O mutare de pion cu consecințe devastatoare

Emiratele Arabe Unite(EAU) au anunțat că ies din OPEC. Cu toate că știrea a fost făcută public, nu prea a stârnit mari valuri, în ciuda faptului că e vorba de o mișcare de-a dreptul epocală. Ruperea de OPEC înseamnă că Emiratele pot vinde pe piața internațională oricât petrol vor, fără a mai respecta constrângerile OPEC. E o mișcare radicală, fiind una vădit îndreptată împotriva unității arabe de până acum. Și chiar mai mult de-atât, este una împotriva intereselor tuturor statelor exportatoare de petrol, deci inclusiv împotriva  propriilor interese. Motiv suficient pentru a ne întreba ce anume a determinat un astfel de eveniment?

Din  punct de vedere al justificării oficiale, mișcarea a fost generată de dorința EAU de a-și monetiza mai rapid petrolul și de a trece pe tehnologii de „captare a dioxidului de carbon și energie verde”. O expresie de o frumusețe zdrobitoare pentru tembelii climatici. Dar care e motivul real?

Există un singur motiv care determină astfel de mișcări de auto-împușcare în picior, anume teleghidarea. Emiratele sunt, în esență, un regim-marionetă păpușat de SUA și Israel. Iar anunțul recent reprezintă de fapt o tentativă de scădere a prețului petrolului, care a ajuns să sufoce SUA și economia dolaro-centrică. De asemenea, mișcarea este una de destabilizare a Arabiei Saudite care, în urma înfrângerii SUA din Golf, este din ce în ce mai reactivă, alăturându-se unei arhitecturi de securitate având Pakistanul în centru. 

Am ajuns la punctul nevralgic, în care trebuie să înțelegem exact ce s-a petrecut acolo. Practic, pe nepusă masă, Pakistanul a format un fel de mini-NATO al Orientului Mijlociu cu Arabia Saudită, Qatar, Kuweit și Bahrain. SUA a fost exclusă din ecuația de securitate ca efect al eșecului de a apăra aceste țări, dar și din cauza încălcării suveranității statelor respective prin instrumentarea atacurilor de pe teritoriul lor fără permisiune. O astfel de îndrăzneală nu putea fi lăsată nesancționată, astfel încât marioneta din Emirate a fost împinsă la înaintare. 

Doar că, așa cum se știe, orice spargere din zona Orientului produce extrem de multe cioburi și nu știi care te va înțepa fix pe tine, cel care complotează. Iar acum, consecința mutării pionului EAU produce o spargere de neimaginat în trecut. Probabil până acum nu ați auzit mai nimic de Emiratul Sharjah. Capitala sa însă este al treilea cel mai mare oraș din EAU, dar mai puțin cunoscut publicului. Aeroportul din localitate a fost cel care a preluat tranzitul după ce Aeroportul din Dubai a fost atacat. Și nu e nimic întâmplător aici. 

Sharjah este un emirat conservator pronunțându-se împotriva alianței cu SUA și, mai ales, împotriva celei cu Israelul. Motiv pentru care acum, conform unor surse extrem de apropiate de politica din Emirate, Sharjah are în vedere declanșarea procedurilor de secesiune, urmând să devină emirat independent. Doar că povestea nu e deloc simplă. 

Emiratul Sharjah împarte în două EAU, iar secesiunea sa ar lăsa de-o parte Dubaiul și Abu Dahbi, iar de partea cealaltă restul celor patru emirate mai mici: Ajman, Umm Al-Quwain, Ras Al-Khaimah și Fujairah. EAU ar rămâne, practic, o structură absolut artificială, fără legătură terestră, extrem de greu de gestionat. Asta în condițiile în care treburile s-ar tranșa doar cu Sharjah. 

Structura Emiratelor ne dezvăluie însă cu totul altceva: în afara Abu Dhabi și Dubai, restul Emiratelor sunt, mai degrabă, conservatoare. Dintre emiratele nordice, doar Ajman ar fi ceva mai moderat, dar asta ca efect al faptului că pe acolo sunt foarte mulți „navetiști de Dubai”. Însă Ajman e o enclavă insignifiantă în Emiratul Sharjah. 

