Rațiunea de a fi

Mă întreabă foarte multă lume de ce România nu înaintează? Ce anume ne lipsește? E o ecuație paradoxală aici. Pe de o parte constatăm că țara e bogată, dar oamenii săraci. Avem resurse, dar ni le fură alții. Unii sunt tentați să dea vina pe oameni, pe popor. Românul e hoț, românul e dezordonat, e trădător, e greu să fie organizat, e rudimentar s.a.m.d. Poate aș apleca urechea și la acest aspect, dar văd cum oamenii care lucrează în străinătate sunt, în marea lor majoritate, apreciați. În țările mai puțin rasiste - ca Spania - localnicii nu se dau înapoi de la a-i lăuda pe români: lucrează repede și la o calitate excepțională. Oricine și-ar dori asemenea angajați. Cu alte cuvinte, pică și această ipoteză. Atunci ce se întâmplă întrucât chiar intrăm într-un paradox absolut.

Dezastrul de pe piaţa asigurărilor are un nume: Uniunea Europeană

În anul 2012 o poliţă de asigurare RCA pentru o masină cu capacitatea cilindrică de 1400 cmc varia între 234 şi 623 lei. Am eliminat două societăţi de atunci(Ardaf&Omniasig) deoarece ofertele lor se situau în afara pieţei întrucât, probabil, nu aveau interesul să intre pe piaţa RCA(Omniasig) sau nu erau interesate de segmentul cel mai riscant al pieţei(Ardaf). Ca idee, aceste două societăţi aveau preţul maximal de 1032, respectiv 700 pentru cele mai riscante segmente, în condiţiile unor medii care se situau undeva la 277 lei(378 dacă facem media tuturor ofertelor) pentru segmentul mai puţin riscant şi 464 lei(546 media tuturor ofertelor). 

Iluzia privarizării pensiilor

La ora actuală, începând cu prostul naţional, trecând apoi prin influencerii guranişti, cartienişti, etc. şi terminând cu ultimul tefelist, subiectul la modă este cel al pensiilor, mai precis al „luptei” prostovănimii pentru ceea ce se numeşte „pensie privată”.

În mai multe articole(unul recent îl puteţi citi aici), am explicat că, în realitate, pensia privată este o şmecherie care nu face altceva decât să împingă nişte bani ai statului în buzunare private. Dar să încercăm să privim dincolo de personaje pentru a înţelege de ce calea tefelistă este greşită şi de ce totul se va întoarce, până la urmă, fix împotriva prostovanilor care mestecă nişte slogane fără a înţelege despre ce e vorba.

Noua paradigma monetara

V-am promis cu ceva timp în urmă că vă voi vorbi despre ceea ce va schimba lumea din temelii, despre o nouă paradigmă care va remodela chiar şi interacţiunea dintre noi. Însă, mai mult decât orice, ne va lua prin surprindere, punându-ne brutal în faţa unei realităţi bulversante. Probabil vă întrebaţi dacă, citind cele de mai jos, veţi fi pregătiţi pentru ceea ce urmează. Părerea mea e că nu, dar e totuşi bine să cunoaşteţi „diavolul” mai de aproape.

Înainte de a începe îmi voi permite să vă întreb dacă vă plac băncile? Dar societăţile de asigurări? Dar brokerii? Dar agenţii imobiliari? Probabil, dacă nu faceţi parte dintr-una dintre categoriile enumerate, îmi veţi spune că nu. Şi-atunci, vă-ntreb, nu v-ar plăcea o lume fără bănci, fără societăţi de asigurări, fără intermediari de tot felul? Cu siguranţă că dacă nu vă plac instituţiile enumerate, îmi veţi răspunde afirmativ.

Nebunie?

Să începem abrupt: Warren Buffett pune la bătaie un miliard de dolari total aiurea. Nu, nu e o glumă, chiar dacă ați fi tentați să o luați așa. Miliardarul pare a se transforma la bătrânețe într-un american adevărat, un american tipic. Suferă el oare de grandomania și superficialitatea clișeului american? La suma imensă aruncată în joc partea de grandomanie pare exacerbată. În ceea ce privește superficialitatea am dubii.

Până acum eram obișnuiți cu un Warren Buffett cumpătat, preocupat de găsirea chilipirurilor piețelor și cu multiplicarea banilor acționarilor fondului său. Asta face de-o viață și a făcut-o bine. De fiecare dată a arătat că știe să se mențină lucid, indiferent de turbulențele mediului extern. Ce mai, un exemplu! Însă de la imaginea lui de „proprietar de turn de fildeș” și până la ultima exuberanță e cale lungă.

Reversul unei declaratii

Săptămâna trecută a făcut o adevărată senzație declarația lui Robert Benmosche referitoare la pensionare. Conform acestuia, rezolvarea problemelor actuale ar fi mult mai ușoară dacă ar fi crescută vârsta de pensionare la 70-80 de ani. Aceasta deoarece, chipurile, s-ar echilibra bugetele sistemelor publice de pensii și s-ar mai lua din jugul la care sunt înhămați tinerii. Cu toate că la prima vedere declarația ar părea logică, în fapt ea este una ticăloasă.

Domnul Benmosche este reprezentantul AIG, compania care, prin divizia de produse financiare de la Londra, a fost unul dintre cei mai importanți jucători ai umflării balonului derivatelor cu suport imobiliar. Schemele sofisticate dezvoltate în laboratoarele companiei au stat la baza actualei crize. Acest fapt situează AIG în mijlocul multor scandaluri, compania fiind dată în judecată de numeroase fonduri de pensii în vederea recuperării daunelor. Mai mult, în Europa și SUA, AIG era unul dintre jucătorii importanți de pe piața fondurilor private de pensii. Teoretic AIG a ieșit din business-ul cu fonduri de pensii, prin vânzarea ALICO celor de la MetLife, într-o tranzacție în care a încasat cash 7.2 mld. $ și acțiuni Metlife în valoare de 9 mld.$. Spun că a ieșit doar teoretic deoarece sunt destul de vagi celelalte prevederi ale tranzacției. De asemenea, pachetul de acțiuni pe care AIG îl deține în Metlife este unul suficient de mare pentru a le menține treaz interesul în ceea ce privește subiectul pensiilor. 

