Stăm între bombe și amenințări, ne temem pentru viețile noastre plăpânde. Încercăm să ieșim la suprafață, cu toate că împărțim aceeași baltă. De la nivel macro, diferențele sunt inexistente. Uneori e bine să privești de la distanță, nu doar din miezul tău. Îți dă o perspectivă, îți creează o imagine relevantă. Știi unde te afli, știi ce ești. O bucățică infimă într-o masă inertă. De la nivelul de jos simți tirania, dar odată ce ai urcat, aceasta nu mai există. Nu se vede, e absolut irelevantă.
Când te deconectezi de realitatea imediată, lumea devine o nucă. Îi spui rotundă cu toate că nu e perfect rotundă. De la distanță o vezi netedă, dar ea are asperitățile sale care, pentru ființele mici reprezintă munți de netrecut. Banala nucă, peste care calci din întâmplare, ar putea reprezenta pentru niște imaginare ființe mici întregul lor univers. Care, iată, suferă un cataclism iremediabil produs de impactul cu un corp imens: talpa piciorului tău.
Ce poți face, totuși, atunci când ești pus în fața unei astfel de realități? La ce bun totul? Și dacă lumea noastră este o imensă colonie penitenciară prin care trebuie să trecem obligatoriu? Vedem permanent cum tiraniile se revarsă asupra noastră. De ce? Raționezi și totul pare a nu avea nicio noimă. E absurd. Și, din nou, te întrebi de ce? Ce face ca totul să fie atât de fără sens?
Stai, te gândești și îți faci tot soiul de teorii. Dacă vrei să aprofundezi, te scufunzi în teoriile altora. De cele mai multe ori nu ieși la suprafață și, în cazul fericit, îți faci sistemul tău în care crezi. Și, uneori, alții îl adoptă. Dar este el corect? A meritat efortul? Când privești de la distanță, tot zgomotul se pierde.
Și-atunci ce rămâne? Oare care ar fi elementul către care să tindem?
Dintre toate lucrurile de pe lumea asta mie-mi place să văd oamenii. De fapt nu să-i văd, ci să-i înțeleg. Nu-i un ideal, nu e un „plan de viață”, e pur și simplu un instinct. Cu toate că știu mulți oameni, nu prea am prieteni mulți. O groază de amici, un număr imens de cunoștințe, dar prieteni puțini. Chiar foarte puțini. E, cumva, tragedia celui care vrea să înțeleagă. De fapt, dacă e să fiu corect, pentru a mă înțelege pe mine încerc să-i înțeleg pe ceilalți. Să descopăr „mecanismul” sau, cel puțin, să am o idee despre cum funcționează.
Nu-i o cale. Eu merg pe ea strict din instinct. Nu-mi fac un scop în viață din asta, dar e ceva aproape fiziologic. O fac pentru că simt. Altul poate caută același lucru în izolare. Și niciunul nu greșește.
Doar că nu despre asta voiam să vă vorbesc, ci despre un sentiment pe care îl văd, inevitabil, în marea majoritate a oamenilor: acel sentiment al condamnatului. Fiecare, din varii motive, se simte prizonier. E o stare generalizată a societății psihice în care trăim. Fiecare simte un jug și are impresia că celălalt îi e jug.
De aceea avem și obsesia libertății. Considerăm libertatea un drept inalienabil, iar societățile noastre pornesc de la garantarea libertății. Asta în timp ce, în pasul următor, legislația nu face altceva decât să ne inhibe libertatea. Ce e greșit?
Oare libertatea e un drept? De ce este inhibată de legi? Pentru că, pur și simplu, nu funcționează! Dacă s-ar da liber la dat în cap unii altora, întreaga societate ar fi compusă din oameni cu cucuie. Sau cu capetele crăpate. Și-atunci de ce ținem atât la libertate? Sau, mai bine spus, de ce înțelegem atât de greșit libertatea? Și, dacă ar fi să întreb și mai adânc ar fi altceva: oare a existat pe lumea asta vreun om realizat strict prin faptul că și-a expandat libertatea? Dacă ești absolut liber te poți considera realizat?
