Două istorii extrem de puțin cunoscute(1)

Dacă nu treci prin Salonic la modul superficial - așa cum face marea majoritate a turiștilor grăbiți „să bifeze” - te-ai putea abate pe strada Archeologikou Mousiou, la numărul 30(stația de metrou Efkleidis), acolo unde se află un ciudat monument arhitectonic eclectic, pe numele său Yeni Cami/Yeni Mosque/Noua Moschee. Când vezi clădirea, realizezi că te afli în fața unui eclectism straniu, care te trimite în diverse direcții. Pe de o parte ai impresia că te-ai teleportat în Andaluzia, dar nu știi exact dacă e o sinagogă sau o moschee. Ochiul exersat va distinge modul discret în care geometria sacră islamică a fost „puțin deviată” astfel încât să ajugă pe alocuri să formeze o stele ale lui David. N-ai să găsești nicăieri în lume ceva similar, iar dacă vei avea răbdarea să citești rândurile care urmează vei conștientiza că acel loc este centrul unei istorii pe cât de fabuloase pe atât de bine ascunsă, care ar putea pune sub semnul întrebării legitimitatea unor întregi țări. Dar s-o luăm cu începutul.

În anul de grație 1626, în Smirna(actualul Izmir), Imperiul Otoman, se năștea Sabbatai Zevi, fiu al unui negustor prosper. A venit pe lume în cea de-a patra sau a cincea generație de evrei născuți în Imperiul Otoman, descendenți ai sefarzilor izgoniți din Spania după Reconquista. Mulți se întreabă inclusiv acum ce-o fi fost în capul lui Baiazid al II-lea atunci când a strămutat practic populația sefardă din sudul Spaniei în imperiul său. E o întrebare superficială. Dincolo de legendara știință a afacerilor, Sefarzii au dus Imperiul Otoman la un alt nivel tehnologic și cultural. Aproape instantaneu Imperiul și-a făcut un upgrade major în ceea ce privește tehnicile de turnare a tunurilor și de fabricare a prafului de pușcă. În 1493 apare prima tipografie din Imperiu, investiție a unor evrei sefarzi din Istanbul. De asemenea, medicina capătă un nou imbold, cunoscute fiind avansurile acestei științe în Anzaluzia maură. Să vă mai spun că din acel moment majoritatea medicilor sultanului au fost evrei sefarzi? Și, nu în ultimul rând, ca imperiu în expansiune, otomanii duceau lipsa unei clase coerente de comercianți. Evreii sefarzi au venit nu doar cu știința business-ului, ci și cu întreaga rețea comercială pe care o aveau, cu legăturile lor, contribuind rapid la creșterea economică a Imperiului, la procese rapide de urbanizare și la creșterea clasei meșteșugărești. Glumind la adresa lui Ferdinand al Spaniei, sultanul spunea: „Voi îl numiți pe Ferdinand un rege înțelept, el care și-a sărăcit propria țară pentru a o îmbogăți pe a mea?”.

Revenind la Sabbatai Zevi, avem de-a face cu o teribilă controversă în ceea ce-l privește. Știm bine că a avut parte de o educație sefardă, dar numele „Zevi” sugerează rădăcini așkenaze sau romaniote la bază. Știm că a fost un student strălucit al Talmudului și Cabalei, că a șocat comunitatea din Smirna cu comportamentul său care celor din vremea de azi le sugerează mai mult decât transparent existența unei tulburări bipolare. Acolo, la Smirna, în 1648, Sabbatai Zevi se proclamă pentru prima dată Mesia, dar comunitatea locală, cunoscându-l, l-a expulzat. Doar că, în 1665, Sabbatai Zevi are parte de un eveniment care avea să-i schimbe destinul: întâlnirea cu Nathan din Gaza. Fără această întâlnire, Sabbatai Zevi ar fi rămas un rabbi nebun, nebăgat în seamă de mai nimeni. Nathan era un tânăr intelectual respectat, care a văzut în stările fluctuante ale lui Sabbatai nu o boală, ci o dovadă a sfințeniei. Astfel i-a justificat „păcatele”(încălcările repetate ale legii) ca fiind necesare pentru a coborî în „tărâmul răului” și „a elibera scânteile divine captive acolo”. Convins că el va fi profetul, Nathan a trimis scrisori în toate comunitățile evreiești din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu, anunțând că Mesia a sosit.

