De ce românul nu se revoltă?

Primesc deseori această întrebare, în general de la oameni dezamăgiți și într-atât de bravi încât se bat seară de seară cu telecomanda, cu Youtube-ul sau cu mai știu eu ce platforme de socializare. E simplu să te întrebi de ce nu se revoltă ceilalți, mai greu e să te pui în fața oglinzii și să arăți spre cel pe care-l vezi în fața ochilor. De-acolo încep problemele. V-o spune unul care se revoltă zilnic, ca prostul, de 19 de ani(în curând) și care - dincolo de faptul că e atacat la baionetă de ocupant - mai e luat și la mișto sau la trântă de hoardele de luptători cu telecomanda pe motiv că n-ar fi așa de viteaz precum sunt ei.

O scriere șocantă

Citesc aproape maniacal. Cartea asta nu-mi dă pace, nu mă lasă să dorm. Citesc și mă îngrozesc, dar continui să citesc. Sunt cuprins de sentimente contradictorii. Cel mai mult mă mușcă frustrarea. Și așa mă întorc și mai maniacal la lectură. De mult n-am mai citit un text atât de șocant. 

Hermann von Keyserling - Psihanaliza Americii

Kafka a avut o superbă intuiție asupra Americii în romanul cu același nume, văzând limpede capcana „visului american” și modul în care aceasta acționează exact ca o momeală pentru pradă. Care pradă e omul, mai precis acea esență a sa la care trebuie să renunțe pentru a se transforma într-o rotiță a unui aparat birocratic imens și dezumanizat. La cinci ani de la moartea lui Kafka apare „America Set Free” a contelui-filosof Hermann von Keyserling. Aparent, între cele două scrieri nu e nicio legătură. Tocmai de aceea, dincolo de cronică, vă invit să constatați modul plenar în care marile spirite se ating. 

Fără doar și poate,  Keyserling e o figură unică și misterioasă a peisajului cultural european. Mulți îi spun lui filosof, în timp ce alții remarcă atitudinea sa aristocratică și cosmopolită, care-l fac să aibă o viziune unică asupra lumii. Aș insista, în special, pe apartenența sa aristocratică, de modă veche, cea care-i dă unicitatea. Keyserling este, dincolo de scrierile și ideile sale, o frescă a vârfului aristocratic, a idealului omului eliberat de cele materiale și preocupat de construcția sa ca om. 

America Set Free, tradusă la noi sub titlul Psihanaliza Americii, nu este o lucrare de psihanaliză în sensul freudian, ci o radiografie culturală și spirituală a societății americane din perioada interbelică. Keyserling încearcă să înțeleagă „sufletul” națiunii americane, intuind forța sa de creștere și determinarea de a deveni puterea dominantă a lumii. Astfel o supune analizei prin lupa sa pătrunzătoare, pentru a ajunge la o imagine mai clară decât o disecție multi-dimensională. Înainte de a pătrunde în subiect, menționez faptul că această carte a fost scrisă direct în engleză, asemeni unui manifest pe care aristocratul nostru a dorit să-l ofere direct spațiului respectiv.

Keyserling nu vede America ca pe o civilizație matură, ci ca pe un experiment gigantic. El consideră că americanii sunt, în esență, un popor „primitiv”, dar acest primitivism nu-l vede într-un sens peiorativ, ci filosofic: americanii sunt plini de energie vitală, dar lipsiți de profunzimea istorică și culturală a Europei.

Cartea arată într-un mod clar cum standardizarea obiectelor(adică ceea ce numim acum „producția de masă”) a dus la o standardizare a gândirii. De asemenea, remarcă presiunea imensă de „a fi ca ceilalți”, ceea ce el observă că e o formă de tiranie socială mai puternică decât orice dictatură politică europeană.

Omul modern american este, în analiza sa, înscris în conceptul „The Chauffeur Type” - omul-șofer. El este expert în manevrarea mașinăriilor și a tehnologiei, dar nu are nicio curiozitate despre „motorul” spiritual al existenței. Este tipul uman care trăiește la suprafață, fiind extrem de eficient în acțiune, dar gol pe interior. Vi se pare cunoscut? Aveți puțintică răbdare pentru că urmează și alte surprize.

