Cântecul de sirenă al Chinei

Când am aflat despre peripețiile TSMC în SUA nu am fost surprins deloc. Desigur, prin media nu se spune mare lucru despre ceea ce se petrece în cazul „transplantului tehnologic taiwanez” în SUA. Toată lumea spune că e un succes, că SUA au dat banii, iar taiwanezii construiesc așa cum au promis. 

Problemele sunt însă multiple și totul pare că merge din prost în mai prost. Culmea, nu e vorba despre vreo talpă pe care una dintre părți ar pune-o proiectului. Altceva este acolo, iar acel ceva este devastator. 

Personalul american angajat de TSMC și trimis la specializare în Taiwan a cam dat bir cu fugiții. Și asta înainte de a se usca bine cerneala pe contract. Motivul? Munca infernală din cadrul companiei. Vă vine sau nu să credeți, americanii s-au speriat de cantitatea de muncă și de ritmul infernal impus de angajator. Mulți au spus că timpul de lucru de până la 12 ore pe zi și succesiunea nebună a cerințelor i-au făcut să capituleze. Un angajat se plângea că atunci când a cerut să i se prioritizeze sarcinile de lucru i s-a răspuns că toate sarcinile au aceeași importanță, anume urgent.

Aici avem de-a face cu două modele civilizaționale diferite care ne arată, în mare, de ce zona asiatică este centrul de greutate și viitorul pol de putere al omenirii, indiferent de ceea ce ar crede unii sau alții. În Taiwan, oamenii sunt conștienți că insula lor e limitată și că doar printr-un sacrificiu major pot menține standardul ridicat, asigurându-și astfel succesul. De aceea nimănui nu i se pare exagerat să stea la serviciu 12 ore pe zi și să muncească într-un ritm infernal. Iar valul copleșitor de sarcini zilnice setate pe urgent nu e considerat de nimeni exagerat, ci, din contră, benefic. „Există sarcini” se traduce de ei cu „înseamnă că avem un proiect de îmbunătățire care ne va menține lideri, deci totul e bine”. 

Un fenomen similar avem în Coreea de Sud. Pentru cei de acolo, a sta câte 14 ore pe zi la serviciu nu reprezintă ceva exagerat. Din contră, e o mândrie. Când mergi pe stradă percepi clar că oamenii aceia sunt efectiv secați de puteri, dar, în același timp, nu vezi nicio urmă de tristețe pe chipul lor. Din contră, dacă-și pierd locul de muncă - asimilat de cei asemeni nouă ca un infernal centru de sclavi - atunci se ajunge chiar și la sinucidere. Nimic nu e mai rușinos decât să nu fii angajat într-o asemenea fermă de sclavi.

În Japonia, situația e similară. Când mergi prin metrourile lor și vezi cum angajații simpli adorm instantaneu, răpuși de oboseală, începi să-ți pui întrebări serioase. Iar în Japonia vezi și reversul ritmului infernal de muncă: o imbecilizare în masă a populației care nu mai înțelege nimic altceva în afara muncii.

Nu mai insist cu exemplele. Ceea ce vedeți este răspunsul Asiei la provocările lumii contemporane. Întotdeauna asiaticii au avut munca în sânge. Când însă sunt aduse în discuție și alte elemente precum „prioritate națională”, parcă le cresc aripi. Până acum, Europa și Occidentul au răspuns colectivismului oriental prin creativitate și individualism. Au fost elemente hotărâtoare la vremea lor care-au împins colectivismul asiatic în desuetudine. Asta a durat însă până în momentul în care orientalii au înțeles că și creativitatea poate fi un proces colectiv. Și, culmea,  atunci când devine un proces colectiv e chiar mai eficient decât unul individual.