Comunitatea evreiască era în așteptarea unei minuni și asta a făcut ca anunțul unui intelectual precum Nathan din Gaza să fie scurtcircuitul declanșator al speranțelor. Unii oameni erau atât de convinși de ceea ce avea să se întâmple încât ajunseseră să cadă în transă pe stradă, profețind despre cum vor fi luați pe nori și duși la Ierusalim. Ba unii evrei bogați și-au vândut afacerile pentru a putea să-și ia cu ei facil averile, în timpul „marelui transport pe nori”. 

Iată atmosfera în care se intră în anul de grație 1666: anul blestemat, „al fiarei” pentru creștini și anul speranței pentru adepții lui Sabbatai Zevi. Acesta, convins de misiunea sa, pornește către Constantinopol pentru a-l detrona simbolic pe Sultan. În mod evident, e arestat imediat punându-i-se în față două alternative: ori se convertește la Islam, ori moare. Iar „Mesia Sabbatai Zevi” alege să se convertească, șocând efectiv lumea evreiască. Cel în care-și puseseră speranța atâția evrei era cel care-i trădase. 

Nathan din Gaza a justificat convertirea la fel cum îi justificase încălcările legii sfinte(de neacceptat în comunitatea iudaică). A susținut că Mesia trebuia să îndeplinească cea mai grea misiune, anume aceea de a coboarî personal în inima întunericului(Islamul, în viziunea lor de atunci) pentru a elibera ultimele scântei captive. Convertirea nu era văzută ca un abandon al credinței, ci ca o misiune de spionaj spiritual deoarece Mesia trebuia să „se îmbrace” în hainele dușmanului pentru a-l distruge din interior(atenție aici!).

După convertire, Sultanul Mehmed al IV-lea l-a numit pe Sabbatai „Kapıcıbaşı”(adică paznic al porților palatului), oferindu-i o pensie generoasă. Departe de a fi un musulman devotat, Sabbatai a profitat de poziția sa pentru a-și păstra influența asupra celor care-i rămăseseră devotați: le spunea adepților săi că Islamul este doar o „manta” exterioară. Împreună cu un grup de aproximativ 300 de familii care l-au urmat în convertire, a început să practice un amestec de ritualuri cabalistice și islamice. Se ruga în moschei, dar noaptea se întâlnea cu discipolii săi pentru a cânta psalmi și a celebra sărbători evreiești modificate. Această „duplicitate sacră” a devenit fundamentul identității Dönmeh. În realitate, Sabbatai Zevi încălca normele ambelor religii, a introdus sărbători noi, precum „Sărbătoarea Mielului” și a proclamat că, din moment ce lumea a fost mântuită de el, vechile norme morale au picat. 

În 1673, oamenii Sultanului l-au prins pe Sabbatai Zevi cântând psalmi ebraici împreună cu adepții săi și așa s-a ales cu exilul în cel mai îndepărtat punct de-atunci, în Dulcingo(astăzi Ulcinj, în Muntenegru). Sabbatai moare după trei ani, la vârsta de 50 de ani, chiar în ziua sărbătorii evreiești de Yom Kippur(Ziua Ispășirii). Nu se știu cauzele morții, dar cel mai probabil a fost vorba de sănătatea sa precară, accentuată de depresia care i se manifesta din ce în ce mai violent. Adepții săi au considerat că nu a murit, ci a intrat în „ocultare”. Nu vă sună similar morții lui Rebbe, Menachem Mendel Schneerson?

