Propunerea Valorii Sociale și apusul Occidentului

Societățile în care trăim pot fi înțelese privind dintr-un dintr-un unghi diferit și mult mai simplu decât ne-am fi imaginat. Anumite elemente pe care le percepeți, dar pe care nu prea vi le puteți explica își găsesc logica prin intermediul strategiei pe care o voi explica în articolul curent. Veți înțelege imediat cât de simplu este totul. 

Orice societate are propriul său „câmp gravitațional”, care ține împreună pe oamenii din interiorul său. Este acel „ceva” care-i face pe toți să vibreze într-un mod similar. Nu, n-am de gând să introduc în ecuație elemente obscure sau să vă conduc pe teritorii aproximative! Motiv pentru care voi porni de la ceva mai pământean, denumind acest câmp gravitațional similar cu ceea ce în companii este „Value Proposition”(expresie pe care as traduce-o ca „propunere a valorii” nu „Propunere de valoare”, cum se obișnuiește prin romgleza corporatistă).

Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu terminologia de business, „value proposition” este o declarație clară și concisă care explică beneficiul unic pe care o companie, un produs sau un serviciu îl oferă clienților săi. Extrapolând la nivel social, putem spune că, la nivelul societății, în fiecare țară avem o „Propunere a Valorilor Societății”, sub forma unui set de valori, reguli și obiceiuri comune care se constituie într-un liant al societății. În sine, mai pe înțelesul tuturor, aceasta ar reprezenta un soi de răspuns la întrebarea „de ce preferi să trăiești aici?”. Fiecare țară, indiferent de orânduire, o are. „Propunerea valorii” este pentru o țară echivalentul nucleului unei planete, adică este acel miez care generează forța gravitațională. Un nucleu mare, puternic, nu lasă nimic să se piardă în spațiu, pe când un nucleu mic face ca gravitația să fie slabă, iar particulele acelui corp cosmic să se răspândească ușor în spațiu și să meargă în derivă până când sunt captate de o planetă cu o gravitație puternică. 

Pentru a înțelege cum funcționează „Propunerea Valorilor Societății”, voi lua ca exemplu o țară care, pentru cei mai mulți, e un coșmar: Coreea de Nord. Auzind toate evenimentele care se petrec acolo - și care sunt amplificate extrem de bine de către propagandă - am putea crede că este o țară fără nicio „propunere a valorilor”. Ce anume valori poate avea o țară în care omul nu-și aparține, în care trăiești extrem de modest, iar cei din familia Kim sunt, mai degrabă zei decât oameni? Într-un mod contraintuitiv vă voi spune că, din acest punct de vedere, Coreea de Nord are o extrem de solidă propunere a valorilor societății. Iar pentru a o înțelege o să pornim de la noi și temerile care ne încearcă în interiorul societății noastre occidentale.

Care e cea mai mare teamă cu care vă confruntați zilnic? Hai să facem un scurt brainstorming. Dacă ești „în câmpul muncii” cea mai mare teamă e aceea că îți vei pierde locul de muncă sau sursa din care-ți obții venitul. Asta se transformă într-un coșmar deoarece, dacă ai locuința luată în rate riști să ți-o pierzi. Dacă stai în chirie, în câteva luni ești în stradă. Dacă ești pensionar ți-e frică de scumpiri, de faptul că nu vei mai putea ține pasul cu dimensiunea acestora, că nu vei putea să-ți mai permiți pastile sau alimente. Ei bine, în Coreea de Nord toate aceste temeri pur și simplu nu există! Cea mai mare parte a anxietății sociale a Occidentului este cauzată de frica zilei de mâine. Chestie care în Coreea de Nord nu cred că e nici măcar definită. 

În Coreea de Nord n-ai nicio problemă legată de locuință: statul îți dă una. N-ai nicio problemă legată de job: cu siguranță vei primi unul. N-ai nicio problemă legată de cariera pe care o vei urma. Statul are în sarcină toate aceste elemente. Nu tu. E drept, nu dormi într-un palat, dar ai patru pereți în jurul tău. Nu ai un job grozav, dar ai unde merge la serviciu. Nu o belferești din punct de vedere alimentar, dar ai ce pune pe masă, nu te culci plângând de foame. N-ai probleme de medicamente, n-ai probleme cu sistemul de sănătate. E drept, toate sunt pe la nivel jos-mediu, dar sunt. Și sunt pentru toți la fel, astfel încât nu există anxietate socială ca efect al faptului că unii trăiesc mai bine. Cei care au prins regimul trecut știu mai bine sentimentul. 

