vineri, 30 decembrie 2011

2012 - Ce va fi

După un an care a spulberat speranțele deșarte ale multor oameni, 2012 pare a avea parte de un setup destul de prost. Câteva scenarii de coșmar au fost scoase la lumină de observatori destul de experimentați, motiv pentru care există pentru mulți suspiciunea unui sfârșit al lumii pe care o cunoaștem. Intrăm în dezastru sau tocmai am ieșit din el? Sunt întrebări care ne vin în minte atât de des în ultima vreme încât au ajuns să ne obsedeze. 

Din punct de vedere economic lucrurile sunt la fel de neclare ca și anul trecut. Chiar și așa, există o certitudine: criza nu va lua sfârșit nici în 2012. Complicarea tabloului economic, perspectivele destul de vagi ale marilor puteri și tensiunile existente la nivel mondial nu oferă o perspectiva clară de ieșire din criză. Mai mult, este posibil să avem parte de tentative de rupere a înțelegerilor fragile de până acum, de mișcări izolaționiste, de creștere a egoismului în relațiile dintre state. Toate acestea nu vor putea oferi un mediu propice de rezolvare a problemelor, dar ne vor aduce cu picioarele ceva mai aproape de pământ.

SUA se va afla în an electoral, dar acesta va fi la fel de atipic precum 2008. Numeroasele fragilități ale economiei nu vor lăsa prea mult spațiu de manevră electorală. Din nefericire SUA a devenit dependentă de perfuzia financiară, un efect direct al gradului crescut de îndatorare. Privind retrospectiv putem observa cum intervențiile de până acum nu au reprezentat altceva decât cheltuirea inutilă a unor bani. S-a obținut însă o dependență perversă a economiei de inundațiile monetare ale FED(Flood Express Delivery?). Lucrurile acestea nu pot merge la infinit, chiar dacă te numești marele stăpânitor al tiparniței. Chiar și așa nu estimez un scenariu dezastruos ci, mai degrabă, o evoluție similară celei de anul acesta. Probabil vom avea parte de o creștere economică rahitică situată în jurul valorii de 1%, cu perspectivă negativă spre sfârșitul anului. Nu în ultimul rând voi aminti că mă aștept ca Goldman Sachs să aibă probleme serioase anul acesta. Anul trecut a făcut numeroase pariuri prostești: cuprul, China s.a.m.d. De asemenea, dețin poziții importante pe aur. Prin octombrie făceau prognoze super-optimiste pentru evoluția aurului în 2012 încercând cu disperare să umfle balonul. Toate acestea sugerează că mecanismul a început să nu mai funcționeze din cauza complicării extreme a piețelor. Cu atâtea pariuri ratate, Goldman are toate șansele să se transforme într-un șoricel gata să fie devorat de înfometatul motan al piețelor. Tot anul acesta am asistat la eșuarea schemei Warren Buffett de salvare rentabilă a băncilor. Ceea ce a funcționat pentru Goldman a eșuat cu Bank of America, aruncând în derizoriu imaginea oracolului ca ultim salvator al sistemului.

Orientul mijlociu are toate șansele să continue evoluția haotică de anul acesta. Situația va fi neclară deoarece drumul spre democrație trece obligatoriu prin extrema opusă celei de până acum. Haosul din Egipt, neclaritățile din Tunisia, tensiunile sângeroase din Siria, revoltele din Yemen, toate acestea sunt elemente ale unui puzzle deosebit de complex, cum numai acolo se poate încropi. Oricum, targetul pe termen lung este acela al unei zone economice comune. Iar urmarea firească a acestei ținte o reprezintă întărirea cooperării cu Europa și, de ce nu, repunerea pe tapet a în variantă postmodernă a ”mare nostrum”. Dar aici e vorba de proiecte cu bătaie lungă. Până atunci, Orientul apropiat trebuie să treacă prin malaxorul revoluțiilor, al devorării propriilor lideri și al haosului absolut. 

Asia se află în plină lupte cu provocările date de încetinirea economiilor globale. China va continua lupta de calmare a pieței imobiliare, menținere a industriei și control al inflației. Trendul pe care s-a înscris spre sfârșitul acestui an a arătat că încă este capabilă să-și controleze bine economia. Tendința însă este una de încetinire, iar ceea ce și-ar dori oficialii ar fi controlul acestei aterizări. În cazul în care vor reuși(scenariu pe care pariez) vom vedea o creștere economică situată în jurul valorii de 7%. Japonia are perspective destul de incerte deoarece trebuie să găsească soluții sustenabile de management a datoriei publice. Dacă 2011 a fost anul negru al datoriilor suverane ale Europei, 2012 va fi anul în care problemele se vor extinde, iar Japonia e unul dintre candidați. Să nu uităm că nivelul datoriei publice a Japoniei este de 200% din PIB, al doilea din lume după ... Zimbabwe. Coreea de Sud are provocări importante: atât cele politice de la nord cât și cele ale dezechilibrului intern. Vechi probleme care cresc de la o zi la alta. Oricum, ca și destinații de investiții recomand India, Thailanda și, preferata mea de anul viitor, Indonezia. De ce Indonezia? Probabil vom vorbi pe larg într-un articol viitor.

America de Sud va avea o perioadă de consolidare, fără evenimente spectaculoase. Ajuns în acest punct trebuie să remarcăm faptul că deja balanța puterii înclină către lumea emergentă. Ceva mai puțin dependentă de mafia financiară internațională, lumea emergentă se înalță pe propriile picioare. Chiar dacă vi se pare ciudat că stabilitatea vine dinspre regimuri totalitare sau cu democrație controlată, lucrul acesta e unul normal deoarece lumea liberă este sufocată de interesele unei caracatițe cu o structură descentralizată, dar care acționează unitar. Apariția unor jucători care s-au înălțat pe propriile picioare, profitând de slăbiciunile marilor economii, joacă un rol eliberator pentru toată lumea. Cei care-și imaginau că forme fără fond precum Anglia pot rezista la infinit se înșeală, iar contraatacul lumii emergente va demonstra cu prisosință acest lucru. Vechii aristocrați trebuie să se reinventeze dacă vor să trăiască, trebuie să revină cu picioarele pe pământ și să-și reclădească baza economică. Altfel, finalul e unul singur și neiertător.

Europa intră într-un nou an de banalitate, singura sa speranță fiind în schimbarea democratică a actualei structuri de putere. Idioțeniile PPE trebuie reparate cât mai rapid, iar aceasta nu se poate face decât cu o schimbare radicală a întregii structuri politice a continentului. Din nefericire, alternativa este reprezentată de socialiști deoarece întinderea ca o plăcintă a penibililor din PPE a sufocat adevărata dreaptă. Oricum, toate evenimentele neplăcute ar trebui să le dea de gândit serios alegătorilor și să se gândească ceva mai mult înainte de a da mandatul la întâmplare. Singura certitudine pe care o întrevăd va fi aceea de transformare a BCE într-o adevărată bancă centrală a băncilor din zona Euro. Chiar dacă deocamdată scenariul pare imposibil, transformarea BCE va surveni ca urmare a faptului că statele membre și băncile centrale găsesc din ce în ce mai greu resurse să-și susțină instituțiile de credit. Această mișcare însă va amâna doar falimentul jucătorilor neperformanți. Și, din câte s-a observat anul acesta, continentul e plin de asemenea campioni.

Pentru România urmează un nou an nesigur în care toate resursele vor fi folosite pentru salvarea aparențelor în fața electoratului. Un joc periculos care va adânci și mai mult dezechilibrele care, cel mai probabil, vor exploda în prima parte a lui 2013. Cineva cred că va trebui să răspundă pentru nebunia care va urma! Oricum, ca o idee generală, finanțarea statului va constitui una dintre cele mai mari probleme. De asemenea, plecarea investitorilor străini se va accentua și, dacă ar fi să dau crezare unor zvonuri, este posibil să vedem abandonarea unor facilități de producție ale Dacia în favoarea fabricii din Maroc. Motivele sunt numeroase și acoperă întreg spectrul: de la fiscalitate până la corupția care efectiv s-a generalizat. Încă din august remarcam prăbușirea investițiilor străine, iar de-atunci nivelul acestora s-a menținut anemic. Aceasta face ca orice plecare de investiții să se simtă puternic. Mai mult, evoluția factorilor meteorologici ne sugerează că anul viitor va fi unul dezastruos pentru agricultură, ceea ce ne va împinge din nou în recesiune. Toate acestea vor face ca statul să se îndrepte din ce în ce mai radical către proprii cetățeni pentru plata facturilor. Amenzi mai mari, impozite crescute, taxe inventate din senin. Toate acestea până la limita de suportabilitate a populației și a mediului de afaceri. În paralel vom vedea privatizări pe șest(doar suntem pe ultima sută de metri), autorizații aiuritoare și o creștere extremă a pieței negre. 

Cam acestea sunt așteptările mele pentru anul care urmează. Chiar dacă nu sună grozav, întotdeauna e loc pentru oportunități, iar în perioadele de criză câștigă cei lucizi. Motiv pentru care nu-mi mai rămâne decât să vă urez tuturor să aveți parte de un an excepțional, de multă sănătate și, așa cum am spus, de luciditate! 

miercuri, 28 decembrie 2011

2011 - Ce a fost

Din multe puncte de vedere putem afirma fără rezerve că 2011 a fost un an surprinzător. Marketat de anul trecut ca fiind "poarta" ieșirii din criză, anul pe care în scurt timp îl vom încheia s-a dovedit a fi unul al incertitudinii, care a demonstrat că suntem departe de a ne fi rezolvat problemele. Și, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, problemele economice s-au răsfrânt asupra politicului generând crize mai mult mai puțin spontane.

Iată-ne ajunşi la final de an, moment numai bun pentru retrospective. Victoriile administrației americane în lupta cu criza păreau în 2010 a fi definitive, motiv suficient pentru a se decreta ieșirea din criză. Așa cum intuiam la sfârșitul anului trecut, criza nu s-a terminat și vom continua să vorbim mult timp despre ea. Dacă ar fi să sintetizez într-un fel 2011, aș face-o cu graficul de mai jos:


Ceea ce putem observa este cum Baltic Dry Index își începe anul cu o valoare de ~1700, într-o cădere care continuă abrupt până prin februarie. Urmează o perioadă în care încearcă să recupereze, dar fără succes. Adevărata creștere începe de la mijlocul lunii august, până la un maxim înregistrat la mijlocul lui octombrie, perioadă după care indexul este atras aproape de valoarea consemnată la sfârșitul anului trecut. Așa se face că, BDI închide anul aproape la aceeași valoare la care l-a deschis. Pentru a face graficul mult mai interesant, am trasat în partea de jos evoluția Dow Jones. Se vede cât se poate de clar cum anul începe optimist(ceea ce la sfârșitul anului trecut am numit revenirea investitorilor pe piețe), valorile fiind contrare celor semnalizate de realitate. Ei bine, în iulie-august lucrurile încep să devină îngrijorătoare și avem o evoluție accentuat descendentă, urmată de o evoluție nehotărâtă până în luna octombrie când se înregistrează minimul anului. Moment în care cotațiile încep să-și revină către același punct gravitațional reprezentat de cotația de început de an(valoare depășită în prezent cu ~5%). Fără a greși, putem spune că am avut o evoluție în oglindă, dar care a gravitat în jurul acelorași valori. Desigur, graficele au viața legată de evoluția economiei în general, iar ceea ce putem observa e că, în privința SUA am identificat corect trendul general. Cu o creștere economică estimată de 2.8%(similară celei de anul trecut), cea mai mare economie a lumii și-a continuat creșterea, dar e departe de a-și fi rezolvat problemele.