Și-acum să ne întoarcem la declarația cu care am început. Creșterea vârstei de pensionare se traduce nu prin ridicarea jugului de pe tineri, ci, în primul rând, de pe asigurătorii privați. Confruntați cu o creștere a speranței de viață, asigurătorii din spatele fondurilor de pensii își văd profiturile spoliate. Pentru Benmosche e clar că lucrurile sunt deranjante în condițiile în care se iese la pensie la ~65 de ani în timp ce, în SUA și în vestul Europei, speranța de viață este de ~80 de ani. Creșterea vârstei de pensionare ar subția teribil numărul celor care și ajung să încaseze pensia. În afara acestui element, mai e un fapt esențial: odată trecuți de 60 de ani, indivizii își găsesc mult mai greu de lucru. Fără slujbă, automat speranța de viață scade și, întâmplător, aceasta se traduce în profituri pentru preacinstitul domn Benmosche. 

În final nu voi spune decât că raționamentul lui Benmosche e unul prost deoarece e în stilul superficialo-pragmatic specific ultimei perioade(rezultatele se văd limpede). În cazul ridicării vârstei de pensionare, profiturile sale vor crește doar pe termen scurt, chiar foarte scurt. În condițiile în care omul e conștient că trebuie să muncească toată viața pentru a trăi, cel mai probabil nu-și va mai investi banii în iluziile vândute de cei ca Benmosche, bazându-se numai pe fondul public de pensii(dacă oricum nu iei nimic, ce sens mai are să mai arunci degeaba banii; oricum statul te obligă să "cotizezi"). 

Din punctul de vedere al statului, pedalarea pe creșterea pragului de pensionare e, în fapt, o capcană. Spun aceasta deoarece individul percepe pensia ca pe un element al contractului social, unul din puținele puncte care sunt încă percepute ca fiind funcționale. O prea mare forțare a termenilor în această privință poate avea consecințe surprinzătoare, dacă nu chiar radicale. Și, ca unul care oricum e în afara subiectului, stau și mă întreb: oare statele(zise civilizate) mai sunt pregătite pentru un scenariu radical? Eu cred că nu!

Despre sanatate cu furie

Departe de mine gândul că aș putea fi un observator echidistant al situației, mai ales că părerile mele despre cei care se află acum la putere au fost cât se poate de transparente și sunt cunoscute de cititorii blogului. Departe de mine gândul că aş putea fi unul dintre cei  care se pricep la sănătate. Dar, oare sunt necesare aceste lucruri pentru a te pronunţa asupra problemei? Şi, pentru a-i înrăi şi mai mult pe cei care vor contesta ceea ce spun în continuare, voi afirma şi că am fost clientul actualului sistem de sanatate doar meteoric, cel mai mult prin copilărie. Modul în care-mi duc viaţa a făcut în aşa fel încât, de fiecare dată când am avut diverse probleme medicale, să fiu nevoit să apelez la medici din afara ţării, astfel încât am fost oarecum departe de ceea ce se întâmplă aici.

Acestea fiind spuse să trecem la subiect. În primul rând voi afirma că, în condiţiile în care peste 80% dintre oameni sunt împotriva aşa zisei reforme servite de Cotroceni, încăpăţânarea unui personaj de a o impune e iraţională. Desigur ne putem întreba dacă cei care se opun au dreptate, mai ales că oficialii din zona puterii afirmă apăsat că acela era doar un proiect supus dezbaterii, nicidecum o variantă finală.  Aşa să fie? Oare, în cazul în care amploarea mişcărilor anunţate nu l-ar fi speriat pe jucătorul de serviciu al patriei, n-am fi avut de-a face cu o nouă asumare la care nişte parlamentari imbecili ar fi rămas lipiţi în scaune pentru a pune mâna pe banii distribuiţi generos(şi ilegal) de piticul porno al politicii mioritice?  Sunt câteva întrebări la care răspunsul cred că e dinainte cunoscut.

Se spune că sistemul actual de sănătate e prost, că e ineficient, că se fură s.a.m.d. Nu a spus încă nimeni cine i-a numit în funcţie pe oamenii care se fac vinovaţi de aceste furturi. Mai mult, nu am aflat încă cine sunt cei care fură. A explicat cineva până acum cum s-au sifonat banii, s-a făcut vreo anchetă? Așa-zisele investiții erau oportune? Unde e punctul vulnerabil al sistemului? De ce doctorii câștigă atât de puțin în condițiile în care contribuțiile pentru sănătate sunt atât de mari? Totuși, unde se duc banii? Și, ar mai fi o întrebare: banii colectați pentru sănătate ajung toți în sistem sau se mai sifonează oficial(via MF) pe traseu? Sunt întrebări legitime cărora trebuia să li se găsească un răspuns. În cazul în care nu știm cauzele e normal să schimbăm un sistem din rădăcini? De ce trebuie să le dăm dreptate așa-zișilor reformatori și să nu ne punem întrebări, precum oamenii ieșiți în stradă? În cazul în care principala problemă a sistemului este reprezentată de furturi înseamnă că, în primul rând, trebuie demarate procedurile de recuperare a banilor furați. Iar recuperarea acestor bani nu se face în niciun caz prin schimbarea legislației. 

A conștientizat oare cineva că omul de rând nu refuză plata la doctor? Sistemul a supraviețuit până acum datorită atențiilor care sunt date doctorilor. Departe de mine de a fi de acord cu această practică, dar trebuie să fim conștienți de faptul că așa merg lucrurile: pacientul e mulțumit pentru că știe că banii lui ajung exact la cine merită, iar medicul își mai rotunjește venitul mizerabil(dacă venit se poate numi acea jignitoare sumă). De ce refuză oamenii coplata deoarece teoretic ar însemna o oficializare a atențiilor? Răspunsul e simplu: pentru că banii respectivi ar fi sifonați de aceeași mafie obtenebrată în timp ce medicii nu ar simți absolut nimic. Cu alte cuvinte, e ineficientă!

E simplu să spui că impunerea unui sistem privat(pe bani publici, trebuie subliniat acest lucru!) este panaceul sistemelor de sănătate. Experiența a arătat că la noi se ajunge la monopol(așa cum va deveni semi-privatul sistem de sănătate), la creșteri nejustificate de prețuri în beneficiul unor șmecheri care, în acest moment, sunt lobby-știi așa-zisei reforme. O hartă publicată în urmă cu câteva zile de Hotnews face o radiografie a diverselor sisteme de sănătate ale Europei. Cred că e interesant de observat pe acea hartă că în numai patru țări din Europa numărul de asigurați suplimentar este majoritar(asigurare suplimentară nu înseamnă obligatoriu asigurare privată!). În aceste condiții este oare OK să trecem brusc  întregul sistem de sănătate în mâna asigurătorilor privați? În câte alte țări din lume(cu excepția SUA) sistemul de sănătate mai este privat? Și ar mai fi ceva de clarificat: în câte țări din lume statul colectează banii pentru asigurătorii privați?