Keyserling susține că America este o societate dominată de femei, considerând-o mai degrabă un „matriarhat social”. El argumentează că, în timp ce bărbații sunt ocupați exclusiv cu afacerile și acumularea de bani, femeile controlează cultura, educația și standardele morale, creând o societate centrată pe confort și securitate, mai degrabă decât pe aventură spirituală sau eroism.

Spre deosebire de europeanul care este adesea paralizat de prea multă analiză, americanul este definit de acțiune. Totuși, Keyserling avertizează că această fugă de singurătate și de reflecție face ca poporul american să fie vulnerabil în fața crizelor spirituale. De altfel, scopul scrierii-manifest nu este acela de a desființa America, ci de a o „elibera”(de unde și titlul original), considerând că dacă America reușește să combine energia sa brută cu o cultură a spiritului și a individualității, ar putea deveni cu adevărat lumina lumii.

Poate pentru unii e greu de înțeles ce relevanță mai poate avea acum o carte scrisă în 1929. Pe mine mă apucă furnicăturile constatând că de-abia de-acum cartea devine mai necesară decât oxigenul, fiind mai mult decât aplicabilă stării în care am ajuns. Marea tragedie a Europei este dată de pierderea direcției sale, de dizolvarea în acidul dezintegrant american. În timp ce Europa lui Keyserling încă mai avea spirit, actuala Europă e o masă amorfă, epuizată, fără energia primordială specifică Americii, dar absolut lipsită de profunzimea istorică și culturală, care în alte vremuri îi era ADN-ul. 

Cu toate că Psihanaliza Americii(America Set Free) era o carte menită Americii, acum, după ce drogul american a cuprins aproape întreaga lume, devine un manifest pentru fiecare, iar Keyserling un soi de „om cu portavoce” care ne strigă din hăul timpului, avertizându-ne că ne pierdem ca oameni intrând într-un mecanism infernal, genial intuit de Kafka.

Fără doar și poate, apariția în limba română a acestei radiografii a Americii este mai mult decât binevenită și pare apărută într-un moment perfect ales, chiar dacă e o întâmplare. E nevoie, în situația tulbure de azi, să vedem unde am ajuns și care sunt consecințele. Inclusiv actualul conflict din Iran va căpăta valențe inedite în momentul în care veți percepe esența cărții. Veți înțelege atunci că nu avem de-a face cu un simplu conflict între două armate, ci între două culturi diametral opusă: cea feminizată, a confortului și a pierderii individualității în interiorul „mașinăriei”, contra celei a spiritului încadrat în istorie, valori religioase și comunitate, dar individualist și autonom, pentru care eroismul reprezintă o valoare, nu o sursă de frică.

Nu închei înainte de a-i mulțumi lui Horațiu Pușcașu pentru munca excelentă pe care o face în tăcere. A te încăpățâna să aduci publicului autohton scrieri atât de valoroase, e de remarcat. Lumea nu știe că activitatea editorială e una spinoasă, care mai mult te costă și a cărei unică satisfacție este reușita de a aduce la lumină cărți valoroase, pe care le-ai descoperit și pe care vrei să să le descopere și ceilalți de lângă tine. Culmea, aceste edituri mici și încăpățânate sunt cele care pompează oxigen pe piața noastră ultra-saturată de mizerii și șabloane subvenționate de societatea superficială în care suntem scufundați cu forța.

Cartea o puteți achiziționa doar de pe site-ul Editurii Sens. 

Theodore Dalrymple: Minunate Nerozii

Trăim într-o lume pustie, fără să realizăm acest lucru. Ni se creează impresia unei existențe luxuriante, în condițiile în care realitatea este, mai degrabă, una devastatoare. Atât de devastatoare încât ne temem s-o privim în față și preferăm scufundarea în surogate. Artificialul și falsul devin astfel atât de comune încât unii ajung să fie considerate „mecanisme intime” sau „esențe ale noastre”.