În Uniunea Europeană incoerența politică de care vorbeam anul trecut a explodat într-o situație fără precedent care a pus de nenumărate ori sub semnul întrebării existența construcției europene. Fragilitatea băncilor de care vorbeam atunci s-a accentuat, iar foamea acestora de bani a forțat ieșirea generoasă la rampă a BCE cu sume comparabile ca dimensiune cu cele puse la bătaie de surații de peste Ocean în ceea ce acum numim QE1. Fără a greși, putem spune că în acest an am cules pe deplin roadele guvernării prostovanilor din PPE. Fără a se chinui, șefii actuali ai continentului au reușit să împingă întreaga economie pe marginea prăpastiei, declanșând mișcări centrifuge ale membrilor. Așa se face că, dacă în urmă cu un an nimeni nu concepea ruperea zonei euro, acum scenariul acesta e luat în considerare de toată lumea. O performanță greu de egalat!

În Asia lucrurile au mers destul de complicat. Așa cum estimasem, China s-a confruntat cu primele probleme serioase, iar temerile în privința evoluției sale au făcut ca bursa locală să înregistreze o scădere de 25%. Însă, personal consider că autoritățile au reușit să controleze destul de bine criza, în condițiile în care avem o creștere economică estimată de 9.5%(mult peste cea de 6% pe care o estimasem eu). Japonia, în afara problemelor contextuale a avut de-a face cu un dezastru natural fără precedent. Cu toate acestea a reușit să-și mențină pozitivă creșterea economică. Tot pozitiv a evoluat și Coreea de Sud. Oricum, în ceea ce privește triunghiul de aur asiatic trebuie remarcat faptul că economiile menționate încearcă să controleze cât mai bine posibil repercusiunile ostile ale mediului exterior incert. Tot ca o remarcă legată de continentul asiatic, trebuie să menționez că cele două economii pe care mă concentrasem încă de anul trecut (India și Sri Lanka) au evoluat pozitiv(+8.2% și +7% ), însă sub așteptările mele.

Economiile din America de Sud au evoluat bine: Bolivia Brazilia și Columbia +4.5%,  Argentina și Chile +6%. Chiar și Venezuela, pe care o credeam adâncită în cădere, a înregistrat o creștere de aproape 2%. Însă vedeta absolută a economiilor sud-americane n-a fost Argentina(așa cum pariasem), ci Peru care înregistrează o creștere de 7.5%.

Cu toate că unii încă sunt surprinși de evoluția lumii emergente, trebuie să remarcăm că acolo chiar sunt respectate principii pe care, din păcate, economiile dezvoltate doar le clamează. Peste tot pe unde se remarcă o creștere economică bună avem de-a face cu politici fiscale coerente, cu cheltuieli destul de bine ținute în frâu și, în general, cu multă disciplină. Așa numita Lume Civilizată dă semne din ce în ce mai clare de oboseală și incoerență. Principii care altă dată reprezentau legi de netrecut sunt bagatelizate în prezent sub diverse pretexte. Este un element care deschide larg porţile unei noi ordini mondiale, diferită însă de ceea ce adepţii teoriei conspiraţiei clamează. În principal, state care până nu de mult nu contau au un cuvânt din ce în ce mai greu de spus. Pe de altă parte, bogaţii lumii actuale se află în ingrata situaţie de a cere ajutor de la cei pe care, până nu cu mult timp în urmă, îi considerau desculţii planetei.

În ceea ce priveşte preţurile mărfurilor, am avut un an bun pentru aur care mi-a spulberat predicţiile de anul trecut. Cu toate că mă aşteptam ca 2011 să fie un an al corecţiei, iluzia galbenă a reuşit să ajungă la un neverosimil nivel de 1900$/uncie. Cred că de multişor n-am mai asistat la o asemenea umflare a unui balon care, din ce în ce mai mult, seamănă ca două picături de apă cu imobiliarele. În prezent aurul are un plus de ~11% faţă de începutul anului, însă trendul descendent început din septembrie ar cam trebui să-i pună pe gânduri pe cei care au pariat pe el. Petrolul se tranzacţionează şi el la valori cu peste 11% mai mari decât la începutul anului, însă personal cred că are inclus în preţ situaţia explozivă care succede primăverii arabe şi precede iarna iraniană. O evoluţie interesantă s-a remarcat însă la cupru, metal a cărui cotaţie a scăzut cu peste 25%. După ce chinezii au umflat bula anii trecuţi, cuprul revine la normalitate, iar Goldman marchează o altă predicţie fabuloasă(voi reveni cu subiectul în următorul articol).

După acest tur panoramic e util să ne întoarcem faţa către România unde lucrurile stau în continuare prost. Pe piața bancară autohtonă elementele identificate de mine s-au manifestat mai lent în sensul că fuziunile și achizițiile s-au manifestat mai mult sub impulsul băncilor mamă. Avem așadar o fuziune majoră între Alpha Bank și EFG Eurobank(Bancpost) și numeroase bănci scoase la vânzare. Dintre acestea, oficial doar Carpatica pare a-și fi găsit un cumpărător. Dacă e să dau crezare unor surse proprii, în primul trimestru al anului viitor urmează să mai vedem două vânzari ale unor bănci de talie mică. Aceste tranzacții sunt însă de mică anvergură, iar stagnarea pieței de M&A a activat reversul medaliei: portofoliul de credite s-a deteriorat puternic ajungând la un nivel al restanțelor de 9.6%. Această deteriorare nu poate merge la infinit, iar o creștere cu 4-5 puncte poate avea ca efect sufocarea unor jucători. Probabil acesta a fost și motivul pentru care s-a înființat Banca Punte, o centură de siguranță care ar urma să culeagă cărbunii fierbinți pentru a evita ajungerea acestora în cisterna de combustibil.

România urmează să înregistreze o creștere economică anemică de până în 1.5%. Chiar dacă nu am continuat cu scăderea economică(aşa cum estimasem), chiar dacă moneda se menţine în continuare stabilă, lucrurile se agravează. Probabil vor fi destui cei care-mi vor reproşa ratarea predicţiilor pentru România; așa e, însă nu voi spune decât că totul este cauzat de ceea ce numesc inerţia societăţii. Tensiunile continuă să se acumuleze şi toate amânările acestei perioade vor fi plătite cu vârf şi îndesat. Care este preţul aşa-zisei stabilităţi? Deocamdată e vorba de douăzeci de miliarde împrumutate şi alte aproximativ treisprezece miliarde amânate la plată. Nu e cam mare? Și vorbim doar de ceea ce se vede.

În fine, certitudinea cu care rămânem este aceea a unui an complicat pe toate planurile. Mai mult, putem spune că abia acest an ne-a consolidat opiniile referitoare la criză făcându-ne să conștientizăm că lucrurile sunt mult mai complicate decât încercau să ne convingă unii. În articolul viitor voi încerca să identific principalele tendințe ale anului care vine. 

duminică, 18 decembrie 2011

Diferente

Sunt lucruri aparent banale, dar de o importanță covârșitoare deoarece reprezintă acele elemente care definesc o națiune. Ceea ce veți vedea mai jos s-a petrecut cu ocazia evenimentelor dedicate sărbătoririi a 150 de ani de la fondarea statului Italian. Întâmplarea a făcut ca, în urma unui cumul de întâmplări, să prind în direct acest incident de la Opera di Roma unde, un dirijor, o orchestră și un cor împreună cu întreaga sală au protestat în cel mai înălțător mod împotriva traiectoriei absolut greșite pe care fusese înscrisă țara. Amintesc în treacăt că la spectacol era prezent și Berlusconi, fapt care a conferit o greutate mult mai mare neobișnuitului discurs al lui Muti(justificat probabil și de sângele napolitan care ajunsese să-i fiarbă în vene).

Acum, la mai bine de nouă luni de la eveniment, am găsit acest fragment impresionant pe YouTube și, trebuie să recunosc, m-au încercat aceleași sentimente ca și atunci. Cred că ar trebui să privim cu atenție aceste răbufniri superbe ale personalității unei națiuni. Din nefericire noi nu avem nimic din acest spirit, nu avem ”Va, Pensiero”, nu avem acel ceva la care să vibrăm toți, la unison. Din punctul de vedere al simbolurilor, modelelor și  idealurilor am încetat să mai fim o națiune și ne comportăm din ce în ce mai mult ca o adunătură. Este trist, dar, în același timp, dezarmant de adevărat. Urmăriți clipul de mai jos pentru a înțelege ce însemnă cu adevărat o națiune și meditați asupra a ceea ce am ajuns noi.

miercuri, 14 decembrie 2011

Noul an chinezesc

Desigur, nu o să vorbesc despre tradiţíi, mai ales că mai avem ceva vreme până la respectivul eveniment. Ceea ce ne interesează însă este legat de realităţile economice ale Chinei, în condiţiile în care iei s-a terminat conferinţa economică anuală a ţării. Este vorba de un eveniment de maximă importaţă deoarece acolo, în fiecare an, oficialii de top analizează rezultatele la zi şi, pe baza acestora, decid politica economică a anului care urmează. 

Aşa cum estimam în urmă cu un an, China şi-a pierdut din viteza de creştere. În timp ce mulţi vor interpreta simplist această realitate, cred că noi trebuie să privim puţin dincolo de datele primare. Într-adevăr, sunt destui cei care vorbesc despre picaje iminente şi alte scenarii radicale. Toate aceste concluzii s-au dovedit a fi analize pripite ale unor indivizi aflaţi departe de evenimente. 

Încetinirea Chinei nu este un efect al unor probleme interne ci, în primul rând, al crizei internaţionale. Ceea ce se întâmplă în Europa a afectat şi va afecta în mod direct exporturile Chinei. La fel stau lucrurile şi în relaţia comercială cu SUA. În plus, dinspre americani mai vine şi o presiune teribilă legată de aprecierea yuan-ului. Tuturor provocărilor, China le-a răspuns destul de inspirat, fie că a fost vorba de contracarări puternice ale ofensivelor diplomatice, fie că s-a mers la acorduri bilaterale directe care, în afară de simplificarea tranzacţiilor comerciale, au condus şi la eliminarea dolarului în relaţiile cu mulţi parteneri importanţi.

Anul 2012 va fi o provocare extraordinară pentru China. În primul rând, climatul internaţional nu pare a da semne de calmare. Mai mult, posibilitatea unui şoc economic major poate afecta direct ţara, ceea ce ridică semne de întrebare asupra capacităţii Chinei de a face faţă mediului extern din ce în ce mai ostil. Există oare soluţii? Din informaţiile scăpate până acum, rezultă că oficialii vor acţiona în două direcţii esenţiale. În primul rând, pentru impulsionarea investiţiilor, se vor face reduceri de taxe. Sunt mulţi cei care vorbesc chiar despre o regândire a sistemului de taxare astfel încât să permită guvernului intervenţii mult mai prompte şi punctuale. Cealaltă decizie majoră va fi reprezentată de reechilibrarea balanţei comerciale. Este o mişcare impresionantă, care va contracara criticile partenerilor comerciali ai Chinei. Însă nu plângerile americanilor reprezintă prioritatea autorităţilor chineze, ci propriul lor sistem economic. Cu rezerve imense de capital, China nu mai are nevoie de cantităţi suplimentare de hârtie tipărită. Însă creşterea importurilor nu se va face ca efect al unei devalorizări a monedei, deoarece aceasta ar avea ca efect şi sugrumarea exporturilor. La acest capitol, oficialii chinezi au fost foarte fermi: anul viitor China va menţine rata de schimb "basically stable". Reechilibrarea balanţei comerciale poate însemna trecerea de la comerţul pe bani la cel, mult mai palpabil, pe produse reale. Cu alte cuvinte, autorităţile vor să dezvolte un model în care primesc ceva real, nu bani, a căror valoare este discutabilă. Nu în ultimul rând, creşterea importurilor va contribui la orientarea către piaţa internă, probabil singura capabilă să ofere rate serioase de creştere, în paralel cu îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei. 