Semnele secesiunii Sharjah sunt mai mult decât transparente: recent, șeicul Sultan bin Muhammad Al-Qasimi, șeful absolut al Emiratului, a emis mai multe decrete în vederea creării unui sistem judiciar independent în Emirat, care lasă la nivelul actualului sistem doar aspectele care țin de federație. Este un semnal cât se poate de transparent semnalizând o mișcare centrifugă cât se poate de evidentă. 

Ceea ce este de-a dreptul devastator pentru Abu Dhabi este că Fujairah este o zonă ultra-strategică, fiind cea prin care Emiratele vor să ocolească Strâmtoarea Ormuz. Dacă Sharjah devine independent, nu se mai poate ajunge la Fujairah. Care Fujairah oricum e mult mai conservator-radical chiar decât Sharjah. Așadar, ceea ce vedem este o îngenunchere a Abu Dhabi și a progresistului său președinte. Dacă Emiratele pică, Abu Dhabi, în ciuda rezervelor sale, rămâne doar un chihuahua care latră la lună. 

Ceea ce vedem acum este o prăbușire, sub ochii noștri, a întregului sistemului dolaro-centric, rezultată direct din înfrângerea tactică a SUA de către Iran. Pakistan, în esență, înseamnă China, iar umbrela de securitate a Pakistanului întinsă peste întregul Golf Persic este una de sorginte chinezească. Asta în timp ce Trump clamează în fața Congresului că a finalizat Războiul din Iran, ieșind învingător de-acolo. Încă o înfrângere de-a Iranului de acest tip și SUA rămâne fără armată.

Treburile sunt clare, iar realitățile din Golf ne vin pe surse americane de informații. CNN a făcut un reportaj devastator la bazele americane din Orient, demonstrând că întreaga retorică a CENTCOM în ceea ce privește aceste baze este falsă. În realitate ele au fost efectiv distruse de bombardamentele iraniene, iar refacerea lor ar costa peste 1 trilion $, bani pe care nu e dispus nimeni să-i bage acolo. Fără baze, SUA este inexistentă în Golf, astfel încât e foarte posibil ca Emiratele și Iordania să fie ultimii săi mohicani în Golf, ceva similar Siriei după picajul URSS. De altfel, conducerile celor două țări, oricât de păpușate ar fi, ar trebui să înțeleagă că pentru ele nu va mai exista o fereastră generoasă de fugă, așa cum a fost cea pentru Al Assad. Și nici SUA nu va fi în viitorul apropiat ceea ce e Rusia acum.

Sancțiunile americane au fost aruncate brutal la gunoi de către China, care le-a considerat ilegale și a anunțat că le ignoră, un semnal mai mult decât brutal, care arată că apele urmează să se separe. Părerea mea e că autoritățile chineze au constatat că SUA e suficient de sleită, astfel încât inclusiv o confruntare directă este digerabilă pentru chinezi, ei fiind acum siguri de victorie. 

Culmea, cu toate că Golful a fost cea mai recentă scenă a agresiunii americane, pare că de-acolo se vor redesena hărțile. Celălalt punct nevralgic este cel care-a fost punctul inițial al agresiunii americane, anume Ucraina și despre care vom vorbi mâine. 

Tranziția

Există o mare agitație privind interzicerea accesului copiilor europeni pe rețelele de socializare. O operațiune care, din punct de vedere tehnic, ar trebui efectuată de familie, devine brusc o „îndatorire” a birocraților de la Bruxelles. Întrebarea de la care pornim e simplă și intuitivă: Cine le dă lor dreptul să interzică ceva copilului cuiva?

Ce e și ce nu e OK la sistemul chinez?

Îmi place când intră disperarea în tefelime. De ficare dată când le arăt cum este cu adevărat China, li se împăienjenesc ochii și urlă cu ură. Cum adică, „păi comuniștii e câh!” - strică ei isteric din toți bojocii. Alții găsesc tot felul de false bube, dar nimeni nu înțelege esența. Nu, sistemul chinezesc nu are nicio problemă existențială, iar de funcționat funcționează foarte bine. La momentul actual este cât se poate de puternic și are capacitatea de a prelua, dacă și-ar dori, inclusiv frâiele lumii. Și, cu siguranță, nu „tehnologiile” pe care americanii le-ar fi dat chinezilor au fost determinante în dezvoltarea lor. 