O istorie pe care-am trăit-o și pe care n-o știm

Stăteam eu așa liniștit într-o seară, când a început să-mi blincăne messengerul de Facebook. Onofrei. Natalia Onofrei. Fără introducere, îmi spune că-i iese cartea și că vrea să i-o citesc. Ok, îi răspund, trimite-mi-o pe mail. Acum, sincer să fiu, când văd cum a crescut teancul de cărți necitite, numai să mai vină cineva să încerce să se bage prin față n-aveam chef. Dar cu Natalia povestea e complicată. 

Lumea modernă nu va fi pedepsită. E pedeapsa.

În 1913 s-a născut, probabil, cea mai enigmatică personalitate a secolului XX. Aparținea unei familii aristocrate, din vârful societății columbiene. Pleacă în Franța, împreună cu familia unde își începe studiile la un colegiu benedictin. Vacanțele de vară și le petrece în Anglia. Pare o biografie tipică unui aristocrat. Doar că, în adolescență, personajul nostru este lovit de o pneumonie severă, boală deosebit de gravă în acele vremuri, care-l va ține la pat timp de doi ani. Ei bine, în acești doi ani, neputând urma cursurile vreunei instituții, ia lecții particulare. Și, practic, de-aici începe o aventură intelectuală teribilă. Tânărul este atras de cultura clasică, dezvoltându-se în el acel sâmbure al cunoașterii care-i va marca întreaga viață. Perioada franceză i se termină în 1930, când se întoarce în Columbia. Acolo se căsătorește și duce o existență retrasă, împărțindu-și viața între familie și ... biblioteca sa.

Cu Lee in Virginia

Istoria are multe fețe, strălucește în multiple moduri, însă învingătorii lasă să se întrevadă doar zona care le convine. Și aceasta, filtrată, la rândul ei, prin propaganda macabră, menită a-l anihila pe celălalt. De aceea fiecare episod al istoriei oficiale trebuie pus sub semnul întrebării și restudiat pentru a încerca să afli realitatea care se afla în spatele său. Marile revelații ale istoriei vin atunci când începi să studiezi istoria reală a celor înfrânți. Abia atunci evenimentele capătă coerență și poți înțelege cu adevărat ceea ce s-a întâmplat.

Ce-o să se aleagă?

De la „Rusia nu trebuie umilită în Ucraina” la „Rusia nu trebuie să câștige în Ucraina”. Iată traseul comic al unui pigmeu care ba se crede de Gaulle, ba Napoleon. În general locul unor asemenea închipuiți este la instituțiile specializate, dar nebunia în care trăim ne arată limpede că a fi normal e nebunie și a fi nebun e normalitate. Deh, o lume cu fundu-n sus, atât la propriu cât și la figurat.

Luând de bune declarațiile lui Macron, ai fi tentat să crezi că trebuie să te pregătești pentru războiul total. De altfel, căprarii din presa autohtonă au dat startul declarațiilor bombastice și amenințărilor vehemente la adresa Rusiei. Nu e destul că un pigmeu amarnic precum Macron e penibil. Mai trebuia să răsară și un chiwawa sub forma unei națiuni eșuate din Estul Europei care să se pretindă luptătorul suprem împotriva ursului turbat. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. 

Situația e însă mult mai complexă decât ne-am fi imaginat și asta în ciuda spectacolului hilar la care suntem obligați să ne raportăm. Rusia de azi e în situația vânătorului care-și vede casa atacată de vulpi turbate. Desigur, pe cele care-l atacă direct le omoară, dar dilema lui e alta: oare nu cumva întreaga populație de vulpi e atinsă de turbare, motiv pentru care acțiunile sale trebuie să fie extinse? Poate că vi se pare o exagerare din partea mea, dar nu e deloc așa. Indiferent de cum ai privi lucrurile n-ai cum să nu constați că fix asta se întâmplă: Rusia e atacată feroce de lumea anormală. Iar replicile sale încearcă în van să mențină un anumit nivel de normalitate, lăsând în van deschise căile diplomației, ale rațiunii. Doar că nu mai există rațiune într-o lume irațională. 