Atunci când te apuci să schimbi un sistem - unul dintre principalele elemente ale contractului social - o faci pornind de la un principiu. ”Să nu se mai fure” nu e un principiu, e o neputință a unui stat care a încetat de mult să mai existe. Nu ne-a spus nimeni dacă avem de-a face cu un sistem bazat pe solidaritate sau pe unul bazat pe responsabilitate. Ceea ce s-a făcut însă a fost o hoție ordinară: propunerea unui sistem care ar forma o nouă generație de băieți deștepți în sănătate. Dacă vrem să facem un sistem pur privat de ce este limitat numărul asigurătorilor? Lasă-l liber dacă nu vrei s-o pui de-un blat. Lasă-mă și pe mine să fac o societate de asigurări în sănătate și nu-mi impune să am nu știu câte decenii experiență deoarece pe piețele de pe care vin noii stăpâni ai sănătății nu-mi dă voie nimeni să mișc un deget! De ce trebuie să le facem unora concesii în condițiile în care, pe piețele din care aceștia provin, firmele autohtone n-au parte decât de faulturi? Sau, ca să fie și mai corect, obligă ”experimentații asigurători străini” să participe în societăți administrate privat în care statul român e majoritar(investitorul are drept de administrare, iar statul drept de veto). 

În concluzie voi spune că, prin această nebunie cu efect inflamant, nu s-a făcut absolut nimic. Din sistem va continua să se fure atâta timp cât instituțiile statului nu-și vor face datoria. Dacă-l privatizezi acum nu vei face altceva decât să transformi un furt ordinar într-unul perfect legal. Și voi încheia cu un exemplu clasic: până la privatizare, Petromul era căpușat de diverse firme ale potențaților zilei; după privatizare nu mai e căpușat, dar profitul s-a mutat în buzunarul altui stat în condițiile în care subsolul țării a devenit practic un monopol privat al OMV. Experiența arată că niciunul dintre cele două modele nu e de urmat. Dar poate că ne vom uita cu ceva mai multă atenție la MOL, PKN Orlen sau CEZ. Acestea sunt modelele de urmat pentru noi. Și, să nu uit: panaceul e o iluzie! 

Rumori scandaloase

Sigtarp (Office of the Special Inspector General for the Troubled Asset Relief Program) pare a fi zilele acestea în centrul atenţiei datorită rapoartelor transmise către Congresul SUA. Aşa cum lesne vă puteţi imagina, rapoartele conţin detalii despre injecţiile masive de capital operate de SUA în cadrul Troubled Asset Relief Program. Început în anul 2008, TARP a fost prezentat oficial ca un program pornit pentru  a salva atât sistemul financiar american cât şi economia americană. Cele şapte sute de miliarde de dolari aruncate în joc au avut menirea de a menţine pe lista de plutire o serie de instituţii financiare care se aflau pe marginea prăpastiei. Ceea ce a surprins atunci a fost modalitatea  arbitrară de împărţire a acestor bani. În timp ce pentru "cei bogaţi" se găseau fonduri, instituţiile financiare mai mici, având probleme similare cu ale giganţilor, au fost lăsate să pice întrucât, nu-i aşa, au avut un management prost şi un comportament iraţional.

Rapoartele Sigtarp vin să confirme bănuielile pe care le aveam încă de anul trecut. Ceea ce în ultima vreme se discuta pe la colţuri, iată că devine oficial, vorbindu-se deschis despre posibile acte de corupţie: "The top cop tracking the government's $700 billion bailout program said Tuesday that he has opened 20 criminal investigations and six audits into whether tax dollars are being pilfered or wasted". Nu ştiu exact cât de departe se va merge cu investigaţiile şi care vor fi capetele sacrificate în această acţiune.

Cu toate că nu se pomeneşte foarte clar numele, rapoartele lasă de înţeles faptul că Goldman a beneficiat de ajutoare atât direct, prin cei zece miliarde injectaţi, cât şi indirect, prin includerea AIG în schema de ajutorare. Cu toate că "marii bancheri" de la Goldman au afirmat în mai multe rânduri că un picaj al AIG nu i-ar fi afectat aproape deloc, datele scose la iveală în ultimele zile arată tocmai contrariul. Evident că, în lumina noilor informaţii, bonusurile de 21 de miliarde de dolari au tentă de-a deptul penală. Iar "omul lui Dumnezeu"(parcă aşa s-a autointitulat) Lloyd Blankfein cred că ar trebui să dea informaţii ceva mai detaliate despre lumea tenebroasă pe care o conduce.

Deocamdată nu trebuie să ne facem mari iluzii. Şi la ei, ca şi la noi, se face mult spectacol sub presiunea opiniei publice. Nu mă aştept ca cineva să atace frontal şerpăria din jurul Goldman Sachs, însă, cel puţin vom avea acces la informaţii care până acum erau secrete corporative. Oricum, marea mea satisfacţie este dată de faptul că acum un an am intuit corect caracterul aberant al programului în care toată lumea îşi punea speranţă.

Resurse:

- Quarterly Report to Congress

- Factors Affecting Efforts to Limit Payments to AIG Counterparties

Benmosche - scrisoare catre angajatii AIG

Sperante desarte

Cifrele referitoare la vânzările de case noi din SUA au fost cauza de la care a început cutremurul tuturor burselor. Aşa cum finalizarea programului "Cash for Clunkers" a consemnat o scădere dramatică a numărului de automobile vândute, finalizarea echivalentului american al programului "Prima Casă" a avut ca efect o scădere abruptă a vânzărilor de case.

Reacţia burselor este un fenomen îngrijorător. Spun aceasta nu prin prisma scăderilor consemnate, ci a ceea ce reprezintă de fapt aceste scăderi. Reacţia nu face altceva decât să trădeze credinţa investitorilor de peste tot că economiile îşi vor reveni urmând acelaşi pattern care a dus la dezastru, iar aici cred că este vorba de o eroare deosebit de mare. Nu poţi investi cu speranţa că un balon care, de altfel, încă nu s-a dezumflat complet se va reumfla pentru revenirea economiilor. Pur şi simplu asta nu s-a întâmplat niciodată. De exemplu, după explozia iraţională a preţului bulbilor de lalea, a urmat picajul iremediabil din 1637, iar acum poţi cumpăra de la supermarket ceea ce în 1636 îşi permiteau doar nobilii sofisticaţi şi deosebit de bogaţi.