Cu siguranţă, chinezii au mult mai multe provocări în faţă. Băncile au fost susţinute cu reducerea rezervelor, piaţa imobiliară merge clar în jos, iar capacităţilor de producţie excedentare trebuie să li se găsească soluţii în piaţa internă deoarece în afară lucrurile stau din ce în ce mai prost. Sunt, cu siguranţă, elemente îngrijorătoare la care oficialii chinezi se uită cu atenţie. Însă trebuie să subliniez faptul că ceea ce pentru analiştii de complezenţă constituie elemente îngrijorătoare, în realitate nu au nicio relevanţă. Spre exemplu, încetinirea creşterii economice(indicatorul cel mai analizat) reprezintă o falsă îngrijorare. Foarte puţini au înţeles că acest indicator trebuie corelat cu rata de creştere a populaţiei active. Dacă până acum China era obligată să aibă o creştere economică minimă de 8-9%, iată că politica unicului copil începe să se facă simţită, reducând  necesarul de creştere la 5-6%. Aceasta face ca absolut toate alarmismele lansate de unii care nu cunosc situaţia reală să fie false probleme.

În concluzie, putem spune că autorităţile chineze par destul de bine pregătite pentru a face faţă provocărilor viitorului. Mai mult, asistăm la o schimbare de macaz: de la creşterea cu orice preţ la creşterea sustenabilă. Sunt destule elemente care rămân neclarificate, însă trebuie să subliniem faptul că, cel puţin până acum, China a dovedit capacităţi extraordinar de avansate de a naviga în apele tulburi ale crizei. Însă, continuăm să evoluăm în plină furtună, iar rezultatele finale pot fi imprevizibile.

duminică, 11 decembrie 2011

V-ati pregătit pentru sarbatori?

De fiecare dată sărbătorile de iarnă ne dau prilejul să ne întoarcem la lumea copilăriei, să cădem într-o tandră reverie și să ne reamintim serile acelea în care Moș Crăciun bătea la ușă și scotea din sac exact cadourile pe care i le ceruserăm. Mai țineți minte cum tremuram așteptându-l? Toate acele emoții, toate acele bucurii fac parte din copilăria noastră și, de fiecare dată când ni le reamintim, parcă devenim mai buni.

Din nefericire sunt și unii copii pentru care Moș Crăciun înseamnă doar o scrisoare fără răspuns. Răspândiți prin case de copii sau aflându-se în grija unor oameni care abia le pot asigura cele de zi cu zi, acești copii îl așteaptă și ei pe Moș Crăciun. Câtă dezamăgire poate produce lipsa Moșului? Gândiți-vă ce-ar fi însemnat pentru voi un an fără Moșu'? Poate că pentru ei anul acesta va fi primul în care el va veni.

Cum timpul trece repede, m-am gândit că ar fi momentul să ajutăm puțin acești copii. Să încercăm să le răspundem la scrisori și să-l ajutăm pe Moș Crăciun. Să nu uităm că și ei sunt copii, că au dreptul să se bucure și să viseze. Cred că e timpul să-i ajutăm, mai ales că dorințele lor sunt nici măcar nu sunt atât de greu de îndeplinit.

Am descoperit pur și simplu întâmplător site-ul ”Hai să ajutăm”. Oamenii aceia(pe care nu-i cunosc) fac o muncă extraordinară: au centralizat scrisorile către Moș Crăciun ale copiilor de la casele de copii și le-au făcut publice pe site-ul lor. Nu mai trebuie decât să se găsească un Moș. Citiți-le scrisorile, contactați-i pe cei care centralizează cadourile și faceți un copil mai fericit.

Suplimentar, vă readuc în atenție două proiecte pe care sprijin și către care vă încurajez să donați: Asociația Pro Vita Valea Plopului și Copiii din Glodeanu. Asociația Pro Vita a părintelui Tănase are în grijă peste 200 de copii orfani, marea majoritate abandonați la naștere. Este o adevărată minune să constați cum un om sprijinit de comunitatea locală reușește să crească atâția copii care, altfel, n-ar fi existat. Celălalt proiect este demarat tot de un preot(părintele Marin Tudor) și are ca scop ajutorarea unor copii care trăiesc în familii deosebit de sărace.

Esența acestei luni este aceea de a ne transforma, de a deveni buni. Hai să încercăm să readucem zâmbetul pe buzele copiilor care-l așteaptă pe Moș Crăciun, să le îndeplinim un vis și, cu siguranță, bucuria lor ne va face și nouă sărbătorile mult mai fericite!


P.S. Date de contact, conturi, etc.


1. Asociatia Pro Vita pentru născuți și nenăscuți
http://www.asociatiaprovita.org/
Cont RON: RO42 RNCB 0211 0118 4390 0001
Cont EUR: RO85 RNCB 0211 0118 4390 0003
Cont USD:  RO15 RNCB 0211 0118 4390 0002
Cont CAD: RO31 RNCB 0211 0118 4390 0005
Conturile sunt deschise la:
BCR Sucursala Vălenii de munte,
Adresa: Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova
SWIFT: RNCBROBU

2. Parohia Glodeanu-Cârlig
http://copiiidinglodeanu.blogspot.com/
Cont RON: RO35CECEBZ0130RON0786067
Contul este deschis la:
CEC Sucursala Buzau
SWIFT: CECEROBU

3. Hai sa ajutam
http://www.haisaajutam.ro/

vineri, 9 decembrie 2011

Despre SUA, razboaie si alte nimicuri

E binecunoscut faptul că americanii dețin cea mai puternică tehnologie militară. S-a demonstrat în câteva rânduri capacitatea SUA de a anihila rapid unitățile militare strategice ale adversarilor. Cu toate acestea, SUA au eșuat în cucerirea sau, mai bine zis, în supunerea și administrarea teritoriilor învinse. Desigur, mulți și-au pus întrebarea dacă SUA au avut până acum un adversar pe măsură. Răspunsul cred că este nu.

Drona capturată de armata iraniană(subiectul clipului de mai jos) ridică o întrebare foarte serioasă legată de adevărata capacitate militară a Iran-ului. Până acum credeam că țara respectivă este una mai degrabă subdezvoltată(din punct de vedere militar), însă lucrurile par a sta cu totul altfel. Imaginile arată cât se poate de clar că drona a fost adusă ”pașnic” pe pământ. În cazul în care armata iraniană a reușit să captureze în acest mod drona s-ar demonstra că e vorba de o forță mult mai avansată decât credem noi, iar surprizele care pot ieși la iveală în cazul unui război pot fi foarte mari. Americanii au sugerat că, de fapt, drona a fost aterizată greșit în Iran. Nici asta nu-i avantajează deoarece, în acest caz, rezultă că sunt deosebit de proști. Desigur, într-o analiză, nu trebuie exclusă nici această realitate. De ani buni în SUA, la toate nivelele, se remarcă persistența unei incompetențe crase. În acest moment marele dușman al SUA este propria incompetență, propria incapacitate de a evalua și reacționa corect. Pentru a demonstra că am dreptate vă voi da un exemplu la îndemână: Mark Gitenstein, ambasadorul SUA în România. Eu unul cred că avem de-a face cu un dezastru uman, un individ care, probabil are un IQ sub 80. Mărturie stau rapoartele pe care le-a trimis în SUA(disponibile via WikiLeaks) și declarațiile sale. Să ajungi să promovezi un asemenea individ pe post de ambasador arată o mare vulnerabilitate. Vă imaginați câți prostovani se află în posturile de decizie la Washington? Vă imaginați câte erori sunt capabili să facă acești incompetenți în cazul unui război adevărat? 

În mai multe rânduri am spus că am încredere în capacitatea Americii de a se reinventa. Ceea ce nu am spus a fost că, de fiecare dată când s-au reinventat, americanii au avut norocul de a avea lider providențial care a schimbat radical țara. Existența unui asemenea lider este obligatorie! Privind la realitățile politicii americane putem lesne observa că un asemenea personaj lipsește cu desăvârșire, ceea ce ne poate duce cu gândul că imperiul american și-a trăit deja secolul. Este oare posibil ca America să devină propria-i victimă? Greu de spus! Cred însă că evenimentele viitoare ne vor da rapid răspunsul la această întrebare. 



Redesenand Europa

Europa cu două viteze a devenit o realitate. Pe de o parte avem nucleul dur reprezentat deocamdată de statele din Zona Euro care vor merge către unificarea fiscală. În cealaltă parte rămân statele care nu au aderat la EUR, care-şi pot defini singure politicile fiscale, dar vor fi atent monitorizate de la Bruxelles. Oricum, target-ul oricărei ţări din Uniune este cel de intrare în sfera Euro, motiv pentru care politicile economice din zona a doua vor fi supervizate.

Cu toate că lucrurile par cât se poate de logice, nu este foarte clar cum vor fi acoperite diferenţele dintre aderenţii la moneda unică. O uniune fiscală nu va face altceva decât să adâncească dezechilibrele, lucru care nu a fost clarificat de către oficiali. Se pare că vor rămâne câteva supape care vor permite compensarea sau, mai bine spus, recuperarea din mers. Cu toate că informaţiile sunt încă destul de vagi, răspunsul din partea pieţelor cred că va fi unul pozitiv prin prisma faptului că s-a dat un semnal clar că Europa nu poate să dezintegreze. Pe de altă parte, trebuie să fim conştienţi de faptul că nu am avut de-a face decât cu nişte declaraţii, iar aplicarea lor(în sensul modificării Tratatului) va fi destul de problematică.

Pentru noi veştile cred că sunt bune deoarece o stabilizare a zonei ne este benefică. Ceea ce mă îngrijorează este o declaraţie a lui Barroso care a amintit în treacăt că sunt ţări din afara zonei euro care au anunţat că sunt interesate să adopte regulile fiscale ale nucleului dur. Sincer, sper ca România să nu fie una dintre ţările respective, cu toate că am o bănuială sumbră că bravada iraţională de care am dat dovadă în ultima perioadă ar putea să ne împingă cu capul în zid. Într-adevăr, România trebuie să fie preocupată de dezvoltarea unor politici fiscale responsabile(nu ca până acum), dar în primul rând trebuie să avem în vedere dezvoltarea. Să nu uităm că suntem o naţiune subdezvoltată, dependentă într-o proporţie neliniştitor de mare de investiţii străine a căror stabilitate e discutabilă.