Mai este un element pe care nu-l înțeleg mulți: Inminban sau comunitățile de cartier. Neexistând individualism, se întărește spiritul de comunitate. Legăturile dintre oameni sunt puternice, nu există singurătate sau izolare socială. Simți că ești parte a unui organism imens, care respiră, trăiește și acționează și datorită ție. De aceea cele mai multe reprezentări pe care le vezi în Coreea de Nord sunt cele ale unui peisaj frumos înconjurat și amenințat de dușmani. A sta cu mâna pe trăgaci este instinctul natural al fiecărui coreean din nord. 

Lăsând Coreea de-o parte, ar trebui să ne întoarcem privirea către noi, cei care trăim superficialitatea „mândriei de a fi occidental”. Care este propunerea valorilor societății pentru noi? Dacă ești în SUA, libertatea și individualismul sunt valori capitale. Spre deosebirea de Coreea de Nord, aici este cealaltă extremă: totul individual, totul bazat pe o libertate extremă. Și, în plus, solid garantat constituțional. 

Doar că în SUA, această libertate aproximativ absolută este și în ceea ce privește statele componente. Legislația care poate fi adoptată local este deosebit de solidă, suficient pentru a simți diferența fundamentală de la un stat la altul. De exemplu, California e aproape în comunism, în timp ce Texasul are acel capitalism sălbatic specific Americii. Însă, chiar și așa, libertatea absolută n-a existat niciodată în SUA, a fost mai degrabă un ideal filosofic, pe care s-a ridicat pilonul mitologiei libertății americane. Însă, trebuie să recunoaștem, libertatea din perioada părinților fondatori comparată cu ceea ce se întâmplă acum a ajuns să țină, în mințile unora, de mitologic, nu de fapte istorice certe. 

Ce s-a întâmplat în America, ce s-a deteriorat într-un ritm atât de nebun? A fost o permanentă expansiune a aparatului statal și securitar, puterea s-a centralizat excesiv la nivel federal, iar hiper-polarizarea politică și tribalismul au devenit norma absolută, intangibilă. Să le luăm pe rând. Aparatul statal s-a extins la modul sufocant pe fondul diverselor „amenințări” gen crize, războaie, dușmani externi s.a.m.d. Nu discut relevanța acestora, dar constat că în urma fiecărui eveniment major statul și-a întins ițele din ce în ce mai adânc în viețile oamenilor. USA PATRIOT Act din 2001 este ceva la care ne-am fi așteptat să fie normă în Coreea de Nord, nu în SUA. Centralizarea puterii la Washington este departe de viziunea inițială a Părinților Fondatori în care tocmai autonomia statelor componente și libertatea indivizilor reprezentau norma. Aiurea, acum din ce în ce mai mult e decis în agenții federale nealese, adică în interiorul acelui aparat de stat care a ajuns să înlocuiască legea cu propria-i birocrație. Iar în ceea ce privește tribalismul nu cred că mai avem ce discuta în condițiile în care „jocul politic” dintre republicani și democrați este, în realitate, unul cu sumă nulă. 

Să trecem în Europa. Aici s-a încercat cu totul altceva: un capitalism moderat, care să nu distrugă creativitatea, dar care să facă loc protecției sociale solide. Nu e întâmplător faptul că pensia de stat a apărut aici, mai precis în Germania. Tradițional, europeanul nu se temea de stat deoarece stat însemna o asistență medicală solidă, pensii decente, ajutoare de șomaj sau de sărăcie. Adică un stat paternalist, sub umbrela căruia însă își făcea loc o protecție socială solidă. 