Ieri, într-un comentariu, un cititor mi-a dat o referință foarte inspirată la cea mai recentă carte a lui Emmanuel Todd, La Défaite de l’Occident. Pentru cei care nu știu, Todd nu-i un neavenit, un individ care vrea să pozeze bombastic, ci un cercetător profund care încă de la începutul carierei sale s-a dovedit a fi strălucit. Studiind evoluția indicatorilor economici ai URSS, Todd a prevăzut căderea imperiului comunist încă din 1976, când avea doar 25 de ani! Iar diagnosticul pus atunci a fost unul de o precizie chirurgicală. 

În „La Défaite de l’Occident”, Todd vorbește despre iremediabila cădere a Occidentului care începe încă din anul 1965. Căderea URSS nu a făcut decât să mascheze traiectoria iremediabilă pe care era înscris Vestul. Iar totul nu este cauzat de vreo agresiune externă, ci de procesul de disoluție internă. 

Vectorul economic reprezentat de globalizare este unul primordial care face ca SUA să devină o națiune efectiv impotentă. Americanii i-au împins pe ucraineni în război cu Rusia, iar acum se află în imposibilitatea de a produce echipamentul și munițiile de care e nevoie pe front. Totul e cauzat de globalizare. Ruperea lumii în două face ca multe din zonele de unde-și procurau materii prime sau componente intermediare să pice, astfel încât liniile de producție stau așteptându-l pe Godot. 

Mult mai interesant însă e celălalt vector remarcat, anume cel ideologic, reprezentat de picajul protestantismului. „Protestantismul, cel care a impus valorile muncii și disciplinei sociale, a dat avânt Occidentului, in special lumii anglo-americane. Evaporarea protestantismului în SUA, Anglia și în toată lumea protestantă a făcut să dispară forța și specificitatea Occidentului. Variabila centrală este dinamica religioasă. După stadiul „activ” urmează stadiul ”zombie” și acum putem vorbi despre un stadiu ”zero” al religiei în Occident”. Stadiul activ este cel pe care-l cunoaștem, cu omul religios, trăindu-și sentimentul datoriei față de Dumnezeu și față de sine. Acest om e văzut săptămânal la biserică, e practicant și total integrat în spiritul comunitar. Stadiul de zombie este cel în care individul este rupt de comunitatea religioasă, dar continuă să respecte anumite tradiții(botez, căsătorie religioasă, înmormântare tradițională s.a.m.d.). Stadiul zombie este unul tranzitoriu, cel care pregătește ajungerea generație viitoare la nivelul zero, cel în care religia este eliminată. 

Fenomenul care se petrece este unul impresionant. Omul „eliberat”, „omul zero”, e unul care efectiv nu mai poate admira decât nimicul din care se revendică. Așa se ajunge, după cum bine spune Todd, la o „Americă definitiv căzută în nihilism și în divinizarea nimicului”. Căsătoriile dintre persoanele de același reprezintă, din punctul de vedere al lui Todd, simptomul specific al lumii zero, iremediabil eșuată.  

După cum putem vedea, Rusia parcurge drumul invers, căutând să-și regăsească rădăcinile ortodoxe și pe baza acestora să-și refacă destinul istoric. Ruptura dintre Rusia și Occident este, de data aceasta, una totală și absolută, fără nicio capacitate de reconciliere. De altfel vedem asta inclusiv în declarațiile lui Putin care-și îndeamnă oamenii „să-i lase în pace pe occidentali să se sinucidă prin intermediul ideologiei pe care o promovează”. Noi am trecut prin asta - spune Putin - și am văzut ce rău imens ne-a făcut. Iar de-aici putem să tragem concluzia că „a-i lăsa în pace” este cel mai mare rău pe care-l poate face un dușman al Occidentului. E ca și cum, sincigașului care e cu ștreangul de gât i-ai spune „eu tot nu te cred în stare să faci asta”.

Iată-ne în fața a trei căi pe care istoria ni le scoate pe tarabă. Calea tradițional-confucianistă a Chinei, calea nihilistă a Occidentlui și calea spirituală a Rusiei. Dacă vreți, la ora actuală Rusia propune cea de-a treia cale a organizării sociale. Nu e una deplin coerentă, sunt numeroase zone unde sunt ciocniri între „standardul imperfect occidental” care-a fost implementat parțial acolo și noua viziune. Sunt zone care baleiază între nihilismul occidental și structura confucianistă chinezească(tot nihilistă în esența sa). Dar, cu toate acestea, Rusia își desenează, ca de fiecare dată în istorie, propria cale. 

