marți, 25 octombrie 2011

Iluzia anonimitatii

Într-o lume din ce în ce mai nebună tehnologia este folosită din ce în ce mai brutal pentru maximizarea veniturilor. Nu știu dacă ați observat cum anunțurile publicitare ale Google țintesc din ce în ce mai bine. Spre exemplu, dacă îți pierzi timpul vizionând site-uri de pantofi, este foarte probabil ca următoarele anunțuri publicitare pe care ți le vor livra să se refere la pantofi. Este o tehnologie destul de ingenioasă care se bazează pe cookie-uri și crearea unor profile anonime pe baza datelor de navigare anterior înregistrate. În acest fel AdSense-ul devine mai inteligent, iar probabilitatea să dai click pe următorul anunț publicitar crește simțitor. Este doar una din tehnologiile care ne vânează navigările pentru a-și optimiza canalele de vânzare. Spectaculos e că, în timp ce ești vânat fără milă, ți se asigură confidențialitatea datelor deoarece niciuna din datele personale nu-ți sunt stocate pe serverele lor(mă rog, cel puțin așa pretind cei de la Google). 

Ce te faci însă în momentul în care datele din viața ta reală sunt integrate cu cele online? Crezi că mai ai scăpare? Puțin probabil. Dacă vă gândiți că ceea ce am afirmat este decupat dintr-un scenariu SF vă înșelați deoarece totul este pe cale să devină realitate. Cei doi giganți ai cardurilor, Visa și Mastercard, intenționează să intre pe piața publicității online. Pentru a-și asigura succesul vor pune la bătaie datele pe care le dețin. În cazul în care nu știați, fiecare tranzacție pe care o faceți cu cardul este înregistrată pe serverele unuia dintre cei doi giganți. Comercianții care vă vând un anumit bun sunt și ei categorizați, astfel încât devine foarte simplu pentru procesatorul tranzacției să-și facă o idee destul de clară despre ce ai făcut și despre preferințele și bugetul tău. Fără doar și poate, în acest moment organizațiile de carduri sunt deținătoarele unei bucăți generoase din istoricul vieții noastre personale. Având în vedere această realitate, intrarea lor pe piața publicității online se poate transforma într-un succes pentru ei și într-un coșmar pentru noi ceilalți. 

Putem spune că, prin această strategie, iluzia anonimității este spulberată. Practic nu este vorba de un simplu transfer al informațiilor din lumea reală către cea virtuală. Este mai mult decât atât: profilul tău offline împreună cu cel online te reprezintă pe tine. Și, dacă până acum îți imaginai că în online poți avea o personalitate diferită de cea din offline, iată că băieții isteți legați la cardul tău vor ști exact cine ești și care-ți sunt preferințele. Și mai îngrijorător e faptul că tandemul VISA-Mastercard este practic un duopol, ceea ce-ți lasă extrem de puțin spațiu de manevră. 

În final vă spun că sunt convins că lucrurile nu se termină aici. Tehnologia NFC permite integrarea cardurilor în dispozitivele mobile. Imaginați-vă ce se va întâmpla în momentul în care o entitate va putea integra datele financiare cât cu cele deținute de companiile de telefonie. Din acel moment, Big Brother va deveni un concept învechit, poate chiar hazliu. 

luni, 24 octombrie 2011

Europa de dupa colt

Trebuie să recunosc un lucru surprinzător, anume că recent încheiatul summit european pare a fi fost pregătit cu o deosebită atenție pentru detalii. Nu-mi dau seama a cui a fost mâna, dar modul în care au decurs desfășurările de forțe lasă impresia unui scenariu deosebit de coerent gândit. Având însă în vedere întunecimea minții europenilor aflați la butoane nu exclud ipoteza ca întreg contextul amintit să fi fost opera hazardului.

Chiar dacă cele afirmate până acum par ciudate, în special din cauza impactului negativ pe care summitul îl are în presă, trebuie să recunoaștem că nu am mai avut parte de situațiile explozive din alte dăți. Și aceasta în ciuda faptului că summit-ul s-a finalizat cu o nouă amânare, ce-i drept doar până miercuri când urmează să aflăm decizia finală. Dacă vă întrebați motivele acestei suspecte atmosfere liniștitoare, vă voi spune că lucrurile au fost tranșate mult înainte. În perioada atacurilor masive asupra Europei(via Grecia) se scoteau din joben cifre extreme. Așa am putut auzi de sute sau mii de miliarde de euro necesari capitalizării băncilor, de dezastrele de pe piețele bondurilor s.a.m.d. Cu puțin timp înainte de summit, o informație abil strecurată sugera faptul că băncile europene ar avea nevoie de un capital suplimentar situat în jurul valorii de 80 mld. EUR. Această simplă informație a avut un efect deosebit de puternic în liniștirea apelor: de la miile de miliarde aruncate în presă de către diverși analiști la cele câteva zeci scăpate printre dinți de unii oficiali europeni e o cale lungă. Și, chiar dacă suma a crescut între timp la ceva peste o sută de miliarde, trebuie să recunoaștem că ea reprezintă o picătură insignifiantă atunci când o raportăm la PIB-ul comunitar. Celălalt element care a degajat presiunea căreia îi era supusă Uniunea Europeană a fost o știre venită pe Reuters după terminarea summit-ului. Este vorba de o previziune a analiștilor de la Merrill Lynch, conform cărora SUA urmează să asiste, până la sfârșitul anului, la o nouă scădere a rating-ului.