Ca o concluzie, cred că semnalul dat este bun, dar punerea în aplicare a deciziilor va fi amănuntul dezamăgitor. Zona Euro are nevoie de construirea şi consolidarea unor instituţii meta-naţionale care să asigure funcţionarea sa. Existenţa unor asemenea instituţii va presupune obligatoriu cedarea suveranităţii, lucru cu care nu ştiu cât de mulţi dintre lideri sunt de acord. Într-adevăr, la nivel declarativ e simplu însă, odată întorşi în ţările lor, liderii respectivi vor avea o cu totul altă retorică. Nu în ultimul rând salut pierderea de influenţă a Angliei. Semnalul pe care l-au primit englezii a fost unul destul de clar, iar faptul că nu li s-a făcut nicio concesie cred că este unul din elementele pozitive.

joi, 8 decembrie 2011

Iluzia turismului

"Avem cea mai frumoasă ţară din lume. În ţara noastră sunt prezente toate formele de relief." Sunt doar două din multele sloganuri care au fost înghesuite în creierele copiilor de-atunci de propaganda regimului comunist. Sloganuri care au intrat brutal în inconştientul colectiv făcându-ne să credem că afirmaţiile de tipul celor enumerate sunt cumva nişte axiome, iar potenţialul turistic al ţării este imens. Aşa să fie?

Dacă stăm să analizăm la rece observăm că lucrurile stau tocmai pe dos. Avem o mare infectă, pline de alge şi scoici care put înfiorător. Dincolo de plaje, investitorii te taxează corespunzător şi asta, probabil, tot în numele respectivelor slogane. Chelnerii litoralului reprezintă o altă specie intrată în folclor prin grosolănie, nesimţire şi golănie. Iar toate aceste imagini apocaliptice sunt dublate de un peisaj straniu, parcă ceva mai specific Mostar-ului din perioada războiului iugoslav. Munţii noştri sunt la fel ca orice alţi munţi din lumea asta. Există într-adevăr cele două şosele spectaculoase care străbat munţii, însă ele suferă de aglomeraţie şi de o infrastructură turistică rudimentară. Toate acestea sunt accentuate de primitivismul băştinaşilor care par a suferi de o plăcere ciudată de a defeca în natură. Înainte de a te opri să admiri pesajul, trebuie să caşti bine ochii să nu te afunzi în vreo scluptură organică cu(sic!) moţ. În paranteză, pentru că suntem la capitolul nevoilor biologice, nu ştiu dacă nu cumva urmează să intrăm în folclorul european din pricina pasiunii noastre debordante de a urina pe marginea şanţului. Ca şi destinaţie de ski munţii noştri sunt la fel de dezamăgitori. Pârtiile sunt insuficiente, infrastructura e deficitară şi bişniţa asociată este, de asemenea, violentă şi enervantă. Orice comparaţie cu alte pârtii din apropiere ne aruncă în derizoriu.

Oraşele noastre sunt anoste, sufocate de arhitectura comunistă, de blocuri jalnice. Locuri bune de dormit, nu de trăit. Avem obiective turistice în tristele noastre oraşe? Nu! Muzee? Vax. Vorbim, în cel mai bun caz, de chestii improvizate, în care n-ai mare lucru de văzut(desigur, sunt excepţii, dar mult prea puţine). Chiar şi cârciumile noastre sunt suspect de plafonate, marea majoritate fiind tributare aceleiaşi bucătării pseudo-tradiţionale. 

Ce ne mai rămâne? Foarte puţin şi neimportant pentru turismul de masă. Ceea ce vreau să spun cu acest articol e un lucru simplu: trebuie să încetăm să mai privim turismul ca pe un panaceu. Salvarea nu vine de-acolo şi aceasta din cauză că n-avem cu ce. Nu suntem Italia, Grecia, Spania sau Franţa. Suntem banali în comparaţie cu rechinii mondiali ai turismului. Imaginaţi-vă că o ţară precum Turcia, cu infinit mai multe vestigii istorice, n-a ajuns încă la turismul bănos ci practică, într-o proporţie covârşitoare, mult mai ieftinul turism all inclusive. Asta în ciuda unei promovări puternice în media occidentală. 

Turismul la noi a fost supraestimat dintotdeauna. Pentru România ar fi mult mai util să încerce să-şi atragă proprii cetăţeni. Este extrem de greu deoarece o evadare în afară te costă de câteva ori mai ieftin. Atragerea propriilor cetăţeni înseamnă, în primul rând, creşterea calităţii serviciilor şi dezvoltarea unei infrastructuri competitive. Nu vreau să fiu negativist; există câteva investiţii care se ridică la nivelul cerut, dar, de asemenea, există covârşitor de multe alte ţepe care trebuie să dispară. Abia după ce vom avea o piaţă turistică profesionistă în interior putem vorbi despre o ofensivă externă. Până atunci cred că n-are sens să ne aplecăm asupra aberaţiilor înşirate de orice curvuluiţă tupeistă. 

P.S. Am scris acest articol şi pentru că în articolul de ieri toată lumea dădea turismul ca alternativă la exploatarea minieră. Despre turism s-a vorbit şi în Valea Jiului unde investiţiile au apărut sub forma unei telegondole care te duce de nicăieri până la următorul nicăieri... Ar cam trebui să revenim cu picioarele pe pământ şi să încetăm să mai visăm la cai verzi! Soluţia este munca, investiţia în domenii productive şi nepuluante, nu credinţa stearpă că vom putea face bani stând cu burta la soare în timp ce străinii se vor înghesui să se lase jepcuiţi de noi.

miercuri, 7 decembrie 2011

Oamenii de pe strada mea nu vor decat sa munceasca

Cu siguranţă pe strada mea sunt numeroşi oameni care nu au unde munci şi care nu vor decât să muncească. Având în vedere acest lucru, propun o variantă foarte inteligentă de rezolvare a situaţiei: ce-ar fi să încheiem un parteneriat cu Napoli(sau o altă localitate din sudul Italiei) pentru preluarea gunoiului produs de acest oraş şi depozitarea lui pe strada mea. Am putea, în acest mod simplu, să facem locuri de muncă pentru aproximativ 300 de oameni, ca să nu mai vorbesc despre business-urile adiţionale care se vor dezvolta precum puricii(şi la propriu şi la figurat). Frumos nu? O altă zonă cu probleme este Delta. Nu înţeleg de ce oamenii de-acolo nu sunt lăsaţi să lucreze. De ce nu este concesionată toată zona unui singur investitor strategic care să garanteze rezolvarea problemei locurilor de muncă, mai ales că Delta are resurse imense. Într-o parte s-ar putea dezvolta hoteluri, în alte părţi pescuit industrial, iar în locurile cele mai izolate s-ar putea face depozite de material radioactiv. Şi poate se găseşte şi ceva petrol în zonă, astfel încât se va putea obţine profit maxim din exploatarea eficientă a zonei. Nu-i aşa că există soluţii?

Mă uit cu nedumerire cum, de câteva luni, pe toate canalele media se desfăşoară o campanie susţinută a celor de la Roşia Montana Gold Corporation. Văd cum RMGC distribuie cu generozitate bugete imense în, practic, toată presa. Este o lecţie pe care o primim şi care ne demonstrează cum poate fi sugrumată informarea corectă deoarece este bine cunoscut că nu poţi ataca un client care desfăşoară o campanie publicitară prin intermediul tău(cel puţin aşa ştiu eu că funcţionează lucrurile în presă). Unde sunt show-urile TV în care analiştii demonstrau dezastrul ecologic care va rezulta în urma exploatării de-acolo? Vrajă! Probabil au fost folosite doar ca mijloc de creştere a preţului sau a dimensiunii pachetului publicitar. Unde sunt ziarele care publicau reportaje de la faţa locului? Duse! În locul reportajelor avem reclame generoase. 

Să discutăm acum despre moralitatea mesajului campaniei, cum că oamenii ăia nu vor decât să muncească. Să ne înţelegem bine: faptul că nu ai unde munci nu-ţi dă dreptul să faci orice. Hai să ne întrebăm logic: în cazul în care n-am unde munci am dreptul să-mi închiriez casa unora care vor să testeze o bombă atomică? Evident nu! Munţii ăia nu sunt nici ai lu' tanti care se plânge că nu mai are bani de concedii, nici ai moşului care încearcă să mă facă vinovat pe mine că nu sunt locuri de muncă, nici ai puştanului şi nici ai lu' nenea ăla care-mi spune că acolo vremea e naşpa, agricultură nu se poate face, iar turism, ce să vezi?, nimic! Faptul că n-ai unde munci nu-ţi dă dreptul să produci modificări ale reliefului, să distrugi situri arheologice sau să produci distrugeri iremediabile asupra mediului. Nu poţi face asta pentru că nu e moral! Mai mult, lumea aia nu e numai a ta, mai sunt mulţi alţii care vor veni după tine şi care au dreptul să beneficieze de un mediu cât mai curat. Nimeni nu-ţi dă voie ţie să faci praf o zonă doar pentru că n-ai unde munci! Dacă nu mă credeţi mergeţi la Rio Tinto în Spania ca să vedeţi ce-a însemnat o exploatare nebună şi ce-a rămas în urma sa. Şi, mai mult, veţi vedea comunităţi întregi care suferă de pe urma beneficiilor aduse de oamenii din trecut care, probabil, şi ei nu voiau nimic altceva decât să muncească. 

În final nu-mi mai rămâne nimic de făcut decât să vorbesc despre oamenii locului cărora li s-a pus pumnul în gură. Ştiţi că e un nene în publicitatea RMGC care spune doct că solul de-acolo nu e bun de nimic. Aşa o fi, însă nu înţeleg de ce oameni precum Eugen David se încăpăţânează să rămână acolo şi să trăiască din agricultură. Şi nu este singurul care se opune unei corporaţii care, nu-i aşa, nu-i vrea decât binele! Puteţi citi mai multe despre Eugen într-un reportaj publicat pe site-ul Pulitzer Center sau pe site-ul Asociaţiei Alburnus Maior. Există şi o altă Roşia Montana, total diferită de cea prezentată în clipurile publicitare ale binefăcătorilor săi de peste Ocean. Şi acea Roşia Montană nu vrea decât să fie salvată!

luni, 5 decembrie 2011

joi, 1 decembrie 2011

La multi ani, Romania!





Îmi doresc să avem puterea de a ne reîntoarce la adevăratele noastre valori, la esența noastră cea de care suntem mândri; să eliminăm mocirla care ne-a acoperit violent, să ne eliberăm de mediocritate și să ajungem, în sfârșit, să fim cu adevărat așa cum ne-am dorit. Îmi doresc să  ne reinventăm, să redevenim noi și nu o mulțime eterogenă de eu!

La mulți ani, România!

luni, 28 noiembrie 2011

Noua complicatie

Este uimitor să stai şi să observi cum sistemul de vase comunicante al economiei mondiale evoluează dinspre prost înspre şi mai prost. Devine din ce mai interesant pe măsură ce înțelegi cum, paradoxal, deteriorarea se accelerează în condițiile în care există o preocuparea generalizată pentru salvarea situaţiei. De trei ani de zile se aud aceleaşi ecouri, aceleaşi acorduri dogite semnate in extremis, aceleaşi strângeri de mâini şi înjurături printre dinţi. Ce este economia mondială? Probabil că nimeni nu mai e capabil să dea un răspuns, sau cel puţin să creioneze o schiţă. Precum un animal re-sălbăticit, economia pur și simplu refuză să reacționeze în direcția dorită. Surpriza a devenit noua regulă, iar curgerea fluviului de bani falși întreaga sa ideologie. Trăim în realitate? Greu de spus, mai ales prin prisma acestei noi paradigme cu care suntem din ce în ce mai forțați să trăim.

