Noi şi puii animalelor

O căram de ceva vreme după mine, dar, cum să vă spun, niciodată nu prea-ţi vine să te apuci să deschizi o carte pentru copii. De primit am primit-o acum un an de la un prieten: „Ia-o, o să-ţi placă! Am cumpărat-o pentru ăsta mic, dar n-am mai putut s-o las din mâini până n-am terminat-o!”. Asta a fost caracterizarea care m-a făcut s-o tot car după mine. Dar, recunosc, de citit nu m-am apucat s-o citesc deoarece de fiecare dată aveam altceva „mai important” de citit. Noroc cu lungile zile de vară. Ce să faci cât e ziua de lungă? Dincolo de „pendulul” statului la soare asemeni unei reptile care caută că înghită toate razele posibile, urmat de cufundarea în apa revigorantă şi repetiţia leneşă a întregii operaţiuni, parcă-ţi vine să mai omori cu ceva timpul. Şi ce altceva poţi face decât să te delectezi în foşnetul paginilor până când aţipeşti pentru a te trezi la fiecare ţiuit mai puternic sau, cine ştie, atuncci când simţi că un praf de nisip îţi gâdilă deranjant piciorul.

„Ce-mi iau azi?” - am gândit eu ieri dimineaţă, răspuzându-mi instantaneu că vreau ceva mai uşurel, aşa, ca de-o zi de baie-n soare. Şi, cu un gest reflex generat de o stare aflată la limita somnolenţei, lenei şi, puţin, a plictisului, am aruncat „Puii animalelor” în geantă. După care ziua a început să decurgă aşa cum o aşteptam: soarele încălzind reptila, care, încinsă, îşi ia având în apă din dorinţa de-a evada în albastru, simţind acea furnicătură sărată invadându-i toţi porii şi lovindu-se, din când în când, de câte-un prichindel care ţipă cât armata lui Prigojin aflată în focul luptei. După care, din nou somnolenţa leneşă la malul apei, cu valurile cântându-şi sonata abia auzită şi trezită doar de câte-o pală leneşă sau de vreun pescăruş care-şi caută de treabă ignorând cu desăvârşire animalele leneşe şi inutile aliniate pe malul apei.

Cam asta era atmosfera când m-am hotărât să văd ce-a avut de spus şi Olga Perovskaia. Începe să mă captiveze din prima când dezvăluie că toate tărăşeniile din carte s-au petrecut la Alma Ata, care Alma Ata, în traducere înseamnă Tatăl Merelor. Şi brusc, abia terminând prima pagină, închid ochii şi-mi amintesc de Alma Ata şi parcă-mi vine-n gură aroma apei cu mentă pe care am băut-o prima dată acolo. Şi nu doar asta, ci şi o aventură trăită în perioada sovietică pe care, probabil, altă dată o să v-o povestesc. Şi, uite-aşa, dau pagina plin de curiozitate, intrând într-un ritm infernal. 

E vorba despre copiii unui pădurar cărora tatăl le aducea tot felul de animale din pădure. Puii ajunşi în gospodăria omului sunt preluaţi de fetiţele acestuia care-i îngrijesc şi-i „dresează” într-un mod atât de firesc încât te întrebi unde-a dispărut acea lume. Şi uite-aşa ajungi să priveşti uimit de faptul că lupii, vulpile, renii şi chiar tigrul pot deveni animale de casă aflate în stăpânirea unor ţânci. Dacă te întrebi cum poate un vulpoi şiret să stea la loc de cinste fix în gospodăria în care se-nvârt atâtea orătănii şi-n care câinii, simţindu-i mirosul, i-ar face cu uşurinţă de petrecanie, ei, iată că ai răspunsul! 

Fiecare animal care apare la un moment dat în gospodărie are propria poveste, cursivă şi fascinantă, care te plimbă de la momentele pline de umor, răpindu-ţi hohote sălbatice de râs, până la cele mai tragice întâmplări care deschid porţile ochilor lăsând câte-o lacrimă rebelă să se prelingă. 