Pentru mine e greu de înțeles o asemenea sincronizare a curgerii evenimentelor. Cum nu fac parte nici dintre adepții diverselor teorii ale conspirației, nu-mi rămâne decât să rămân uimit și, în același timp, deosebit de circumspect în ceea ce privește dezvoltările ulterioare. Și aceasta deoarece trebuie să înțelegem în primul rând un lucru cât se poate de simplu: în această criză banii nu mai reprezintă principala problemă. Recapitalizarea unor bănci reprezintă o parte infimă a ecuaţiei. Decorul s-a schimbat și întrebarea care se pune este dacă mai are sens cheltuirea unor bani înainte de implementarea unei paradigme economice fiabile. Istoria recentă ne arată că, în ciuda eforturilor financiare, Grecia își continuă scufundarea. Tot ce s-a făcut până acum nu au ajutat în niciun fel la salvarea situației, ci chiar la agravarea ei. Este ceea ce constatăm şi în România, dar la un alt nivel(deocamdată mai slab, însă, în scurt timp, mult mai radical).

Poposind puţin în jurul discuţiilor informale de la Bruxelles, putem spune că diferenţa de viziune dintre Germania şi Franţa se adânceşte. În timp ce nemţii ar dori ca în Uniune să plătească cei care sunt responsabili de probleme(în cazul de faţă Grecia), Franţa dă impresia că priveşte ceva mai departe şi încearcă să-i conştientizeze pe nemţi că adâncirea problemelor Greciei s-ar putea constitui într-o veritabilă bombă. Bineînţeles că atunci când susţin această idee, probabil au mai multe informaţii din propria ogradă şi privesc îngroziţi către ceea ce le-ar putea rezerva viitorul. Dacă nu vor reuşi să-i convingă pe nemţi prin intermediul diplomaţiei, probabil o vor face prin intermediul cifrelor. Numai să nu fie prea târziu.

Concluzionând, putem spune că n-am avut parte de absolut nimic din punct de vedere al deciziilor. Schimbarea percepţiei s-a făcut ca urmare a unor evenimente destul de suspect înlănţuite, iar mişcări sunt de aşteptat să vedem doar în ceea ce priveşte paritatea EUR/USD. Pentru că tot suntem în zona concluziilor, sunt tentat să văd raportul dintre euro şi dolar ca pe un balansoar care oscilează într-o bandă cunoscută. Singura problemă a acestui balansoar e că pare aşezat pe un plan înclinat şi se îndreaptă iremediabil către un  punct terminus necunoscut. Mulţi cred că e o prăpastie, astfel încât, într-un final probabil că acest raport nu va mai conta. Deocamdată nimeni nu ştie mare lucru şi, în acelaşi timp, nimeni nu pare a fi conştient de scenariul radical. Eu unul, mai optimist din fire, cred că drumul pe care a apucat-o Europa este ireversibil, iar în punctul terminus o să avem o nouă Europă, ceva mai coerentă. Până acolo mai e ceva de suferit şi nu ne rămâne decât să sperăm că se va termina OK. Altfel, va fi extrem de greu pentru toată lumea. 

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Antikythera

Cu toate că filmul de mai jos este unul publicitar, partea de început ar trebui să ne dea serios de gândit. Personal cred că nivelul tehnologic al antichității era mult mai avansat decât ne putem imagina în prezent, iar descoperirea din clipul de mai jos este doar una din dovezile care demonstrează acest lucru.

marți, 18 octombrie 2011

Occupy your mind

Ieri s-a împlinit o lună de la prima descălecare a manifestanților grupați în mișcarea Occupy WallStreet. După cum ați observat n-am dat mare atenție mișcării. Și am luat această decizie în ciuda faptului că am fost de nenumărate ori atenționat asupra ceșterii puternice a numărului de participanți. Dacă stăm să privim retrospectiv, putem observa cum o micro-răzmeriță necunoscută s-a transformat peste noapte într-o mișcare globală care are ca scop ocuparea fiecărei capitale importante a lumii. Motive berechet să fii, așa cum îmi spunea un prieten, cel puțin impresionat de amploarea pe care a luat-o mișcarea. Așa să fie?