Înțelegând elementele descrise putem vedea mult mai limpede ceea ce se petrece acum. Halucinațiile lui Macron sunt perfect în linie cu nihilismul occidental care, neavând niciun punct de sprijin, orbecăie între diverse extreme, fascinat de formă, dar incapabil să înțeleagă fondul și, mai ales, pericolele cărora se expune. În lumea nihilist-occidentală o vorbă e o vorbă și-atât. Aceasta poate fi o declarație de război sau un text inept de-al Analenei Baerbock; în esență, pentru un occidental au aceeași valoare, adică zero. Altfel însă arată lucrurile din punctul de vedere al rușilor sau al chinezilor. Pentru ambele țări vorba are o greutate care e direct proporțională cu funcția gurii care-o rostește. 

Ceea ce însă devine clar este că orice declarație sau angajament de-al Occidentului nu mai valorează nimic. Și asta nu doar în ochii publicului de-acolo - care de mult și-a pierdut încrederea în politicienii săi. Liderii occidentali și-au pierdut încrederea la nivel diplomatic. Inclusiv ei între ei nu mai respectă ceea ce, cu câteva secunde înainte, susțineau cu înflăcărare. 

Iată de ce, văzând realitățile și cavalcada evenimentelor, nici măcar nu ne mai întrebăm când anume se va petrece căderea ci, mult mai mult, suntem curioși de „ce-o să se aleagă din toată tâmpenia asta?”. Toată lumea știe că de picat va pica, dar nimeni nu știe ce anume se va pune în locul nimicului care-a condus la dezastrul absolut de acum. 

O carte eveniment

Vă spun cât se poate de sincer că, din momentul în care am aflat că „Propagandele” a fost tradusă în română, mi-am tot propus să dau semnalul, doar că nu mi-am regăsit liniștea pentru a scrie în tihnă despre carte. Nici acum nu-s foarte liniștit, dar prefer să scriu, chiar dacă o voi face diagonal și cam superficial. O fac însă deoarece cred că e mai important să aflați că există cartea decât regretul meu ulterior că puteam să scriu o cronică mai decentă, mai elaborată. 

Sub domnia terorii

Fiecare om are temerile sale în viață, fiecare are un exemplu despre ceea ce înseamnă „o viață ratată” și cum să te ferești de ratarea propriei vieți. Pentru mine este de-a dreptul obsedantă tema vieții trăite în minciună. Am un exemplu pe care l-am mai dat: au fost oameni care s-au născut și au murit în comunism. Acei oameni s-au născut într-o minciună și au murit în aceeași minciună, iar viețile lor par, din punctul meu de vedere, vieți irosite, deturnate brutal de un regim bazat pe minciună și susținut de minciună. Toate viețile care au trecut prin acel regim nefast arată precum călătorii unor trenuri tranzitând un tunel întunecos. Intri în el, ai impresia că trece repede, dar la un moment dat simți că te apucă disperarea deoarece nu mai vezi „luminița speranței”, cea care vestește că negura e pe cale să se destrame.

Tehnopolis

Am avut un week-end extrem de haotic, generat de readaptarea la fusul orar. Somnul la ore nepotrivite, trezitul la alte ore imposibile, abulie, incertitudine s.a.m.d. Cei care trec prin asta știu bine la ce mă refer. Date fiind evenimentele, a fost nevoie să mă întorc rapid, fără a mai beneficia de o readaptare treptată, așa cum îmi propusesem. Mă rog, asta-i situația. 