M-am delectat teribil la povestea renului Mişka, probabil cel mai năstruşnic locatar al curţii pădurarului. Personalitatea renului, care atunci când avea coarne era regele gospodăriei, neputându-se pune nimeni cu el, dar care devenea apatic şi umil în momentul în care podoabele îi cădeau, este o teribilă lecţie hazlie de viaţă. 

Cartea are meritul extraordinar de-a ne readuce în atenţie o lume pe care-am pierdut-o, una sinceră şi de-a dreptul fascinantă. Totul, dar absolut totul în acea lume era normal. Relaţiile dintre oameni erau cele fireşti, spiritul comunităţii fiind atât de prezent încât acum te minunezi cum de-au fost vreodată asemenea vremuri. Fără doar şi poate, pentru un copil din ziua de azi, aventurile Olgăi s-ar putea să fie puţin stranii, dar, cu siguranţă deosebit de captivante. Copiii noştri abia fac distincţia dintre vacă şi oaie, iar pădurile le sunt într-atât de străine încât, probabil, în reprezentarea lor acestea sunt simple decoruri pentru clipurile pe care le văd pe debilizantele reţele sociale. 

Aproape apunea soarele când terminam şi eu incredibila poveste a lui Ciubarîi, cea care încheie cartea. O poveste atât de sensibilă şi profundă care nu are cum să nu te mişte şi nu are cum să nu-ţi dea de gândit. Dar lucrul la care mi-am pironit gândul a fost cel legat de artificialitatea în care-am ajuns să trăim. Privind la cât de aplatizată e lumea copiilor de azi, faţă de cât de plină era viaţa copiilor din trecut, parcă te-apucă regretul pentru lumea aceea pe care am pierdut-o definitiv. Unde-ai mai putea să vezi în lumea de azi un grup de ţânci mergând să tocmească un măgar pe care să şi-l cumpere doar pentru plăcerea lor? 

Mă uit cu un sentiment apropiat de greaţă la deformaţii ecologişti ai lumii actuale în care idealul e o biată fată bolnavă mental care urlă isteric slogane scrise de nişte ticăloşi. Ce-au de-a face aceste arătări sinistre ale lumii de azi cu firescul celor din trecut? Chiar la asta mă gândeam închizând cartea şi regretând că n-am citit-o mai devreme. Mai ales că am aflat şi eu că aventurile Olgăi fuseseră anterior traduse la Editura Ion Creangă. 

„Noi şi puii animalelor” e genul de carte mai mult decât necesară copiilor din ziua de azi. Probabil vor deveni curioşi în momentul în care vor citi despre cât de aproape erau de natură copiii de atunci şi, în mod sigur, vor înţelege multe elemente care-i vor ajuta mai târziu în viaţă. O carte de-o asemenea profunzime nu-şi găseşte locul în mormanele inutile de maculatură scoase azi pe post de „cărţi pentru copii” şi care invadează rafturile librăriilor. Eu unul cred că lecturile copilăriei vor face diferenţa dintre cei care vor aluneca pe panta ideologiei imbecilizante a zilelor noastre şi cei care-şi vor păstra normalitatea, continuând se raporteze firesc la lume. De aceea probabil lecturile normale, marile cărţi ale copilăriei, se găsesc din ce în ce mai rar, locul lor fiind luat de cărţi idioate în diverse nuanţe ale curcubeului strâmb. 

Olga Perovskaia - „Noi şi puii animalelor” poate fi cumpărată direct de la magazinul online al Editurii Anacronic. Link-ul direct către carte este acesta: https://magazin.anacronic.ro/produs/perovskaia-noi-si-puii-animalelor/. Şi dacă tot aţi ajuns acolo din dorinţa de a lua ceva pentru copii, daţi un ochi şi pe seria „Căsuța din prerie”, o altă scriere fascinantă din vremurile normale, pe care-am mai amintit-o de câteva ori, dar încă n-am prezentat-o. Vă las acum. Am treburi importante. :)