Nu știu de ce, de fiecare dată când mai aud o știre occupy, îmi vine în minte un alt element care pare geamăn, anume Wikileaks. Și aceasta nu din cauza apariției lui Assange în mijlocul unor manifestanți ci, mai degrabă, deoarece ambele mișcări par croite de aceleași mâini. Îndoielile pe care le-am exprimat în ceea ce privește Wikileaks sunt similare și în cazul acestei mișcări. Ambele fenomene s-au dezvoltat inițial marginal, au fost ignorate de mass-media și s-a încercat mușamalizarea lor. Atât de nedreptățite au fost aceste mișcări încât numai câteva scăpări nevinovate(dar perfect instrumentate) le-au făcut să ajungă în centrul atenției și asta în ciuda mamuților mondiali ai presei care au încercat ascunderea evenimentelor. Mai mult, ambele fenomene au fost contestate de oficina Casei Albe(CNN) încă din momentul în care mai nimeni nu auzise despre evenimentele respective, atrăgându-se în acest fel atenția asupra lor.

Dacă asemănarea dintre cele două mișcări nu spune pentru unii mare lucru, ar mai fi câteva elemente care m-au pus pe gânduri. Teoretic, centrul conspirației împotriva marilor bănci și a corporațiilor se află în rețelele sociale. Oficial, conspiraționiștii anti sistem par a fi strânși într-un fel de grup anonim care se auto-creează, fără un centru bine definit. Mai mult, mișcările lor nu pot fi intuite deoarece strângerea se dă prin intermediul rețelelor așa-zis descentralizate. Și, ca printr-o minune, armata celor care se declară fucking angry se strânge la ore fixe în proteste spontane(și ordonate) care dau de furcă autorităților. Din experiențele personale știu că unei inițiative mobilizatoare pornite pe rețelele sociale, de cele mai multe ori i se dă un like pentru ca, în următoarele minute, ore sau zile atenția țintei să se îndrepte către chiloții colegei de facultate, a vreunui prieten beat sau a nu știu cărei alte aberații venită la rând în prim-plan. Nu am reușit însă să-mi dau seama care sunt condițiile în care rețelele sociale devin platforme ideologice, cum aceste instrumente de pierdut inutil timpul ajung să declanșeze revoluții de tipul celor din lumea arabă. Să ne înțelegem bine: rețelele sociale nu sunt distribuite ci centralizate. Multitudinea de date pe care le dețin despre prostimea înrolată le fac instrumentele ideale de manipulare deoarece diversele profile psihologice pot fi selectate și studiate cu ușurință. Revenind la manifestațiile din lumea reală, e destul de dificil de înțeles pentru un om cu capul pe umeri cum pot campa niște indivizi protestatari în mijlocul New York-ului. Sau, ca să ne apropiem ceva mai mult de Europa, cum e posibil să-ți pui cortul la Saint Paul. Conform unui studiu independent, în Londra o simplă plimbare de o jumătate de oră te face subiectul a peste 600 de camere video. Nu  cred că există un oraș mai supravegheat decât Londra și, de asemenea, nu cred că există un alt oraș în care forțele represive să fie mai bine puse la punct și mai pregătite să elimine cu rapiditate democratică orice încălcări ale legii. În aceste condiții, a crede în povestea că orice neavenit e capabil nu numai să protesteze ilegal, ci să-și mai și întindă cortul într-un loc cu o asemenea vizibilitate, mi se pare un lucru greu de înghițit. 

Urmarea firească a acestor mișcări nu se lasă nici ea așteptată. Iată că au apărut și reacțiile politicienilor grei care, peste noapte, le dau dreptate protestatarilor și trag de urechi marile bănci responsabile de dezastrul actual. Mai că-ți vine să crezi că mai au puțin și trec de partea manifestanților în înfruntările acestora cu netrebnica poliție represivă. Hmm. Nu pare cusut cu ață albă? Realitatea este cu totul alta. Tensiunile acumulate în societate sunt extreme, oamenii sunt deja revoltați. Arhitecții societății, la fel ca și cei care stau în spatele scenei pentru a supraveghea buna desfășurare a lucrurilor știu bine ce se întâmplă. De asemenea, știu la fel de bine că în asemenea momente e nevoie de o supapă care, după cum se vede, a apărut, a fost emanată. Scopul principal este acela de a detensiona societatea, iar urmarea firească va fi pedepsirea publică a vinovaților pentru supărările provocate pulimii. Care pulime, mulțumită, se va reîntoarce bucuroasă la relaxarea în sânul familiei, rețele sociale, televizor și alte activități care-ți permit să te detensionezi pentru a lucra mai mult și mai bine deoarece ai rate de plătit și responsabilități sociale. Până la urmă trebuie să arăți că ești un bun cetățean, nu-i așa?