În fapt, e cu totul altceva. De ceva vreme întâlnesc din ce în ce mai des oameni care au reușit în viață. Nu din punctul meu de vedere, ci al lor. Acești oameni emană o lumină aparte, au o liniște contagioasă. Îi vezi că le e bine în pielea lor. Și nu-s nebuni! Nu-s obligatoriu liberi, nu-s obligatoriu bogați.
La țară mă mai ajuta un băiat care a făcut pușcărie trei ani dintr-o grosolană eroare judiciară. Gravă eroare, cum numai la noi se poate întâmpla. Am vrut să-l ajut cu bani ca să-și ia un avocat și să ceară despăgubire. N-a vrut. Pușcăria gratuită l-a lăsat rece, în condițiile în care unul ca mine, pentru o zi de pușcărie nedreaptă, ar fi capabil să-și lichideze călăul. Să-l lichideze fizic, să-l zdrobească exact ca pe un vierme! El nu. Nu l-a lovit pușcăria cu un deget, n-a lăsat nicio urmă asupra lui. E senin, ceea ce mă dezarmează.
Cu ceva ani în urmă, am întâlnit absolut întâmplător un pustnic. Jerpelit, slab și bolnav. Tare bolnav. Trăia pe undeva, printr-o văgăună. Am stat puțin de vorbă, dar suficient cât să văd și la el același lucru. Un om realizat. M-am înclinat și ne-am despărțit. Nu înainte ca el să-mi recomande o rădăcină din pădure, care, spunea că „îl ține-n viață”. Și o ciupercă binefăcătoare care te scoală din morți. Și niște plante și apoi niște fructe. Avea un stil maladiv de a-și împărtăși cunoștințele. Și, dacă e ceva ce regret, e că nu l-am înregistrat deoarece tot ceea ce mi-a povestit mi s-a șters.
În dimineața asta m-am întâlnit cu un pescar. Bătrân. Nu prinde mare lucru. Cât să mănânce și să mai facă un bănuț când sunt turiști. Spre deosebire de mine și ceilalți pe care-i văd în jur, constat la el acea lumină. Și aceeași liniște pe care-o răspândește. Anii i-au trecut cum i-au trecut, dar el nu e marcat de nimic. N-are regrete. Iată un alt om realizat!
Dar în ce constă toată această realizare? E un drept pe care-l ignorăm, pe care nu-l înțelegem și, din dorința de a-l prinde, ne ducem mereu după iluzii. Există un drept fundamental, pe care nu ți-l poate lua nimeni, care nu poate fi inhibat și care trebuie înțeles deplin: DREPTUL LA FERICIRE. E singurul drept care ține strict de tine și pe care ți-l poți exercita acum. Ești bolnav? Am văzut oameni foarte bolnavi care sunt fericiți! Ești bătrân, sărac, șomer, singur? Am văzut atâția ca tine care trăiesc într-o stare de fericire profundă. La fel cum am văzut oameni bogați, cu familii mari, fără nicio grijă reală, dar aflați într-o stare mizerabilă. Profund nefericiți, prăpăstioși, deprimați și, în aceeași măsură, deprimanți.
Ce e fericirea? E dreptul de a te simți bine în pielea ta. De a te simți bine ACUM, nu altădată. Fericirea ți-o creezi în prezent. Depresia e complotul trecutului asupra prezentului, în timp ce anxietatea e complotul viitorului. În condițiile în care nici trecutul și nici viitorul NU EXISTĂ ACUM. Acum există doar prezentul, clipa, momentul, iar fericirea înseamnă a conștientiza asta și a te bucura de ceea ce ai, dică de timpul prezent. Trecutul și viitorul, în esență, nu le ai. Ai doar prezentul, de care alegi să-ți bați joc.
E lecția pe care mi-a dat-o un om simplu, Ioannis, pescarul, despre care v-am zis și de la care cumpăr tot ce are. Iau de la el și dau la bucătărie să-mi facă ceva, orice din ele. Iar când mănânc, îmi place să cred că mănânc din fericirea pe care mi-a împărtășit-o.
Avem un singur drept, un drept pe care nu ni-l poate inhiba nimeni. Nu uitați să fiți fericiți acum. În fiecare acum. E lecția simplă, banală, pe care mi-a descâlcit-o Ioannis. Căruia îi mulțumesc și-n fața căruia mă aplec. Totul e atât de simplu, atât de banal și, cu toate acestea, atât de ignorat!