Însă mișcarea formată de el, Dönmeh, a continuat în forță după moartea sa, dar în urma unei profunde transformări. Dintr-o sectă mesianică zgomotoasă s-a transformat într-o societate secretă în toată regula. Membrii săi se căsătoreau doar între ei, având un comportament duplicitar, după învățăturile mentorului lor: musulmani în exterior, evrei în interior. În secolul al XVIII-lea, în Dönmeh are loc o schismă, apărând trei aripi ale sale: Isyaklar(Iacobiții, cei mai conservatoriți legați direct de primii convertiți), Karakașlar(radicalii care susțineau Baruchya Russo era reîncarnarea lui Zevi și care aveau o interpretare mai radicală a misticii) și Kapancılar(formată dion elita comercială mai liberală,deschisă spre ideile iluministe europene mai devreme decât restul populației).

Kapancılar este aripa Dönmeh care s-a dezvoltat cel mai mult, câștigând o influență teribilă ca efect al puterii sale economice. A intrat profund în societatea turcă prin intermediul mișcărilor masonice, unele fondate chiar de membrii Dönmeh. Aceste medii au fost foarte importante deoarece au format o osatură secretă care, în final, a prăbușit Imperiul Otoman. În 1908, la Salonic, centrul mișcării Dönmeh, apare organizația Comitetul Unității și Progresului(cunoscută ca Junii Turci), mișcare care dorea limitarea puterii Sultanului și constituționalismul. Liderii Junilor Turci proveneau ori direct din Dönmeh, ori din loje masonice ale membrilor Dönmeh. De exemplu, Mehmed Cavit Bey, care a devenit Ministru de Finanțe al Imperiului, este cel mai faimos exemplu de lider de origine Dönmeh din acea epocă.

Și acum venim cu bomba. Cel care a ridicat Turcia modernă pe ruinele Imperiului Otoman, dar și cel care a pus capăt Califatului și cel care prectic a desființat Islamul în Turcia a fost Mustafa Kemal, cunoscut acum cu numele Atatürk. În vremea sa s-au pus bazele statului secular, religia  afost aruncată în periferie și sunt cunoscute agresiunile față de cele mai spirituale mișcări din Islam(Sufi, de exemplu). Mustafa Kemal s-a născut la Salonic și, dacă veți avea curiozitatea să vă plimbați pe strada Apostolou Pavlou(zona fostului cartier Koca Kasım Paşa), veți da nas în nas cu casa memorială a lui Mustafa Kemal(actualmente Consulatul Turciei în Salonic). Ceea ce probabil nu știți este că, istoric, acel cartier era zona rezidențială preferată de elitele musulmane și de comunitatea Dönmeh din Salonic. Mai mult, casa lui Atatürk era situată foarte aproape de instituțiile și reședințele cheie ale elitei sabatane(Dönmeh). 

Însă nu casa este marea problemă, ci un element mult mai evident care ne demonstrează cumva că micul Mustafa de atunci era de fapt Dönmeh: școala pe crae a absolvit-o. Tatăl său, Ali Rıza Efendi, a insistat ca micul Mustafa să meargă la școala privată condusă de Şemsi Efendi(născut Simon Zevi), un membru proeminent al comunității Dönmeh. Respectiva școală era considerată revoluționară pentru acea vreme deoarece acolo se predau matematicile, științe și limbi străine, folosind metode pedagogice moderne. Această educație primită într-un mediu profund influențat de spiritul Dönmeh se consideră că a pus bazele gândirii sale seculariste de mai târziu.

Dacă ne-am apuca să luăm la puricat întreg aparatul lui Atatürk vom constata că o mare parte a a acestuia este compusă din personalități aparținând Dönmeh. Așa ceva nu poate fi deloc întâmplător. Însă, mai e o „atingere” explozivă care face ca subiectul „întemeietorului statului turc” să fie unul tabu deoarece, dacă cineva are puterea să vadă realitatea în ochi, va înțelege că probabilitatea cea mai mare e aceea ca Atatürk să fie de fapt ucigașul turcilor, nu tatăl lor.