Când Elon Musk a fost întrebat - în urmă cu vreo câțiva ani - despre BYD, l-a pufnit râsul. Fiind vorba de o firmă chinezească nu a făcut-o publiic, dar s-a văzut din limbajul său corporal că nu dădea doi bani pe ei. Efectiv nu știa cine sunt ăia, dar știa că el și Tesla sa sunt cea mai avansată tehnologie de transport electric de pe Terra. Așadar ce anume puteau emite niște pigmei? Acum BYD vinde infinit mai mult decât Tesla, iar Tesla este dependentă de câteva tehnologii de-ale colosului chinezesc. Cine s-ar fi gândit la o asemenea evoluție?

Citeam despre procesorul chinezesc Loongson. Compania este în urma competiției în ceea ce privește performanțele procesorului său și e normal să fie așa deoarece au luat-o de la zero. Cei de la Intel spuneau public în urmă cu un an că Loongson este în urmă cu cel puțin zece ani. Partea interesantă a ieșit la iveală cu seria 3B700 care, deși are performanțe mai mici decât concurenții, a dezvăluit ceva înfricoșător. Procesorul chinezesc se comportă mai prost în regim multi-nucleu deoarece încă producătorii nu s-au concentrat asupra aspectului menționat. Chinezii s-au concentrat pe performanța nucleului propriu-zis și aici au reușit să atingă performanțe similare celor ale AMD Zen 4 sau ale Intel Raptor Lake. Iar asta sună deja ca un tunet deoarece  cei zece ani despre care vorbea Intel s-au topit într-un singur an! Dacă rezolvă problema eficienței cooperării între nuclee și optimizează alocarea sarcinilor, Loongson va deveni o vedetă de talie mondială. Chestiunile menționate nu le-am scos eu din burtă, ci reies limpede din analizele experților americani.

Când mai aduc în prim plan elemente despre evoluțiile chinezești din domeniul circuitelor integrate, mulți îmi râd în față aruncându-mi evoluțiile occidentale. Sunt însă două chestiuni pe care nu le înțeleg cei care „pufnesc a satisfacție”. În primul rând, ceea ce face TSMC sau Samsung n-are de-a face cu Occidentul. Performanțele acelea sunt performanțe ale Asiei, nu ale Europei sau SUA! Iar faptul că acele zone se află sub ocupație americană e o chestie care e limitată în timp, așa cum veți observa în viitorul apropiat. Nu în ultimul rând, trebuie să rețineți că „hăul” pe care-l arată mulți cu degetul nu e atât de mare și că, pe măsură ce China va acoperi rămânerile în urmă, evoluția sa va fi exponențială. Progresele, care acum pot părea modeste, la momentul exploziei îi vor lăsa pe cei mai mulți observatori fără suflu. 

Și-aici ajungem la cântecul de sirenă al Chinei, care nu se aude la noi, dar e din ce în ce  mai prezent în Orient. Ce le spune China națiunilor asiatice? O chestiune cât se poate de simplă: „Aici, la noi, e munca, aici e producția, aici e inovația, aici e viitorul! De aceea tot aici trebuie să fie puterea și centrul de decizie al lumii”. Încercați să contraziceți asta și vă situați pe partea greșită a istoriei. Dacă nu mă credeți, spuneți-mi doar ce altceva în afară de război și degenerare vă mai propune Occidentul? Lumea se schimbă, dragii mei. Nu spun că în bine, dar așa merg lucrurile!

SUA-China: de șapte ori nu

Probabil sunteți curioși de ceea ce s-a petrecut cu adevărat la vizita lui Blinken în China. Știu că tot felul de comentatori discută chestiuni care mai de care mai abracadabrante și, cel mai probabil vă doriți o prezentare onestă, frustă și fără echivocuri. Ei bine, fix asta vom trata în articolul de azi.

Ce urmează în Ucraina?

Vreau să spun încă de la început că ceea ce scriu în continuare nu se bazează pe informații ultrasecrete ci pe dezvoltările de la fața locului care încep să se vadă din ce în ce mai limpede. În urmă cu câteva zile, pe canalul meu Telegram, v-am prezentat principalele linii de atac ale Rusiei. Ca un făcut, ieri s-a anunțat din zona comandamentului rusesc faptul că „zarurile au fost aruncate” pentru Harkov. Era logic și, mai ales, era parte a primei linii discutate acolo, Sumî-Pokrovsk-Zaporoja-Herson.

