinătate; și, în final, (7)fixarea tuturor acestor puncte într-o decizie obligatorie emisă către Consiliul de Securitate. Merită menționat că adoptarea acestei decizii va transforma aceste înțelegeri în lege internațională obligatorie și va reprezenta o victorie diplomatică importantă pentru poporul iranian.”

Vom lua acum punctele de negociere compilate de  presa internațională:

1. Angajamentul S.U.A. de a se asigura că nu există alte acte de agresiune;
2. Continuarea controlului iranian asupra strâmtorii Ormuz;
3. Acceptarea drepturilor Iranului de îmbogățire nucleară;
4. Ridicarea tuturor sancțiunilor primare;
5. Ridicarea tuturor sancțiunilor secundare;
6. Încetarea tuturor rezoluțiilor Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite împotriva Iranului;
7. Încetarea tuturor rezoluțiilor Consiliului Agenției Internaționale pentru Energie Atomică împotriva Iranului;
8. Plata daunelor către Iran pentru pierderile provocate în război;
9. Retragerea forțelor de luptă ale SUA din regiune;
10. Încetarea ostilităților pe toate fronturile, inclusiv în Liban(Axa Rezistenței, cum o definește Iranul).

Acestea sunt considerate baze viabile pentru Trump? Dar să nu ne grăbim. Banda de turnesol a actualei „încetări a focului” o avem în presa israeliană. Care este starea de spirit acolo? Pot să vă spun că, din ceea ce am trecut în revistă, nu am găsit vreo publicație care să se declare împăcată de „baza de negociere” a lui Trump. Efectiv lumea e bulversată, considerând că înțelegerea s-a făcut peste capul lor. 

Doar că, așa cum am mai spus-o, Israelul va trebui să se obișnuiască cu realitatea din teren, care ne arată că „tătucul american” este, mai degrabă, un tigru fără dinți, bun să amenințe, dar care se sperie de moarte și-o ia la sănătoasa atunci când amenințarea devine vizibilă. Cu toate că încă nu se obișnuiesc cu noul statut, devine clar că Israelul trebuie să învețe să se descurce singur. Iar această singurătate obligă la diplomație. Multă diplomație!

Situația se schimbă. Lumea e cu totul alta. Și, spre disperarea pupătorilor în fund ai SUA, acolo totul e în cădere liberă. Mă uitam pe o știre de zilele trecute, în care se vorbea despre o problemă stringentă a SUA, anume ... furtul de cablu pentru vânzarea cuprului la fier vechi. Știți când și unde se întâmpla asta? În URSS, la începutul anilor 90. Nu m-ați crezut când v-am spus că SUA de acum este URSS-ul anilor 90? Nicio problemă, acum totul se accelerează, iar disoluția va deveni din ce în ce mai vizibilă. Atât îi rog pe pupătorii cadavrului în putrefacție: aveți grijă să nu vă cadă în cap cărămizi din Empire State Building!

A vedea în alb și negru

E vremea în care cad toate măștile. Așa văd eu evenimente. V-am povestit despre cernere și, pe măsură ce trece vremea, totul apare din ce în ce mai clar. A vedea lumea în alb și negru nu este un extremism, ci o necesitate. A trata totul ferm, a nu lăsa loc de echivocuri devine, pe zi ce trece, un filtru solid care-ți poate salva viața și poate chiar sufletul. 

Într-o lume a înșelăciunii nu prea mai ai cum să-ți permiți luxul compromisului. Îi înțeleg pe cei care mă critică deoarece las porți deschise. Știu, mă joc cu focul, dar e jocul pe care mi-l asum și pe care sper să-l controlez. Chiar dacă sunt atacat de intransigenți, le accept atacul, dar le atrag atenție să-și vadă de intransigența lor și, mai ales, să nu se lase copleșiți de înșelăciune. 