Eșistă legături de netăgăduit între Dönmeh și Eteria(Filiki Eteria), mișcarea de eliberare a grecilor. Atât membrii Dönmeh, cât și liderii Eteriei erau influențați de ideile Iluminismului și, ulterior, de modelul Revoluției Franceze. Ambele grupuri doreau o reformă a sistemului opresiv otoman. Salonicul a fost nucleul mișcării Dönmeh, dar și un centru major pentru Eterie. Este documentat faptul că unii membri ai elitei Dönmeh au susținut discret mișcările liberale din Balcani, deoarece acestea slăbeau structura conservatoare a Califatului, care îi privea cu suspiciune. Mulți membri Dönmeh, așa cum s-a arătat anterior, s-au alăturat sau au fondat loji masonice din Salonic și Istanbul. În același timp, mulți lideri ai Eteriei(inclusiv Alexandru Ipsilanti) erau masoni. Lojile au servit drept "spațiu neutru" unde aceste grupuri puteau interacționa și schimba idei revoluționare fără a fi blocați de barierele religioase stricte.

Aveți acum toate elementele necesare pentru a vă întreba ce-a fost cu acest misterios Sabbatai Zevi? A fost doar un nebun sau chiar s-a infiltrat în Islam pentru a distruge Imperiul. Sultanul l-a arestat, nelăsându-l să-l destituie simbolic, iar mișcarea lui Sabbatai Zevi a fost cea care a alungat definitiv Sultanul din lumea aceasta. A fost o conspirație, un model de ceea ce unii numesc „răzbunare evreiască” sau totul ține de spiritul vremurilor întrucât nu doar acolo totul s-a schimbat radical, ci în toată lumea. Ei bine, vă las să digerați acest episod practic necunoscut al istoriei promițându-vă continuarea cu un alt episod la fel de necunoscut. Atât vă mai spun înainte, anume că ideile Dönmeh au pătruns și în Principatele Române, dar nu au legătură cu episodul de față, ci cu cel care urmează.

Între ciocan și nicovală

Mulți compară ceea ce se întâmplă acum cu Criza Suezului din 1956. Într-un fel există o similitudine aproape trasă la indigo. Strâmtoarea Ormuz are o lățime minimă de aproximativ 39 de kilometri(21 de mile marine). Conform dreptului internațional, apele teritoriale ale unui stat se întind până la 12 mile marine de la coastă. Deoarece strâmtoarea este mai îngustă de 24 de mile în cel mai strâmt punct, nu există ape internaționale acolo, întreaga strâmtoare fiind formată din apele teritoriale ale Iranului(la nord) și ale Omanului(la sud). Am putea aduce în discuție inclusiv faptul că, până prin secolul al XIX-lea Iranul a controlat ambele maluri, ca să nu mai vorbim de teritorii care acum aparțin altora(Bahrain-ul, de exemplu, era în totalitate iranian).

Epoca „profeților cretini”

Am cunoscut la viața mea ceva oameni superiori din punct de vedere spiritual. Suficienți cât să-mi dau seama fără efort când e vorba de un fenomen real și când e vorba de o înșelătorie. Mă rog, din punctul meu de vedere, nu-ți trebuie întâlniri de acest tip pentru a identifica șarlatanii și nebunii. Doar puțină rațiune și picioarele pe pământ. 

De ce Iranul este altceva?

O întâmplare de la începutul actualului conflict pe care, de ceva vreme, țin să v-o spun. Turcia primise informația că e iminentă bombardarea Iranului, devenind cât se poate de clar că războiul va începe. Motiv pentru care s-a activat „planul roșu”. 