Multă vreme propunerea socială europeană a însemnat o viață frumoasă, o creștere constantă, ceea ce a condus inclusiv la fondarea Uniunii Europene. Doar că de-aici totul s-a dus de râpă. Constatăm o prăbușire a modelului „economiei sociale de piață”, iar aici intervin factori decisivi. În primul rând natalitatea scăzută face ca sistemele sociale să devină nesustenabile. Sistemele publice de pensii se cutremură sub greutatea deficitelor care pot fi din ce în ce mai greu acoperite. Pentru rezolvarea acestor probleme s-a ales „soluția imigrației”, doar că Europa nu era o societate diversă, precum cea americană. Astfel, în ceea ce privește metodele de integrare a imigranților, statele europene au urmat calea unui eșec previzibil. Pentru un european, ajutoarele sociale erau văzute ca ceea ce erau, adică o ajutorare de scurtă durată de care trebuie să scapi întrucât reprezentau o stigmă socială. A „trăi pe ajutoare” e considerat o rușine de către europenii nativi. De aceea și pachetele respective erau consistente pentru a te ajuta să depășești cât mai repede această stigmă. Însă, pentru imigranți, treburile nu au stat la fel. Pentru unii dintre ei, pachetele de ajutor social reprezentau într-o lună mai mult decât câștigau în 2-3 ani în țările lor de baștină, astfel încât au învățat rapid să profite de „paradisul european”. Iar vestea s-a răspândit repede, făcând ca fenomenul imigraționist să se accentueze. 

Pachetele sociale generoase nu pot fi acordate decât pe baza veniturilor statului, adică din taxele și impozitele plătite de cei care muncesc. Și, cum populația care muncea rămânea, în mare, aceeași, efortul acordării a crescut. Totul s-a tradus într-o fiscalitate din ce în ce mai ridicată. De asemenea, întrucât nu se putea tăia doar dintr-o parte(adică din veniturile populației angajate) s-a tăiat inclusiv din ajutoare. Astfel, treptat, modelul de „economie socială” are de suferit teribil întrucât toată lumea ia contact cu o fiscalitate devastatoare și beneficii sociale din ce în ce mai precare. Toate acestea conduc la prăbușirea modelului european și a „propunerii” sale în ceea ce privește valorile sociale. 

Putem vorbi inclusiv despre birocrația excesivă, care a ajuns să sufoce societățile europene. Dacă înainte aparatul birocratic era necesar pentru uniformizarea modului de acțiune la nivelul întregii societăți, acum acesta devine un factor de frânare întrucât trăim în epoca „vitezei luminii de pe cablurile optice”, cea care-a desființat definitiv poșta pneumatica, dosarul cu șină sau timbrul de pe cerere.

Mulți mă critică pentru că vorbesc despre apusul iremediabil al Occidentului. Însă ceea ce spun eu este, mai degrabă, ceva ce se vede cu ochiul liber, nicidecum vreo genialitate rezultată dintr-o analiză complexă. Geniali au fost Oswald Spengler(Der Untergang des Abendlandes), Arnold J. Toynbee(A Study of History), Max Weber(Gehäuse, Entzauberung), René Guénon, Julius Evola etc., adicăm cei care au văzut fenomenul atunci când abia erau vizibili vectorii care acționau împotriva sa. Acum, fenomenul e mai mult decât vizibil.  

Există într-adevăr, o propagandă imensă care ne spune că „dincolo e mai rău”. „N-ai auzit că-n Rusia, atunci când deranjezi, există obiceiul să cazi de la balcon?” sau „Lauzi China, dar ai habar câte camere de luat vederi te supraveghează?” sunt replici-șablon cu care mă confrunt deseori atunci când îmi susțin teza. Și, de fiecare dată, îi întreb pe cei care-mi dau astfel de replici: „Ai fost la Moscova, ai fost în China?”. Să-i spui unui european că rusul nu prea are habar cât costă gazul pentru încălzire sau ce preț are benzina deoarece utilitățile sunt extrem de ieftine, e ca și cum ai rătăci disperat prin deșert și te-ai  întâlni cu unul care ți-ar spune că apa nu reprezintă o problemă pentru el. În Germania te gândești de două ori dacă e mai rentabil să dai drumul la căldură sau să riști o răceală din cauza frigului deoarece, la urma urmei, paracetamolul e infinit mai ieftin decât metrul cub de gaz. Iar celor care vor să mă critice pe acest motiv, le recomand să n-o facă înainte de a înțelege conceptul de Staatsverdrossenheit.