În mecanica socială, cu toate că lucrurile par a funcționa după legi stricte, sunt extrem de multe necunoscute. Păpușarii din spatele scenei suferă de complexul Creatorului și au impresia că stăpânesc în profunzime toate aceste forțe, că pot întinde lucrurile cât vor de mult. Mai mult, ei trăiesc cu convingerea că lucrurile se petrec la fel ca într-un joc video: dacă ești amenințat să nu treci nivelul, cheat-urile magice îți dau puteri nelimitate pentru a pune lucrurile pe făgaș. Experiența ne demonstreză că lucrurile nu sunt atât de stricte, iar puterile nelimitate ale celor care manipulează și inventează supape durează până când cineva mai deștept îndreaptă lucrurile pe o cu totul altă direcție. Până acum istoria ne-a demonstrat că geniul care a schimbat făgașul inițial al mișcărilor similare celor din ultima vreme a fost tocmai inconștientul colectiv, adică instrumentul pe care geniile manipulării pretind a-l cunoaște în profunzime.

joi, 13 octombrie 2011

Ion Diaconescu

Nu am scris până acum despre moartea lui Ion Diaconescu din cauza faptului că efectiv nu am putut să o fac. Pur și simplu, în aceste momente, nu pot să mă împac cu ideea că se stinge una dintre cele mai mari generații pe care le-a dat această țară. Ar fi trebuit să învățăm de la acești oameni extrem de multe, dar nu am făcut-o. Ar fi trebuit să fim mândri că am fost contemporani cu ei. N-a fost așa. Acum această generație pleacă demn și discret pecetluind ruperea noastră definitivă de istorie. 

Ion Diaconescu a fost unul dintre ultimii seniori ai acestei țări. Toată viața a luptat în linia întâi. A fost un exemplu pe care nu l-am înțeles încă. A fost un mare om și, înainte de toate, un mare român. Dumnezeu să-l odihnească! 

miercuri, 12 octombrie 2011

Defectiunea slovaca si realitatea europeana

Ieri s-a mai scris o pagină halucinantă a hazliei realități europene. Parlamentul slovac nu a reușit să voteze consolidarea Fondului European de Stabilitate Financiară, fapt care produce o nouă întârziere în aplicarea planului propus de cele două caricaturi politice Merkel și Sarkozy. Dacă ar fi fost vorba de un vot de neîncredere, justificat prin poziții tranșante, atitudinea parlamentului slovac ar fi putut fi luată în considerație. Însă acolo avem de-a face cu o sterilă luptă politică internă, iar poziția referitoare la EFSF este folosită ca modalitate de șantaj. Este o chestiune cel puțin jenantă care ne arată cât de departe suntem de ceea ce ar trebui să fie UE.

Din nefericire, întreaga construcție europeană se transformă, pe zi ce trece, într-o formă fără fond. Nu înțeleg relevanța ieșirilor la rampă ale cuplului comic Merkel-Sarkozy, la fel cum nu înțeleg de ce în aceste momente Comisia Europeană este absolut invizibilă. Aproape că s-a uitat că există Barroso. Despre van Rompuy nici nu mai discutăm pentru că el cred n-a fost vizibil nici măcar când s-a născut.  Este cât se poate de dubios că, în loc să vedem luări de poziții clare ale oficialilor UE, avem parte de spectacolul tern al unei vaci nemțești acompaniate de un pitic deviant franțuz. E trist să constatăm cum întreg destinul unui continent se năruie sub presiunea incompetenței acumulate în toate structurile de decizie. 

Cu probleme cât se poate de clare, Europa riscă să pice din cauza unor proști care nu înțeleg ce au de făcut. Este cât se poate de clar că moneda unică nu mai poate fi susținută de niște economii necorelate. În momentul în care ai ales să mergi pe un drum trebuie să-ți asumi cât se poate de clar faptul că, pe lângă beneficii, vei avea parte și de obligații. Dacă vrei să ai o piață comună și o monedă unică e clar că trebuie să-ți asumi problemele acestei construcții indiferent că ești român, bulgar, neamț sau olandez. Din păcate, ceea ce vedem acum nu este altceva decât un circ ieftin în care toți trag să aibă parte de beneficii, iar când apar problemele redevin naționaliști și circari. Așa nu mai merge!

Pentru a înțelege mai bine la ce mă refer vă voi mai da un exemplu. În urmă cu două zile am urmărit alocuțiunea prim-ministrului Cameron din parlamentul britanic. Acesta, nici mai mult nici mai puțin, îi asigura pe parlamentari că niciun ban al contribuabililor englezi nu va fi folosit pentru salvarea Greciei. În aceste condiții mă întreb cât se poate de sincer ce mai caută Anglia în construcția europeană? Oare nimeni nu a observat cum englezii nu au pierdut niciun prilej de a se comporta de fiecare dată ca niște veritabile cozi de topor ale SUA? Cât timp se va mai pierde până când cineva îi va pune la punct și le va propune ferm să aleagă direcția în care vor merge? Nu de alta, dar personal nu văd avantajele participării engleze la mecanismele de decizie din interiorul UE. Și, ca să mă exprim tranșant, nu văd în niciun fel avantajele pe care economia engleză le aduce celei europene.