Cum a atins China comunismul fără să-și dea seama?

În 1989 virusul revoluționar a atins inclusiv China, atunci când cozile de topor occidentale au fost activate și scoase la manifestație precum vitele pe islaz. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar tehnologia de generare a revoluțiilor este destul de bine documentată azi pentru a putea înțelege că orice mișcare de masă este efectiv similară mânării unei turme de animale. 

După ce conducerea de atunci a Chinei a tranșat problema cu arma, au urmat mai multe ședințe furtunoase în birourile oficialilor chinezi întrucât s-a considerat că PCC este practic într-o criză de legitimitate. Din experiența regimurilor Estice, știau bine că dacă situația se adâncește se va ajunge la același deznodământ. Deng Xiaoping era un om extrem de inteligent, care a reușit atunci să scoată din joben cheia supraviețuirii regimului: trecerea către o societate reală de consum. Astfel, consumul de bunuri nu doar că va înlocui orice alte cereri abstracte ale populației, dar va genera un alt om, extrem de atașat de sistemul chinez. 

Ceea ce s-a petrecut de atunci până acum ne arată cu vârf și îndesat că politrucii chinezi au demonstrat superioritatea conducerii PCC față de democrațiile occidentale. Indiferent cum ai da-o, indiferent cum ai calcula-o, în China se trăiește pe medie mai bine decât în orice țară a lumii. Remarcabil însă e că bunăstarea chinezească nu e una care arată bine „pe medie”, așa cum sunt statisticile democrațiilor occidentale, ci este una în care media aproape se suprapune peste nivelul de trai al fiecăruia. Adică variațiile din domeniul inechității sociale sunt infinit mai reduse decât în orice altă țară din lume. China a reușit aproape ca prin magie să elimine sărăcia extremă. Oamenii de acolo trăiesc bine, iar asta nu o poate contesta nimeni.

Mergând la momentul de răscruce de la început al anilor 90, o să constatăm câteva elemente din „noul contract” pe care Partidul Comunist Chinez l-a făcut cu chinezul de rând. Deși retras oficial, în 1992 Deng Xiaoping a efectuat celebrul său „Turneu din Sud” al cărui rezumat, teoretic, l-ar fi făcut pe Mao să se răsucească în mormânt. „A te îmbogăți este glorios” a fost sintagma care a întors ideologia comunistă la 180 de grade. Brusc, a consuma nu mai era considerat un „viciu burghez”, ci o trăsătură normală. Jiang Zemin a preluat conceptul de „economie socialistă de piață”, pe care l-a dus la un nivel care a paralizat observatorii politici. Nimeni  nu credea la momentul acela că e posibil un „comunism de piață”. China nu doar că a crezut asta, dar a și pus-o în practică la un nivel atât de performant încât celor din prezent li se pare ceva absolut normal. Doar că nu e așa. Pentru mine, ca estic, având educație comunistă, era practic imposibil de imaginat în acei ani un astfel de concept. Tocmai de aceea a fost cu atât mai remarcabilă evoluția desăvârșită de Jiang Zemin, care a continuat directivele lui Deng Xiaoping. 

Într-un timp extrem de scurt s-a depolitizat viața cotidiană, ideologia chioară fiind înlocuită cu produse. Regimul a investit masiv în infrastructură și i-a încurajat pe micii privați chinezi să producă orice. O perioadă destul de lungă au existat fabrici cu sute sau chiar mii de muncitori care nu aveau absolut niciun act. O haiducie economică greu de imaginat în comunism. Acesta a fost primul val al capitalismului socialist chinez. S-a produs o urbanizare rapidă, iar Guvernul, pentru a permite un traseu lin al produselor chinezești pe piața internațională, a aderat la Organizația Mondială a Comerțului. 

