Ieri, pe seară. M-am oprit din drumul meu ca să mănânc pe undeva. Firele de întuneric începuseră să se prelingă ușor prin lumină, făcând lumea puțin mai neclară, dar, în același timp, împroșcând-o cu mister. Mergeam pe străzile orașului aceluia și, sincer să fiu, nu știam de ce-o fac. Nu mai aveam mult până acasă, dar am preferat să mă opresc acolo. Uneori pașii mă poartă aiurea, dar eu îi las să-și facă de cap.
Eu căutam un restaurant, dar de undeva auzea o melodie cântată live. Un cântăreț stradal. Când am ajuns în dreptul lui m-au înconjurat acordurile melodiei Imagine, a lui John Lennon. Și brusc, m-am luminat.
„Imagine there's no heaven/ It's easy if you try/ No hell below us/ Above us, only sky/ Imagine all the people/ Living for today/ I
Imagine there's no countries/ It isn't hard to do/ Nothing to kill or die for/ And no religion too/ Imagine all the people/ Living life in peace/ You
Imagine no possessions/ I wonder if you can/ No need for greed or hunger/ A brotherhood of man/ Imagine all the people/ Sharing all the world/ You
You may say I'm a dreamer/ But I'm not the only one/ I hope someday you'll join us/ And the world will be as one”
Câți n-au fredonat-o de-a lungul timpului, câți nu s-au îndrăgostit și, mai ales, câți n-au înțeles absolut nimic din ea. Și, chiar mai mult, câți n-au reușit să înțeleagă destinul lui Lennon? Ce se ascunde în spatele notelor liniștitoare? O întreagă platformă-program, care la vremea respectivă, părea ceva simpatic, idealist. Inclusiv acum totul trece ca o înșiruire de vorbe. Culmea, mai nimeni nu ascultă vorbele, toți lăsându-se păcăliți de linia melodică.
Imaginează-ți că nu-i rai/ E simplu dacă-ncerci/ Nici iad nu e sub noi/Deasupra e doar cerul/ Imaginează-ți toți oamenii/ Trăind doar pentru azi/ Eu
Imaginează-ți că nu-s țări/ Nu-i greu deloc s-o faci/ Nimic pentru care să ucizi sau să mori/ Și, de asemenea, nici o religie/ Imaginează-ți toți oamenii/ Trăind o viață-n pace/ Tu
Imaginează-ți că nu-s proprietăți/ Mă-ntreb dacă tu poți/ Fără lăcomie sau foame/ O frăție a oamenilor/ Imaginează-ți toți oamenii/ Împărțind lumea/ Tu
Vei spune că-s un visător/ Dar nu sunt singurul/ Și sper ca într-o zi să ni te alături/Iar lumea va fi una.
Cum sună? E ceea ce se numește comunism pe pâine. Livrat în cea mai perversă formă. Un Gigel ascuțindu-și corzile vocale într-o melodie care transmite liniște și recitându platforma-program care i-a fost livrată. Și uite-așa, oamenilor li se strecoară că nu e nevoie de graniță, de religie, de proprietăți s.a.m.d. Comunism pe pâine, viitorul de aur al omenirii!
Sunt multe elemente care, atunci când sunt cunoscute, ne arată limpede cât de falsă e ideea „formației de tinerii care a evoluat spectaculos”. Beatles a fost o construcție de marketing și-atât, care n-ar fi existat fără „mecanismul” din spate care construiește „succesul”(a se vedea influențele decisive ale lui Brian Epstein, George Martin etc.). Ați uitat acele muieri isterice care-i întâmpinau pe componenții formației urlând de parcă erau posedate? Totul arată absolut anormal și fals, chiar și-n ochii unui contemporan.
Mă aflam în Napoli și, la un moment dat, am intrat într-o mănăstire din centrul orașului(nu mai știu sigur dacă la San Gregorio Armeno). Nu am intrat prin intrarea oficială, ci cumva de lateral. Nu știu cum am fost atras acolo, mai ales în condițiile în care accesul era destul de dificil. Sus(pentru că se urca) era un grup, având ca ghid o călugăriță, bucătăreasa mănăstirii. M-am lipit în tăcere grupului ca să absorb câte ceva din ceea ce explica. Mi-a plăcut. Explicațiile erau precise, femeia se vedea că știe multe. Și, culmea, era precum un balon sub presiune: simțea nevoia să împărtășească totul cu cineva.