Marea problemă a imobiliarelor este că încă nu au cunoscut bottom-ul(poate cu mici excepţii). Este o situaţie ciudată, dar perfect explicabilă.Peste tot în lume imobiliarele sunt încă foarte scumpe, iar ceea ce vedem acum este un bottom al vânzătorilor, nicidecum unul real. Stagnarea preţurilor este dată de speranţa generalizată că, după recuperarea economiilor, preţurile proprietăţilor o vor lua din nou accelerat în sus. Aşa se face că în zone realmente artificial umflate(de ex. Spania, Cipru, etc.) scăderea preţurilor nu este nici pe departe cea la care ne-am fi aşteptat la începutul crizei. Aceasta este cauzată de proprietarii care au decis că mai pot aştepta 6 luni-1 an pentru a vinde la preţurile pe care ei le consideră acum "corecte". Personal cred că e vorba de o iluzie, iar cei care gândesc aşa nu vor avea decât de pierdut. Ca şi în România, peste tot în lume statele au nevoie disperată de bani. Paradoxal este că această nevoie de bani vine pe fondul unor presiuni din partea mediului de afaceri pentru reducerea taxelor şi impozitelor. Cum deja nu se mai poate pune problema inventării unor noi impozite sau taxe pentru firme, foamea statelor se va îndrepta către proprii cetăţeni. Iar aici, singurul şi cel mai "rentabil" mod de colectare este unul vechi de când lumea: taxa pe proprietate. Creşterea acestor taxe este iminentă la nivel global, iar atunci când se va produce vom avea o nouă "reaşezare" de preţuri la nivele ceva mai apropiate de realitate.Cel mai probabil, după atingerea nivelului de echilibru, imobiliarele vor cunoaşte un trend uşor descendent pe termen lung.

Realitatea este că imobiliarele nu sunt şi nu au fost niciodată o investiţie. Taxele pe care trebuie să le plăteşti, asigurările, reparaţiile, consolidărilă, îmbunătăţirile s.a.m.d. sunt elemente pe care uităm să le luăm în consideraţie atunci când achiziţionăm o casă. Dacă atunci când cumperi un imobil pentru tine(cu destinaţia locuinţă) aceste costuri sunt ignorate "by default", când te hotărăşti să faci o "investiţie" e bine să ţii cont de ele întrucât, pe termen lung, preţul unui imobil tinde către zero(singurul care-şi păstrează un preţ fiind pământul pe care e construit). E o realitate, nu o speculaţie!

Rentabilizând moartea

Dacă trăiaţi cu iluzia că cei care au provocat colapsul actual s-au retras discret din prima linie, vă înşelaţi amarnic. Ei nu au părăsit niciodată câmpul de bătălie şi, cred că nu aş exagera dacă aş afirma că, în ultimă instanţă, noţiunea de "câmp de bătălie" în accepţiunea actuală le aparţine întrutotul. Sunt oameni discreţi, aproape obscuri, dar care au o capacitate destructivă fabuloasă. Scopul lor este acela de a face baloane nu de dragul umflatului, ci pentru perceperea comisionului.

Ceea ce vă voi prezenta în continuare este una din mostrele de inventivitate ale băncilor de investiţii, un balon în stadiu incipient, despre care este posibil să auziţi în viitorul apropiat.Schema pusă la cale este, pe cât de simplă, pe atât de genială. Poate vă este cunoscută zicala conform căreia "moartea este singura certitudine". Pornind de la această axiomă, băieţii deştepţi ai Wall Street-ului sunt pe cale să dezvolte noua generaţie de arme de distrugere în masă.

Să ne gândim la o afacere reciproc avantajoasă. John este bolnav de o maladie incurabilă. De asemenea, John are o poliţă de asigurare de viaţă de 1 milion de dolari, bani care vor încasaţi după ce nefericitul îşi va da obştescul sfârşit. Ce are de câştigat John din această afacere? Mai nimic. Ei bine, aici intervine un binevoitor care-i propune lui John următorul târg: în schimbul dreptului de a încasa banii corespunzători asigurării,  îi oferă o fracţie înainte de a muri. Cu alte cuvinte, John devine în timpul vieţii beneficiarul  unei părţi din suma care i se cuvine ca "premiu" pentru moartea sa. Ciudată afacerea, dar destul de bănoasă,  dacă ţinem cont de faptul că un John poate emite pretenţii pentru maxim 40% din suma asigurată. Deci, pe scurt investeşti acum, aştepţi să moară John şi încasezi de 2.5 ori mai mult decât ai băgat în afacere. Dacă nefericitul moare repede, ai pus-o de un profit baban. Un business sigur, nu-i aşa?

Ei bine, băieţii de pe Wall Street nu se apucă să lucreze ca amatorii. Doar nu vă gândiţi că vreun rechin de la Goldman va sta să vâneze distruşi la colţul străzii. Adevăratul profit vine din dezvoltarea schemei după principiul statutat de activele toxice cu suport ipotecar. Aşa că schema pusă la cale prevede gruparea de drepturi în pachete mai mari pentru diversificare şi minimizarea riscului(vă sună cunoscut?). După aceasta, urmează vânzarea de pachete şi derivarea produselor până la atingerea unui nivel satisfăcător de sofisticare. Dacă în ceea ce priveşte piaţa ipotecară mizarea pe creştere s-a dovedit a fi o eroare, cred că nu este un secret pentru nimeni că moartea este ceva sigur. Deci, un argument suficient de puternic pentru a reisteriza lumea cu gunoi nobil.

Când am auzit pentru prima dată de acest "nou concept", am crezut că e vorba de vreun experiment, iar lucrurile urmează să se dezvolte în timp. Numai că schema se pare că este pregătită de mult timp în laboratoare. Deja se vorbeşte despre un index tranzacţionabil pus la punct de Goldman Sachs (de ce nu mă miră...) care ar permite pariuri pe durata de viaţă a celor din spatele pachetelor de asigurări securizate. Marketingul acestui index va fi bazat pe faptul că produsul nu este dependent de ciclurile financiare, deci va putea oferi o siguranţă mai mare a investiţiei.

Cu toată că la prima vedere pare ceva sigur(probabil agenţiile de rating au pregătit deja triple A-ul) riscurile sunt mult mai mari decât vă puteţi imagina. Pornind de la tentaţia fraudei şi continuând cu erori de diagnosticare, descoperirea unor medicamente revoluţionare sau, pur şi simplu cu supravieţuirea inexplicabilă a unor indivizi. Toate acestea sunt posibile riscuri care invalidează încasarea poliţei.