Noi şi puii animalelor

O căram de ceva vreme după mine, dar, cum să vă spun, niciodată nu prea-ţi vine să te apuci să deschizi o carte pentru copii. De primit am primit-o acum un an de la un prieten: „Ia-o, o să-ţi placă! Am cumpărat-o pentru ăsta mic, dar n-am mai putut s-o las din mâini până n-am terminat-o!”. Asta a fost caracterizarea care m-a făcut s-o tot car după mine. Dar, recunosc, de citit nu m-am apucat s-o citesc deoarece de fiecare dată aveam altceva „mai important” de citit. Noroc cu lungile zile de vară. Ce să faci cât e ziua de lungă? Dincolo de „pendulul” statului la soare asemeni unei reptile care caută că înghită toate razele posibile, urmat de cufundarea în apa revigorantă şi repetiţia leneşă a întregii operaţiuni, parcă-ţi vine să mai omori cu ceva timpul. Şi ce altceva poţi face decât să te delectezi în foşnetul paginilor până când aţipeşti pentru a te trezi la fiecare ţiuit mai puternic sau, cine ştie, atuncci când simţi că un praf de nisip îţi gâdilă deranjant piciorul.

O descoperire surprinzător de plăcută

De fiecare dată când descopăr câte o iniţiativă editorială mă grăbesc să o prezint. Cu părere de rău vă spun că ceea ce vă prezint azi am descoperit cu destul de mult timp în urmă. M-am tot ţinut să scriu, dar de fiecare dată s-a găsit altceva de făcut. Şi uite-aşa au trecut binişor câţiva ani. Şi e nedrept deoarece munca pe care-o fac cei pe care vi-i voi prezenta în continuare chiar merită

Povestiri ruseşti de Paşti

M-am trezit aşa cum o fac în fiecare dimineaţă, puţin înaintea orei cinci. Eram hotărât să-mi scriu articolul pentru azi, doar că nu ştiam ce subiect să aleg întrucât avem cel puţin trei evenimente majore. Dau să mă ridic din pat şi-mi cad ochii pe noptieră unde s-a cam ridicat binişor grămăjoara cu cărţi de citit. Nu-mi place când se întâmplă asta deoarece înseamnă că trec printr-o perioadă agitată în care nu prea îmi mai rămâne timp de lectură. Adică exact nebunia pe care-o trăiesc eu în ultima perioadă. 

Şi uite-aşa, m-am apucat să răsfoiesc „Povestirile ruseşti de Paşti”, cartea pe care Contramundum mi-a semnalat-o de ceva vreme, pe care o comandasem, dar pentru care nu mi-am găsit răgazul nici măcar să o răsfoiesc. Cu creierul înghesuit de actualitate, m-am apucat s-o răsfoiesc mai mult mecanic, fără un scop în sine. Mi-a reţinut atenţia cuprinsul, unde mi-a sărit în ochi „Mujicul Marei”, minunata povestire din Jurnalul de scriitor al lui Dostoievski. Mi-am reamintit-o pe loc şi parcă am fost cuprins de o străfulgerare: oare merită toată nebunia asta? M-am simţit ca şi cum gândul mi-ar fi venit pe vocea liniştitoare a lui Marei spunându-mi că prea am luat în serios lupul ăsta care, de fapt, nici măcar nu există. 

Am fost curios să citesc ceva nou şi aşa am ajuns în faţa povestirii lui Kuprin, „Ca în familie” unde, în primul rând, am regăsit un Kiev liniştit, în care atmosfera era respirabirilă, iar oamenii buni. Acel Kiev chiar a existat, noi trăind într-un coşmar în care totul se dă peste cap în numele unei nebunii pe cât de iraţională, pe atât de înfricoşătoare. Descrierea acelui Paşti, în care o prostituată îi cheamă la ea pe vecinii ei rataţi mi s-a părut atât de suavă încât pur şi simplu m-a mişcat teribil. Biletul-invitaţie primit e de-a dreptul fabulos: „Stimate nr. 8, dacă nu aveţi altă treabă şi dacă nu ţi-e scârbă, vă rog foarte mult să vii în camera mea să gustaţi din pasca sfinţită. Zoia Kramarenkova pe care o cunoaşteţi”. Nişte biete suflete marginale, absolut atomizate pe cât suntem noi în ziua de azi, se întâlnesc în camera unei prostituate pentru sărbătoarea de Paşti. Absolut fabulos, o imagine terifiantă şi, în final, o iluminare atât de firească şi, în acelaşi timp, cutremurătoare. 