Cu ceva timp în urmă spuneam că, până la urmă, criza se va întoarce împotriva celor care au generat-o. Sunt ferm convins că așa se va întâmpla, însă, cu cât decizia este mai întârziată, cu atât mai mulți vor plăti, iar nota de plată va fi din ce în ce mai piperată. Să privim numai către criza datoriilor suverane din Europa. Nu se deosebește foarte mult de ceea ce s-a întâmplat în SUA, singura diferență fiind aceea că SUA acționează solidar, în timp ce UE multi-solitar. Probabil se va calma în momentul în care se vor tipări cantități imense de bani, adică atunci se va face voia piețelor, prin piețe înțelegându-se cele câteva bănci de investiții care și-au plantat cozile de topor în posturi cheie. Va rezolva aceasta problemele? Nicidecum, le va agrava! De fapt, de ce se dorește tipărirea de bani? Pentru a înțelege mai bine ar trebui să ne întoarcem la cauzele crizei.

Cum bine se știe, criza s-a declanșat prin spargerea creditelor subprime, urmată de o reacție în lanț pe linia produselor financiare derivate. Fiind vorba despre o armă atomică declanșată din greșeală, ea a afectat toate băncile. Cele americane au fost salvate cu dărnicie de către FED și executivul SUA, iar cele europene de către guverne, prin injectări de bani în fundul proștilor care au picat în capcana americană. A mai fost un element care a fost uitat de-a lungul acestei crize, anume salvarea AIG. Ea s-a făcut pentru a putea permite rămânerea în picioare a derivatelor aflate în portofoliul băncilor și asigurate de către AIG. În acest moment, fiind asigurate, aceste derivate figurează ca active performante, cu toate că valoarea lor este îndoielnică. În Europa s-a întâmplat ceva și mai spectaculos care, așa cum vom vedea, are legătură directă cu întreaga încrengătură a crizei. Băncile, dincolo de investițiile spectaculoase în rahat american, au finanțat și statele membre, atrase fiind de ratingul ”sigur” și de diferența de randament. O singură fisură apărută a făcut ca mitul invulnerabilității statelor din Euro să pice, iar investiția în datorii suverane să devină mai nesigură ca oricând. Cu toate că mitul picării UE este cântat de toți analiștii de peste Ocean, problema aceasta este mult mai mult a lor decât a noastră. E simplu, datorii suverane au cumpărat și băncile lor, atrase fiind de aceleași avantaje. Mai mult, pentru a beneficia de siguranță maximă, și-au asigurat investițiile prin intermediul CDS-urilor. Care  CDS-uri, în cazul unui picaj al zonei, nu reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât o frecție la un picior de lemn. Sunt contracte fără niciun pic de valoare reală deoarece nimeni până acum nu și-a pus problema picajului vreunei economii majore. Presupunând că Germania va intra în default, puteți să credeți că asiguratorii vor putea scoate din teșcherea aproximativ trei trilioane? Și, pentru că am ajuns la punctul sensibil, e interesant de aflat cine sunt asigurătorii datoriilor. Dacă vom avea răbdare să săpăm, vom vedea că e vorba tot de bănci sau entități controlate de acestea. Într-o operațiune de aburire a autorităților de reglementare, fondurile de garantare a polițelor emise au la bază titluri sigure, adică datorii suverane de rating superior. Interesant, nu-i așa? E ca și cum ai emite o asigurare casco pentru o mașină, asigurare al cărei suport ar fi mașina respectivă, care, la rândul ei, a fost luată pe credit de la o bancă căreia i-a fost cesionată asigurarea(știu că sună complicat, dar cam așa arată întregul tablou). În consecință, moartea Euro i-ar putea lăsa cu buza umflată rău pe tovarășii americani. Mai mult, e greu să faci un giumbuşluc de naţionalizarea a asigurătorului precum cel cu AIG. Aici e vorba de mii de asigurători, participanţi pe o piaţă obscură şi total liberalizată(nu ştiu de ce cred că dacă m-aş forţa puţin aş putea vinde chiar şi eu CDS-uri). Numai că acesta nu este singurul rău, deoarece el declanșează reacția în lanț. Presupunând că cineva ar dori să mai recupereze ceea ce se poate recupera în urma puzderiei de falimente rezultate, s-ar ajunge la lichidarea activelor toxice ascunse prin portofoliile băncilor. Despre cât o fi vorba? Păi dacă ar fi să ne luăm după un raport al BIS, totalul produselor financiare derivate active este de 707 trilioane! Desigur, presupunem că nu toate se află în portofoliul băncilor falite, dar numai o fracțiune din ele trecute la scadență poate pune pe butuci întreaga economie mondială. Desigur, trebuie ținut cont de faptul că unele instrumente pot fi închise prin intermediul altora, că unele au o bază reală, dar, totuși rămâne o întrebare: cum e posibil să lucrezi cu sume mai mari de peste 10 ori decât PIB-ul mondial? Ce acoperire au acestea în realitate? Şi, mai mult, va acoperi tătucul actual al AIG(adică statul american) pierderile? Cu ce bani?

Desigur, n-am făcut această descriere doar de dragul descrierii, ci pentru a vă expune motivele pentru care se face o presiune atât de mare pentru rezolvarea situației din UE. Orice soluție, inclusiv emiterea de obligațiuni comune, nu are decât o singură menire: aceea de a burduși statele(şi în final băncile centrale) cu datoriile suverane. Ieșirea la iveală a unei construcții solide va ușura vânzarea rahatului de stat deținut de bănci către state. Cu alte cuvinte, vom vedea în scurt timp state cocoșate de datoria pe care o au la ele însele.

Ce înseamnă aceasta? Pentru mine e cât se poate de clar că s-a ajuns foarte aproape de închiderea cercului. Cu un sistem financiar ridicol, care frizează absurdul, economia mondială nu mai are șanse să-și revină. De fapt, nu de revenire e vorba aici, ci de sufocarea ei de către un sistem financiar total dereglementat şi fără fundamente. Însă nu economia va fi cea care va muri sau, mai bine spus, partea de economie care are acoperire probabil că nu va pieri niciodată. De altfel, tocmai de-aici probabil va porni noua revoluţie financiară menită a de-complica lucrurile şi a re-normaliza raportul de forţe.  Ceea ce vedem acum, este reacţia dezordonată a unui animal aflat pe cale de dispariţie. Suntem foarte aproape de momentul în care animalul(am numit aici sistemul) va constata că nu are justificare şi că a devenit inutil. Până atunci însă nu putem decât să admirăm reacţiile impulsive ale pieţelor şi dezordinea unei societăţi care-şi caută drumul spre normalitate. 

duminică, 27 noiembrie 2011

Capcanele istoriei

Te-ai aştepta ca recent apăruta carte a lui Lucian Boia să-i pună pe mulţi într-o încurcătură teribilă. Comportamentul normal al unui om cu musca pe căciulă este acela de a face un pas în spate; cel puţin aşa am fost învăţaţi că funcţionează lucrurile. Ei bine, România merge după cu totul alte reguli. Bunul simţ şi modestia sunt chestiuni negative, înlocuite brutal cu minciună, tupeu şi aroganţă. Aşa se face că mulţi dintre cei care ar trebui să tacă s-au aruncat cu arme şi calabalâc în promovarea lucrării lui Lucian Boia. Poate că n-ar fi rău dacă aceasta nu ar fi o tactică de ocultare a propriilor mizerii. 

Ce-ar fi dacă ne-am îndepărta puţin de acuzarea lui Cioran, a lui Ionescu sau a lui Eliade(nişte titani în faţa cărora visătorii noştri cârpaci nu reuşesc nici măcar să atingă dimensiunile unui purice) şi am încerca să vedem ce sentimente ne cuprind la citirea unor nevinovate scrisori ale unui individ pe care nu-l voi eticheta. Neştiind dacă scrisorile sunt reale(ce-i drept nici n-am auzit ca autenticitatea lor să fi fost contestată), n-o să-i dau aici numele şi, mai mult, voi păstra discuţia la un nivel pur ipotetic. Nu voi face altceva decât să-mi pun o singură întrebare: cum ar putea fi caracterizat unul care în prezent s-ar ocupa cu lecţii de morală în condiţiile în care îi scria în aceşti termeni geniului Carpaţilor?

"(...)Am intrat in Partidul Comunist Roman la varsta de 19 ani (1968) si, atat pe linie obsteasca (CA ORGANIZATOR DE GRUPA DE PARTID), cat si pe line profesionala (...) m-am straduit, in ciuda unei sanatati precare ( care ma obliga sa stau, de cativa ani, sub constanta supraveghere medicala), sa fac totul pentru a fi la inaltimea exigentelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani. 

Va rog, stimate tovarase Secretar General, sa nu luati raportul de activitate de mai sus drept o lipsa de modestie. El e bilantul firesc de munca al oricarui roman care vrea sa-si serveasca tara cum se cuvine. In lumina acestui bilant, veti intelege cat pot fi de mahnit sa constat ca, dintr-o data, in urma unei imprejurari pe care nu o pot socoti decat accidentala, sunt pus in afara partidului “sectant” si dezlantuit din invatamant si cercetare.
Am avut, intr-adevar ghinionul de a participa cu doi ani in urma , la o conferinta (incluzand o parte teoretica si una practica), ce a avut loc la Institutul de Psihologie si Pedagogie pe tema “meditatiei trancendratale”. Conferinta – la care m-am dus pe linia unei firesti curiozitati intelectuale – mi s-a parut neinteresanta sub raport stiintific, drept care nu am mai frecventat niciuna din urmarile ei , mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp dupa aceea, sa aduc la cunostinta unui lucrator al Ministerului de Interne opinile mele critice privind “meditatia trancendratala”. 

(...) Intre culpa mea reala si consecintele ei imediate ca o uriasa disproportiune care, in spiritul echitatii cu care ne-a obisnuit conducerea noastra de partid si de Stat nu poate sa fie corectata. 
Ranit sufleteste de spulberarea intr-o clipa, a atator ani de eforuri entuziaste, si de anularea tuturor proiectelor mele viitoare (legitime la 33 de ani) apelez, tovarase Secretar General la dreapta dumnevoastra omeneasca, rugandu-va sa dispuneti rediscutarea cazului meu, in datele lui obiective. Va asigur ca tot ce doresc e sa-mi dovedesc, in continuare, ca si pana acum, buna-credinta loialitatea fata de tara, participand la procesul de afirmare a valorilor noastre pe plan universal."

vineri, 25 noiembrie 2011

Europa in colaps

Miercuri Germania a simțit lama rece a cuțitului apropiindu-se de beregată. Nu este absolut nicio exagerare deoarece incapacitatea țării de a găsi cumpărători pentru toate bond-urile scoase la vânzare demonstrează, încă odată în plus, că buruienoasa politică duplicitară a Germaniei e pe cale să îngroape întreaga construcție europeană.