Pe hârtie lucrurile sună tentant, iar rechinii îşi pregătesc buzunarele pentru valul de comisioane care va fi generat de noua paradigmă. Marketing-ul agresiv, lobby-ul intens, precum şi celelalte elemente ale maşinăriei infernale a finanţiştilor de pe Wall Street stau să fie scoase de la naftalină. Asta în timp ce pe la întruniri inutile gen G8, G20, etc. un grup de prostănaci dau declaraţii sforăitoare cu privire la reglementarea pieţelor.

Scary Movie

De când a început criza sunt momente în care am impresia că ceea ce se întâmplă nu este altceva decât o parodie ieftină. Cu toate că evenimentele există şi sunt reale, succesiunea în care se desfăşoară, reacţiile aberante ale oficialilor şi repetarea unor greşeli din trecut par toate desprinse dintr-un film prost.

Bunăoară, sfârşitul săptămânii trecute ne-a adus un nou episod din serialul "better than expected": GDP Report. Aşa cum era de aşteptat, economia americană s-a contractat şi în al doilea trimestru. Faptul că unii analişti estimaseră o contracţie a PIB-ului cu 1.5% în timp ce raportarea oficială a dezvăluit o contracţie de "numai" 1% nu cred că reprezintă nicidecum un element pozitiv. Cu toate acestea, se pare că investitorii trăiesc o nouă beţie care-i face să uite pierderile din trecut. Altfel nu-mi pot explica reacţia iniţială de euforie a pieţelor, fenomen care nu reprezintă altceva decât o nouă materializare a fetei morgana. Normalizarea de la sfârşitul şedinţei a ţinut mai degrabă de o revenire a raţionalului în piaţă, după analiza la rece făcută de unii analişti şi/sau investitori. Realitatea din spatele scăderii de "numai" 1% este alta: exporturile au scăzut cu 7% în timp ce importurile s-au prăbuşit cu 15.1%. Vitezele diferite de cădere nu fac altceva decât să ne evidenţieze defazarea crizei. În timp ce America trece printr-o scădere severă de apetit(importuri), partenerii comerciali încă nu înregistrează aceeaşi apatie în acest domeniu, declinul consumului lor(exporturi americane) nefiind încă atât de accentuat. Pe măsură ce criza înaintează, fenomenele de limitare a consumului în celelalte ţări vor urma pattern-ul american, ceea ce, în mod sigur, va conduce la o prăbuşire a exporturilor americane. Atunci vom vedea o nouă contracţie, superioară celei de-acum.

În ceea ce priveşte optimismul pieţelor, am o veste proastă: e nejustificat. În faza actuală nu sunt decât două scenarii posibile, ambele la fel de păguboase. Conform primului scenariu(pe care am pariat încă din primăvară), urmează să avem de-a face cu o nouă testare a minimelor din martie pe fondul reintrării într-o deflaţie puternică. Conform celuilalt scenariu, în perioada imediat următoare banii pompaţi în piaţă vor genera presiuni inflaţioniste severe, soldându-se cu o creştere isterică şi generalizată a preţurilor (hiperinflaţie). Cele două scenarii nu sunt diferite întrucât, indiferent de desfăşurarea evenimentelor, până la urmă vom avea parte cu siguranţă şi de inflaţie.

Ceea ce urmează va putea fi intuit cu exactitate în perioada imediat următoare. Deocamdată nu recomand decât calm şi luciditate.

P.S. În "The New York Times" a fost publicat un articol despre o obscură societate de asigurări care, brusc, pare a fi o nouă cheie de boltă menită a mai dărâma un etaj din "lanţul sofisticării". Citiţi mai multe aici: http://www.nytimes.com.

Recesiunea europeană

Pe la începutul lunii stăteam plictisit printr-un aeroport spaniol citind Daily Mail, singurul ziar de limbă engleză disponibil acolo(din păcate, spaniola este încă o mare necunoscută pentru mine). Dincolo de articolele specifice tipului respectiv de publicaţie, mi-au reţinut atenţia două: unul referitor la pachetul de măsuri luat de cabinetul Brown pentru impulsionarea pieţei ipotecare engleze, iar celălalt conţinând o analiză privind posibilitatea intrării oficiale în recesiune a economiei britanice. Pachetul de legi referitor la piaţa imobiliară consta în câteva reduceri de taxe şi impozite pentru cei care cumpărau case până într-o anumită valoare(250 000 lire dacă nu mă înşel) şi trăda o gravă neputinţă a cabinetului britanic în faţa crizei imobiliare. În ceea ce priveşte cel de-al doilea articol, pot spune că am citit o analiză extrem de realistă a situaţiei economice a Regatului Unit, dublată de opiniile unor economişti eminenţi. Culmea, ideea care se desprindea era aceea că, indiferent de acţiunile guvernului, intrarea în recesiune este inevitabilă. O recesiune de lungă durată în care prima intrată oficial(dintre economiile mari) se pare că va fi Anglia(asta în ciuda faptului că totul a pornit de la fraţii de peste ocean).

Articolul m-a cam pus pe gânduri întrucât eram la sfârşitul unui concediu petrecut într-o Spanie care se confruntă cu o supraproducţie imobiliară. E greu să găseşti în interiorul oraşelor spaniole blocuri vechi în care să nu fie cel puţin 3-4 apartamente de vânzare. De asemenea, e destul de sinistru să vezi cum, în cartierele rezidenţiale apărute ca ciupercile după ploaie, rar găseşti mai mult de 2-3 proprietari. Imaginaţi-vă cât de aiurea e să locuieşti într-un cartier(cam cât jumătate din Drumul Taberei) în care ştii că nu mai sunt decât 3 familii. Iar această imagine conturează pe deplin dezastrul care pluteşte deasupra Spaniei. Dacă Anglia este mai înaintată decât Spania, înseamnă că problemele Albionului sunt mult mai adânci.

O altă economie europeană candidată clară la recesiune este Italia. Climatul economic este influenţat negativ de guvernarea inconştientă a unei drepte decrepite. Performaţa supremă a cabinetului Berlusconi poate fi văzută în întrega splendoare privind falimentul Alitalia, o companie pentru care anul trecut AirFrance-KLM înaintase o ofertă tentantă de preluare. Evident cel care s-a opus a fost "piticul atomic", iar urmarea o vedeţi acum. Extinzând cazul Alitalia asupra întregii economii italiene, vă puteţi da seama foarte uşor despre ceea ce urmează.