Din păcate, așa cum arată acum, Uniunea Europeană este o șandrama pe cale de a se dărâma. Dacă nu va reuși să se salveze ne vom întoarce toți cu mulți ani în urmă, iar consecințele acestui rateu se vor face simțite cel puțin cincizeci de ani. Cu toate că nu-mi pierd optimismul în legătură cu Europa, am o temere legată de posibilitatea ratării acestui moment istoric. Și, în final, aș mai spune un lucru: sensul oricărei construcții politico-economice este acela de a aduce prosperitate și nu de a transforma acest termen într-o noțiune abstractă. Este un fapt la care ar trebui să se gândească serios toată suflarea Bătrânului Continent. 

luni, 10 octombrie 2011

Sfarsitul Lumii vine peste 14 zile, sase ore, trei minute si cinci secunde

De când a făcut saltul la FMI, Christine Lagarde și-a schimbat cu 180 de grade opiniile. Dacă atunci când era responsabila finanțelor din Franța avea opinii cât se poate de clare privind politica de austeritate, saltul peste Ocean a făcut-o să devină, peste noapte, adepta politicii de injecții financiare oriunde și oricând. Iar pentru a-și pune în practică noua ideologie a găsit de cuviință să iasă ca țața-n piață cu declarații  referitoare la capitalizarea băncilor europene. Departe de mine gândul de a contesta realitatea cruntă în care se află respectivele instituții financiare, însă consider că declarațiile făcute de madame Christine Madeleine Odette sunt de neacceptat deoarece au indus turbulențe grave.

Având acele declarații la bază, puzderia de analiști de colț de stradă a început să dezvolte teorii aberante. S-au înaintat termene, cifre și prognoze. Desigur, cifrele au fost cât se poate de aproximative, iar în ceea ce privește prognozele, toate au fost contrazise de realitate. Ultima prognoză vine tot dinspre FMI și aparține lui Robert Shapiro. Acesta a afirmat la BBC nici mai mult nici mai puțin că Europa urmează să se prăbușească în următoarele două-trei săptămâni. În urmă cu ceva timp, pe vremea când banking-ul era o meserie respectabilă, asemenea afirmații n-ar fi fost făcute nici de portarii băncilor. Însă, cum trăim în perioada în care toți târlicii incompetenți s-au cățărat pe funcții de importanță vitală, asemenea declarații ajung să facă parte din cotidian. Poate că o opinie precum cea menționată ar fi făcut sens într-un cerc restrâns, dar să ajungi cu asemenea declarații la BBC este, din punctul meu de vedere, dovada unei prostii galopante. 

N-am înțeles până acum ce urmăresc cei de la FMI. Dacă vă gândiți că o cădere a Europei i-ar ajuta în vreun fel vă înșelați. Căderea statelor finanțate de FMI reprezintă o amenințare pentru ei, deoarece, în dezvoltarea crizei, ei sunt cei care urmează. Cum însă în acea instituție angajările și numirile se fac pe bază de frății, e cât se poate de logic ca o parte importantă din rezerva de prostie a lumii să fie depozitată acolo. În timp ce mulți acuză FMI de a fi parte a unei conspirații mondiale și, pentru a-și justifica opiniile, aduc în prim plan deciziile aberante impuse unor state intrate în faliment, personal încep să am o opinie contrară și să consider că, în afară de ticăloșie e vorba și de foarte, foarte multă prostie. 

Reîntorcându-ne la situația băncilor europene, trebuie să remarcăm că suntem pe cale să asistăm la cea mai mare prostie din toate timpurile. E necesară recapitalizarea lor de către stat? Cu siguranță nu! Recapitalizarea este obligația acționarilor. În măsura în care statul este acționar la o bancă, atunci are o obligație. Altfel, toate acestea intră în fișa de post a acționarului. Datoria oficialilor din UE este să rezolve situația din Grecia și să prevină dezastrul italian. Eventual se pot gândi la garantarea disponibilităților din conturi și la asigurarea lichidității în cazul unei reacții în lanț(cu toate că acum nu pare, o asemenea soluție va fi infinit mai ieftină). Recapitalizarea băncilor nu va face altceva decât să împingă statele membre într-o gaură neagră ale cărei proporții nu pot fi cunoscute. 