În relația cu China însă, toate basmele ideologice ale Occidentului pică. Ești urmărit în China? Fără doar și poate la fiecare pas. La metrou nici nu mai e nevoie să scanezi codul QR ca să plătești întrucât identificarea facială e suficientă. Nu te sperie chestia asta? Dacă stau să mă gândesc la faptul că în Londra sau New York sunt mult mai scanat decât în China, s-ar putea să nu mai am nicio emoție. Însă atunci când constat că stațiile de metrou ale Occidentului sunt precum niște ruine gata să se prăbușească peste tine, parcă începi să reevaluezi. Dacă însă pui în balanță fenomenul infracțional, care în Occident e la cote ultra-alarmante, abia atunci începi să te întrebi oare pentru ce ești atât de urmărit în Occident? Dacă în China îți uiți portofelul doldora de bani pe-o bancă, șansele să-l găsești tot acolo se apropie de 100%. Și dacă nu-l găsești acolo, e o probabilitate covârșitoare ca cel care l-a luat să-l fi luat pentru a-l preda poliției, deci la fel de găsibil. Ce se întâmplă în Occident? Într-un oraș ca Barcelona, riscul de a-ți dispărea portofelul dintr-un buzunar expus se măsoară în secunde pe o stradă precum Rambla. Un clip viral de pe Youtube măsoară care-s șansele să-ți dispară un laptop lăsat pe masă într-o cafenea. În Paris, Roma, New York s.a.m.d. timpii în care „se evaporă” sunt de ordinul minutelor sau chiar al secundelor. În China? Laptopul „uitat” pe masa cafenelei timp de 50 de minute era tot acolo. Morala o poate pricepe oricine.

Ca om venit dintr-un stat fost comunist știu bine ce înseamnă toate acestea. Da, reportajele care ni se prezentau în comunism erau unele de-a dreptul devastatoare în ceea ce privește imigrația, șomajul, ghetourile și celelalte fenomene dure ale „societății capitaliste”. Acum n-am nici cea mai mică îndoială că reportajele acelea erau adevărate, multe fiind preluate de pe la televiziunile occidentale. Însă, pe vremea aceea, nu credeam o iotă din ceea ce dădeau autoritățile la TV sau în presă. De ce? Pentru că îmi doream blugi occidentali, îmi doream gumă de mestecat produsă în Occident, oamenii își doreau să fumeze țigări occidentale(mult mai fine și mai aromate decât cele locale), ascultam muzică occidentală care nu era închistată în ideologia comunistă și aveam o dorință nebună să am ceva de-acolo. Orice! Mă uitam la filmele care circulau din mână-n mână, pe casete video VHS, pierzând timpul nu obligatoriu ca să văd acțiunea, ci ca să admir mașinile lor, mobilierul din casă, toate gadgeturile tehnologice care la noi erau vise. Asta însemna că propunerea valorii sociale a Occidentului avea o gravitație ucigătoare pentru sistemul socialist-comunist în care ne aflam noi. 

Ceea ce constat acum e că forțele s-au inversat. Desigur, propunerea valorii sociale a Rusiei nu are cum să aibă atracție pentru Occident, cu toate că occidentalii care au aplicat pentru viza „shared values” spun o altă poveste. Însă, din colțul Occidentului, ceea ce face China este devastator. Imaginea de-acum a Chinei, cea pe care o văd turiștii când iau contact cu realitatea necenzurată de propaganda occidentală, este de-a dreptul șocantă, semănând cu o iluminare. Toți cei care ajung în China raportează un sentiment similar în ceea ce privește țara: e ca atunci când ți se ridică un văl opac de pe ochi. 

Nu mai vorbesc de fenomene precum cel de admirație în fața mașinilor chinezești, de apreciere a modelelor AI s.a.m.d. Toate acestea fac parte dintr-o propunere a valorii sociale care funcționează. China nu pune epitete în „propunerea valorii sociale”, ci lucruri concrete, verificabile. Asta spre deosebire Occident, mult prea obișnuit doar să pretindă că respectă anumite drepturi, libertăți, că ajută sau că face ceva cu adevărat util omului, fără a face în realitate nimic altceva decât energofage eforturi propagandistice. Istoria ne învață că atunci când centrul de gravitație nu mai are atracție, societatea ori se dezintegrează, ori e părăsită de oameni. Primul fenomen, dezintegrarea, l-am văzut în 1989, la picajul comunismului estic. Cel de-al doilea îl vom vedea curând. 