Oare cât a trecut din momentul în care așa-zișii suveraniști au venit pe cai albi? Nu mult. Au reușit să concentreze în jurul lor o grămadă de oameni. Chiar dacă mi s-a părut o strânsură i-am susținut dintr-un  motiv simplu: era alt aer decât îmbâcsita duhoare progresistă. Acum, când cad măștile, devine limpede că cei veniți pe cai albi nu-s nimic mai mult decât „adepții unei alte înalte porți” și nimic mai mult. Se separă din nou apele. Spre mainstream-ul suveranist aleargă toate jigodiile dintr-un motiv simplu: sprijină aceeași ideologie a pupatului în fund, astfel încât instinctele formate într-o tabără piot fi utilizare identic în cealaltă.

Care-i diferența dintre a-l pupa în fund pe Biden și a-l pupa în fund pe Trump? Este absolut aceeași. Nu-i nicio vitejie. Și chiar dacă ești ucis în lupta asta, nu-i niciun eroism să mori pentru idealurile altora. Îi văd pe unii care-n alte vremuri îmi adresau cuvinte de laudă(apropo, urăsc să fiu ridicat în slăvi) cum acum mă atacă din cauză că-s anti Trump. În fapt nici măcar nu sunt anti-Trump, ci pro noi. Eu nu pot să mă raportez la nicio forță externă ca la un stăpân. Consider că noi, ca oameni, ca popor, trebuie să avem puterea de a ne desena destinul, de a ne proiecta individualitatea în lume. Trebuie să avem puterea de a le spune nu și unora și altora. Iar a spune nu, sub nicio formă nu înseamnă a spune da altui stăpân.

Sunt, din păcate, puțin oameni care înțeleg elementul esențial a ceea ce propun. Eu nu sunt suveranist, eu sunt suveran. Asta înseamnă că eu, ca persoană, mă consider absolut stăpân pe destinul meu. Nu mă lupt pentru a mi se da ceva, ci pentru a fi lăsat în pace ca să-mi iau singur, să-mi fac singur ceea ce am nevoie. Acest singur e undeva la bază, e trăsătura de caracter pe care trebuie să ți-o înțelegi. E ceea ce te diferențiază de ceilalți, ceea ce te face să fii tu. 

Abia de-aici ne putem deplasa spre noțiunea de comunitate. Ce este comunitatea? E o grupare de oameni suverani, de personalități distincte, care stau alături unul de celălalt pentru a-și apăra valorile. Comunitatea nu e o adunătură, e o construcție coerentă în care fiecare înțelege că se poate dezvolta conform personalității sale. 

Ideologiile deviante ale secolelor XVII, XVIII, XIX și XX au format ideea că o comunitate e un comunism. Asta prin interpretarea deviantă a Bibliei și prin deturnarea înțelesurilor spirituale. Faptul că în comunitățile creștine incipiente oamenii îți împărțeau tot nu ținea de vreun comunism, ci de scopul înalt pe care-l urmărea fiecare, anume unirea cu Dumnezeu. Pentru acei oameni nu mâncarea, apa, hainele erau esențiale, ci setea fiecăruia pentru Dumnezeu. A veni și a propune o comunitate egalitaristă bazându-te pe faptul că primii creștini împărțeau totul între ei este o interpretare atât de prostească încât nici nu merită comentată. În mod evident, în termeni de posesie, acei oameni erau egali pentru că-și asumaseră să nu aibă nimic. Lupta lor însă era pe alt tărâm, pe cel spiritual, iar acolo, din punct de vedere obiectiv, nu mai exista nicio egalitate. Au fost doar individualități, chiar dacă au acționat colectiv. Asta este colectivitatea reală: nu o dizolvare a persoanei și personalității, ci un sprijin acordat individualului.

Le fel putem înțelege și statul contemporan. O construcție mult prea buruienoasă, care-și asumă tot felul de obiective(educație, sănătate, pensii etc.) pe care le ratează mai mult sau mai puțin. Putem vorbi despre fiecare în parte din punct de vedere comunitar, dar nu ca de un serviciu obligatoriu al statului. De altfel, acest tip de asumare a avut un scop precis, anume justificarea necesității existenței statului. Care, din ce în ce mai mult, se vede cu ochii liberi că este falsă.

