Am oprit ieri la semafor, la trecerea de pietoni, așa cum fac de fiecare dată când e roșu. Și m-a lovit priveliștea. Pe care probabil o știu din statistici, pe care o pot afirma pe blog sau în discuții, dar pe care, din punct de vedere fizic, am trecut-o mereu cu vederea. Ieri a fost momentul critic în care-am văzut realitatea, în care m-am lovit brutal de ea: pe trecerea de pietoni erau doar bătrâni. Și, de ce să mint, nici eu nu mai sunt tânăr, cu toate că mă încăpățânez să mă comport de parcă aș fi altul. Mă rog, psihologia are numeroase denumiri pentru asta: Sindromul Peter Pan, anxietatea de îmbătrânire, neoromantismul târziu etc. Dar nu asta-i problema. Ci gândul care mi=-a străfulgerat în fața priveliștii dezolante.
Toți bătrânii ăștia au îndeplinit visul părinților lor, iar visul părinților era unul cât se poate de pământesc: să se babardească fără să facă copii. Știu că sună, vulgar, barbar de frust, motiv pentru care mă vor înjura mulți, dar adevărul nu va fi înfrânt și e același. Singurul „plan de viață” al românilor se poate rezuma la două chestii: să bage la burdihan și să se împerecheze „fără consecințe”. Iar dacă se întâmplă ceva în neregulă, rezolvăm la chirurgie. Peste 9 milioane de copii „eliminați” prin avort, chiuretați și aruncați la căldarea cu resturi organice. Starea de azi e o consecință a „idealurilor mărețe”, a „planului de viață” constând strict în satisfacerea pântecelui prin toate găurile posibile.
N-o spun ca o acuzare, ci ca pe o constatare. Bătrânețea care-a năvălit pe străzi ca o obsesie e o consecință vizibilă, diabetul și celelalte boli generate de pântecele mult prea satisfăcut e cealaltă consecință, invizibilă. Asta e realitatea.
Și tot realitate e constatarea că „moșii ăștia”, oricât de acuzabili ar fi în ochii tefeleilor, și-au plătit cu stoicism nota de plată către societate. Asta deoarece, în „fișa postului” lor de cetățeni, scria că trebuie să-și plătească impozitele și taxele pentru ca la bătrânețe să poată beneficia, la rândul lor, de pensie și îngrijire medicală. Iar când vreun tefeleu apare și urlă cu ochii injectați că „sunt prea mulți pensionari”, cineva ar trebui să-i dea un șut în ouă sau o labă peste bot drept „consecință directă”.
El însă nu e vinovat, la fel cum nevinovat a fost și decrețelul care-mi trece acum prin fața mașinii. Tefeleul duce mai departe idealul părinților lui, adică ai ălora care, între două babardeli, s-au gândit să lase și-un rest pe pământ. Iar ăla rămas pune în fapt în practică idealul pe care l-a preluat de la mă-sa și tac-su: „să-ți fie ție bine”. Și-i e minunat. La muncă dă limbi cu texte și comportamente care, pe vremuri, îi făcea pe părinții săi să se ofilească. Sau să facă bancuri pe seama propagandiștilor, singurii care utilizau acele forme rudimentare de hiperbolizare. Iar din când în când, în weekend-uri, mai merge la câte-un training unde ori se îmbată ca un porc, ori se împreunează la întâmplare, ca animalele, ori ambele. Iar apoi o ia de la capăt. Să nu uit, din când în când, ca semn al realizării supreme, mai face câte-un city break. Adică o șterge de vineri până duminică într-un „oraș cool” din Europa, din care evident nu înțelege nimic altceva decât că a crescut cifra de afaceri a companiei aeriene și a umflat turismul până la refuz. Pentru că el sau ea nu vor să înțeleagă ceva de-acolo, ci să își „mențină statutul”. Merg la Milano, Roma, Paris, Barcelona având aceeași surprindere sau dorință de descoperire ca atunci când își schimbă chiloții.