Cunoscând limitările liderilor europeni cred că vor apleca urechea la sfaturile de peste Ocean și vor pica în capcana în care au picat americanii. În ceea ce privește ”Sfârșitul Lumii” prezis de analiștii lu' pește voi spune un lucru care e valabil de când lumea: atunci când aprozaristele ajung să vorbească despre iminența unui eveniment, cu siguranță că respectivul eveniment nu se va întâmpla. Într-adevăr, e o perioadă incertă în care asigurarea lichidității trebuie să fie preocuparea fiecăruia. Riscurile sunt majore, dar de aici până la a prezice cataclisme financiare mai e mult. 

vineri, 7 octombrie 2011

Torentul

Aflat pentru ultima dată în poziția de șef, Trichet a ținut să-și încheie cariera la BCE prin aruncarea de bani pe piață pentru prevenirea deraierilor accidentale. Este o mișcare discutabilă, care a fost pusă de mai multe ori sub semnul întrebării și care, cel mai probabil, va fi continuată de Mario Draghi.

Europa nu face altceva decât să copieze politica americană. În timp ce BCE se substituie pieței libere în ceea ce privește emisiunile de bonduri ale statelor membre, oficialii nu știu ce măsuri să ia pentru recapitalizarea băncilor deoarece problemele lor sunt din ce în ce mai spinoase. Dexia este doar una din multele găuri negre ale sistemului financiar european. Îmi spunea foarte plastic un prieten că Dexia reprezintă începutul suferinței pentru Europa Occidentală. Marii lideri ai statelor puternice din UE nu au făcut altceva decât să-și bată joc de țările lovite de criză. Oare cât de moral este să condiționezi acordarea unui ajutor financiar de cumpărarea unor servicii inutile? Cât de departe poate merge ticăloșia celor care în fața publicului joacă rolul salvatorului, iar în particular fac presiuni pentru diverse potlogării? Din nefericire pentru ei, ziua judecății vine mult mai repede decât credeau. Criza grecească începe să lovească din ce în ce mai radical. În prostia lor, atât francezii cât și nemții, nu au fost conștienți nicio clipă că joaca cu focul se poate transforma în incendiu.

Lucrurile sunt mult mai interconectate în UE. Acest fapt trebuia înțeles și evaluat înainte de jocurile duplicitare. Desigur, n-a fost așa și, în locul analizelor, politicienii prostovani ai UE au preferat loviturile de imagine, discursurile patriotarde și potlogăriile financiare. Cum bine știm din istorie, indeciziile se răzbună. Iată de ce, pornind de la o situație care inițial putea fi rezolvată elegant s-a ajuns într-o fundătură. În cazul în care Grecia are parte de un derapaj politic, cel mai probabil va decide părăsirea zonei Euro, o mișcare cu consecințe benefice pentru țară(în acest moment), dar dezastruoasă pentru Uniune. Este o ironie a sorții faptul că întreaga construcție europeană a ajuns la mâna unei economii care are mai puțin de 2% din PIB-ul UE.

Disperați de situație, liderii UE încearcă o rezolvare pripită. Cum unii nu prea au resurse sunt tentați să copieze politica americană și se uită cu jind către BCE sperând ca acolo, în tezaurul instituției, să găsească o baghetă magică prin intermediul căreia să rezolve toate problemele. Desigur, această baghetă există și poartă numele de torent financiar, adică ceea ce se pregătește acum BCE să facă. Prin programul anunțat, băncile cu probleme vor avea acces aproape nelimitat la împrumuturi cu dobândă mică. Într-adevăr, prin această intervenție, pe termen scurt, jena financiară a unor instituții va dispărea ca prin farmec. Marea problemă care se pune este dacă într-adevăr acest tratament neobișnuit va rezolva ceva. Experiența ne învață că nu. Din moment ce un manager a înțeles că există și această posibilitate, cel mai probabil o va considera normală. Și cum nu este prima dată când BCE dă oxigen la liber toată lumea se va baza pe nemurirea acestei facilități.  

Văzând că lucrurile se calmează, oficialii vor prefera continuarea jocurilor lor sterile în locul găsirii măsurilor necesare a fi implementate. Astfel nu vor observa cum întreg sistemul financiar-bancar european va intra în poveste și cum BCE se va transforma într-o Alice în țara minunilor. Cum realitatea se răzbună de fiecare dată, dulcea visare a întregului sistem bancar continental riscă să fie spulberată de un adevărat cataclism care nu va mai putea fi oprit. Știu, sună radical și oarecum cu șanse mici de a se îndeplini. Însă credeți că avem motive să fim optimiști în condițiile în care jocurile politice în Europa sunt făcute de niște panglicari?

Luând ca model politica americană, putem observa cum rezultatele mărețelor injecții de capital nu au reuşit  decât să conducă economia într-o modestă stagnare, nicidecum spre mult aşteptata creştere. Nu cred că sunt motive să considerăm că în UE se va ajunge la altceva. Ceea ce rămâne de văzut este direcţia pe care o vor lua torenţii monetari injectaţi cu dărnicie de Băncile Centrale. Până acum, americanii au reuşit să-i ţină în frâu pe-ai lor. Va reuşi Europa acelaşi lucru?

