SUA e deja în groapă

De la Islamabad, iranienii au plecat relaxați. Un membru al delegației lor a declarat că e vorba de o primă rundă de negocieri, că nu se așteptau să se ajungă la un consens din prima, dar că discuțiile vor continua. De partea cealaltă, Vance a fost bombastic, de parcă urma să se dărâme lumea. A anunțat pe un un ton ultimativ că „s-au făcut toate eforturile”, iar consecința faptului că iranienii nu au semnat diktatul va fi distrugerea lot totală. Imediat, Trump a anunțat blocada Strâmtorii Ormuz. 

Când am auzit, m-a pufnit râsul. Cum adică să vii cu o asemenea acțiune în condițiile în care până mai ieri te lăudai că vei debloca Strâmtoarea? O acțiune absolut inutilă, făcută doar pentru imagine. Și, ca să-și întărească spusele, Trump a anunțat că va trimite și portavionul Bush în Golf. 

Mai multe surse care raportau din Golf au arătat că, în ciuda așa-zisei blocade americane, în realitate cei care dau bănuțul Iranului - conform mersului de până acum - primesc drept de trecere și nu au nicio problemă. La modul preventiv, China a dat un comunicat oficial de presă în care s-a răstit la Trump, lăsând să se înțeleagă că, dacă navele sale vor avea probleme, China va trece la escortarea militară a acestora. E o palmă directă pe care SUA o ia peste bot. De altfel, cel puțin două petroliere servind transportului de țiței către China au trecut ieri fără probleme prin așa-zisa blocadă: nava „Rich Starry”, aflată sub sancțiuni americane(!!!) și circulând sub pavilion malaezian și nava „Elpis”, aflată sub pavilionul Insulelor Comore și legată direct de transportul de țiței iranian. Probabil sunt mai multe, dar acestea două mi-au atras atenția deoarece s-au aflat în mijlocul controverselor legate de „transport ilegal” al petrolului sancționat de SUA. 

Acum putem să ne întrebăm dacă avem de-a face cu o blocadă - în adevăratul sens al cuvântului - sau de un nou circ în care „Radu Tudorii” sunt scoși să behăie verzi și uscate de dragul circului mediatic. Pentru a înțelege vă voi mai da două elemente văzute de toată lumea. Primul, un interviu din mult prea multele date de Trump în care afirmă că el oricum a câștigat acolo și că, dacă se retrage acum, „Iranului îi va lua 20 de ani pentru a se reconstrui”. Cealată ieșire a fost cea a lui J.D. Vance, care poate fi categorisită cu ușurință drept cel puțin bombastică. Citez din memorie: „Motivul pentru care negocierile întârzie este acela că se dorește o pace mare. Vrem să ne asigurăm că Iranul nu va produce arme nucleare și, dacă vom fi siguri, îi vom ridica restricțiile asigurându-i accesul la prosperitate”. Declarația m-a făcut să râd. Păi, stai puțin, nu erai opărit după ce „eșuaseră” negocierile, nu te-ai șifonat atunci? Ce s-a schimbat între timp? Mai mult, cea de-a doua rundă de negocieri va fi condusă tot de Vance(dacă n-ați auzit declarația lui de la finalizarea negocierilor anterioare, în care ilustra totul cu ce n-are voie să facă nevastă-sa, vă rog să o căutați pentru că e delicioasă!). 

V-am dat câteva exemple care ne duc facil cu gândul la ceea ce urmează: SUA e disperată să semneze un acord cu Iranul, dar din care să pară că „este învingătoare”. De cealaltă parte, Iranul își vede de treabă, e drept, cu mâna pe trăgaci. 

Și, ca să avem și bomboane pe coliva americană, vă voi da două elemente trecute cam sub tăcere. Primul este traseul USS Bush. Știți pe unde merge spre Iran? Prin sudul Africii pentru a evita Marea Roșie. Ce altă dovadă de neputință mai poate exista? Când te deplasezi cu „arma finală” și ocolești o zonă de teama rebelilor Houthi, care, în esență, sunt niște desculți, înseamnă că ai probleme grave. Celălalt element stupefiant este mișcarea Spaniei de redeschidere a Ambasadei sale de la Teheran. Mai mult, comunistului Pedro Sanchez a aprobat un plan de subvenționare a prețului carburanților, iar în comunicatul oficial a acuzat „războiul ilegal” declanșat de SUA și Israel. Aici ar trebui urmărit cu atenție, întrucât mișcarea survine unei vizite în China a lui Sanchez, element pe care îl consider un „leading indicator” a ceea ce urmează să se întâmple la nivel de UE. 

Trebuie acum doar să unim punctele pentru a vedea realitatea: SUA nu mai este de mult sperietoarea din alte vremuri, iar mișcările sale seamănă, mai degrabă, cu ultimatumul pe care-l poate da un tigru de hârtie unui melc. Chiar dacă „se agită fioros”, melcul tot va trece peste el, murdărindu-l cu dâra sa lipicioasă.