Toate demențele ideologice ale secolelor trecute s-au decantat acum în două ideologii absolut identice în esență. Una susține că trebuie să sărăcească toți la o medie, cealaltă că unii trebuie să fie mult mai săraci pentru ca alții să fie mai bogați. Cele două ideologii însă sunt identice în esență, iar a te certa din cauza apartenenței la una sau la cealaltă e o prostie fără seamăn. De ce? Pentru că ele nici măcar nu sunt ideologii în adevăratul sens al cuvântului, ci doar perdele de fum menite a ascunde scamatorii din spatele scenei. În momentul în care vei înțelege asta, de-atunci nu va mai exista nicio ideologie pentru tine întrucât vei trăi eliberarea de înșelăciunea spectacolului în care ei te obligă să participi.

Abia de-aici începe privirea în alb/negru. Dacă te afli în acest punct, în afara ideologiilor și tembelismelor inventate, a privi în alb și negru e benefic întrucât doar așa poți deosebi omul normal de îndrăcit. Dacă însă te afli în interiorul vreunei așa-zise ideologii, nici nu mai contează dacă privești bicolor, multicolor sau curcubeizat întrucât e același lucru.

Desigur, articolul de azi nu este pentru cei care au parcurs drumul, reușind să privească totul din afara scenei, din afara teatrului, ci pentru cei care se auto-iluzionează că se află de partea bună a istoriei. Pentru voi, a privi în alb și negru e distructiv deoarece nu faceți altceva decât să vă adânciți într-o mlaștină al cărei rezultat final e distrugerea voastră. Din păcate, asta se întâmplă cu majoritatea covârșitoare a oamenilor care, în ciuda faptului că au la dispoziție o istorie întreagă de exemple  și sacrificii inutile, merg pe același drum. 

Cum s-a ajuns într-o situație fără ieșire

Ieșirea isterică a lui Trump de pe TrustSocial semnalizează mai mult decât limpede că situația e încordată la vârful puterii americane. Idiotul de la Casa Albu nu și-a imaginat în ce rahat va intra, iar acum este cât se poate de disperat întrucât e încolțit. Democrații simt că puterile îl lasă și se așteaptă la o victorie zdrobitoare la viitoarele alegeri. Și, ca să economisească timp, s-au apucat încă de acum de procedurile pentru demiterea nebunului portocaliu. Ce-o veni după el, Dumnezeu cu mila!

Marea Implozie

Nu cred că greșesc dacă spun că acum suntem în anticamera celei mai mari dezordini a istoriei. Am mai avut ceva similar doar la căderea Imperiului Roman. Acum însă, cu toate că pare contraintuitiv ceea ce spun, dimensiunea dezastrului va fi mai mare. Toată lumea se gândește că e imposibil așa ceva deoarece - conform propagandei - acum avem o bază infinit mai mare de cunoștințe decât atunci, astfel încât putem lua deciziile cele mai bune. E o prostie. Să presupunem că acum e o perioadă de foamete - cum au fost atâtea altele în istorie. E ca și cum am spune că actuala foamete nu se va manifesta la fel de radical deoarece acum avem posibilitatea de a tipări bani la infinit. Ce legătură are banul cu faptul că nu mai cresc plantele agricole care constituie baza sustenabilității alimentare a civilizației noastre? Exact, zero. La fel e și cu „cunoștințele acumulate”: sunt fix precum niște pietre în condițiile unei deteriorări atât de vizibile a capacităților cognitive ale oamenilor.

Iranul încotro?

Nu-s foarte multe vești care să iasă din tipar. Iranul este în continuare în creștere în ceea ce privește utilizarea de rachete și dă lovituri năucitoare după un pattern care pare extrem de bine studiat. Fiecare atac pare a avea o tematică: am avut atacuri asupra infrastructurii militare, petroliere, chimice și chiar ... tehnologice. Toate sunt extrem de coerente, ceea ce pare a arăta o funcționalitate destul de interesantă a serviciilor de informații iraniene.

De ce este România cel mai eșuat stat din lume?