Pentru a-i fi bine, tefeleul urlă cu ochii injectați că „moșii ăștia”, iar dacă printr-o împreunare de-aia întâmplătoare îi scapă vreo odraslă, acea odraslă îi va duce visul la capăt, statutând că n-are sens să mai cheltuim banii cu pensii, medicamente și alte rahaturi. „Cel mai corect - va spune neo-tefeleul - ar fi ca, la limita de vârstă, ori să trăiești pe cont propriu, ori să ți se ofere posibilitatea sinuciderii asistate”. Din nou, nu-i o critică, ci o constatare.
Asta e ceea ce văd prin prisma bătrânilor care se târâie pe trecerea de pietoni, mult după ce s-a făcut roșu. E rău ceea ce văd, iar întrebarea despre cine când a greșit cred că e mai mult decât justificată. A greșit Ceaușescu atunci când a transformat avortul într-o problemă a procuraturii? Îți dai seama ce specie jegoasă erau ăia care lăsau femeile să moară dacă nu declarau cinele le-a făcut ilegal chiuretajul? După ce fuseseră chinuite, cu avorturi făcute în condiții precare, pe masa de la bucătărie și fără anestezie, ajungeau pe mâna unei brute care nu dădea OK-ul pentru intervenție. Și, uneori, când îl dădeau, era prea târziu. Cine-a fost de vină? Cine-a distorsionat istoria atât de absurd? E prea simplu să găsești un vinovat. Poate că dacă Ceaușescu nu interzicea, numărul absurd de mare de întreruperi de sarcini ar fi fost acum de 3-4 ori mai mare. Sau poate că nu, nimeni nu poate ști.
În mod normal ar trebui să vin cu ceva categoric, să expun o soluție, să arăt o direcție. Doar că sunt copleșit de imaginea cu bătrâna care abia merge cu cadrul să-și ia o pâine. Pentru că moare de foame și n-are cine s-o ajute. „Ești prost!” - va urla tefeleul. „N-ai habar că-și poate comanda pe Glovo!” - va continua el atotcunoscător. Ah, abia te-aștept idiotule. Abia aștept să ajungi la vârsta lor la care copilul tău sau al altuia din generația ta își va spune verde-n față: „Bă, nesimțitule, tu chiar ai de gând să aștepți vârsta limită pentru sinuciderea asistată?”.
Poți să mă înjuri pentru că, indiferent de generația sau statutul tău, simți că eu te înjur. Și n-o fac obscen - cu toate că-mi mai scapă niște vorbe - ci o fac radical, punându-te față-n față cu tine, spunându-ți ceea ce nu vrei să auzi, anume că tot ceea ce ți se întâmplă meriți. Știu, sunt dur. Poate inutil de dur. Însă înainte de a mă înjura, poate-mi spui cine altcineva e vinovat pentru suferința ta trecută, prezentă sau viitoare.
În plus, nu fac altceva decât să constat. Am spus-o deja de câteva ori. În politică e bătaie mare. Se bat „conservatorii” cu „liberalii” și cu „social-democrații”. Ca să unificăm treburile, social-democrații au apărut odată cu „Comuna din Paris”. În realitate sunt comuniști sau, dacă vreți, liberali extremi. Așadar lupta e doar una: dintre conservatori și liberali.
Tradus știți ce înseamnă? E lupta dintre unii care n-au câștigat niciodată(conservatorii) și unii care au pierdut mereu(liberalii). În care aveți încredere?
Acum să punem totul cap la cap: bătrânii de pe trecerea de pietoni sunt niște loseri, tefeleii care se cred isteți alți loseri cărora le va veni rândul, iar la conducerea țării o luptă perpetuă dintre loseri și loseri. Ce-avem noi aici? ÎNTREG TABLOUL DEGENERĂRII. Din care nimeni nu vrea să iasă.
Mai fac o pauză, să vă dau timp să respirați. Hai, înjurați-mă, băgați invective, spuneți că n-am habar de nimic, urlați că sunt un bou, un nemernic, un tembel. Da, aveți dreptate. Gata? V-ați liniștit? Ghinion, tot loseri sunteți.