Brusc, tinerii chinezi au încetat să mai fie bombardați cu propagandă egalitaristă, cu textele „tovarășului Mao”, cu disertații aride despre Marx sau cu detaliile luptei cu invizibilul „burghez”. În schimb, idealurile acestora mergeau către obținerea cu orice preț și cât mai rapid a celor „trei obiective de căpătâi”: mașină, apartament, studii pentru copii. Și nu era vorba de obiective-ideal, ci ceva care era perfect posibil de atins de către orice cetățean al Chinei. Inclusiv cenzura a devenit extrem de „soft”. Atâta timp cât nu criticai Partidul Comunist și conducerea de stat, te bucurai de toate acele avantaje, putându-ți urmări liber idealurile. Ca să înțelegeți, acea formă de „cenzură soft” este cât se poate de valabilă inclusiv în prezent, doar că acum nimeni nu se mai gândește la ea. De ce te-ai apuca să critici conducerea statului în condițiile în care aceasta a devenit de-a dreptul invizibilă? În librăriile chinezești găsești o grămadă de biografii de-ale președinților americani, dar niciuna despre Xi. Sau poate că există, dar sub nicio formă nu face față valului editorial de care a avut parte, de exemplu, Obama. 

Sub ultimele două conduceri ale Chinei(Hu Jintao și Xi Jinping), ultimul concept maoist, cel de patriotism, a fost „tradus” în noua realitate: patriotismul este atunci când cumperi produsele fabricate local, de cei din China, nu produse străine. Hu Jintao a fost cel care a lansat conceptul la apă, dar Xi Jinping a fost cel care l-a solidificat. Prin programul „Made in China” a forțat atingerea și depășirea standardelor mondiale de calitate, inovație, performanță s.a.m.d. Patriotismul economic chinezesc nu se manifestă astfel printr-o obligativitate de a consuma niște produse doar pentru că sunt locale, ci devine un ideal: consumi produsele chinezești pentru că sunt cele mai bune din lume.

În mare, ceea ce am spus până acum e cunoscut de toată lumea. Doar că mai e ceva, anume ceea ce am scris în titlu. În realitate, China a dus războiul capitalism-comunism la un alt nivel. E o răzbunare istorică a comunismului, rănit aproape mortal în 1989. Poate părea exagerat pentru unii, dar hai să facem, ca pe vremuri, comparații. Țin minte că pe vremea comunismului se spunea că „cele mai mari puteri ale lumii sunt SUA și Uniunea Sovietică”, dar că nu pot fi comparate între ele deoarece sunt sisteme atât de diferite încât nu ai criterii eficiente de comparație. Între timp a venit anul 1989, iar comparația a devenit usturătoare pentru „campionul comunismului”. 

În 1952 a avut loc celebra „Dezbatere din bucătărie”. În cadrul unui schimb cultural, SUA au deschis o expoziție la Moscova pentru a arăta cetățenilor sovietici cum trăiesc americanii. Richard Nixon, pe atunci vicepreședinte al SUA, a mers să-l ghideze pe liderul URSS, Nichita Hrușciov, printre exponate. Nixon i-a arătat lui Hrușciov mașini de spălat vase, mixere, prăjitoare de pâine și televizoare color. Nixon argumenta că sistemul capitalist este superior nu prin forță militară, ci pentru că permite clasei muncitoare să aibă acces la astfel de facilități, făcând viața femeilor mai ușoară. Vizibil iritat, Hrusciov a luat în râs gadgeturile americane, întrebând retoric: „Nu aveți și o mașină care să vă bage mâncarea în gură și să o înghită?”. 

Ei bine, presupunând că acum s-ar face o replică a „Dezbaterii din bucătărie” în SUA, Trump ar jucă fără doar și poate rolul lui Hrusciov, în timp ce Han Zheng, actualul vicepreședinte al Chinei, ar avea fără doar și poate rolul lui Nixon. În timp ce China s-ar lăuda cu nenumăratele gadgeturi, cu apartamentele din ce în ce mai mari și primitoare, SUA nu ar putea pune la bătaie decât parcurile de rulote și „tehnologiile revoluționare” prin care cei fără adăpost își administrează dozele de droguri. 