După aceste cazuri clare, în următorul eşalon sunt Franţa şi Germania. Până acum, dinspre aceste economii nu prea s-au auzit semnale de alarmă, cu toate că că au avut expuneri însemnate pe piaţa americană. Nu ştiu dacă până acum lucrurile au fost tranşate discret, dar cert este că un cutremur din aceste zone nu ar trebui să ne surprindă. Iar un cutremur aici va fi resimţit extrem de dur pe tot continentul.

Cel mai neluat în seamă eşalon este cel al statelor est-europene, acolo unde unii prognozează dezastre, iar oficialităţile se bat cu pumnii în piept crezând că păcăleala merge la infinit. În general, economiile est-europene au un necesar de finanţare exagerat, ceea ce conduce către o dependenţă de fluxurile externe. În perioadele sensibile(cum este cea actuală) finanţarea se găseşte din ce în ce mai dificil, ceea ce va duce la creşteri ale preţurilor şi devalorizarea galopantă a monedei naţionale.

Oricum am privi situaţia, lucrurile nu sunt deloc limpezi pentru Bătrânul Continent. În scurt timp vom vedea câteva falimente ale unor mari bănci europene urmate de reacţii în lanţ pe linia asigurătorilor. În mare, ceea ce am văzut în SUA se va întâmpla şi în Europa. Până acum problemele au fost ţinute sub control, dar căderea Lehman Brothers a fost picătura care a umplut paharul. Dacă veţi avea curiozitatea să urmăriţi expunerile băncilor europene pe Lehman veţi avea câteva surprize, iar cei care au capacitate analitică vor putea înţelege uşor sursa tensiunilor care se simt până la noi.

În tot acest tăvălug trebuie apreciat comportamentul de până acum al BCE care şi-a păstrat destule rezerve pentru a putea contracara eficient turbulenţele exagerate. Ceea ce este mai puţin explicabil este participarea acestei instituţii la inundarea pieţelor alături de FED şi Banca Angliei. Oricum, banii aruncaţi de BCE în aceste acţiuni au fost infinit mai puţini decât cei vehiculaţi peste Ocean.

Automobilul

Până acum industria auto s-a constituit într-un motor al creşterii economice. Complexitatea şi dezvoltările necesare atât pe orizontală cât şi pe verticală au fost pentru economie mai mult decât benefice. Iar beneficiile industriei auto se vad atât acolo unde sunt sediile/unităţile de producţie(unde şomajul este scăzut, iar nivelul încasărilor de impozite este crescut) cât şi în zonele "consumatoare" unde se dezvoltă o groază de business-uri adiacente (reprezentanţe de vânzări, service-uri, asigurări etc.). Nu este un secret faptul că industria auto a fost folosită de către China pentru impulsionarea creşterii economice sau că acelaşi model este aplicat de câţiva ani şi de către India.

Numai că lumea se schimbă, iar ceea ce ieri era o binefacere mâine se poate transforma într-un blestem. Germenii crizei au apărut în urmă cu un an în Japonia, acolo unde producătorii auto au simţit o "defectare" a pieţei: în ciuda modelelor noi scoase pe bandă, a gadget-urilor adăugate şi a campaniilor agresive de marketing, piaţa a stagnat, după care a avut o cădere bruscă. Pur şi simplu, japonezii au renunţat să mai cumpere maşini. Motivele principale au fost: încălzirea globală(poate părea ciudat, dar acesta a fost principalul motiv), costurile mari de întreţinere, diferenţe tehnologice mici faţă de modelele anterioare etc. Ceea ce în urmă cu un an a fost considerată o anomalie se va dovedi a fi un pattern pentru toate pieţele dezvoltate. Numai că, între timp, au mai apărut şi alte elemente suplimentare care vor înrăutăţi criza: creşterea preţului oţelului va avea ca efect scăderea profitabilităţii companiilor, iar creşterea preţului petrolului are ca efect reevaluarea de către cumpărător a oportunităţii de a-şi lua o nouă maşină. Ceea ce va conduce în final la o luptă a principalilor producători auto pe o piaţă mică având o rată infimă a profitului.

Viitorul nu pare a fi bun pentru nimeni, iar, din punctul meu de vedere, marii perdanţi ai acestei crize vor fi producătorii germani. Ani la rândul modelul industriei germane auto a fost Porche, constructorul cu cea mai mai mare profitabilitate din lume. Aceasta a făcut ca toţi producătorii germani să se orienteze către segmentul superior al pieţei, iar efectul acestei mişcări a fost canibalizarea cotelor de piaţă, adică o luptă aprigă pe un segment profitabil, dar din ce în ce mai îngust. Mult mai inspiraţi au fost cei de la Renault care au decis să se dezvolte în două direcţii care se pot dovedi extrem de profitabile. Prima direcţie este reprezentată de producţia de masă în Rusia prin asocierea cu AvtoVaz(oficial piaţa auto rusească a depăşit-o pe cea germană) care ce va asigura o rată constantă şi generoasă de creştere. Cea de-a doua direcţie strategică este reprezentată de producţia pe bandă a unui automobil electric pentru piaţa israeliana, mişcare menită a deschide o nouă piaţă. Un alt model inspirat este cel al italienilor de la Fiat: pe de o parte scot profituri fabuloase din autmobilul icon (Fiat 500 şi, în scurt timp Topolino), iar pe de altă parte beneficiază de profituri "indiene" prin asocierea cu Tata Motors. Nu întâmplător am amintit cele două firme: singurii care au încercat impunerea unui automobil electric(în anii 80) au fost Fiat şi Renault, ceea ce, în perspectiva crizei petroliere, le conferă un avantaj net. Nu am spus nimic despre constructorii americani şi japonezi pentru că primii se mişcă prea tradiţionalist, iar ceilalţi perea futurist(este foarte posibil ca ambele curente să fie perdante).

Trăim vremuri care vor marca schimbări profunde şi pe piaţa auto. La forumul economic din Aix-en-Provence, Carlos Ghosn remarca faptul că actualele preţuri de tranzacţionare a companiilor auto va conduce la mişcări puternice de consolidare. Este foarte probabil ca multe nume nume să dispară în timp ce necunoscuţi apăruţi peste noapte să-şi impună brand-ul. Oricum, suntem într-o revoluţie similară cu cea care a marcat trecerea de la motorul cu abur la cel cu combustie interna. Numai că această revoluţie se desfăşoară la un alt nivel.

Al doilea val

Au existat numeroşi optimişti care sperau ca toată nenorocirea subprime să se finalizeze o dată cu publicarea finală a pierderilor rezultate din acest business. Iar când îi numesc optimişti pe cei care au emis asemenea mostre de gândire cred că greşesc întrucât, a nu realiza că într-o economie ca cea de-acum este imposibil ca o problemă majoră să rămână izolată este clar o mostră de naivitate. Fenomenul subprime a afectat în prima fază băncile, iar cea de-a doua redută este reprezentată de societăţile de asigurări, aşa cum bine estimau unii analişti.