Cum am reușit ca, în loc să fiu putred de bogat, să ajung în pragul falimentului, ratării și depresiei?

Eram sigur că articolul de ieri va stârni controverse. Însă n-am chef să comentez dilemele unora sau injuriile altora deoarece cred că am scris tot ceea ce e de înțeles în legătură cu subiectul în cauză. Și, ca idee, acest tip de articole are trei categorii de oameni. În primul rând cei care știu cu ce se mănâncă și, eventual, îmi pot face observații punctuale acolo unde greșesc(de obicei aceștia nu se obosesc să ducă articolul până la capăt deoarece noțiunile le sunt cunoscute; cu atât mai puțin e probabil să se obosească să mai scrie un comentariu). Apoi sunt cei care vor să învețe și cărora le este adresat articolul. Aceștia, de cele mai multe ori îmi mulțumesc și atât. Cea mai mare masă însă este cea a cârcotașilor care, fără a avea habar despre ce e vorba și fără a avea nici cea mai mică intenție de a învăța sau de a înțelege, se-apucă să vină cu „critici” și comentarii aberante. Desigur, această ultimă categorie nu mă lovește deoarece cine vrea să învețe, învață. Restul îngroașă băncile bârfitorilor frustrați și, la final, n-au habar ce-a fost cu viața lor. 

Cea mai importantă întrebare

Mă văd nevoit să abordez problema deoarece ieri cineva a reușit să mă dispere. Ideea e simplă: aveam de livrat ceva și se tot bloca. Ok, nu prea intru în zona de micromanagement, dar a trebuit s-o iau pe fir să văd ce se întâmplă. Desigur, am găsit unde se bloca treaba, iar cel la care se blocase aproape că m-a apostrofat, spunându-mi că da, se întârzie, dar iată „ce piesă de artă face el”. M-a luat de jos. L-am întrebat dacă a fost angajat pe post de artist și, în mod evident, mi-a spus că nu. OK, atunci?

O situație de șaizeci de miliarde de ori mai complicată

Pachetul de ajutorare a Ucrainei este doar un preambul. Cu toate că e supărător, vă voi repeta faptul că actualul conflict este unul existențial pentru cel puțin o putere mondială. La ora actuală avem trei puteri mondiale: SUA - liderul actual-, China - liderul în ascensiune - și Rusia - putere a trecutului cu capacități suficiente pentru a rămâne putere a momentului.

Necesitatea de a fi nerezonabil

Văd tot mai multe apeluri la a fi rezonabili. Spun respectivii panacotari că, da, e nasol că în alegerile care urmează să se desfășoare nu sunt personalități de calitate, că oamenii au dreptate să fie dezamăgiți, dar că trebuie să ne menținem rațiunea și să facem tot ce-i posibil astfel încât să alegem răul cel mai mic. Cică asta ar însemna să fim rezonabili.

A apărut moneda BRICS

Cred că vă iau pe nepregătite. De fapt chiar și eu am fost luat ca din oală. Dar asta nu înseamnă că lucrurile nu se mișcă. Se pare că moneda BRICS a apărut! Da, pare șocant ca așa ceva să apară peste noapte și, mai ales, fără ca membrii BRICS să fi discutat ceva despre implementarea noii paradigme. Și, cu toate acestea a apărut. 

Cum mi-am retaliat opiniile

Cineva a făcut o observație cât se poate de strictă: m-a întrebat ce înseamnă „a retalia” deoarece se tot repetă prin toate mediile. Inclusiv în articolul meu anterior, unde a fost postat comentariul amintit. Dincolo însă de observația justă a cititorului meu avem de-a face cu un simptom extrem de ciudat și deosebit de periculos.

De ce americanii vor să-i ia jucăriile lui Bibi și de ce el nu se lasă păcălit?