Golful în prăpastie sau cheia Iranului

Cu toate că se clama distrugerea a peste 95% din capacitatea Iranului de război, iată că s-a ajuns la cel de-al șaptezeci și treilea val de atacuri aeriene. Rețineți, în trei săptămâni 73 de atacuri aeriene asupra unor ținte diverse din Orientul Apropiat. Prima dată s-a început cu rachete de fabricație veche, aparent întărind bănuielile dușmanilor care-au sărbătorit mult prea devreme îngenuncherea statului iranian. 

Hermann von Keyserling - Psihanaliza Americii

Kafka a avut o superbă intuiție asupra Americii în romanul cu același nume, văzând limpede capcana „visului american” și modul în care aceasta acționează exact ca o momeală pentru pradă. Care pradă e omul, mai precis acea esență a sa la care trebuie să renunțe pentru a se transforma într-o rotiță a unui aparat birocratic imens și dezumanizat. La cinci ani de la moartea lui Kafka apare „America Set Free” a contelui-filosof Hermann von Keyserling. Aparent, între cele două scrieri nu e nicio legătură. Tocmai de aceea, dincolo de cronică, vă invit să constatați modul plenar în care marile spirite se ating. 

Fără doar și poate,  Keyserling e o figură unică și misterioasă a peisajului cultural european. Mulți îi spun lui filosof, în timp ce alții remarcă atitudinea sa aristocratică și cosmopolită, care-l fac să aibă o viziune unică asupra lumii. Aș insista, în special, pe apartenența sa aristocratică, de modă veche, cea care-i dă unicitatea. Keyserling este, dincolo de scrierile și ideile sale, o frescă a vârfului aristocratic, a idealului omului eliberat de cele materiale și preocupat de construcția sa ca om. 

America Set Free, tradusă la noi sub titlul Psihanaliza Americii, nu este o lucrare de psihanaliză în sensul freudian, ci o radiografie culturală și spirituală a societății americane din perioada interbelică. Keyserling încearcă să înțeleagă „sufletul” națiunii americane, intuind forța sa de creștere și determinarea de a deveni puterea dominantă a lumii. Astfel o supune analizei prin lupa sa pătrunzătoare, pentru a ajunge la o imagine mai clară decât o disecție multi-dimensională. Înainte de a pătrunde în subiect, menționez faptul că această carte a fost scrisă direct în engleză, asemeni unui manifest pe care aristocratul nostru a dorit să-l ofere direct spațiului respectiv.

Keyserling nu vede America ca pe o civilizație matură, ci ca pe un experiment gigantic. El consideră că americanii sunt, în esență, un popor „primitiv”, dar acest primitivism nu-l vede într-un sens peiorativ, ci filosofic: americanii sunt plini de energie vitală, dar lipsiți de profunzimea istorică și culturală a Europei.

Cartea arată într-un mod clar cum standardizarea obiectelor(adică ceea ce numim acum „producția de masă”) a dus la o standardizare a gândirii. De asemenea, remarcă presiunea imensă de „a fi ca ceilalți”, ceea ce el observă că e o formă de tiranie socială mai puternică decât orice dictatură politică europeană.

Omul modern american este, în analiza sa, înscris în conceptul „The Chauffeur Type” - omul-șofer. El este expert în manevrarea mașinăriilor și a tehnologiei, dar nu are nicio curiozitate despre „motorul” spiritual al existenței. Este tipul uman care trăiește la suprafață, fiind extrem de eficient în acțiune, dar gol pe interior. Vi se pare cunoscut? Aveți puțintică răbdare pentru că urmează și alte surprize.

Keyserling susține că America este o societate dominată de femei, considerând-o mai degrabă un „matriarhat social”. El argumentează că, în timp ce bărbații sunt ocupați exclusiv cu afacerile și acumularea de bani, femeile controlează cultura, educația și standardele morale, creând o societate centrată pe confort și securitate, mai degrabă decât pe aventură spirituală sau eroism.