Asta e starea. Mi-a greu s-o spun, dar ăsta e adevărul. Indiferent ce-ai fi în țara asta de la boschetar, săpător de șanțuri sau măturător de străzi și până la securist, magistrat, politican, antreprenor, industriaș, profesor, doctor s.a.m.d. tot un loser ești. Adică un ratat, pe românește. De ce? Pentru că n-ai cum să fii altceva atâta vreme cât țara e o cocină, un gunoi. Să ajungă Nicu Psihicu președinte e mai rău decât dacă-ți dă un nespălat o flegmă pe bot. Să ajungă Mihai Răzvan Ungureanu șef la SIE e ca și cum ai lua de bună dorința lupului de-a deveni vegan după se angajează cioban. Iar a analiza „varianta Siegfried”(atenție, a o analiza, nu a o alege!) e mai rău decât dacă te-ai duce la un eveniment scorțos mânjit peste tot cu căcat puturos.
Ăsta e stadiul de degenerare accentuată în care am ajuns. Să pleci de la o țară super-industrializată și fără datorii, iar în 36 de ani să ajungi dezindustrializat și dator vândut e mai rău decât boschetarul care și-a pierdut moștenirea la păcănele și barbut! E DEGENERARE, știu că sună grav, dar asta e.
De fiecare dată când expun situația sunt întrebat dacă am soluții. Dar p-ăla pe care ai pus ștampila și acum conduce țara l-ai întrebat dacă are soluții? Vezi de ce te fac prost? Pentru că-l văd pe Nicu Psihicu în capul țării și-mi dai seama ce căcat ai avut în creieraș. Dar tot îți răspund și-o spun afirmativ: DA, SUNT SOLUȚII. Nu doar una, ci mai multe. Care nu implică sacrificii, ci doar despăducheri. Dar pe care nu le va pune nimeni în aplicare din cauză că întreg sistemul e corupt, paralizat, necrozat. Toți știu că-s în rahat, dar trag să mai prindă un ultim fir de oxigen. Și știți care-i paradoxul? Toți vor să scape, dar le e frică să nu piardă puterea din mâini. Imbecilii preferă să moară săraci decât să trăiască și să fie mai bogați, dar cu mai puțin control. E și ăsta un paradox al degenerării.
Ceea ce pot să vă spun este ceea ce e previzibil. Pentru bătrânii ăia de pe trecerea de pietoni, „echilibrarea” se va face prin imigranți. N-am nimic cu ei, dar e politica eșuată a Occidentului. De ce? Pentru că ăia caută bunăstarea aici, de unde bunăstarea fuge. La fel se întâmplă și-n Occident. Dacă vor rămâne aici, în 2 generații vor fi discuții referitoare la transformarea crucilor din cimitire în materiale de construcție. Dacă vor pleca vor lătra câinii. Ca idee, în doar două generații, ori se instaurează pustiul, ori „diversitatea” și, în final, sărăcia absolută. Adică tot liniștea.
Singura variantă rămasă pe masă e cea radicală. Valoare mare adăugată, inteligență economică, urmărirea strictă a interesului individului român. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Individualism național ca o contrapondere la idioțenia occidentală. Planul de țară e simplu: recuperarea daunelor pe care ni le-a produs UE prin politici deștepte având ca scop masa netă intrată pozitivă, deschiderea spre piețe extracomunitare(zona Orientului pentru oi era una, închisă pentru interesele ucrainene), stoparea scurgerilor(Ucraina, multinaționale s.a.m.d.). Politică de larg atașament național(e o mișcare radicală, nu de împăcare, ci de eliminare a paraziților/paradiților). Și, nu în ultimul rând, revenirea la respect: respectul pentru bătrâni, pentru amărâți, pentru autoritate, pentru valoare. Pare o bagatelă, dar e esența a toate.
Nu-i un panaceu, ci un colac de salvare. Ultimul la care mai avem acces. Lumea e prăjită total, rămasă în aer. Puțini se vor salva. Eu scriu, dar cineva trebuie să pună mâna pe baros pentru a alunga șobolanii. Și acel cineva trebuie să nu fi fost din gașca de paraziți care-a fost până acum la burtoane. Ăia sunt și proști și ticăloși. Știu, e greu, aproape imposibil. Dau eu scriu. Cel puțin să rămână scris.