La capitolul emigrație, fuga din propria țară, România e avangarda Europei. Dar stați să vedeți ce va rezulta când se va goli întreaga Europă. Și nu de localnici, care probabil vor fi prea bătrâni să plece, ci tocmai de imigranții care se învățaseră cu ajutoarele sociale și care vor constata că „propunerea valorii sociale”  pe care-o percepuseră ei e mult prea precară aici.

Trecerea la bolșevism s-a produs deja

Așadar, DIICOT i-a deschis dosar penal lui Călin Georgescu pentru că ar fi angajat un om ca să-i scaneze casa în căutarea de dispozitive de ascultare instalate de canaliile lor în timpul percheziției. Ei susțin că Georgescu ar fi vrut să distrugă acele dispozitive. De-aici pornim și de-aici a pornit inclusiv eroarea mea din articolul de azi.

Tu știi în ce lume te afli?

Înțeleg că propaganda își turează motoarele, că pe aici încă se mai lansează petarde urât mirositoare, dar realitățile din jur ne arată că lumea a luat-o deja la vale. Sunt chestiuni pe care oamenii nu le înțeleg și care sunt atât de radicale încât politicienilor le este frică să le privească în față. 

Elementul de la care voi porni azi este redimensionarea vizibilă a forțelor americane în Europa. Deja mișcare este atât de amplă încât nu mai lasă loc echivocurilor. Nu e vorba doar de retragerea soldaților ci de reduceri masive ale capabilităților strategice. Când ai de-a face cu așa ceva, e clar că treburile se complică. Cei care mă citesc de mai mult timp știu bine că am avertizat în mai multe rânduri în ceea ce privește comportamentul SUA din prezent, avertizând că NATO nu mai are mult până să devină o formă fără fond. La fel și UE, iar azi vom vedea exact care e traseul.

În cadrul așa-zisului „NATO 3.0” Statele Unite nu vor mai acționa ca primă linie de apărare convențională terestră pe continentul european. SUA își rezervă rolul de furnizor pentru umbrela nucleară de descurajare și capabilități strategice critice(sateliți, informații, aviație grea), în timp ce forțele terestre de manevră trebuie preluate aproape integral de aliații europeni. 

A nu se vedea definiția „NATO 3.0.” ca un drum de parcurs, ci doar ca o poposire intermediară, care va fi urmată, cel mai probabil, de o abandonare totală a Europei de către SUA. Motivele sunt multiple, dar cel mai important este cel economic. SUA, în contextul provocărilor pe care trebuie să le înfrunte, nu mai poate ține trupe peste tot în lume. Armata sa e cel mai energofag artefact, care a ajuns să tragă totul în jos. Nu, nu se va face de bună voie, dar se va face. SUA deja execută mișcări de întoarcere în carapacea proprie deoarece deja nu mai face față cheltuielilor. 

E o chestiune care nu ține obligatoriu de Trump sau de republicani, ci de structura SUA. Provocările financiare pe care le are statul american sunt mai mari de la o zi la alta, însă nu pe o scală normală, ci pe una exponențială. Iar realitatea despre care vă vorbesc va șlefui politica americană a viitorului, indiferent de persoanele care se vor afla la butoane.

Și, să fim serioși, nici din punct de vedere tehnologic nu stă grozav. SUA are tehnologie militară de anii 80, mult prea scumpă și mult prea puțin capabilă să scaleze. Să rămâi fără muniție într-un război pe care l-ai deschis chiar tu(cel cu Iranul) e mai mult decât un accident: e un simptom clar al lipsei tale de pregătire, al lipsei tehnologiilor necesare războiului modern. După cum vedem atât în Ucraina cât și în Iran, luptele se dau la distanță, cu echipamente ieftine, dar nu rudimentare. Tentativele americane de a replica drona Shahed au fost sortite eșecului. Comparați asta cu iterațiile pe care le-a făcut Rusia pe baza modelului basic Shahed și o să înțelegeți exact despre ce vorbesc. Geran 6 sau DAN-T(care-i o fuziune între dronă și rachetă de croazieră) sunt realități înfiorătoare ale frontului ucrainean.

