Distracție cu pașaport

O știre aparent banală: festivalurile Neversea și Untold se vor relua. Unuia ca mine îi e egal. N-am treabă cu niciunul dintre ele. Însă este un schepsis la mijloc care face ca absolut toți să avem treabă cu cele două festivaluri. 

Poveste de sezon

Canicula zilelor de vară conduce, de fiecare dată, la explozia unui accesoriu care pare a fi indispensabil: ochelarii de soare. Nu am date referitoare la procentul celor care-şi protejează ochii utilizând ochelarii de soare, dar, o simplă plimbare pe stradă îţi poate confirma faptul că discutăm despre o piaţă solidă. Personal, fac parte din categoria celor nu poartă ochelari în timpul verii(nu prea-i suport şi mi-e destul de greu să le înţeleg utilitatea), chiar dacă, în câteva rânduri, atras de design-ul acestor obiecte, n-am putut rezista tentaţiei de a cumpăra una-două perechi pe care praful tronează maiestuos.

O discuţie savantă în acest domeniu ar începe cu preferinţa pe care o ai. Un  subiect de conversaţie devenit atât de frecvent încât, preferinţa pentru o marcă te poate conduce automat într-o categorie. Sunt unii care preferă calitatea sau protecţia oferită de Ray Ban, alţii care-şi aleg acest accesoriu în funcţie de casa de modă preferată s.a.m.d. Probabil vei găsi unii care vor fi gata să demonstreze cum design-ul unor ochelari Prada este mult mai interesant decât, să spunem, Salvatore Ferragamo. Un articol pe care l-am citit în urmă cu câteva zile mi-a dezvăluit o informaţie pe care simt nevoia să v-o împărtăşesc: în ceea ce priveşte ochelarii de soare, nu prea contează ce alegi. Sună dubios? Ei bine, nu prea e aşa. Foarte puţini ştiu că piaţa de marcă a acestui accesoriu este dominată, într-o proporţie de peste 70% de o singură firmă, acţionând discret în spatele mult mai sonorelor nume ale designerilor transformate şi în mărci de ochelari.

Luxottica, marcă necunoscută profanilor, este în spatele tuturor mărcilor celebre de ochelari de soare. Şi asta indiferent de nume. Burberry, Chanel, Polo Ralph Lauren, Paul Smith, Stella McCartney, Tiffany, Versace, Vogue, Persol, Miu Miu, Tory Burch, Donna Karan, sunt toate mărci Luxottica(pentru ochelari de soare, evident). Şi, întrucât se află într-o lume selectă, firma a reuşit să-şi impună propriile mărci în segmentul premium. Aşa s-au dezvoltat brand-uri precum  Ray-Ban, Oakley, Oliver Peoples şi REVO. Pentru a avea tabelul complet, voi mai aminti că, de asemenea, lanţurile de magazine LensCrafters, Pearle Vision şi Sunglass Hut aparţin aceleiaşi firme!

De multe ori, celebrii designeri al căror nume tronează pe ochelari, nici măcar nu au habar despre procesul de fabricaţie. Modelul utilizat de Luxottica este unul simplu şi eficient: firma plăteşte o taxă de licenţă designerului şi obţine dreptul de a utiliza numele respectiv pe produsele sale. Numai în unele cazuri designul ochelarilor este fabricat în colaborare cu deţinătorii de drept al numelui. În rest, totul este asigurat de Luxottica. Astfel, o singură firmă discretă face design, producţie, marketing şi vânzare, implicându-se practic în toţi paşii, de la idee la consumatorul final. Este un exemplu de business făcut impecabil de la cap la coadă.

Mi se pare remarcabilă integrarea verticală reuşită de Luxottica. Este unul din numeroasele exemple care ne demonstrează că aşa-zisul mod bătrânesc de a face business nu este numai posibil ci şi deosebit de profitabil. Asa în pofida unor băieţei proaspăt absolvenţi de MBA care ar găsi imediat o soluţie optimă pentru firme precum Luxottica: externalizarea producţiei şi a design-ului, vinderea distribuţiei şi concentrarea pe domeniul principal, adică numărarea profitului. Dacă pentru omul de business lecţia este clară, pentru consumatorul final, învăţătura este legată de faptul că, de multe ori, designul, calitatea şi protecţia pot fi elemente subiective şi pseudo-calităţi impuse de marketing pentru forţarea buzunarului. Dar, despre acest ultim aspect, veţi putea afla mai multe mâine, când am programat un documentar de excepţie.

Dracula is Dead

L-am cunoscut pe James Rosapepe destul de târziu, într-un cadru informal, la o conferinţă organizată, dacă nu mă înşel, de Microsoft România. A fost omul zilei. Cu un discurs simplu, clar şi captivant. M-a surprins energia pe care o emana, dar cel mai mult am fost impresionat de căldura cu care privea România. Rosapepe a fost ambasadorul care a făcut mai mult decât toţi preşedinţii de până acum ai României, omul care pare a-şi fi legat destinul de cel al României.

Nu e de mirare că ultima ispravă a sa este o carte despre România. O carte în care ne prezintă ţara atât de frumos încât ai impresia că vorbeşte despre un tărâm de basm. Îmi fac datoria de a semnala apariţia acestei cărţi, recomandându-vă să o citiţi(poate fi cumpărată de la http://www.draculaisdead.com/buy). Veţi înţelege care este România văzută de un mare prieten al nostru, unul din puţinii oameni pentru care am un respect deosebit.

P.S. Gestul acesta face de un milion de ori mai mult decât manifestările de prost gust ale unei oarecare nutzi care timp de aproape un an freacă duda pe un portofoliu inutil.

El

L-am văzut şi anul acesta! Un concert fabulos! Dincolo de muzica impecabilă, dincolo de versurile magice, omul acesta reuşeşte să livreze sentimente în stare pură. Iar concertele lui sunt un fel de radiografii ale sufletului. 

P.S. Dacă am noroc s-ar putea să-l mai prind încă odată anul acesta!

Moartea unui comis voiajor

Cu siguranţă aceasta este o zi din care vom privi cu totul altfel lumea. Este o zi în care s-a pus punct unuia dintre cele mai triste destine. Şi poate, dincolo de evenimentul în sine, este momentul în care trebuie să privim cu mai multă atenţie viaţa.

Din punctul de vedere al unui diletant, Michael a avut absolut tot ceea ce şi-ar dori un om: talent, carieră, succes fulminant şi o groază de bani. La un moment-dat părea că tot universul se învârte în jurul său. Era o lume magică, atât de bine realizată încât părea adevărată. Mai târziu, cu toţii am observat că lumea lui Michael, de fapt, nu este nimic altceva decât o butaforie, ce-i drept una extrem de bine realizată. Si probabil, cel mai dezamăgit de această realitate a fost chiar el, cel care se imaginase rege într-un tărâm inexistent şi al nimănui.

O dată cu Michael mor showbiz-ul megalomanic, artistul total şi pop-ul. Rămân în urmă doar amintirile şi bucăţi din cioburile unei lumi în care unii chiar credeau. Şi desigur, mai rămân câteva lucruri: banii pe care-i vor încasa cu cinism cei care au pariat că Michael valorează mai mult mort decât viu. În mod sigur vom asista la un nou record de vânzări al celui căruia i-a fost răpită copilăria, dar care a murit ca un copil amărât.