Vom vedea o pace rușinoasă în Golf? Aș spune că acum e foarte posibil. Dacă se va anunța că „Iranul renunță la programul său de a fabrica o bombă atomică”, atunci trebuie să fiți siguri că SUA e în dezastru. În realitate, Iranul nu a avut niciodată un plan de fabricare a bombei atomice. E doar o obsesie propagandistică israeliană, care încă din 1979 tot anunță că „Iranul mai are o săptămână până să fabrice bomba atomică”. Doar că, în timp ce până acum nu i-a ascultat nimeni, au avut neșansa să-și găsească prostul la Casa Albă, pe care l-au târât într-un război devastator atât pentru SUA cât și pentru Israel. Iar faptul că din acest război SUA iese cu statutul de putere regională „acolo, la ei” este, probabil, cea mai proastă veste pentru Israel. Nu de alta, dar să se ajungă ca premierul Canadei, Mark Carney, să-i spună direct lui Trump că s-a săturat să mai achiziționeze aiurea arme din SUA, arată limpede despre ce este vorba. SUA nu mai e o putere reală, publicul american e mai degrabă anti-israelian, Europa e absolut împotriva războiului ilegal provocat de Israel, iar China e total împotrivă. 

Un ultim element vă va lăsa fără replică: Arabia Saudită a activat cooperarea militară cu ... Pakistanul, căruia i-a cerut protecție defensivă. Pakistanul, de altfel, a trimis soldați și a Asigurat Arabia Saudită că va beneficia de „umbrela sa nucleară”. Brusc, saudiții au avut o iluminare: n-au ce face cu SUA în condițiile în care sunt alți băieți care fac jocurile în zonă. 

Tocmai ce s-a încheiat o eră. Rețineți ce vă spun acum: în câteva luni vom vorbi despre Venezuela, mai precis despre reușita sa de a se elibera de sub imperialismul american sau, mai bine spus, de sub regimul-marionetă al americanilor. Așteptați, nu mai e mult. Deocamdată sunt manifestări violente care au condus la o eliberare rapidă de către SUA a tuturor restricțiilor impuse Băncii Venezuelei. 

Luna de miere a durat o noapte

Péter Magyar, tefeleul dement ales în Ungaria, a avut parte de o noapte fabuloasă, în care s-au aruncat cu belșug ultimii bani rămași din campania electorală. Lumea a dansat pe străzi de parcă scăpaseră de Ceaușescu. Însă, asemeni tuturor celor care se trezesc din beție, ungurii constată cu stupoare că nu s-a schimbat mare lucru. Practic, viața lor e identică. Nu curge miere pe străzile Budapestei, nu se dau alimente gratis, iar prețurile carburanților încep să crească. Deh, ghinion!

Ungaria cântecului de sirenă

Orban a pierdut în fața unui deviant promovat impecabil de UE și de toate forțele progresiste ale lumii. E adevărat că nicicând un politician maghiar nu a beneficiat de atâta „investiție”, de atâtea fonduri îndreptate către presă și propagandă, așa cum a beneficiat Péter Magyar. Păduchelnița de oengeuri progresiste s-a trezit într-o ploaie de fonduri, astfel încât isterizarea a fost una absolută. Dar, dincolo de toate acestea, au fost ungurii. O spun încă de la început ca să nu existe dubii: ei sunt principalii vinovați pentru ceea ce urmează să li se întâmple! Și aș vrea să fie conștienți de asta.

 

Hristos a înviat!

Ungaria - câteva repere

Când a venit la putere în 2010, Viktor Orban a preluat o țară în dezastru. Cu 80% datorie și cu FMI-ul la Budapesta pentru a-i „restructura” finanțele, Ungaria era, din punct de vedere practic, o țară care capitula. Toți credeau că „accidentul Orban” va fi unul de scurtă durată, care va arăta ungurilor că nu există altă șansă decât corsetul strâmt al UE, dirijat de la Bruxelles și, mai ales, sărăcia. 

Iată-ne în prezent. Ungaria are o datorie publică de 74% din PIB. E mult, e puțin? Teoretic scăderea de doar 6 procente în atâta timp arată o băltire. Doar că aceasta e efectul celei mai mari greșeli politice a lui Viktor Orban: Pandemia. Înainte de pandemie Ungaria ajunsese la o datorie publică de 66% din PIB. Practic o poziție excelentă, care demonstra clar viabilitatea modelului economic al lui Orban. Din păcate, ca mulți alții, Orban a  picat în capcana falselor narațiuni și a sărit gradul de îndatorare al țării cu 8% din PIB. Prostia se plătește. Dacă în loc să ia măsuri aberante și-ar fi canalizat acei 8% către investiții și continuarea activității economice - nu către cheltuielile aberante de materiale medicale și tratamente  inutile - probabil că acum Ungaria și-ar fi dublat din nou PIB-ul, iar procentul datoriei publice ar fi fost pe la 30%. Mă rog, nu putem garanta că Orban ar mai fi fost în viață, doar știm bine ce au pățit contestatarii narațiunii pandemice.