Trilaterala SUA-China-Rusia are capacitatea de a rupe lumea în două. E vorba, fără doar și poate, de o reîmpărțire a sferelor de influență. În timp ce europenii urlă precum o moară stricată că Rusia vrea să-i atace, treburile reale sunt mult mai complexe. Rusia caută să aibă pace la granițele sale, să nu mai aibă parte de deranjuri și provocări precum ceea ce s-a întâmplat în Ucraina. De aceea, în mod real, Rusia caută să finalizeze toată mizeria de-acolo într-un mod brutal, pentru a se înțelege că nu trebuie să te pui cu Imperiul. În ceea ce privește Europa, personalș cred că Rusia are un singur interes: să fie lăsată în pace. E o prostie să crezi că în lumea de azi, un stat precum Federația Rusă ar avea chef să-și mai asume destinele altor popoare. E exact ca-n anecdota cu Stalin care, întrebat de un general de-al său de ce nu merge să cucerească întreaga Europă, ar fi replicat: „E simplu s-o cucerești acum, dar ce le dai de mâncare?”.

Cred că abia acum veți înțelege că destinul Europei va fi chiar mai grav decât și-l imaginau unii atunci când spuneau că Putin vrea să cucerească Europa. O eventuală intrare a Europei în sfera de influență rusă ar însemna, din nou, accesul la energie ieftină, care ar impulsiona mașinăria economică europeană. Iar SUA tocmai asta vrea să prevină. Credeți că degeaba au băgat atâția bani și efort în toți acești proști penibili împinși la vârful puterii europene? Credeți că degeaba au împins-o pe Melorni în Italia, pe-un fanfaron de-al lui Rotschild în Franța, pe-un papagal ca Merz în Germania sau pe o babă crăcănată și coruptă până-n măduva oaselor la vârful UE? Dacă Rusia vrea liniște, la fel vrea și SUA. Iar liniștea, atât pentru SUA cât și pentru Rusia are un nume: nu ne atingem nici noi nici voi de ei, în sensul apropierii. Cu alte cuvinte, SUA vrea să părăsească Europa dacă e încredințată că Rusia nu vine să facă o alianță cu Europa. 

Chestiunea e puțin mai devastatoare decât ați crede. Și, ca să înțelegeți, o să derulăm puțin până în perioada anterioară conflictului din Ucraina. UE avea un deficit comercial cu China de aproximativ 200 miliarde $ și un excedent comercial cu SUA tot de atâta. Cu alte cuvinte, ieșea pe zero în raport cu marile puteri. Ceea ce era excelent, iar asta se vedea inclusiv la capitolul excedent comercial general, unde UE înregistra un surplus solid, de aproape 3%. După începerea războiului, principalul paradit nu a fost Rusia, ci Europa. Importurile energetice scumpe, uneori imposibilitatea de a se aproviziona și crizele înlănțuite au făcut ca, la ora actuală, deficitul înregistrat de SUA cu Europa să ajungă la ... un ușor excedent. Iată unul dintre motivele pentru care trăim mai prost. Celălalt este reprezentat de accentuarea deficitului comercial cu China, care a ajuns la 360 miliarde $. Practic Europa e zdrobită. Și asta se vede limpede la analiza contului curent general care este estimat să ajungă la un 1.5%. O tendință descrescătoare clară.

Din punct de vedere geopolitic, pentru a-și asigura liniștea, SUA nu poate accepta o Europă care se dezvoltă și riscă să devină independentă. Mai ales în combinație cu Rusia! Evenimentele din Ucraina tocmai asta au avut ca scop, anume tăierea legăturilor Europa-Rusia. Și priviți rezultatul. Deci la ce să ne așteptăm în viitoarea trilaterală?

E posibil ca Rusia, pentru a garanta că n-are treabă cu Europa, să le asigure SUA status quo-ul pe care și-l doresc pentru controlul strict al Europei. Iar acesta se va face prin scheme care se vor asigura că hidrocarburile rusești vor fi tranzacționate în Europa prin proxy american. Care proxy va mări și mai mult tributul plătit de UE. Adică exact schema descrisă pe DDWall referitoare la „Coridorul Vertical”. În acest mod se pacifică tot: SUA se asigură că nu va exista o alianță Rusia-Europa, iar Rusia își vinde liniștită eventualul exces de hidrocarburi, chiar dacă prin proxy american. Iată de ce am spus că va fi mai rău decât dacă Rusia ar primi Europa sub sfera sa de influență. Ce-ar obține Rusia la schimb? Acces instantaneu pe piețe și, probabil, o demilitarizare a statelor baltice și a Finlandei cărora NATO le va garanta securitatea.