P.S. Este interesant de observat cum Banca Angliei a anunţat un program similar de injecţii motivând că ne aflăm în cea mai gravă criză din istorie. Nu a făcut acest lucru înainte de decizia BCE pentru a se proteja de o devalorizare accentuată a monedei. Concluzia e simplă: dolarul, euro şi lira sterlină au ales să se devalorizeze împreună(păstrând neschimbate raporturile dintre ele, nu fac valuri). Deocamdată nimeni nu spune nimic. Întrebarea e până când?

joi, 6 octombrie 2011

Ziua despartirii




"Apple has lost a visionary and creative genius and the world has lost an amazing human being. Those of us who have been fortunate enough to know and work with Steve have lost a dear friend and an inspiring mentor. Steve leaves behind a company that only he could have built and his spirit will forever be the foundation of Apple."
(preluare de pe site-ul Apple)

miercuri, 5 octombrie 2011

Anost

Lansarea de ieri a noului telefon al Apple nu a fost altceva decât un eveniment lipsit de vervă. Indiferent de performanțele sale, 4S nu este altceva decât un alt telefon. Investitorii și chiar devotații Apple s-ar fi așteptat cel puțin la lansarea unui nou produs care, ca și cele de până acum, să deschidă noi perspective companiei. N-a fost așa. 

Cu aproape un an în urmă spuneam că ”Apple este dependentă de geniul lui Jobs şi orice rateu al acestuia ar putea-o împinge în groapa istoriei”. Din nefericire, Jobs aproape nu mai este, iar Tim Cook nu se ridică deloc la nivelul predecesorului său. În aceste condiții cred că ar trebui să ne întrebăm cât timp va mai putea trăi compania din inerție. 

N-aș vrea să fiu înțeles greșit: nu neg calitatea produselor sale sau contribuția uriașă pe care această companie a avut-o la dezvoltarea industriei IT(mulți dintre cei care mă criticau data trecută nici măcar n-aveau habar că Apple a existat cu mult înainte de iPhone). Ceea ce însă se vede cu ochiul liber e faptul că Apple pare a fi ajuns la apogeu. Ca și în urmă cu un an voi spune că în cazul în care nu vom asista la lansarea unui produs diferit de ceea ce deja compania are, viitorul nu arată deloc bine. Și nu o spun numai eu. Dezamăgirea s-a văzut clar ieri pe bursă când acțiunile au căzut cu ~3%. E drept că până la închiderea ședinței de tranzacționare și-au revenit, dar evoluția intraday a arătat cât se poate de clar o temere a investitorilor. 

Rămâne să vedem ce se va întâmpla. Probabil semnalele cele mai clare le vom avea atunci când vom primi primele date referitoare la vânzările noului telefon. Până atunci, cei de la Apple mai au timp să vină cu un produs nou. Cu toate că mi se pare foarte puțin probabil, surprizele nu sunt excluse. 

luni, 3 octombrie 2011

Leul si ceilalti


Devalorizarea leului din ultima perioadă a i-a îngrijorat pe unii în timp ce alții au zâmbit înțelepți. Cei din prima categorie se tem de începutul unei noi crize pe piața locală, în timp ce ceilalți bănuiesc un joc deja repetitiv la BNR, anume acela de a lăsa cursul liber pentru a permite guvernului să încaseze anul viitor mai mult din accize. Care să fie adevărul?

Personal cred în ambele variante. E drept că Banca Națională a dat frâu cursului pentru a permite bravului nostru executiv să încaseze mai mulți bani de la populație anul viitor. La fel de adevărat este însă și faptul că ne aflăm într-o zonă de disconfort. Aparenta stabilitate a monedei a fost apărată cu bani grei, iar sacul de bani ai Băncii Centrale dă semne de epuizare. Desigur, pe hârtie lucrurile arată încă OK, dar perspectiva unor probleme dramatice în Grecia și instabilitatea regională nu lasă prea mult spațiu de manevră României. Colac peste pupăză, ieșirea precipitată a Nokia ne expune unei înrăutățiri a deficitului de cont curent, în timp ce prostia guvernamentală nu anunță deloc perspective optimiste. Situația este de-a dreptul disperată, iar țara este dependentă de finanțarea de la FMI. Cei care încă sunt mirați de larghețea cu care FMI aruncă cu bani în noi în ciuda faptului că ratăm cu grație țintele fixate ar trebui să înțeleagă că ceea ce se petrece acum are o denumire generică, anume Go-go Banking. Perioada de mărinimie se va sfârși imediat ce economia se va bloca iremediabil sub efectul măsurilor aberante de pseudo-echilibrare bugetară. Probabilitatea de prăbușire este destul de mare și, așa cum am mai spus-o în ultima perioadă, este foarte posibil ca în scurt să asistăm la un scenariu similar celui de la sfârșitul anului 2008.