Spre deosebire de europeanul care este adesea paralizat de prea multă analiză, americanul este definit de acțiune. Totuși, Keyserling avertizează că această fugă de singurătate și de reflecție face ca poporul american să fie vulnerabil în fața crizelor spirituale. De altfel, scopul scrierii-manifest nu este acela de a desființa America, ci de a o „elibera”(de unde și titlul original), considerând că dacă America reușește să combine energia sa brută cu o cultură a spiritului și a individualității, ar putea deveni cu adevărat lumina lumii.

Poate pentru unii e greu de înțeles ce relevanță mai poate avea acum o carte scrisă în 1929. Pe mine mă apucă furnicăturile constatând că de-abia de-acum cartea devine mai necesară decât oxigenul, fiind mai mult decât aplicabilă stării în care am ajuns. Marea tragedie a Europei este dată de pierderea direcției sale, de dizolvarea în acidul dezintegrant american. În timp ce Europa lui Keyserling încă mai avea spirit, actuala Europă e o masă amorfă, epuizată, fără energia primordială specifică Americii, dar absolut lipsită de profunzimea istorică și culturală, care în alte vremuri îi era ADN-ul. 

Cu toate că Psihanaliza Americii(America Set Free) era o carte menită Americii, acum, după ce drogul american a cuprins aproape întreaga lume, devine un manifest pentru fiecare, iar Keyserling un soi de „om cu portavoce” care ne strigă din hăul timpului, avertizându-ne că ne pierdem ca oameni intrând într-un mecanism infernal, genial intuit de Kafka.

Fără doar și poate, apariția în limba română a acestei radiografii a Americii este mai mult decât binevenită și pare apărută într-un moment perfect ales, chiar dacă e o întâmplare. E nevoie, în situația tulbure de azi, să vedem unde am ajuns și care sunt consecințele. Inclusiv actualul conflict din Iran va căpăta valențe inedite în momentul în care veți percepe esența cărții. Veți înțelege atunci că nu avem de-a face cu un simplu conflict între două armate, ci între două culturi diametral opusă: cea feminizată, a confortului și a pierderii individualității în interiorul „mașinăriei”, contra celei a spiritului încadrat în istorie, valori religioase și comunitate, dar individualist și autonom, pentru care eroismul reprezintă o valoare, nu o sursă de frică.

Nu închei înainte de a-i mulțumi lui Horațiu Pușcașu pentru munca excelentă pe care o face în tăcere. A te încăpățâna să aduci publicului autohton scrieri atât de valoroase, e de remarcat. Lumea nu știe că activitatea editorială e una spinoasă, care mai mult te costă și a cărei unică satisfacție este reușita de a aduce la lumină cărți valoroase, pe care le-ai descoperit și pe care vrei să să le descopere și ceilalți de lângă tine. Culmea, aceste edituri mici și încăpățânate sunt cele care pompează oxigen pe piața noastră ultra-saturată de mizerii și șabloane subvenționate de societatea superficială în care suntem scufundați cu forța.

Cartea o puteți achiziționa doar de pe site-ul Editurii Sens. 

„Invincibilul” e de fapt doar o goangă de marketing

Ieri s-a petrecut un eveniment militar în premieră absolută. Unul care are capacitatea de a dărâma ideea de infailibilitate americană. Este vorba despre lovirea unui F-35 american de către antiaeriana iraniană. Cei care nu știu, ar trebui să realizeze că F-35 a avut parte doar de publicitate, nefiind implicat în nicio luptă reală. S-a spus despre el că este un avion absolut de neatins, că e o tehnologie aproape extraterestră. Că treburile sunt putrezi mi-a rezultat din momentul în care presa a exultat ridicând în slăvi doborârea primului avion de către un F-35 în luptă. Da, s-a petrecut în Iran, iar avionul respectiv era un F14 de antrenament, ceva similar MIG-urilor noastre.