De partea cealaltă, China își va asigura o libertate mai mare de acțiune în Pacific și își va putea proiecta mai mult puterea asupra statelor aflate sub ocupația SUA. Principala țintă a Chinei e Taiwanul, dar nu se va pune acum problema. De fapt, scopul trilateralei va fi acela de a „demonstra” că o lume multipolară nu dăunează intereselor americane, chiar dacă vor fi nevoiți să-și abandoneze o groază de baze militare. Iar, odată cu abandonarea bazelor, de facto puterea lor va scădea.

Chestiunea pe care o înțeleg puțini este dată de realitatea că lumea se reașează. Instituții transaționale precum ONU, FMI sau Banca Mondială au toate șansele să dispară, revenind în prim-plan aranjamentele dintre marile puteri. 

Poate vă întrebați de ce nu i se permite decât formal Ucrainei accesul la negocierile de pace. Pare ilogic în condițiile în care este direct implicată în asta. Ei bine, chestiunea v-am explicat-o deja: războiul din Ucraina este despre SUA, Rusia și Europa. Nu despre Ucraina, care-i doar un furnizor de carne de tun. Statele cu capul pe umeri au înțeles asta, unii chiar mai devreme decât ar fi trebuit(vezi Ungaria și Slovacia). Acum însă s-au trezit inclusiv polonezii și chiar și bulgarii. Noi? 

Închei spunându-vă că totul se va schimba radical. Dacă Trump va ataca frontal Iranul(așa cum se pregătește), e posibil ca trilaterala să se producă doar pentru a cere timeout la masa verde. Altfel, doar pentru a negocia în termenii desenați în articolul de față.. Oricum, în ambele sittuații avem de-a face cu un om bolnav(SUA) și unul care trebuie omorât indiferent de situație(Europa). Mai pe șleau, în termeni locali, putem spune că Europa e ciobanul din Miorița, însă nu unul care are habar de destinul care i s-a pregătit, ci unul care chiar crede că-i va doborî pe cei trei care-i vor pune pielea pe băț. Acesta e setupul radical, dar inevitabil, căruia trebuie să-i facem față în perioada care vine. 

Doar circ și trădare

Azi e ziua în care se numește „Guvernul Panaramă”. Că ce poate urma în România, la modul logic, după un guvern catastrofă? Argoul „panaramă” cred că ilustrează cel mai bine ceea ce urmează să vedem. E adevărat, faptul că programul de guvernare n-a mai fost făcut cu AI-ul, că nu-i vom mai vedea pe Bolojan, Miruță, Țoiu sau țața aia de la Mediu, sunt elemente pozitive. Dar treburile se opresc aici.

Despre cât de mult ne-am „dezvoltat”

Tot auzi diverse denumiri și te-apuci să crezi că, automat, sunt adevărate. Nu doar că le crezi adevărate, dar, prin repetare continuă, ajung să devină axiome, universal valabile fără nicio necesitate de a fi demonstrate. În asta constă propaganda.

Totul e înșelăciune!

Se mai întâmplă să mai fie lovite diverse nave de drone marine sau să intre în mine, că încă nu e clar. Partea fabuloasă e că toată suflarea gurnalistică de prin televiziuni se dă la unison cu curul de pământ: erau rusești. Inclusiv drona aia din Portul Constanța ar fi fost capabili să spună că e rusească în condițiile în care n-ar fi apărut poze cu ea. Și dacă ar fi explodat unde trebuie, cu siguranță că nu mai apăreau poze!

Cum transformăm România?

În articolul trecut v-am vorbit despre mecanismul mental care ne blochează ca popor. „Lumina vine de la Răsărit” e un slogan la fel de aberant ca și cel de azi care pretinde că „lumina vine de la Apus”. Cu diferența că cel de azi este penibil inclusiv din punct de vedere logic. Nu mai vorbesc de realitatea obiectivă care se vede de la o poștă.