Și-abia acum putem înțelege cum a atins China comunismul fără să-și dea seama. Un Bugatti Chiron costă cam 3 000 000 de dolari în timp ce Hongqi S9 jumătate din prețul său. Supercar-ul Rimac Nevera costă 2 200 000 de dolari în timp ce Yangwang U9 doar 236 000 de dolari în China. Comparația e ceva mai subtilă decât pare la prima vedere. Nu e vorba despre „chinezisme” care sunt mai ieftine, ci de un întreg program ideologic. Bugatti Chiron și Rimac Nevera pot fi puse pe același taler, Hongqi S9 poate fi considerat replica intermediară chineză și Yangwang U9 devine unul dintre rezultate, de la care urmează iterația: alte mașini respectând specificațiile inițiale, dar la prețuri din ce în ce mai mici. E inutil să vă mai spun că, prin comportament, Yangwang U9 e unanim considerat „ucigașul de Bugatti”. Iar ceea ce urmează va fi mai puternic, mai luxos, mai ieftin!

Ceea ce v-am descris mai sus nu este o luptă a prețului, ci o subtilă confruntare ideologică. V-aș mai atrage atenția cu valul de clipuri în care diverși cetățeni chinezi „se răzbunau” pe gențile de lux occidentale, arătând cum prețurile acestora sunt umflate, în timp ce calitatea genților produse de ei sunt identice sau chiar mai bune. În realitate ce face China aici? Dă o luptă temeinică dinamitând baza sistemului capitalist. Nu o face din răzbunare, ci pentru a-și susține modelul.Când „dușmanii ideologici” ies pe piață cu un produs, industria chineză face tot posibilul pentru a asigura publicului intern un substitut care să răspundă specificațiilor. Rețineți: nu o copie, ci un substitut. La prima iterație iese ceva scump, dar iterațiile viitoare fac tot posibilul pentru a îmbunătăți calitatea și a scădea prețul. Cu alte cuvinte, produse care sunt luxul absolut la nivelul Occidentului ajung în China produse accesibile oricui. Aici nu e vorba de copii, ci de ceva mai mult: o democratizare a consumului care ține cumva de ceea ce am vorbit la început ca „bunăstarea chinezească pe medie”, care trebuie să rămână cât mai aproape de curba reală a bunăstării fiecărui chinez. 

Din acest punct de vedere, putem spune că China s-a trezit în plin comunism al produselor de larg consum, fără să-și dea seama. Totul, pornind de la un program de salvare „in extremis” al conducerii de stat. 

„Înseamnă că s-a ajuns la societatea ideală?” - mă vor întreba mulți, mai ales prin prisma articolului de ieri. Răspunsul este, în mod cât se poate de sincer, unul negativ. Însă China se va dovedi un excelent studiu de caz într-un articol viitor în care vom înțelege cum este posibilă o performanță atât de spectaculoasă. Până atunci vă las să ronțăiți materialul de față care, iată, întâmplător, apare fix de 1 mai. 

Democrația nu mai e o opțiune

Dacă am sta să privim corect, fără isterie și fără alte șabloane, am constata simplu câteva elemente care ne-ar face să tremurăm de indignare. În primul rând evidența că nu există niciun „contract social”. A fost invenția unui deviant care trăia din mila unor bogătași ai vremii, ori foarte proști, ori la fel de devianți ca și respectivul. Aceștia îl „invitau” să le fie oaspete. Astfel, nemâncatul se transforma în îmbuibat pentru a-și expune aberațiile. Care, fie vorba între noi, erau niște tâmpenii cu priză la agramați și cretini cu bani.

Un virus necunoscut care face dezastre în lanț

Nu știu exact ce se întâmplă la Palatul Victoria, dar am impresia că antenele instalate pe acoperiș au un efect pervers: îi fac pe respectivii ocupanți vremelnic să se creadă Mesia. Nu știu dacă de la asta sau dacă nu cumva le-o fi rămas vreun virus de la nea Nicu. Așa cum prin spitale sunt nosocomialele, la fel pare că pe la Palatul Victoria își face de cap „virusul de Mesia”.

„Băieții deștepți” din energie urmează să apară

Când am publicat ieri pe DDWall articolul referitor la habarnismul lui Bolojan în domeniul energetic, eram conștient că voi stârni o futurnă. Inițial au atacat spălații pe creier, cei care indiferent ce-aș spune și cum aș argumenta o situație, dacă este contra a ceea ce ideologia le-a spus că „e bine”, urlă mai abitir și mai penibil decât latră câinii la lună.