Am sărit apoi la „Figura” lui Nikolai Leskov. E, din păcate, prea puţin cunoscut la noi Leskov. Asta în ciuda faptului că i s-au tradus câteva cărţi importante precum „Pelerinul vrăjit”, „La capătul lumii” sau povestirile grupate în volumul recent apărut „Lady Macbeth din Mţesnk”. Povestirea  despre boierul decăzut „Figura” este însă una atât de profundă încât pur şi simplu te mişcă din temelie. N-aş vrea să vă stric plăcerea povestind-o, mai ales în condiţiile în care stilul meu mult prea neşlefuit n-ar face altceva decât să o golească de sens. M-a lovit însă un pasaj pe care vi-l redau în continuare: „Eu eram pe deplin liniştit, fiindcă ştiam ce preţuiam cel mai mult - libertatea mea, putinţa de a trăi urmând o singură poruncă, nu mai multe; apoi să nu mă cert, să nu caut să fiu pe placul cuiva şi să nu demonstrez nimic nimănui, dacă nu îi este dezvăluit de sus - şi eu ştiam unde şi cum pot găsi această libertate. Nu voiam categoric niciun fel de slujbă, nici din acelea pentru care e nevoie să ai mândrie nobilă, şi nici din acelea unde te poţi descurca şi fără niciun fel de mândrie. Omul nu poate fi el însuşi în nicio funcţie, el trebuie mai întâi să făgăduiască, iar apoi să îndeplinească acea făgăduinţă, însă eu văd că sunt neputincios, că nu pot să făgăduiesc nimic şi nici nu îndrăznesc şi nici nu trebuie, pentru că sâmbăta este pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă... Inima se va înduioşa, iar eu nu voi putea să-mi păstrez făgăduinţa: voi vedea suferinţă şi nu voi rezista... voi trăda sâmbăta! Într-o slujbă trebuie să ai tăria obligaţiei şi să ştii să te iei singur cu zăhărelul, iar eu nu am acest dar. Eu am nevoie de ceva foarte simplu... M-am gândit, m-am tot gândit care este cea mai simplă ocupaţie şi am hotărât că cel mai bine este să ar pământul.”

Cât firesc, câtă naturaleţe! Efectiv m-am cutremurat deoarece am înţeles nebunia pe care ne-o facem singuri. Iată-ne aproape în ajunul unei sărbători care ne spune cu subiect şi predicat despre ce e vorba pe lumea asta, timp în care noi preferăm să ne uităm permanent în altă parte. E totul atât de simplu, iar noi complicăm din dorinţa de a „clarifica simplitatea”, sfârşind într-un labirint din care nu mai înţelegem nimic.

Fără doar şi poate, „Povestirile ruseşti de Paşti” au meritul teribil de a face mai uşoară evadarea noastră din labirintul prin care orbecăim, conectându-ne la o spiritualitate uitată în ziua de azi. Pur şi simplu m-am simţit lovit profund de povestirile pe care le-am citit până acum şi nu pot decât să-mi exprim regretul că nu am reuşit să vă prezint această carte excepţională cu ceva mai mult timp înainte. Mulţi dintre autorii povestirilor sunt efectiv necunoscuţi la noi(Nikiforov-Volgin, Pobedonosţev, Boris Şireaev, Zinaida Ghippus, etc.), în timp ce alţii precum Bunin sau amintitul Leskov doar puţin cunoscuţi. Asta însă face chiar mai mare surpriza descoperirii unor povestiri desăvârşite, ca nişte iluminări neaşteptate în negura prin care orbecăim. 

Puteţi găsi volumul  direct pe site-ul Editurii Contramundum. Am prezentat multe din cărţile scoase acolo şi de aceea vă încurajez să vă abateţi atenţia şi asupra celorlalte titluri excelente pe care le-au tipărit. 

În final nu-mi mai rămâne decât să le mulţumesc celor de la Contramundum - în special domnului Ninel Ganea care este şi editorul acestei cărţi - pentru experienţa minunată pe care mi-au oferit-o. Îmi exprim deschis admiraţia pentru aceşti oameni care, asemeni lui Figura, reuşesc, iată, să-şi exprime libertatea într-un mod cât se poate de nobil. 

Pun punct aici articolului de azi, încurajându-vă să descoperiţi drumul drept!