Dacă unii se îngrijorează atunci când e vorba de constatarea deteriorării normelor democratice în România - atât de mult încât chiar și instituțiile sclav ale propagandei externe au ajuns să ne califice drept „regim hibrid” - eu unul m-aș uita în altă parte. De fapt mă uit acolo unde contează pentru tot omul, adică în buzunare. Ipoteza mea e una radicală: nu-i nevoie de studii complexe pentru a evalua nivelul democrației, trebuie doar să evaluezi nivelul de taxare. Cu cât e mai mare, cu atât sunt probleme democratice mai mari. Și-aici vorbesc despre democrația reală, nu despre iluziile propagandistice repetate de prostime.

Cum se poate rezolva criza carburantului în România?

Se tot agită lumea pe la TV în ceea ce privește prețul carburantului, timp în care Grinidanu anunță a milioana oară că „iese de la guvernare”. Un tembelism demn de filmele cu proști, dar la care multă lume încă se uită cu speranță. În materialul de față nu vreau să vă ofer false speranțe, ci doar să vă arăt dimensiunea jafului.

La fiecare ieșire a sa, Bolojan ne privește cu uitătura aia a lui bovină acuzându-ne pe noi de deficitul bugetar. Păi cine e vinovat, javră, pentru starea dezastruoasă? Nu tot voi, care eliberați ca demenții bani către Ucraina și Republica Moldova? Ați uitat când Ciuleacu cerea ca ajutorul către Ucraina să fie scos din calculul deficitului bugetar? Nu vreau să intru într-o polemică excesivă deoarece sunt aspecte pe care deja le știți. Ceea ce vreau însă să vă demonstrez în cele ce urmează este că „frăția ticăloșilor pro-ioropieni” este infinit mai ticăloasă decât v-ați imaginat. Inclusiv „circul lui Grinianu” bănuiesc că este parte a spectacolului menit deturnării atenției prostimii și creionării unei false speranțe. Totul e calculat!

Vi se pare că Bolojan e îmbunat de „suferința” oamenilor? Aiurea, sunt iluzii. Faptul că face un fals gest de clemență „ajutând” cu o scădere insignifiantă e un gest la fel de inutil precum cei 50 de bani ai lui Ciucă. Doar că acei 50 de bani de-atunci se vor dovedi, în contextul mafiotului de la Oradia, o țintă imposibil de atins. Asta în condițiile în care s-a ajuns practic la o creștere accelerată cu 50% a combustibililor. 

De fapt ce vrea să se ascundă? Un element simplu: modul prin care criza actuală poate fi rezolvată facil pentru români. De ce nu se dorește? Deoarece mafia de aici e perfect sincronizată cu cea de la Bruxelles, iar acolo, așa cum bine știți, prioritar este jugul care trebuie pus populației. Dar să lăsăm speculațiile de-o part și să vedem cum se poate rezolva facil situația. Concret!

Există o singură metodă eficientă, anume declararea stării de necesitate energetică. Ce presupune o astfel de stare? Un lucru simplu: România nu mai exportă carburant decât după ce își satisface nevoile interne și își asigură rezervele necesare la intern. Cu alte cuvinte, asta presupune ca, în primă fază, România să apeleze la rezervele sale pe care companiile au fost obligate să le facă, dar din care  mai bine de jumătate se află în afara țării. Acela este petrol cumpărat la prețuri minime din punct de vedere istoric, ceea ce înseamnă că poate fi impus un preț de calcul la prețul de achiziție, nu unul la prețul pieței. Desigur, într-o funcționare normală a pieței, așa ceva nu poți face, dar într-o stare de necesitate, astfel de acțiuni sunt normale. 

De asemenea, avem producția internă. Din nou, fiind vorba de o stare de necesitate, statul poate cere companiilor locale să calculeze prețurile bazându-se prețul de producție, la care să se adauge costurile și profiturile standard ale industriei. Cu alte cuvinte, petrolul din producția internă ar putea fi calculat gratuit(0$ pe baril, cum de fapt și e), la care însă s-ar plăti accizele normale, ca să nu spună Bolojan că-i este afectat deficitul bugetar. Un astfel de calcul ne scoate în evidență un paradox teribil pe care trebuie să-l înțelegeți înainte de a trece mai departe. Ei bine, aveți idee cât ar fi litrul de carburant dacă am calcula la un preț al barilului de petrol zero? Țineți-vă bine: cam 7 lei(maxim)!!! Din această sumă statul ia 1.21 TVA + 3.5 accize&taxe =4.71 RON,  restul fiind costuri de procesare și profituri ale companiilor de pe lanț. Însă, după cum vedeți, grosul îl halește statul! Și-l halește de la noi!