Să începem cu începutul. Am văzut un narativ victorios vehiculat de-a lungul și de-a latul mediei, cum că după „atacul mârșav” al Iranului întreg Occidentul s-a arătat solidar cu Israelul. Instantaneu m-am întrebat: „Unde-am mai auzit eu asta?”. M-am întrebat e un fel de-a spune pentru a explica traseul instinctului care mi-a aruncat instantaneu în față narativul americano-occidental despre „alinierea tuturor țărilor lumii împotriva Rusiei”, despre „resuscitarea NATO după ce a început conflictul” s.a.m.d.”. Vă mai amintiți? Vedeți, așa se întâmplă când faci marketing low cost după rețetă! Mai sunt unii ticăloși care își amintesc, asta în ciuda faptului că la manual spune că de amintit nu-și mai amintește nimeni! 

Bun, acum să trecem la evenimente. A atacat Iranul din senin? Desigur că răspunsul e negativ. Atacarea Ambasadei sale din Damasc a fost elementul declanșator pentru ceea ce am văzut. Și ce-am văzut a fost un spectacol care trebuie înțeles la adevărata sa dimensiune. Desigur, propaganda a început să turuie vrute și nevrute. O să vă întreb o chestie: dacă vrei cu adevărat să-ți distrugi un adversar, ataci direct sau anunți înainte? Iranul, în păstrarea unei tradiții pe care o să v-o explic imediat, a anunțat atacul cu 72 de ore înainte. Mai țineți minte momentul în care a fost ucis mișelește generalul Soleimani(cel invocat ritualic inclusiv acum, când a fost pornit atacul împotriva Israelului)? Cum a procedat Iranul? A anunțat SUA că urmează să retalieze, indicând inclusiv în ce zonă o va face. Iar când le-au dat bombele peste baza militară, bravii soldați americani abia au avut timp să se refugieze în bunker, după care mulți s-au cam dilit la propriu. Este așadar o tradiție de-a Iranienilor de a anunța atacul pentru ca cel atacat să știe exact de unde i se trage și care e cauza. Loviturile lor, din acest punct de vedere, trebuie văzute ca pe o sentință asumată și transparentă. 

Ceea ce am văzut în raport cu Israelul a fost chiar mai mult de-atât: a fost o defilare. E o iluzie să crezi că iranienii sunt atât de proști încât să creadă că, trimițând drone sau rachete balistice de generație veche, urmăresc să facă ceva cu ele. Toate au fost trimise pentru a epuiza apărarea, pentru ca Israelul să plătească fizic un cost usturător. E vorba, totuși, de 1.5 mld. $ păpați într-o noapte. „Lasă că-i tipăresc imediat” - spun unii. Ei bine, nici cu tipăritul ăsta nu mai e atât de simplu. Deja sunt mult prea mulți bani tipăriți, iar matematica le joacă feste americanilor. 

Cert este că, atât defilarea dronelor cât și rachetele balistice au avut scopul de a copleși apărarea israeliană și a aliaților acestei țări, făcându-i să se plătească un preț asimetric, de peste 12 ori mai mare decât costul estimat al armelor de atac iraniene. Vă imaginați că pentru a da jos o dronă-„Mobra” de maxim 5000 EUR, au fost ridicate avioane F-35 care au tras cu muniție de cel puțin 200 de ori mai scumpă? Parcă am retrăi la o scară mai mare nebunia crizei baloanelor meteorologice. 

De asemenea, punctele cheie unde trebuia să se vadă răzbunarea au fost atinse cu rachete de nouă generație. Este vorba de sediul secret de unde s-a proiectat operațiunea de bombardare a Ambasadei din Damasc și de baza aeriană de unde au decolat avioanele. În ciuda propagandei, țintele au fost atinse fără probleme și cu o precizie demnă de invidiat.

Iată momentul în care ne aflăm acum. Ce am mai văzut? Oarece declarații belicoase ale Israelului și două întruniri ale Consiliului de Război în care au fost disensiuni serioase în ceea ce privește răspunsul care ar trebui dat. După prima întâlnire se stabilise că urmează să se atace Iranul, dar în urma discuțiilor cu Biden operațiunile s-au stopat. Acesta este momentul cheie. De ce s-ar fi opus SUA? Nu pare ciudat?