Ani de zile, atât membrii de rând ai UE cât și marile țări din miezul dur au fost adormiți de mitul infailibilității Germaniei și al puterii intrinseci a Franței. Așa s-a ajuns la proasta credință că un membru al selectului club EURO nu poate falimenta, că prevederile pactului de stabilitate sunt niște simple slogane și că, în general, UE e o construcție care va funcționa perpetuu, împinsă de niște forțe benefice, dar nevăzute. Așa cum cel mai bun test pentru o casă este vremea rea, criza economică ar fi trebuit să demonstreze soliditatea UE. Și a demonstrat cu prisosință că avem de-a face cu o cârpeală superficială, clamând principii sănătoase, dar cu reguli nerespectate de nimeni și, mai presus de orice, condusă în majoritate de niște prostălăi insalubri care habar n-au pentru ce trăiesc. Vă mai amintiți că în prima campanie electorală adversarii lui Merkel râdeau copios de ea pentru că nu știa diferența dintre salariul brut și net? Ei bine, pe mâna ei a încăput cea mai mare economie europeană, iar rezultatele încep să se vadă. La ce te poți aștepta de la ea sau de la Sarkozy?

Foarte puțini au uitat cu destulă repeziciune cum a intrat Grecia în rahat. Vă mai amintiți că la acordarea primului pachet de ajutorare au fost obligați să cumpere cu repeziciune niște mizilicuri de vapoare militare de la francezi sau să plătească niște modernizări nereușite ale unor submarine militare către nemți? Într-adevăr, întotdeauna se trece cu o foarte mare ușurință peste aceste lucruri de culise, însă avem de-a face cu elemente care spun foarte multe despre cum arată grandioasa construcție europeană în subsoluri sau, mai bine spus, la fundația ei. Când întemeiezi ceva pe bază de șantaj și conspirație se alege praful. Atât nemții cât și francezii și-au imaginat propria Uniune Europeană, în care interesul lor să primeze, iar ceilalți să se afle într-o relație de vasalitate. Trebuie să recunoaștem că fiecare dintre cele două țări a avut în minte propria versiune a fostelor imperii, fiecare s-a gândit la o nouă cucerire a continentului pentru a-și retrăi apusele momente de măreție.

Numai că, orbiți de împlinirea dorințelor au pregătit cu o superficialitate incredibilă întreg planul de integrare. Cea mai mare eroare a fost înregistrată la constituirea zonei euro. Aici, țările mari au fost orbite de posibilitățile infinite pe care le oferă integrarea unor economii nepregătite. Când elimini taxa vamală și cursul de schimb, e clar că ai de-a face cu o piață în creștere în care cei puternici îi sugrumă pe cei mici. Așa a căzut Grecia: împrumutându-se pentru a putea consuma de la nemți și francezi. Așa o vom sfârși și noi dacă vom fi suficient de proști încât să încercăm să spargem zidul cu capul. Dezechilibrul începuse să se vadă încă de dinainte de începerea crizei, dar toată lumea era mulțumită: marile economii aveau piețe, în timp ce mai micile economii se împrumutau de la băncile celor mari. De se împrumutau? Pentru că le era foame, pentru că nivelul de trai trebuia să crească în linie cu continentul și pentru că economia lor fusese, în majoritate sufocată de marile economii europene. Partea de economie funcțională a acestor țări marginale era cea legată ombilical de stat sau de fondurile europene.  Cam așa arăta circuitul banului în ecosistemul european.

Odată cu criza, dezechilibrele au început să se facă simțite din ce în ce mai dur. Purcoiul de datorii al statelor PIIGS a început să apese din ce în ce mai tare. Iniţial, prostovanii au urlat din toţi bojocii că fiecare trebuie să-şi gestioneze singur datoria, că unii sunt leneşi, alţii hapsâni s.a.m.d. Modul în care au ajutat statele cu probleme mai rău le-a îngropat, deciziile au fost luate cu întârziere şi au contribuit la decredibilizarea respectivelor state. Ceea ce n-au înţeles prostovanii decât foarte târziu a fost faptul că, atunci când te auto proclami căpitan de vas şi stai pe cea mai de sus punte, dacă auzi că a apărut o spărtură la camera motoarelor nu te mulţumeşti doar să-i faci proşti şi incompetenţi pe mecanici deoarece oricum vasul se scufundă şi de murit mor toţi. Acum Europa arată ca un vas în derivă, care abia mai stă pe linia de plutire. Între timp, prostănacii s-au mai trezit din beţie şi încearcă să mai pună la punct ce se poate. Dar oare se mai poate face ceva?

Franţa e ameninţată cu downgrade-ul. Nici Germania nu e departe, mai ales în condiţiile în care asistăm la o accelerare teribilă a datoriei publice a ţării. Pe la începuturile crizei financiare au fost nevoiţi să pompeze masiv în propriul sistem bancar deoarece, scrufuloşii bancheri germani trăiseră cu ideea că sunt mari speculatori şi au înghiţit cu nesaţ o groază de rahat american. Nu le ajunsese că profitau de amărâţii Europei, se treziseră peste noapte loviţi de geniu! Problema Germaniei e că trebuie să-şi reia jocul de a pompa bani în fundul propriilor bănci deoarece acestea au expuneri masive pe ţările marginale, care acum sunt în chingi. Mai are bani de aruncat? Dacă ar fi să calculăm, Germania mai poate face un singur pas de vreo 100 mld. EUR până la intrarea în spirala îndatorării şi ameninţarea scăderii rating-ului. Prea puţin pentru costurile adevărate ale curăţării întregului rahat. Între timp, ţările neintrate în clubul select suferă. Ungaria a fost trecută de către agenţiile de rating la junk, România e de mult acolo, iar ceilalţi membri sunt ameninţaţi cu tăierea finanţărilor din partea băncilor mamă. Fiecare secundă de nehotărâre agravează problemele şi asta în ciuda declaraţiilor optimiste din cadrul diverselor trilaterale. Ar mai fi ceva: pentru ca totul să arate mai grav, lumea întreagă se clatină. Japonia, altă dată un pol de stabilitate, e ameninţată cu aceeaşi scădere de rating. La fel o duzină de alte ţări pe care le consideram stabile. 

În aceste condiţii ce se va întâmpla cu Europa? Va intra în colaps? Probabil că da, însă ar mai fi un mic amănunt asupra căruia nu ne-am aplecat. Europa nu înseamnă numai Franţa şi Germania. Europa înseamnă în primul rând restul statelor care au aderat la un ideal de comuniune paşnică şi de pe poziţii de egalitate. Practic acum, adevărata forţă a Europei stă în ceilalţi care trebuie să găsească o nouă formulă de cooperare şi o integrare mai puternică. Este acest lucru posibil? Majoritatea va paria că nu, dar eu unul tind să cred contrariul. Cu toate că suntem aproape de final, cred că integrarea pe alte principii este ultima soluţie de salvare. Marea problemă a UE este că nu poate reacţiona ca o ţară. În cazul în care va reuşi într-un final acest lucru, problemele vor fi depăşite cu uşurinţă. Altfel, ne vom re-atomiza şi vom regreta o construcţie care va fi din ce în ce mai greu de ridicat. 

miercuri, 23 noiembrie 2011

Aterizarea forțată

După ce le începutul lunii am dat o avertizare și după ce săptămâna trecută am anunțat că Austria se pregătește să taie finanțarea Estului, iată că nefericitul moment a devenit oficial. Practic, din acest moment, băncile austriece sunt obligate(de către Banca Centrală a Austriei) să se izoleze de estul Europei pentru a-și ajuta țara de origine să-și conserve ratingul. Este unul dintre cele mai proaste momente ale noastre care nu face altceva decât să ne întoarcă brutal în situația din 2008(și aceasta chiar dacă, pe la spate, unii sugerează că Austria se va izola doar la nivel declarativ).

Marea problemă nu este că ne întoarcem la nefericita situație din 2008 ci că ne-am învârtit inutil în cerc preț de vreo 15 miliarde de euro. În acești trei ani, cu ajutorul banilor de la FMI, nu am făcut altceva decât să punem umărul pentru cârpirea unor bănci care, din păcate, nu ne aparțin în niciun fel. S-a tot făcut caz de susținerea creditării, impulsionarea IMM-urilor și multe alte slogane inutile. La trei ani de criză am reușit, grație sfaturilor date de unii binevoitori externi, să închidem peste 200 000 de afaceri mici, să creștem aberant numărul celor fără job și să dezechilibrăm teribil economia. În cazul în care s-ar fi refuzat șantajul băncilor probabil am fi avut de-a face cu o aterizare forțată care ar fi avut ca efect o curățare rapidă a sistemului și devalorizarea leului. În cazul picajului unor bănci, statul ar fi avut pârghiile necesare să intervină, chiar dacă ar fi fost vorba de naționalizări. Nu s-a mers pe calea logică, ci s-a ales mult mai păguboasa paradigmă occidentală de naționalizare mascată a pierderilor. Cu toate că România ar fi trebuit să fie lovită de criză doar tangențial(datorită nivelului rudimentar al pieței financiare locale), iată-ne luând în piept din plin cel mai radical val al crizei. Mai grav e că, după trei ani de tăieri continue, revenim la situația inițială, mult mai fragili, mult mai expuși și extrem de puțin reformați. 

Sunt numeroase întrebări cărora cineva trebuie să le răspundă. De ce a trebuit să renunțăm la controlul asupra sistemului bancar(lăsați baltă nebunia cu așa au vrut ăia de la UE)? De ce a trebuit să ne supunem voinței altora cu toate că avem destule exemple contrare în Est? Nu cumva adevărata cauză este aceea că suntem foarte proști? Nu trebuie să ne simțim jigniți. Trebuie să fim la fel de pragmatici ca americanii și să conștientizăm realitatea, după care să facem un plan clar de depășire a inconvenientului. Problema însă nu este numai aceea că suntem proști. Adevărata piatră de moară pe care o avem agățată de gât aceea că suntem ticăloși, deosebit de ticăloși. Probabil de-aici ar trebui început, însă nu știu cine ar putea în perioada imediat următoare să ”rezolve” acest autentic nod gordian.

Avem de-a face cu o provocare imensă. În funcție de gravitatea scenariului extern căruia va trebui să-i facem față, costurile s-ar putea ridica la peste 30 mld. EUR. Bani pe care nu avem de unde să-i luăm și care ne-ar arunca oricum pe inevitabila spirală a datoriilor. Există oare o metodă prin care să scăpăm? La nivel individual e simplu deoarece rămâne în picioare recomandarea de la începutul lunii. La nivel de țară însă e nevoie de o strategie rapidă de ceea ce am putea numi izolare benefică.În primul rând impunerea unor criterii mult mai dure pe piața bancară(stați liniștiți, oricum vom uita noțiunea de credit ani buni de-acum înainte) dublată de un control strict și o liberalizare adevărată a cursului. Primele măsuri vor avea ca efect disciplinarea unui domeniu haotic și luarea din timp a unor măsuri(nu când va fi prea târziu, iar măsurile radicale oricum vor trebui luate), iar liberalizarea va putea rebalansa întreaga economie. Desigur, nu e ușor, mai ales că există riscul ca o singură cărămidă care cedează să dărâme întreaga construcție. Însă, chiar și cu aceste riscuri, trebuie să avem în vedere modelul Islandei. Cu toate că inițial a fost ocolită de piețele financiare, iată cum, după ce s-au răspândit aburii refuzului zgomotos al șantajului englezesc, economia ei este din nou curtată de piețele financiare.