Reconectându-ne la Crăciun

Lovit fiind de problema pe care v-am mai relatat-o, am hotărât să mă retrag la ţară pentru a mă reface. Liniştea şi aerul de acolo, curgerea diferită a timpului, sunetele pe care le auzi, toate acestea simţi că-ţi fac bine, că te reconectează la o normalitate pierdută. Şi cum frigul îşi cam face de cap, apare în peisaj focul din sobă, cu limbile sale jucăuşe şi trosnetul lemnelor puţin umede, cu aroma firicelului de fum care ţi se mai strecoară prin nări. Ce lipseşte unui asemenea decor? Desigur, balansoarul de lângă sobă şi o carte pe care s-o citeşti molcom în timp ce noaptea te invadează cerându-şi drepturile. 

iPhuck 10

Dacă cineva m-ar ruga să-i recomand un scriitor contemporan, fără a respira i-aş spune apăsat: Pelevin. Pur şi simplu nu există vreo carte de-a lui Viktor Pelevin care să nu mă surprindă, care să nu-mi agite universul interior atrăgându-mi atenţia asupra unor elemente la care efectiv nu mă gândisem. Nici nu ştiu dacă numele de scriitor e suficient pentru a se circumscrie personalităţii lui Pelevin. Nu-s vorbe mari, iar cei care l-au citit înţeleg că nu glumesc şi nici nu hiberbolizez gratuit. 

O istorie normală a românilor

Recent am avut pe facebook o controversă cu o doamnă, având la bază o temă de istorie. Incidentul nu mi-ar fi reţinut atenţia dacă n-aş fi detectat că respectiva doamnă e bine intenţionată în sinea ei, doar că - la fel ca mulţi dintre semenii noştri - vorbea în slogane. I-am atras atenţia că pentru a-şi rezolva dilemele ar fi bine să pună mâna pe o carte de istorie. Aproape instantaneu a început să mă bălăcărească trântindu-mi ca argument suprem un link dintr-o revistă glossy. I-am semnalat penibilul situaţiei, după care n-am mai continuat discuţia, rămânându-mi doar un gust amar. Oare chiar atât de rău au decăzut oamenii încât să nu mai fie capabili să identifice penib

Cei mai influenţi oameni ai Chinei

Care credeţi că sunt cei mai influenţi oameni din China? Vă gândiţi la Xi Jinping? La premierul să Li Keqiang? Nu, niciunul dintre aceştia. Atunci? Cineva de prin forţele de securitate ale Chinei? Greşit! Hmm, cine să fie? Probabil cineva din Partidul Comunist Chinez, doar asta-i autoritatea supremă care alege liderul. Aşa e, doar că nu acolo sunt influencerii despre care vă vorbesc. Dacă punem cap la cap, observăm că, în realitate, niciuna dintre instituţiile de forţă nu face parte din zona de influenţă. 

O lectură obligatorie

Abonaţii canalului meu Telegram ştiu că am reacţionat deosebit de vehement la impunerea pe care media noastră oficială a făcut-o unui fake-lider spiritual venit de undeva de prin fundul Indiei pentru a le umple capul bieţilor repetenţi de pe aici cu slogane seci ale ideologiei WEF privind schimbarea climatică. Ticăloşia asaltului asupra valorilor noastre milenare se face la modul programatic, având ca unic scop distrugerea omului prin transplantarea unor false idei şi a unor valori golite de sens care, în final, duc la prăbuşirea psihică a individului şi transformarea sa într-un „automat uman”.

Și ce am făcut eu când am aflat?

Pe scurt: am uitat, scuzată să-mi fie scurtimea memoriei. Știam că Brad Florescu a scos o carte pentru copii pe care chiar mi-am propus s-o citesc. Știam că omul scrie bine, doar îi citesc aproape tot ce dă pe net. Însă, luat cu problemele de zi cu zi, am uitat s-o comand. Și uite-așa s-a așternut liniștea. S-a vindecat și locul, cum se spune. Noroc cu o librărie. Știți, cărțile trebuie să fie și simțite înainte de a le cumpăra, de aceea e bine să exersăm „sportul” bănănăitului prin librării. Și ce să vezi: pe-o masă văd „Ce a făcut marchizul după ce-a aflat”.