Am ajuns așadar la un preț de 7 lei în care jigodia de Bolojan își încasează intacte toate taxele faraonice pe care le pune combustibilului! Doar că mai avem un element de luat în calcul. România produce doar 40% din petrolul necesar funcționării economiei. Asta înseamnă că 60% se face cu petrol importat. Aici vine din nou starea de necesitate care ne poate ajuta să facem un mix între prețul petrolului de pe piață și cel din rezervă. Astfel, dacă acum avem 100$ pe baril prețul internațional, iar rezerva noastră a fost achiziționată la un preț mediu de 60$, putem spune că avem un preț al barilului de 80$. Pe care putem să-l ponderăm la fiecare scădere a rezervei. La nivelul actual, probabil că prin acest mod de calcul, s-ar ajunge la un preț de 8,5 - 9 lei pe litru din această sursă. Îl luăm pe cel maxim și facem media ponderată pentru a calcula un preț real. Acesta va fi de 8,2 lei pe litru.

Așadar, cetățenii români ar putea beneficia într-un mod transparent de un preț de 8,2 lei pe litru practic imediat, singura condiție fiind aceea de a se declanșa starea de necesitate energetică și de a nu se mai exporta carburant extras sau direct importat de România. Ideea e că, în acest fel, s-ar putea stabili o cotă pentru cetățenii români de, să zicem 50/100 litri lunari, alimentat doar în rezervor și cu alte măsuri de siguranță pentru a se combate excesul. Iar pentru companii s-ar putea stabili același preț la cantități neplafonate, dar aliniat cu numărul de kilometri efectuat(pentru a se combate specula). Cetățenii străini ar putea alimenta doar la prețul pieței, adică prețul calculat la cotația internațională a petrolului. La fel și combustibilii destinați exporturilor după ce piața autohtonă este satisfăcută, vor fi calculați la cotația internațională. Ar fi singura strategie corectă în momentul de față  care ar conserva inclusiv veniturile nesimțite ale statului din carburanți!!!

Acum vine întrebarea: de ce nu face Bolojan asta? Doar, în conformitate cu declarațiile sale, scăderea accizelor ar însemna o subțiere a veniturilor bugetare, punând presiune pe deficit. Păi dacă deficitul este cauza sa de căpătâi, de ce nu aplică metoda expusă și care ar putea conduce la o scădere a prețurilor fără a se umbla la accize. Paradoxal, Bolojan preferă să scadă accizele! Păi cum așa? E o întrebare critică. Iar răspunsul vine din adevărata sa misiune, care nu e una de „salvare a țărișoarei”, ci de punere a jugului pe români, în favoarea mafiei pe care o reprezintă. Dacă ar face așa ceva, profiturile companiilor petroliere, în principal a OMV Petrom, s-ar comprima deoarece nu s-ar mai introduce în calcul scamatoria pe care o fac cu „prețul internațional” al petrolului. În plus, nimeni nu știe care e statutul acelor rezerve românești care sunt în străinătate. Sau poate că se știe, dar sunt eu neinformat.

Nu mai vorbesc de faptul că o astfel de măsură, aplicată acum, în plină criză, ar putea da un imbold economiei autohtone aflate în stare de comă. Și, în plus, ar conserva teribil capacitatea statului de a-și încasa banii din accize deoarece consumul nu ar scădea.

Ce te faci însă când de la vârful UE vin „recomandări” similare celor din Pandemie: lucrul de acasă, scăderea transporturilor, orașe de 15 minute și alte aberații climatice? Și, mai ales, ce te faci când vezi că deja au apărut state care pun în aplicare un „regim pandemic”(vezi Egiptul) din cauza, chipurile, problemelor din Golf. 

N-ai cum să nu-ți dai seama în mâna cui este conducerea României și, mai ales, n-ai cum să-i bănuiești doar de prostie. Cu siguranță mai e și o cantitate incomensurabilă de ticăloșie!