Aterizarea forțată

După ce le începutul lunii am dat o avertizare și după ce săptămâna trecută am anunțat că Austria se pregătește să taie finanțarea Estului, iată că nefericitul moment a devenit oficial. Practic, din acest moment, băncile austriece sunt obligate(de către Banca Centrală a Austriei) să se izoleze de estul Europei pentru a-și ajuta țara de origine să-și conserve ratingul. Este unul dintre cele mai proaste momente ale noastre care nu face altceva decât să ne întoarcă brutal în situația din 2008(și aceasta chiar dacă, pe la spate, unii sugerează că Austria se va izola doar la nivel declarativ).

Marea problemă nu este că ne întoarcem la nefericita situație din 2008 ci că ne-am învârtit inutil în cerc preț de vreo 15 miliarde de euro. În acești trei ani, cu ajutorul banilor de la FMI, nu am făcut altceva decât să punem umărul pentru cârpirea unor bănci care, din păcate, nu ne aparțin în niciun fel. S-a tot făcut caz de susținerea creditării, impulsionarea IMM-urilor și multe alte slogane inutile. La trei ani de criză am reușit, grație sfaturilor date de unii binevoitori externi, să închidem peste 200 000 de afaceri mici, să creștem aberant numărul celor fără job și să dezechilibrăm teribil economia. În cazul în care s-ar fi refuzat șantajul băncilor probabil am fi avut de-a face cu o aterizare forțată care ar fi avut ca efect o curățare rapidă a sistemului și devalorizarea leului. În cazul picajului unor bănci, statul ar fi avut pârghiile necesare să intervină, chiar dacă ar fi fost vorba de naționalizări. Nu s-a mers pe calea logică, ci s-a ales mult mai păguboasa paradigmă occidentală de naționalizare mascată a pierderilor. Cu toate că România ar fi trebuit să fie lovită de criză doar tangențial(datorită nivelului rudimentar al pieței financiare locale), iată-ne luând în piept din plin cel mai radical val al crizei. Mai grav e că, după trei ani de tăieri continue, revenim la situația inițială, mult mai fragili, mult mai expuși și extrem de puțin reformați. 

Sunt numeroase întrebări cărora cineva trebuie să le răspundă. De ce a trebuit să renunțăm la controlul asupra sistemului bancar(lăsați baltă nebunia cu așa au vrut ăia de la UE)? De ce a trebuit să ne supunem voinței altora cu toate că avem destule exemple contrare în Est? Nu cumva adevărata cauză este aceea că suntem foarte proști? Nu trebuie să ne simțim jigniți. Trebuie să fim la fel de pragmatici ca americanii și să conștientizăm realitatea, după care să facem un plan clar de depășire a inconvenientului. Problema însă nu este numai aceea că suntem proști. Adevărata piatră de moară pe care o avem agățată de gât aceea că suntem ticăloși, deosebit de ticăloși. Probabil de-aici ar trebui început, însă nu știu cine ar putea în perioada imediat următoare să ”rezolve” acest autentic nod gordian.

Avem de-a face cu o provocare imensă. În funcție de gravitatea scenariului extern căruia va trebui să-i facem față, costurile s-ar putea ridica la peste 30 mld. EUR. Bani pe care nu avem de unde să-i luăm și care ne-ar arunca oricum pe inevitabila spirală a datoriilor. Există oare o metodă prin care să scăpăm? La nivel individual e simplu deoarece rămâne în picioare recomandarea de la începutul lunii. La nivel de țară însă e nevoie de o strategie rapidă de ceea ce am putea numi izolare benefică.În primul rând impunerea unor criterii mult mai dure pe piața bancară(stați liniștiți, oricum vom uita noțiunea de credit ani buni de-acum înainte) dublată de un control strict și o liberalizare adevărată a cursului. Primele măsuri vor avea ca efect disciplinarea unui domeniu haotic și luarea din timp a unor măsuri(nu când va fi prea târziu, iar măsurile radicale oricum vor trebui luate), iar liberalizarea va putea rebalansa întreaga economie. Desigur, nu e ușor, mai ales că există riscul ca o singură cărămidă care cedează să dărâme întreaga construcție. Însă, chiar și cu aceste riscuri, trebuie să avem în vedere modelul Islandei. Cu toate că inițial a fost ocolită de piețele financiare, iată cum, după ce s-au răspândit aburii refuzului zgomotos al șantajului englezesc, economia ei este din nou curtată de piețele financiare.

În final nu voi spune decât că realitatea este pe cale să ne dea una dintre cele mai dure lecții, anume aceea că e bine să nu te întinzi mai mult decât ți-e plapuma. Mai mult, pentru unii ticăloși care acum nu mai știu pe unde să scoată cămașa, cred că a sosit momentul în care vor înțelege o altă lecție care le-a fost pregătită, anume aceea că atunci când doar mimezi reforma pentru a putea fura liniștit, riști să fii devorat de fantomele declarațiilor sforăitoare ale trecutului. N-o să insist mai mult asupra subiectului. Repet însă că situația e gravă din cauză ca, în scurt timp, vom avea parte de scenariul ”scapă cine poate”; la început la nivel de țări pentru ca în final să se generalizeze.