Europa in colaps

Miercuri Germania a simțit lama rece a cuțitului apropiindu-se de beregată. Nu este absolut nicio exagerare deoarece incapacitatea țării de a găsi cumpărători pentru toate bond-urile scoase la vânzare demonstrează, încă odată în plus, că buruienoasa politică duplicitară a Germaniei e pe cale să îngroape întreaga construcție europeană.

Ani de zile, atât membrii de rând ai UE cât și marile țări din miezul dur au fost adormiți de mitul infailibilității Germaniei și al puterii intrinseci a Franței. Așa s-a ajuns la proasta credință că un membru al selectului club EURO nu poate falimenta, că prevederile pactului de stabilitate sunt niște simple slogane și că, în general, UE e o construcție care va funcționa perpetuu, împinsă de niște forțe benefice, dar nevăzute. Așa cum cel mai bun test pentru o casă este vremea rea, criza economică ar fi trebuit să demonstreze soliditatea UE. Și a demonstrat cu prisosință că avem de-a face cu o cârpeală superficială, clamând principii sănătoase, dar cu reguli nerespectate de nimeni și, mai presus de orice, condusă în majoritate de niște prostălăi insalubri care habar n-au pentru ce trăiesc. Vă mai amintiți că în prima campanie electorală adversarii lui Merkel râdeau copios de ea pentru că nu știa diferența dintre salariul brut și net? Ei bine, pe mâna ei a încăput cea mai mare economie europeană, iar rezultatele încep să se vadă. La ce te poți aștepta de la ea sau de la Sarkozy?

Foarte puțini au uitat cu destulă repeziciune cum a intrat Grecia în rahat. Vă mai amintiți că la acordarea primului pachet de ajutorare au fost obligați să cumpere cu repeziciune niște mizilicuri de vapoare militare de la francezi sau să plătească niște modernizări nereușite ale unor submarine militare către nemți? Într-adevăr, întotdeauna se trece cu o foarte mare ușurință peste aceste lucruri de culise, însă avem de-a face cu elemente care spun foarte multe despre cum arată grandioasa construcție europeană în subsoluri sau, mai bine spus, la fundația ei. Când întemeiezi ceva pe bază de șantaj și conspirație se alege praful. Atât nemții cât și francezii și-au imaginat propria Uniune Europeană, în care interesul lor să primeze, iar ceilalți să se afle într-o relație de vasalitate. Trebuie să recunoaștem că fiecare dintre cele două țări a avut în minte propria versiune a fostelor imperii, fiecare s-a gândit la o nouă cucerire a continentului pentru a-și retrăi apusele momente de măreție.

Numai că, orbiți de împlinirea dorințelor au pregătit cu o superficialitate incredibilă întreg planul de integrare. Cea mai mare eroare a fost înregistrată la constituirea zonei euro. Aici, țările mari au fost orbite de posibilitățile infinite pe care le oferă integrarea unor economii nepregătite. Când elimini taxa vamală și cursul de schimb, e clar că ai de-a face cu o piață în creștere în care cei puternici îi sugrumă pe cei mici. Așa a căzut Grecia: împrumutându-se pentru a putea consuma de la nemți și francezi. Așa o vom sfârși și noi dacă vom fi suficient de proști încât să încercăm să spargem zidul cu capul. Dezechilibrul începuse să se vadă încă de dinainte de începerea crizei, dar toată lumea era mulțumită: marile economii aveau piețe, în timp ce mai micile economii se împrumutau de la băncile celor mari. De se împrumutau? Pentru că le era foame, pentru că nivelul de trai trebuia să crească în linie cu continentul și pentru că economia lor fusese, în majoritate sufocată de marile economii europene. Partea de economie funcțională a acestor țări marginale era cea legată ombilical de stat sau de fondurile europene.  Cam așa arăta circuitul banului în ecosistemul european.

Odată cu criza, dezechilibrele au început să se facă simțite din ce în ce mai dur. Purcoiul de datorii al statelor PIIGS a început să apese din ce în ce mai tare. Iniţial, prostovanii au urlat din toţi bojocii că fiecare trebuie să-şi gestioneze singur datoria, că unii sunt leneşi, alţii hapsâni s.a.m.d. Modul în care au ajutat statele cu probleme mai rău le-a îngropat, deciziile au fost luate cu întârziere şi au contribuit la decredibilizarea respectivelor state. Ceea ce n-au înţeles prostovanii decât foarte târziu a fost faptul că, atunci când te auto proclami căpitan de vas şi stai pe cea mai de sus punte, dacă auzi că a apărut o spărtură la camera motoarelor nu te mulţumeşti doar să-i faci proşti şi incompetenţi pe mecanici deoarece oricum vasul se scufundă şi de murit mor toţi. Acum Europa arată ca un vas în derivă, care abia mai stă pe linia de plutire. Între timp, prostănacii s-au mai trezit din beţie şi încearcă să mai pună la punct ce se poate. Dar oare se mai poate face ceva?

Franţa e ameninţată cu downgrade-ul. Nici Germania nu e departe, mai ales în condiţiile în care asistăm la o accelerare teribilă a datoriei publice a ţării. Pe la începuturile crizei financiare au fost nevoiţi să pompeze masiv în propriul sistem bancar deoarece, scrufuloşii bancheri germani trăiseră cu ideea că sunt mari speculatori şi au înghiţit cu nesaţ o groază de rahat american. Nu le ajunsese că profitau de amărâţii Europei, se treziseră peste noapte loviţi de geniu! Problema Germaniei e că trebuie să-şi reia jocul de a pompa bani în fundul propriilor bănci deoarece acestea au expuneri masive pe ţările marginale, care acum sunt în chingi. Mai are bani de aruncat? Dacă ar fi să calculăm, Germania mai poate face un singur pas de vreo 100 mld. EUR până la intrarea în spirala îndatorării şi ameninţarea scăderii rating-ului. Prea puţin pentru costurile adevărate ale curăţării întregului rahat. Între timp, ţările neintrate în clubul select suferă. Ungaria a fost trecută de către agenţiile de rating la junk, România e de mult acolo, iar ceilalţi membri sunt ameninţaţi cu tăierea finanţărilor din partea băncilor mamă. Fiecare secundă de nehotărâre agravează problemele şi asta în ciuda declaraţiilor optimiste din cadrul diverselor trilaterale. Ar mai fi ceva: pentru ca totul să arate mai grav, lumea întreagă se clatină. Japonia, altă dată un pol de stabilitate, e ameninţată cu aceeaşi scădere de rating. La fel o duzină de alte ţări pe care le consideram stabile. 

În aceste condiţii ce se va întâmpla cu Europa? Va intra în colaps? Probabil că da, însă ar mai fi un mic amănunt asupra căruia nu ne-am aplecat. Europa nu înseamnă numai Franţa şi Germania. Europa înseamnă în primul rând restul statelor care au aderat la un ideal de comuniune paşnică şi de pe poziţii de egalitate. Practic acum, adevărata forţă a Europei stă în ceilalţi care trebuie să găsească o nouă formulă de cooperare şi o integrare mai puternică. Este acest lucru posibil? Majoritatea va paria că nu, dar eu unul tind să cred contrariul. Cu toate că suntem aproape de final, cred că integrarea pe alte principii este ultima soluţie de salvare. Marea problemă a UE este că nu poate reacţiona ca o ţară. În cazul în care va reuşi într-un final acest lucru, problemele vor fi depăşite cu uşurinţă. Altfel, ne vom re-atomiza şi vom regreta o construcţie care va fi din ce în ce mai greu de ridicat.