Când demonstram că fondurile europene sunt un fals ajutor sau, mai precis, un lanț mult prea costisitor pentru România, eram înjurat. „Unde-ar fi ajuns țara dacă nu erau fondurile europene?” - mă întrebau retoric toți idioții. Nu conta că le arătam cu cifre că, în realitate, acei bani cresc cifra de afaceri a Germaniei și a marilor economii europene, în timp ce pe noi ne îndatorează excesiv. Nu conta că pe noi un spital prin fonduri europene ne costă de patru ori mai mult decât îi costă pe turci. România și-a asumat programatic rolul prostului care primește o ciungă gratis de la un supermarket și, pentru asta, le cumpără ălora mărfuri la prețuri umflate până-i îmbogățește.
Pe vremea în care spuneam că cel mai bun lucru care ni s-ar putea întâmpla ar fi blocarea PNRR pentru România, idioții mă înjurau. Cum pot să spun așa ceva? Sunt trădător sau agent rus de influență? Păi dacă ne crapă PNRR-ul înseamnă că România intră într-un dezastru bugetar!
Când am spus că SAFE ar trebui refuzat, din nou m-a atacat șleahta de retarzi. Cum adică, vrei să ne cucerească rușii? Nu mai discut despre prostia acelor imbecili pentru că e inutil. Aș vrea însă să subliniez aspectul esențial: banii ăia au fost eliberați pe repede-înainte, cu toate că nu erau îndeplinite TOATE condițiile, așa cum ar fi trebuit. Inclusiv partea de SAFE semnată cu un guvern demis a fost cu cântec. Niciun finanțator n-ar face așa ceva. Dar în cazul nostru s-a putut. De ce?
Răspunsul simplu: pentru că suntem proști. Accesarea banilor înseamnă acceptarea obligațiilor. Niciun politician n-o să vă spună cum a trădat și, mai ales, care a fost prețul pentru care a trădat. În articolul de azi n-o să vă bat inutil la cap. O să vă explic doar de ce plătiți cât plătiți și, mai ales, de ce pielea românului e e cea mai rentabilă marfă pentru ocupant.
Renunțarea la cărbune(stipulată prin Legea Decarbonizării și jaloane precum Jalonul 119) a condus la eliminarea unor unități energetice esențiale pentru Sistemul Energetic Național. Orice om cu o brumă de inteligență ar fi putut realiza la acel moment că această renunțare este criminală. Nu sunt vorbe mari! E realitatea.
Pe vremea în care plăteați prețuri insignifiante la energia electrică, România avea un sistem energetic independent. Așa că, după ce Ocupantul a reușit să distrugă industria autohtonă, a trecut programatic la distrugerea sistemului energetic. Prin acea lege tembelă a decarbonizării, România nu doar că a renunțat la producția bazată pe cărbune, dar și-a luat angajamentul să nici nu mai redeschidă vreodată vreo astfel de facilitate. Chestiune criminală! OK, hai să înțelegem acum cât a primit România pentru această „minunăție”? Aproximativ 2.6 miliarde EUR! Rețineți bine cifra! Așadar, pentru 2.6 miliarde EUR România a renunțat la cărbune.
Situația la zi ne spune că România importă în medie energie electrică de aproximativ 4 mililioane de EUR pe zi! În fiecare zi România decartează acești bani. Anualizat înseamnă că România plătește un tribut de aproximativ 1.5 miliarde de EUR! Cu alte cuvinte, în doar doi ani România a pierdut așa-zisul ajutor, intrând pe deficit. Iar asta pentru totdeauna!
OK, acum intervine o altă propagandă cretină. Faptul că am ajuns să plătim CEL MAI MARE PREȚ AL ENERGIEI DIN LUME este justificat de jigodiile climatice cu altă prostie, anume că situația mega-prețului la energie este cauzată de lipsa capacităților de stocare. Asta este viitoarea aventură în care vor să ne arunce. În mod normal, cu situația dezechilibrată de acum, ar fi trebuit ca pentru consumatorii din România să existe contoare diferențiate, care să le permită consumul energetic ieftin. Astfel, lăsată liberă, piața ar echilibra situația din plin întrucât consumatorul ar putea plăti în timpul zilei un preț insignifiant, iar noaptea un preț mai mare. Nu se vrea asta, ci un jug și mai mare.
Promisiunea că facilitățile de stocare ar ieftini energia este una cât se poate de falsă. Să vă dau cifrele.
Un sistem industrial de stocare(BESS - ce acronim potrivit!) are două tipuri de pierderi. Pe de o parte are o pierdere imediată rezultată din transformarea curentului alternativ în curent continuu și invers(depozitare+extragere) căruia i se adaugă o pierdere internă. Grosso modo vreo 20%. De asemenea, ai o degradare continuă a facilității de stocare pe durata celor 10-15 ani de viață ai unui astfel de sistem. Spre sfârșitul perioadei de viață, doar pierderile interne(fără cele de transformare) ajung la 70%! De asemenea, întreg sistemul are un cost de amortizare întrucât aceste baterii industriale sunt extrem de scumpe. Per total, 1 KWh stocat ajunge să aibă un cost adăugat de aproximativ 0,201 EUR(am luat în calcul prețul minim de inserție de 0.08 EUR/kwh). Ăsta e costul real! Transformat în MWh înseamnă ... 201 EUR.
OK, probabil că cifra lasă rece pe orice novice. Așa că vom face apel la cifrele seci pe care le avem la dispoziție. Cu cât importă, în medie, România energia electrică? Ca medie zilnică cu ... 140 EUR! Cu alte cuvinte, stocarea ajunge să ne coste mai mult decât energia electrică importată.
Aici vor sări tembelii climatici să spună că dezinformez pentru că, în realitate, prețul va fi pe jumătate. Într-adevăr e o șmecherie pe care o să v-o explic acum. Prin PNRR, dezvoltarea capacităților de stocare ar beneficia de o reducere de aproximativ 40%. Teoretic aceasta ar trebui să se traducă direct în prețul de stocare care ar scădea de la 201 EUR la 120 EUR/MWh. Doar că interesul celui care investește într-un astfel de sistem este acela de a și-l amortiza rapid, astfel încât, la licitații, ar intra doar cu puțin sun prețul de import. Ceea ce nu ar însemna, sub nicio formă o ieftinire substanțială pentru consumatorul final. Iar acea „reducere” ar funcționa doar pe actualul ciclu întrucât e puțin probabil ca UE să subvenționeze la nesfârșit astfel de fantezii. Cel mai probabil, la un moment dat, se va tăia subvenția și vom fi condamnați la un preț infernal.
În mare asta este ceea ce urmează. Prețul energiei nu va fi mai mic, ci infernal de mare. De ce? Pentru că... prostie. Ca să înțelegeți că e vorba de prostie, v-aș mai aminti că singurii producători care contează pe piața de stocare sunt chinezii și, într-o măsură mai mică, coreenii. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană investește în niște fantezii care îmbogățesc producătorii asiatici. Desigur, echipamentele sunt „europenizate” de niște șmecheri care iau banii, dar beneficiile reale merg în Asia.
V-am spus de atâtea ori: accesul la UE a însemnat bunăstare inventată care, în mod direct, e sărăcie. În momentul în care se va trage linie, veți constata că, în termeni reali, suntem mult mai săraci decât în 1989. Și, considerabil mai proști!