În final nu voi spune decât că realitatea este pe cale să ne dea una dintre cele mai dure lecții, anume aceea că e bine să nu te întinzi mai mult decât ți-e plapuma. Mai mult, pentru unii ticăloși care acum nu mai știu pe unde să scoată cămașa, cred că a sosit momentul în care vor înțelege o altă lecție care le-a fost pregătită, anume aceea că atunci când doar mimezi reforma pentru a putea fura liniștit, riști să fii devorat de fantomele declarațiilor sforăitoare ale trecutului. N-o să insist mai mult asupra subiectului. Repet însă că situația e gravă din cauză ca, în scurt timp, vom avea parte de scenariul ”scapă cine poate”; la început la nivel de țări pentru ca în final să se generalizeze. 

luni, 21 noiembrie 2011

Care Uniune?

Pe măsură ce lucrurile se înrăutățesc în UE tot mai multe voci iau atitudine și cer măsuri mai ferme. Este înt-adevăr obligatoriu ca, dincolo de declarațiile sforăitoare cu iz naționalist, să se ia decizii clare care să conducă cel puțin la o normalizare a situației. În timp ce unele măsuri par de bun simț, altele sunt de-a dreptul șmecherești, menite a trage într-o capcană fără ieșire mai naivii membri din Est.

După confruntările Anglo-Germane, Regatul Unit pare a fi setat să se îndepărteze puternic de nucleul dur al Uniunii Europene. Cu toate că nu stă grozav din punct de vedere financiar, Anglia nu poate suporta un grad prea mare de amestec extern în deciziile interne. Este cunoscută politica ”interesului englezesc suveran” care permite o participare a Marii Britanii în orice tip de combinație numai în cazul în care țara este câștigătoare netă. Odată cu această ruptură, se prefigurează din ce în ce mai clar ideea unei Europe cu două viteze, care să recupereze timpul pierdut printr-o integrare mai rapidă și, în același timp, mai puternică.

Încercând să nu rămână total izolată, Anglia își caută prozeliţi prin Est, numai că, dependența acestor economii de Germania și Franța face practic imposibilă inițiativa englezească. În mai multe rânduri am arătat cum Anglia nu a adus practic nimic în plus la construcția europeana, ba, mai mult, a făcut aproape tot ce i-a stat în putință pentru a dinamita fragila construcție. Aflată în fața unei alegeri destul de radicale, Anglia încearcă să-și menajeze cât mai mult posibil poziția privilegiată. Personal cred că, dată fiind gravitatea evenimentelor cu care se confruntă țările europene, poziția Angliei este iremediabil pierdută și asta indiferent de aliații pe care și i-ar găsi într-o zonă a continentului.

De la peștii mari, mi se pare cât se poate de logică restrângerea cadrului către noi, deoarece suntem puși în fața unei alegeri care ne va afecta direct pe termen scurt, mediu și lung. Mai mult, cum toată lumea cunoaște poziția mea clară în ceea ce privește integrarea, s-ar putea ca ceea ce voi exprima în continuare să pară diametral opus. Și, într-adevăr așa e deoarece, înainte de a lua o decizie de o asemenea greutate, cred că trebuie să cântărim foarte bine. N-ar fi rău dacă am încerca să judecăm la fel cum fac englezii, adică prin prisma poziției rudimentare, dar sănătoase, a lui ”mie ce-mi iese?”.

Politica imediat următoare susținută de marile state europene va fi cea de integrare puternică a actualilor membri ai zonei Euro și de dezvoltare a unui framework simplificat pentru integrarea țărilor aflate în acest moment în afara zonei. Practic, pașii imediat următori vor fi reprezentați de o politică fiscală integrată, de supravegherea strictă a cheltuielilor publice și de întărire a disciplinei fiscale. După setarea acestor principii ar urma emiterea de euro-bonduri care, treptat, vor înlocui bondurile emise de țările membre. Avantajele ar fi imediate și oarecum logice: nu ar mai exista diferențe între dobânzile cu care se împrumută Grecia, Italia sau Germania, ceea ce ar permite o mai corectă gestionare a datoriilor publice. De asemenea, nu va mai fi posibilă cheltuirea irațională a banului public, un câștig cât se poate de important. Dar, reversul medaliei este unul deosebit de grav deoarece datoriile statelor membre devin datorii ale tuturor. Cu toate că dintr-un anume punct de vedere principiul ar putea părea corect, în momentul în care luăm în considerare datoriile acumulate până acum perspectiva se schimbă radical.

Datoria publică a Germaniei este de 83.2% din PIB. Asta înseamnă peste două trilioane de euro. Dacă ne uităm pe datele din anii trecuți, observăm că datoria publică a acestei țări are o tendință de accelerare(creștere cu 1% în 2008, 8% în 2009 și 9% în 2010). În acest ritm putem vedea în câțiva ani cum Germania se va transforma într-o mega-Grecie. La fel stau lucrurile și în Franța. Presupunând că lucrurile se vor calma din punct de vedere economic, situaţia va rămâne tot încurcată. Odată cu emiterea de bonduri comune, va rezulta că situaţia datoriilor va fi tratată oarecum global, în sensul că membrii noii "Zone EUR" îşi vor asuma întreaga datorie. Cu alte cuvinte, noi, dacă vom adera, vom sări de la un grad de îndatorare de aproximativ 35% la unul de peste 80%(cât este în prezent gradul de îndatorare al întregii UE). OK, chiar dacă presupunem că datoria este sustenabilă, să mai facem un pas în timp(să zicem de 20 de ani) şi să presupunem că nu s-ar schimba mare lucru din structura datoriilor, însă România s-ar hotărî la acel moment să părăsească Uniunea. Având o istorie comună, ea ar trebui să-şi asume atât beneficiile cât şi cheltuielile. În aceste condiţii, biletul de ieşire ar fi reprezentat de plata sau asumarea părţii ei de datorie. Cum în atâta amar de vreme de convieţuire comună iţele afacerilor interne s-ar dilua, probabil România ar trebui să-şi asume o parte din datorie ori proporţională cu PIB-ul, ori pe baza altor algoritmi(să zicem populaţia, deoarece s-ar considera că de beneficiile împrumuturilor celorlalţi au profitat mai mult sau mai puţin toţi românii). Translatând aceasta în cifre(repet, considerând că nu s-a schimbat nimic din situaţia iniţială), ar rezulta că biletul de ieşire ar costa undeva între 100 mld şi 400 mld. EUR.  Adică o sumă cifrată între de trei şi de peste zece ori faţă de datoria iniţială cu care România ar fi intrat în afacere. O afacere proastă, aş spune.

Privind corect şi interpretând datele brute ne rezultă că lucrurile nu sunt deloc avantajoase pentru noi. Nu zic să adoptăm o atitudine făţiş de partea Angliei(de altfel nu am avea absolut nimic de câştigat), însă o atitudine rezervată nu cred că ar strica. E bine ca abia după liniştirea apelor să reanalizăm oportunitatea acestei mişcări. Deocamdată este OK respectarea criteriilor de convergenţă şi disciplina bugetară. Însă, trecerea pripită la Euro sau aderarea la "nucleul dur" nu reprezintă decât o mişcare cel puţin proastă.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Semi-intelectualul

Îi recunoști dintr-o mie. Sunt cei care vor să fie vizibili, care glăsuiesc citate din gânditori la modă crezând că, prin aceasta, se cațără pe culmile progresului și civilizației intelectuale. Sunt cei care l-au făcut milionar pe scriitorul cu iluminarea brutală, cei care-i memorează banalitățile și le rostesc pe un ton grav, de parcă toată forța universului se concentrează în citatul respectiv. De cele mai multe ori lasă să se subînțeleagă că mostra de înțelepciune le-ar aparține, iar când cineva recunoaște citatul zâmbesc superior părând a spune că ”iată, marile spirite se întâlnesc!”.

Probabil cunoști cel puțin o duzină, te lovești de ei pe stradă, uneori îți strică ziua, alteori rostesc enormități atât de mari încât te fac să râzi o săptămână. Sunt indivizi fără niciun fel de fundație, în alte vremuri ar fi fost categorisiți ca semianalfabeți și ar fi fost trimiși la grajduri. Acum, într-o societate eminamente dezordonată, îi găsești peste tot și, fără a greși, am putea spune că țara întreagă e a lor. Au idei puține rezultate din deducții schioape ale căror fundamente sunt puținele lecturi fragmentare. Nu sunt capabili să înțeleagă o scriere. Lectura este pentru ei captivantă numai în măsura în care reușesc să găsească prin primele paragrafe un citat pe care, desigur, îl vor repeta cu aceeași tonalitate victorioasă la vreo masă câmpenească sau la un festival al berii. 

Probabil n-aș fi scris despre semi-intelectuali dacă nu aș fi observat că boala aceasta este una contagioasă. Prietenii semi-intelectualului tind să-și egaleze așa-zisul maestru și observă cu stupoare că nici nu e greu. Practic schema e simplă și nu ai nevoie decât de cunoștințe minime de scris și citit. În prima fază cumperi sau, dacă vrei să arzi etapele, te abonezi la Dilema, această Mecca a semi-intelectualului. E obligatoriu să te plimbi cu numita foaie sub braț, să o așezi victorios pe birou, să o fâlfâi în pauza de cafea și să-i citești mostra de înțelepciune a lu' Pleșu. Îți place pentru că o înțelegi. La urma urmei sunt aceleași subiecte ca în Libertatea numai că sunt folosite cuvinte mai fistichii pe care le găsești cu ușurință în DEX(online). Așa afli ce-a făcut Badea, de ce e Gâdea prost, de ce n-o suportă geniul pe Dana Grecu sau pe mai știu eu ce altă luptătoare cu prompteru'. Îți place deoarece subiectele mostrelor săptămânale de inteligență variază. Nu, nu e numai politică. Afli și despre Dan Diaconescu, Elodia, Măruță s.a.m.d. Așa înțelegi că e simplu și cu telectualitatea asta, numai că e scrisă cu vreo câteva cuvinte mai dificile pe care oricum tehnologia te ajută să le înțelegi. Pasul următor este cel al auto-admirației. Pur și simplu te uiți în oglindă și te minunezi cât ești de deștept. De-acum faci parte dintr-un club select. Ești la aceeași masă cu Sever Voinescu, Radu Naum, Ovidiu Nahoi(aici ai o dilemă că nu știi exact dacă nu cumva se pronunță Nahoa), Adrian Cioroianu s.a.m.d. Sunt oamenii care i-ai văzut la televizor(sic! pt. fraieri) și care acum devin colegi cu tine pe tărâmul abstract al ideilor. Sunteți voi toți și, desigur, în capul mesei el, maestrul desăvârșit, Pleșul tuturor celor care nu pot fi înțelese. După iluminarea care te-a cuprins și care te face să prinzi aripi, urmează ultima etapă, cea a desăvârșirii. Lumea trebuie să te cunoască, așa că faci eforturi pentru a te face înțeles. Toți cei din jur vor observa schimbarea însă ea se va vedea cel mai pregnant în online. Citate din Dilema, like-uri peste like-uri la afirmații ale idolilor tăi(pe care-i ai în lista de prieteni), vorbe de duh pe twitter și, în final, un citat cool în semnătura fiecărui mail care pleacă de la tine. Desigur, fiind un dilematic, începi să comentezi articolele de-acolo, te implici, înfierezi ceea ce-ți șoptește autorele că e de înfierat, trăiești satisfacția intelectualului care e peste vremurile sale.