După ce a anunţat o pierdere de 5.2. miliarde de dolari, cea mai mai mare de la înfiinţare, AIG a pierdut pe bursă 7.2% din valoare(de la începutul anului până azi acţiunile AIG au pierdut aproximativ 20%). În aceste condiţii, Joseph Cassano, cofondatorul şi şeful diviziei de produse financiare şi-a anunţat plecarea. Iar acesta este numai începutul bâlciului deoarece urmează raportările pentru celelalte societăţi de asigurări şi nu ştiu de ce cred că AIG este doar vârful iceberg-ului . Este posibil ca acest "al doilea val" să se propage cu o rapiditate şi o forţă mult superioare celui anterior. Deja ne aflăm pe o piaţă pesimistă şi suspicioasă în care orice veste poate avea efecte catastrofale.

În toată această ecuaţie, FED se va vedea în incapacitate de a gestiona criza. După ce a scăzut iraţional dobânzile, lucrând acum cu o dobândă sub inflaţie, FED nu va mai putea să fie decât un biet spectator al unei situaţii complicate.

Ciudăţeniile sistemului de pensii private

CSSPP intenţionează să modifice din nou legea pensiilor private. Modificarea se referă la repartizarea în mod egal a indecişilor şi nu, aşa cum este logic şi cum prevede legea, proporţional cu cota de piaţă obţinută după prima campanie de vânzări. Măsura va ajuta fondurile de pensii care acum au o cotă de piaţă insignifiantă să ajungă la magicul număr de 50 000 de aderenţi. În mod normal, într-o societate concurenţială, aceste fonduri incapabile de a atrage clienţi ar fi fost eliminate fără regret. La noi piaţa funcţionează după alte reguli şi interese. Mai multe fonduri înseamnă un control mai greoi al sistemului, posibilităţi multiple de fraudă şi, de ce nu, un viitor FNI.

Fonduri de pensii nesustenabile

Dacă aplicăm actualele cote de piaţă numărului total de posibili participanţi la sistemul de pensii private ne rezultă că, după "marea redistribuire", vom avea cel puţin 8 fonduri care nu vor atrage numărul minim de 50 000 de "aderenţi". Aceasta nu se constituie momentan într-o problemă, dat fiind faptul că fondurile mai au la dispoziţie doi ani pentru a atinge numărul minim de clienţi. Numai că, după perioada de subscriere, fondurilor mici le va fi destul de greu să atragă alţi participanţi. Pe de o parte, numărul celor care vor fi obligaţi să-şi aleagă un fond de pensii va fi foarte mic(tineri nou angajaţi), iar, pe de altă parte, un procent extrem de mic de oameni care au semnat cu un fond vor fi dispuşi să plătească comisionul de 5% pentru a-şi transfera banii de la un fond la altul.

Presupunând că toate fondurile de pensii ar atinge "cifra magică" de participanţi, am dorit să studiem gradul de sustenabilitate al unui fond de pensii având numărul minim de participanţi, adică 50 000. Pentru aceasta, am considerat un venit mediu al unui participant de 1 500 RON(voit mai mare decât venitul mediu). Comisioanele care ar fi încasate de către ipoteticul fond sunt cele standard. Punând toate aceste date în balanţă, ne rezultă că veniturile anuale ale fondului s-ar situa undeva la 540 000 RON pe an, cifra extrem de mică, dacă ţinem cont de faptul că, numai cheltuielile cu salariile s-ar ridica la aproximativ 1 milion RON pe an. Şi aceasta cu o schemă de personal redusă.

Se observă limpede că, în condiţiile în care ar atinge numărul minim de participanţi, fondurile mici de pensii vor avea de luptat cu profitabilitatea. Probabil, mulţi dintre cei care s-au aruncat cu capul în zid, vor căuta un exit din această afacere fie prin vânzare, fie prin fuziune.

Pensiile private, CSSPP şi blatul informaţional

Când vine vorba despre pensia privată, românii sunt foarte atenţi. Ştiind că semnătura de aderare la un fond îşi va produce efectul de-abia peste mulţi ani, oamenii preferă să se informeze foarte atent înainte de semnare. Nu mai amintesc aici faptul că, responsabile pentru aceste informări trebuiau să fie bravele noastre autorităţi şi nici asupra faptului că site-urile independente au livrat informaţie infinit mai serioasă decât site-urile oficiale. Problema pe care o voi trata în continuare este mult mai gravă şi se referă la îngrădirea liberului acces la informaţie de către CSSPP, comisia care ar trebui să urmărească cel mai atent interesele cetăţeanului. Şi asta chiar dacă unii mai cârcotaşi spun că pe-acolo bate vântu(prietenii ştiu de ce).

De aproximativ două săptămâni intru aproape zilnic pe pagina de internet a CSSPP, cu speranţa că angajaţii organului vor avea bunăvoinţa(ca să nu spun bunul simţ) să publice rezultatele raportărilor oficiale. Asta pentru că, dincolo de orice dubii, acesta este un indicator esenţial după care se poate ghida un om care decide să semneze acum pentru o pensie privată. Este clar că o societate care nu a reuşit să strângă decât câţiva aderenţi nu prea mai trage mari speranţe de supravieţuire. Ei bine, din motive de nimeni ştiute, CSSPP a decis că este mult mai bine ca aceste date să fie secrete pentru că, nu-i aşa, ei trebuie să fie cei care decid ce este bine şi ce nu. Cu strângere de dinţi am acceptat situaţia, cu toate că nu am mai înţeles rostul primei raportări oficiale, raportare care a fost făcută publică.

Nu mică mi-a fost mirarea când vineri, 16 nov., am citit in Ziarul Financiar un top al companiilor de pensii private cu date exacte. Dacă ar fi să ne luăm după autorul articolului, datele au fost " adunate de ZIARUL FINANCIAR de la cei 18 administratori". Măi să fie! Mă şi gândeam cum au stat cei de la ZF zile şi nopţi centralizând datele. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că, în urmă cu doă săptămâni, deci tot după o raportare oficială, în acelaşi ziar, sub semnătura aceluiaşi individ, a apărut un alt top, întocmit chipurile tot pe baza datelor adunate de la administratori.
Este limpede faptul că datele sunt prea exacte şi prea bat cu numărul total de aderenţi comunicat de fiecare dată de CSSPP, motiv pentru care nu-mi rămâne decât să-mi pun întrebarea dacă nu cumva Sârbu o fi acţionar la CSSPP. Pentru că altfel nu înţeleg de ce rapoartele respective ajung la un singur ziar.