La un moment dat o întreb cine-a fost arhitectul. Mănăstirea era extrem de isteț proiectată. Biserica jos, iar zona călugărilor sus, cumva inaccesibilă. Cupola bisericii era la nivelul curții mănăstirii, ceea ce, simbolic, era cel puțin interesant. De asemenea, la tot pasul, erau elemente care mai de care mai contradictorii, dar cu o noimă a lor. Păreau a nu avea de-a face cu biserica, dar nu-mi puteam explica nici măcar ce anume „nu rimează”.
„Erau oameni foarte deștepți - a început ea. Oameni care aveau noțiuni avansate de arhitectură, care făceau calcule complexe și care erau multi-disciplinari: pictori, sculptori, arhitecți, matematicieni, astrologi și multe, multe altele. Erau nevoiți să lucreze pentru Biserică deoarece Biserica era singura care avea bani, dar nu se înțelegeau deloc bine cu ea. Ei erau oameni liberi, iar constrângerile pe care Biserica le introdusese îi deranjau. De aceea se răzbunau în felul lor. Uite, de exemplu, vezi scara aceasta în spirală? E singura care are acces jos, în biserică. Practic, pe aici e singurul loc pe unde se poate urca în curte deoarece poarta pe care ați intrat voi era închisă. Nu e ceva ciudat? Ba da, dar nu reușiți să spuneți ce. Pentru că e subtil. Toate scările circulare medievale merg în sensul acelor de ceasornic deoarece majoritatea oamenilor sunt dreptaci, deci țineau sabia în mâna dreaptă. Astfel, cei care încercau să invadeze, trebuiau să urce și astfel aveau mâna dreaptă blocată de pilonul central, în timp ce apărătorii, care veneau de sus, aveau dreapta în exterior, fiindu-le mai ușor să manevreze sabia. Ei bine, scara asta e orientată invers. E drept, la momentul la care a fost făcută nu se mai punea stringent problema apărării ei, dar la nivel simbolic ne spune altceva. Dar mai am ceva să îți arăt: ce părere ai de tabloul acesta?”. Sincer, părea un tablou ca multe altele, cu un portret de femeie. M-am uitat cu atenție la el, dar, ca de fiecare dată, puteam spune că e ceva ciudat la el, fără a avea o explicație coerentă. I-am spus asta, iar ea mi-a replicat: „Pentru că nu te uiți aici!” - a spus, indicându-mi o zonă a picturii, făcută special pentru a fi abil ocolită de ochi prin „pareidolia”. Și fix acolo se vedea o pisică neagră zburlită.
Am făcut paranteza pentru a vă face să înțelegeți că tehnici de acest gen sunt folosite de „ei” de foarte mult timp, iar scopul a rămas același: deturnarea omului de la misiunea sa.
Poate îmi veți spune că John Lennon era doar un visător. Sau că pictorul tabloului doar un revoltat! Ar putea fi așa, însă lumea e plină de astfel de coincidențe. Și ceva ar trebui să vă spună clar că în lumea asta nu există coincidențe! Mașina pe care-o distingi „întâmplător” pentru a doua oară în urma ta, cel mai probabil te urmărește, necunoscutul pe care-l remarci la fel de „întâmplător” în proximitatea ta, de cele mai multe ori nu se află întâmplător acolo. Instinctul îți spune, dar tu treci nepăsător peste asta.
Poate că ar trebui ca, la un moment dat, să înțelegem că istoria e scrisă de cei care fac coincidențele. Și că atunci când anumite elemente se repetă, ele nu sunt tocmai coincidențe. „Imagine” se tot repetă, fără ca mai nimeni să-și dea seama. Dacă e să facem un istoric a fost precedată de „What a Wonderful World” a lui Luis Armstrong si a apărut în acelasi an cu „Peace Train” a mai puțin cunoscutului Cat Stevens. Ați putea spune că era „obsesia vremii” de-atunci. Doar că tema e reluată de Bob Marley(One Love, 1977), Michael Jackson(Man in the Mirror, 1988), U2 (One, 1991) sau The Black Eyed Peas(Where Is the Love?, 2000).
Tot mai credeți în coincidențe?