Însă trebuie reținut că efectele pe care le vedem acum în economia Ungariei sunt strict generate de pandemie. E drept că Orban nu a mai picat și în capcana narațiunii ucrainene. Dacă ar fi făcut-o, acum ar fi avut capul pe tocător. Dar ceea ce e clar este că are de tras tare pentru eroarea pe care a făcut-o în Pandemie. Inclusiv în actualele alegeri!

Ceea ce uită toți Analiștii lu' Pește atunci când spun că „Ungaria o duce greu” este realitatea de la fața locului. Ungaria, în esență, este o țară săracă, fără perspective. Ungurii nu au resurse naturale, nu au ieșire la mare, astfel încât sunt prinși într-o „chingă continentală” care-i obligă să joace așa cum li se cântă. Când nu ai nici resurse naturale pe care să le exploatezi, când nu ai un relief ofertant, ce-ți rămâne de făcut? Ei bine, aici a jucat Orban genial, executând un impecabil balet între marile puteri. Orban e prieten cu Trump, cu Putin și ci Xi, în același timp, fără ca vreunul dintre ei să se supere. Putin i-a făcut reactorul nuclear cu o finanțare mai mult decât generoasă. Acum Orban vinde energie electrică României. Aveți idee ce am spus aici? România, care era un colos energetic, care dacă și-ar fi păstrat facilitățile de producție ar fi avut energie electrică la prețuri insignifiante, cumpără acum energie din Ungaria. În afacerea asta cineva e prost, iar ăla nu e ungurul. Care e diferența? Simplă: proștii merg după schemele trasate de UE, în timp ce Orban se comportă așa cum ar trebui să se comporte orice lider cu creier în cap, adică trece totul prin filtrul interesului național. 

Să vă mai spun ceva ce nu știți: toate importurile de mașini din China se fac prin Ungaria. În scurt timp, mașina BYD după care vei fi înnebunit o vei cumpăra ... din Ungaria. Pentru că acolo se va produce! Orban înțelege că Uniunea Europeană nu e veșnică și că, dacă se destramă, trebuie să ai alternative. Iar el, spre deosebire de noi, le are! De asemenea, mai știe și că nu trebuie să stai și să pupi mâna Bruxelles-ului întrucât ajungi în sapă de lemn, așa cum a ajuns România.

Articolul de față vine ca o reacție la comentariile primite ieri. Vă atrag atenția că România, care are o grămadă de resurse naturale și care e efectiv cotropită de corupția albă(cea impusă de Bruxelles), mai are puțin și ajunge la gradul de îndatorare al Ungariei. Diferențele însă sunt infinite deoarece România ajunge acolo din epuizare, în timp ce Ungaria ne va egala scăzându-și datoria, adică mergând pe o traiectorie inversă! 

Pe vremea comunismului, pacea socială a fost întreținută de János Kádár prin intermediul împrumuturilor. De aceea, în timp ce noi porneam cu datorie externă zero(dar cu o teribilă foame ca afect al restricțiilor anilor 80), Ungaria avea o datorie de 66% din PIB, în monedă străină. Au trecut prin criza anilor 90, când ajunseseră la o datorie de 90% din PIB și când, în 1995 au trebuit să suporte infamul „Pachet Bokros”. Apoi a urmat tangoul cu UE și o aparentă stabilizare, urmată de dezastrul pe care l-a moștenit Orban. 

În mare, cam asta e realitatea ungară. Atât comunismul cât și UE au oferit Ungariei același plan infam: îndatorare pentru consum și apoi austeritate. Un regim de ocupație permanentă. Orban este practic singurul premier care a reușit să ridice Ungaria pe baze economice solide. Acum țara are o putere industrială în spate, are fluxuri coerente și, mai ales, are capacitatea de a dansa între marile puteri, asigurându-și o autonomie în decizii.

În condițiile unor schimbări geopolitice dramatice care urmează să se întâmple - și în cadrul cărora vom vedea evaporându-se peste noapte construcții care păreau nemuritoare - Ungaria lui Orban cel puțin are o direcție. Spre deosebire de noi. 

Desigur, totul depinde de vot. Dacă ungurii vor alege un deviant precum Péter Magyar, vor alege practic regimul de ocupație fix în momentul în care erau aproape cât pe-aci să se elibereze. Și, desigur, vor reveni la vechiul destin care le-a fost trasat: îndatorare masivă, urmată de austerități zdrobitoare. 

Isterizarea Ungariei

În Ungaria, Uniunea Europeană își joacă ultima carte. În cazul în care reușește debarcarea lui Orban, actuala conducere coruptă de la Bruxelles se va perpetua, jefuind în continuare întreg continentul pentru beneficiile unei mafii extrem de agresive. Însă, în cazul în care meciul maghiar va fi pierdut, toată oligarhia de la Bruxelles se va prăbuși întrucât va fi un semnal al schimbărilor profunde.

Un armistitiu înaintea exploziei

La 24 de ore de la semnarea armistițiului dintre SUA și Iran, putem deja deduce că cel care se considera cel mai mare câștigător este, în realitate, cel mai mare perdant, iar cel care se considera cel mai mare perdant este de fapt marele câștigător. De aceea e foarte posibil ca jucătorii, treziți din amețeală, să încerce să reia nebunia, ceea ce le va fi fatal.