Dacă BNR a făcut doar un joc de glezne din recenta devalorizare a leului vom afla imediat. În cazul unui asemenea scenariu, cursul ar trebui să-și revină treptat la nivelele dorite de BNR. În cazul în care se va întâmpla acest lucru, cred că jocul va fi clar pentru toată lumea. Altfel, vom avea un semnal cât se poate de clar că lucrurile se înrăutățesc pentru noi. Probabil că marea întrebare pe care și-o pun cei mai mulți dintre cititori este aceea referitoare la direcția care e de urmat. Încotro să te îndrepți? Euro pare din ce în ce mai riscant din cauza politicii duplicitare și nehotărâte, dolarul este moneda unei țări aflate în cădere liberă și cu puține șanse de a vedea lumina de la capătul tunelului. Să fie metalele prețioase o investiție? Greu de crezut. În afară de faptul că deținerea metalelor prețioase de către micii investitori este mai degrabă păguboasă, evoluțiile recente au demonstrat că există și o altă direcție, anume în jos. Pe de altă parte, pentru marea majoritate a românilor achiziția de monede exotice este practic imposibilă; de asemenea nu trebuie uitat că lichiditatea acestora pe piața locală este practic zero. În aceste condiții, situația pare a fi fără ieșire. Ei bine, eu cred că mai sunt variante, chiar și pentru micii investitori.  

În mod normal, ținând cont de situația în care ne aflăm, aș fi recomandat achiziția de euro. Numai că recentele evoluții ne ridică semne de întrebare privind riscurile asociate unei asemenea investiții. Există oare posibilitatea de a beneficia de o protecție ceva mai mare în condițiile unei lichidități decente? Ei bine, răspunsul este da, iar soluția va părea surprinzătoare pentru mulți. Înainte de a trece mai departe vreau să vă atenționez asupra faptului că ceea ce urmează nu este un sfat de investiție. Mai mult, așa cum fac de fiecare dată, vă recomand ca înainte de a lua o decizie să cântăriți singuri eriscurile asociate și, mai mult, să fiți conștienți că absolut nimic pe această lume nu este sigur. Orice mișcare pe care o faceți are anumite riscuri asociate, riscuri pe care trebuie să fiți pregătiți să vi le asumați.

Revenind la subiect, personal consider că pentru noi cea mai bună metodă de protecție la ora actuală este francul elvețian. Și spun aceasta din două motive. În primul rând, Elveţia este o democraţie, lucru foarte important în condiţiile de faţă. Mai mult, de-a lungul timpului a demonstrat că poate fi capabilă să păstreze o poziţie verticală, independentă şi, cel mai important, a fost stabilă. Celălalt element care m-a făcut să aleg această alternativă este cel care i-a îndepăratat pe cei mai mulţi de franc. La începutul lunii septembrie Banca Centrală a Elveției a produs un șoc atunci când a anunțat că este decisă să apere cu orice preț raportul de 1.2 Franci pe Euro. Mișcarea a fost menită a preveni supraaprecierea monedei care, întrucât luase avânt, amenința atât economia, cât și stabilitatea Elveției. Din momentul anunțului, pragul n-a mai fost atacat, iar francul și-a pierdut din atractivitate. Desigur, anunţul Băncii Centrale nu e de neglijat. Ce putem noi înţelege din asta? Că, cel puţin deocamdată, a cumpăra euro sau franci este aproximativ acelaşi lucru. Cu o mică diferenţă: dobânda care, în cazul euro este ceva mai bună. Întrebarea pe care o pun este următoarea: a lăsat cumva Banca Elveţiei să se înţeleagă că în cazul în care se va prăbuşi vreuna din monedele ancoră îşi va prăbuşi propria monedă? Desigur răspunsul este nu. Mai mult, sunt ferm convins că sunt pregătiţi să se izoleze cât mai bine de eventualele prăbuşiri economice. Iar angajamentul de legare de o anumită paritate este şi el cât se poate de temporar.

Privită din acest unghi, decizia Băncii Elveţiei pare o mană cerească pentru cei care n-au apucat să se aprovizioneze cu franci ieftini. Pe moment consider că investiţia în franci se poate dovedi una buna. Mai bine spus, francul elveţian ar trebui să se găsesacă în coşul valutar al celor care-şi propun menţinerea economiilor. Nu trebuie însă uitat că nu avem toate datele despre Elveţia. Evenimentele precum cele de la UBS ar trebui să se transforme în semne de întrebare şi în elemente care trebuie luate în consideraţie atunci când vorbim de riscurile asociate acestei mişcări. Totuşi, avantajul major este acela că avem de-a face cu o monedă lichidă care oricând poate fi vândută.