Și, cu toate că viața de intelectual e grea, o înfrunți cu stoicism. Mergi la ceainării dubioase unde ceaiul are gust de rahat, da-i lauzi calitățile, asculți poețași suspecți cum își recită poezelele și te lași impresionat, mergi la operă cu toate că, în sinea ta, ești neliniștit pentru că ține mult și nu înțelegi nimic. Da'  tre' să te vadă lumea! Reziști pentru că lumea se schimbă în jurul tău și-ți place. Auzi că Nuți secretara  îi spune lu'  contabila că ești deștept, că știi multe și că a văzut ea că ai numai cărți de Pleșu și Liceanu(sic! tot pt ei) pe birou.
Așa se transformă, pe zi ce trece, întreaga societatea. Spuneți-le semi-intelectuali, semidocți sau cum vreți. Realitatea tragică e că lumea aceasta e a lor. Într-o țară fără valori proliferează aceste specii banale care, la umbra alor lor maiștri parazitează intelectual societatea. Așa că stau să mă întreb disperat care ne sunt valorile, de unde ne vin și, mai ales, dacă mai avem. Toți circarii ridicați până acum s-au dovedit a fi enorme forme fără fond, filfizoni ai culturii și, spun unii, profitori infecți. Au reușit să transforme societatea într-un haos dominat de ciracii lor semi-intelectuali. Îmi amintesc trist cum la câtva timp după Revoluție se vorbea despre literatura de sertar. Dacă la alții a existat, la noi s-a dovedit a fi un mare fiasco, o minciună peste care s-a trecut cu nepăsare. La fel se vorbește acum despre valorile pe care le-am avea, dar care sunt obtenebrate de târla de semi-intelectuali. Din nefericire cred că existența valorilor autohtone e mai degrabă o speranță a noastră. Ele, valorile, pur și simplu nu există aici. Dacă ar exista ar avea baze solide, ar fi universal recunoscute. Fără a nega excepțiile, cred că trăim într-un deșert intelectual în care e imposibil să rodească valorile. Singurul element care ne poate elibera de această capcană e raportarea la universal. Renunțați la România aceasta deoarece e toxică. Raportați-vă la universal! Și, pe cât posibil, stârpiți atât semi-intelectualii cât și curentul lor nociv. Altfel vom persista în această capcană fără ieșire(să fie Ieud?:-) ).

P.S.(tot pentru ceilalți) În ultima paranteză se demonstrează existența unor excepții...

marți, 15 noiembrie 2011

Hmm

Nu prea-mi stă în fire să fac reviste ale presei, dar un titlu din ediția de azi a Financial Times mi-a reținut atenția, mai ales prin prisma faptului că atacă un subiect pe care l-am dezvoltat cu ceva vreme în urmă. Este vorba despre expunerile băncilor occidentale pe Estul Europei. Contextul general al pieței este de retragere a marilor bănci din zonele nesigure, prin aceasta înțelegându-se statele emergente. În particular, în Europa, Estul arată ca o gaură neagră din care băncile occidentale sunt tentate să fugă instinctiv. Două citate ar trebui să ne rețină atenția:

”If that constrains far-flung operations, it will hit hardest closer to home. As UniCredit revealed on Monday, alongside a €7.5bn rights issue, it plans to narrow its geographic focus in eastern Europe, where it is currently the number one lender. A few days earlier, Germany’s Commerzbank similarly pledged to restrict new lending to only Germany and Poland, cutting adrift the rest of its eastern European operations.(...)

The squeeze is made all the tighter by the fact that the banks with the biggest presence in eastern Europe are among those with the biggest troubles back home. Aside from UniCredit and Commerzbank, the list includes Austria’s Erste and Raiffeisen, both of which are seen by analysts as undercapitalised, France’s Société Générale, which has embarked on aggressive shrinkage, not to mention the Greek banks that will have no choice but to retrench from their leading positions in parts of south-east Europe.”

Întreg articolul îl puteți citi aici. Ca o ultimă observație, voi reaminti în treacăt faptul că Austria a început să joace chinezește. Săptămâna trecută s-a consemnat discret inițiativa de apropiere dintre Banca Centrală a Austriei și People's Bank of China. Comunicatul de presă îl găsiți pe site-ul oficial al Băncii Naționale a Austriei și reprezintă, din punctul meu de vedere, o acceptare spășită a condițiilor impuse de Beijing: ajutor în schimbul sprijinirii politicii oficiale chineze. Dacă Austria ar fi fost o țară de sine stătătoare, probabil inițiativa ar fi părut una normală, însă, în contextul actual, ca parte a UE, mișcarea nu reprezintă altceva decât o faultare a politicii Uniunii(mai ales în contextul generat de respingerea de catre UE a condiționărilor Chinei). Tradus, am putea spune că Austria a evoluat de la statutul de ”coadă de topor rusească” la cel de ”coadă de seceră chinezească”. Se pare însă că pentru Austria nu mai contează nimic deoarece greul de-abia acum începe. Peste problemele generate de criza actuală se suprapun acuzații grave de corupție, spălare de bani și fraudă la adresa unor oficiali de rang înalt. Sunt lucruri de care Banca Centrală nu pare a fi deloc străină și care, cu siguranță, ar trebui să le ridice serioase semne de întrebare anchetatorilor. Subiectul însă este destul de vast și probabil îl voi trata într-un articol viitor.

luni, 14 noiembrie 2011

Conventia Pacificului

SUA se află într-o situație destul de delicată. Cu trilioane injectate într-o economie care refuză să se miște, cu tot felul de inițiative dubioase menite a petici ceea ce se mai poate petici, dinamica Americă arată, pe zi ce trece, tot mai șifonată. Dacă am analiza superficial am putea spune că avem de-a face cu un imperiu aflat la apus în care plictisul și banalitatea au înlocuit vivacitatea de altă dată.

Spre deosebire de marile puteri ale trecutului, SUA își dorește să fie un fel de putere perpetuă a post istoriei, o forță care învață din greșelile trecute pentru a se auto-regla în timp util. Ce-i drept, până la actuala criză, americanii au jucat impecabil cartea auto-corecției fiind, de fiecare dată, cu mult înaintea tuturor. De fiecare dată SUA a fost liderul capabil să tragă o lume în spate, chiar dacă aceasta a presupus politici neortodoxe și chiar asasinate rituale. Întrebarea firească pe care ne-o putem pune acum este dacă liderul absolut al planetei mai are puterea să se reinventeze, să-şi regăsească forța de altădată. Privind la ceea ce s-a petrecut până acum am putea cu ușurință să spunem că răspunsul este nu.

Dacă însă mutăm obiectivul către rivalii SUA, vom observa că lucrurile nu stau deloc grozav. Credeți că dinamitata Europă ar putea prelua conducerea? Dezastrele provocate de propriile slăbiciuni, neîncrederi și incompetențe au aruncat bătrânul continent într-o zonă a nisipurilor mișcătoare, undeva în anticamera dezastrului. Privind obiectiv, putem lesne să ne dăm seama că Europa e mai mult o fantomă a ceea ce au fost odată țările care o compun. Însă nu incertitudinea sau reglementările insuficiente sunt elementele care țin continentul departe de idealul său istoric, ci lipsa coloanei vertebrale, obișnuința de a primi mișcările în plic de la fratele mai mare de peste Ocean. Nici îndepărtata Chină nu pare pregătită pentru a prelua frâiele planetei. Cel puțin acum, China prezintă semnele copilului care  crește prea repede: este impresionantă, dar are numeroase dezechilibre interne. Nu este în pericol de cădere bruscă deoarece a știut să-și facă din timp provizia de vitamine, dar are nevoie de consolidare pentru a putea relua asaltul. Alte puteri sunt extrem de departe de prima poziție și e greu de crezut că vor putea vreodată să facă pasul decisiv.

Să fie acestea semnele intrării în penurie a planetei? Atunci când liderului prezent i se prezice moartea și nu există nimeni care să-i ia locul, lucrurile pot avea un deznodământ prost. Dar, totuși, cine a zis că America moare? Așa cum spuneam, SUA a avut întotdeauna puterea de a se auto-inventa. Cine crede că cei aflați în spatele puterii americane stau să privească la țara care cade inevitabil în prăpastie se înșală amarnic. În mediile politice americane e cât se poate de clar că trebuie găsită o cale de ieșire din labirintul incertitudinilor. Cum Europa e măcinată intern și China poate fi viitorul dușman într-un sângeros război comercial, SUA trebuie să găsească o soluție de ieșire. În aceste condiții, Obama tocmai a finalizat unul dintre cele mai bune contracte comerciale pentru SUA. Trans-Pacific Partnership promite să revoluționeze comerțul deschizând, pentru moment, piețele a nouă țări: SUA, Australia, Brunei, Chile, Malaezia, Noua Zeelandă, Peru, Singapore și Vietnam. Pe scurt, cele nouă țări vor micșora taxele vamale pentru produsele provenite din țările membre ale convenției, punând împreună bazele unei gigantice piețe de schimb. În timp ce SUA urmărește creșterea competitivității produselor sale pe aceste piețe prin transparentizarea politicilor economice și a conduitei companiilor deținute de statele membre, celelalte țări pot beneficia de acces facil pe piața americană și, în același timp, speră la eliminarea unor bariere protecțiste americane. Parteneriatul rămâne deschis și altor state, SUA targetând în prezent Canada, Indonezia, Japonia și Mexicul. După cum se poate observa asistăm la înființarea unei piețe extrem de dinamice care poate împinge puternic în sus atât economia americană cât și pe cea a membrilor. Practic, putem spune că avem de-a face cu un fel de piață unică în care fiecare își vede de finanțele proprii, iar riscurile asociate unei țări nu se propagă în toată zona. Putem spune că americanii au învățat la perfecție lecția europeană și evită implicarea țării în scenarii cu grad ridicat de incertitudine.

Dacă vi se pare că avem de-a face cu unul dintre multele tratate comerciale ale SUA, vă înșelați. America exportă în zona Pacificului mult mai mult decât în Europa. În aceste condiții dezvoltarea unei piețe care oricum are un trend pozitiv nu este altceva decât punerea în aplicare a unei politici solide de creștere. Mai mult, întărirea cooperării cu ţările targetate poate impulsiona puternic relaţiile politice, îndepărtând oarecum economiile asiatice de China. Pentru cei care-şi mai amintesc, existase la un moment dat un plan american de creare a unei pieţe unice între Canada, SUA şi Mexic. Cu experienţa negativă de integrare europeană, cred că planurile respective au fost uitate definitiv. Noua convenţie le permite americanilor accesul la o piaţă în plină dezvoltare şi, în acelaşi timp, dă tonul asaltului american asupra lumii emergente. Europa este din ce în ce mai mult o amintire. Ceea ce caută SUA este infuzia de sânge emergent, mult mai dinamic şi mai de folos economiei şi politicii americane din prezent. 

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Marijuana


E un subiect destul de controversat. Unii spun că prin limitarea culturilor de marijuana se blochează un important segment de business și o ramură a medicinei. Adevărul e greu de aflat, mai ales dacă te afli în afara subiectului. Cu toate acestea, la fel cum se poate vedea în filmul de mai jos, chiar și în SUA nu prea e clar dacă e legal sau nu să cultivi marijuana. Sau, mai bine spus, chiar dacă e legal te poți trezi cu FBI-ul pe cap. 



P.S. Pentru cei mai înfierbântați fac precizarea ca nu e vorba de consum de droguri, ci de cultivarea legală în scop exclusiv medical! Am simțit nevoia să reamintesc acest lucru deoarece fac parte dintre cei care se opun radical consumului de droguri.