Concluzia e una singură: într-o ţară civilizată, o asemenea poveste s-ar fi lăsat cu demisia membrilor respectivei comisii. La noi, lucrurile trec neobservate.

Topul pensiilor private - etapa I

CSSPP a dat publicităţii rezultatele primelor raportări bilunare privind aderarea la fundurile de pensii private(situaţie pe care o aveţi sintetizată mai jos, în ordinea descrescătoare a numărului de membri). Ultimele poziţii sunt reprezentate de fondurile care nu au depus raportarea(Atenţie! Acest lucru nu înseamnă că aceste fonduri nu au încă aderenţi).

Nume	NR
ING FOND DE PENSII S.A.	247.420
AVIVA SOCIETATE DE ADMINISTRARE A UNUI FOND DE PENSII PRIVAT S.A.	64.622
GENERALI FOND DE PENSII S.A.	31.003
INTERAMERICAN SOCIETATE DE ADMINISTRARE A UNUI FOND DE PENSII PRIVAT S.A.	28.132
ALLIANZ-TIRIAC PENSII PRIVATE SOCIETATE DE ADMINISTRARE A UNUI FOND DE PENSII ADMINISTRAT	26.948
AIG FOND DE PENSII S.A.	20.773
BRD FOND DE PENSII S.A.	20.130
OMNIASIG PENSII-SOCIETATE DE ADMINISTRARE A UNUI FOND DE PENSII ADMINISTRAT PRIVAT S.A.	6.574
OTP FOND DE PENSII S.A.	6.160
BT AEGON FOND DE PENSII S.A.	2.033
BCR ADMINISTRARE FOND DE PENSII S.A.	1.955
BANCPOST FOND DE PENSII S.A.	874
PRIMA PENSIE FOND DE PENSII S.A.	791
AG2R FOND DE PENSII SA
KD FOND DE PENSII S.A.
MARFIN - FOND DE PENSII SA
MKB ROMEXTERRA FOND DE PENSII SA

Primele patru poziţii nu prezintă nicio surpriză. După cum era de aşteptat, cei care au avut cel mai inteligent mesaj au câştigat. ING are cel mai mare număr de agenţi şi s-a bazat pe notorietatea numelui. AVIVA, prin achiziţionarea Certinvest a făcut o mişcare interpretată pozitiv de către specialişti şi de către piaţă. Generali s-a evidenţiat prin faptul că administrează un fond cu un grad de risc mai ridicat decât celelalte, iar Interamerican prin faptul că în primii doi ani nu percepe comision, ceea ce reprezintă din start un avantaj. De asemenea, pentru Interamerican, mesajul transmis prin intermediul campaniei, acela că în Olanda sunt lideri(atac inteligent la ING) cred că a avut un efect foarte important.
Marea dezamăgire a acestui clasament o reprezintă, din punctul meu de vedere, AG2RO. Mă aşteptam ca acest fond să raporteze rezultate record deoarece, pe de o parte, sunt susţinuţi de o organizaţie sindicală foarte puternică, iar, pe de altă parte, au anunţat o strategie interesantă de investiţie. Dezamăgitoare sunt şi poziţiile fondurilor de pensii administrate de către BRD şi BCR. Părerea mea este că BRD a pierdut extrem de mult din cauza campaniei. În ceea ce priveşte BCR, cred că aici lucrurile stau rău de tot. 1995 de aderenţi reprezintă extrem de puţin pentru BCR. Nu ştiu care va fi rezultatul restructurării, dar cred că, până acum, cei mai mulţumiţi de restructurarea BCR sunt concurenţii.
Reîntorcându-ne la pensiile private, voi remarca numai că timpul nu e pierdut. Aceste rezultate reprezintă doar prima raportare. Să nu uităm că mai sunt destui oameni care trebuie să adere. Oricum, pentru următoarea raportare estimez o creştere surpriză pentru AG2RO şi MKB Romexterra Fond de pensii.

Cinci sfaturi pentru subscrierea la un fond de pensii

1. Nu te grăbi!
Ai 4 luni la dispoziţie pentru a subscrie la unul din fondurile de pensii. Dacă nu o faci în acest interval, vei fi distribuit aleator către unul din fondurile existente. Înainte de a lua decizia subscrierii gândeşte-te că semnezi un contract pe termen lung.

2. Nu alege la întâmplare!
Obişnuieşte-te ca în perioada următoare să fii asaltat de telefoane. Agenţii fondurilor vor profita de fiecare informaţie pe care o deţin despre tine pentru a te convinge să subscrii la fondul pe care-l reprezintă. Nici nu e de mirare atâta timp cât câştigă între 20 şi 80 de Euro pentru fiecare subscriere. O primă resursă de informare o reprezintă prospectele fondurilor. Găseşti aici o listă actualizată a link-urilor către prospectele publicate pe internet.De asemenea, în perioada imediat următoare lansării fondurilor de pensii vei avea acces la numeroase studii care te vor ajuta să iei cea mai bună decizie.

3. Nu solicita servicii suplimentare!
Comisioanele percepute de către fondurile de pensii sunt stabilite prin lege, fapt care îi cam nemulţumeşte pe administratori(după cum am mai amintit, fondurile au adoptat cu voinicie comisioanele maxime permise de lege). Nu este exclus să ţi se propună servicii suplimentare
contra unor comisioane care-ţi vor afecta suma acumulată.

4. Dacă ai greşit nu subscrie la un alt fond!
În cazul în ai subscris la un fond, nu te mai poţi răzgândi. Dacă subscrii la mai multe fonduri, vei fi redistribuit de catre CSSPP(subscrierile se anulează). Oricum, nu dispera. După doi ani te vei putea muta la un alt fond fără a plăti niciun comision. Iar în doi ani vei avea o imagine mult mai clară a pieţei.

5. Fereşte-te de publicitatea mascată!
Trebuie să înţelegi că fondurile private de pensii reprezintă o afacere extrem de bănoasă pentru societăţile care le administrează şi că, datorită acestui fapt, se vor investi sume fabuloase în promovare. Vor fi construite site-uri mai mult sau mai puţin independente care te vor îndruma către o anume societate, vor fi publicate analize ale unor "analişti" s.a.m.d. Ceea ce trebuie să faci este să te menţii cât mai distant şi să iei tu decizia. Informează-te, ascultă cât mai multe opinii şi ia decizia singur!