De fapt nu e deloc ciudat, iar aici avem de-a face cu negocieri diplomatice ascunse. SUA, din punct de vedere geopolitic, are o problemă majoră: Europa. Deteriorarea masivă a nivelului de trai din Europa, picajul economic și gravele probleme interne riscă să explodeze. SUA, pentru a nu pierde Europa din mâini, trebuie să găsească urgent o sursă de energie care să livreze, chiar și la nivel de avarie, surse primare de energie. Rusia e scoasă din calcul nu doar ca efect a politicii legate de războiul din Ucraina ci și din cauză că rușii nu vor să mai investească în elemente de infrastructură pentru Europa. S-au reîntors la paradigma sovietică de vânzare de la granițele proprii sau prin proxy-uri energetice(vezi Turcia). Doar că SUA nu poate permite achiziții directe din Rusia deoarece i-ar pica întreaga retorică a sancțiunilor. 

După cum limpede puteți remarca, întreaga politică de până acum pentru Europa a fost un eșec de la cap la coadă. Iar asta se vede din ce în ce mai clar în exacerbarea sentimentului anti-american de pe Continent. Nu trebuie să fii mare expert pentru a realiza că întreg narativul susținut de SUA e picat. Lumea s-a săturat de americani ca de mere acre. De aceea, găsirea unei soluții e stringentă. Și cum Rusia nu e o soluție, singura variantă care le-a rămas americanilor în buzunar este ... Iranul. Există informații certe despre deschiderile portițelor diplomatice pentru discuții cu Iranul. Practic, prin anularea restricțiilor, SUA ar putea elibera către Europa un val de hidrocarburi ieftine care ar petici cât de cât structura energetică a Bătrânului Continent. Presimt că vă veți întreba instantaneu dacă nu cumva prin asta Iranul trădează Rusia. Evident că răspunsul e negativ. 

Cele mai mari investiții din zona hidrocarburilor iraniene sunt rusești. De altfel, deschiderea Iranului este o oportunitate teribilă inclusiv pentru Rusia. Motivul e cât se poate de simplu și ține de zilele  numărate ale lui Erdogan. Fără o succesiune certă și fără o personalitate puternică menită a prelua puterea din mâinile sultanului pentru a duce proiectul mai departe, întreaga politică a Turciei din ultima perioadă pare sortită eșecului. Investițiile americane în zona cârtițelor par va fi dat roade și, de aceea, Rusia este obligată să găsească alternative la Turcia. Iranul poate juca, în scurt timp, rolul de hub energetic dorit de Turcia.Mai mult, o eventuală conductă spre Europa nu are cum să treacă decât prin Siria fiind, se asemenea, controlată de Rusia. Cu alte cuvinte, Rusia are tot interesul ca Iranul să devină un hub energetic pentru Europa deoarece în acest fel poate influența direct atât Europa cât și Turcia. Fără suplimentările dinspre Rusia, Iranul singur nu poate oferi necesarul de energie și, de aceea, prin politici soft, rușii pot avea în continuare controlul. 

Cum bine observați, proxy-ul iranian convine ambelor părți. De aceea Bibi a fost oprit prin intermediul unei retorici imperative. Pentru SUA un război deschis Israel-Iran e un dezastru total deoarece nu-i pot face față. Iranul poate spulbera toate bazele militare americane și-i poate arunca pe americani în coada clasamentului puterii mondiale. Nu mai vorbesc despre consecințele tragice ale prăbușirii prețului petrolului, care pot conduce la colaps societatea Occidentală în întregul său. 

Însă o asemenea înțelegere ar fi un dezastru pentru Bibi. Un Iran cu bilet de voie pentru piața Occidentală înseamnă o răsturnare de situație cu consecințe catastrofale pentru el. Nu doar că se prăbușește, dar întreaga sa politică va fi sfâșiată de furia publică unde „investițiile” lui Soros se văd cât se poate de limpede. De aceea Netaniahu nu va închide conflictul. De altfel, prin prisma negocierilor despre care vă vorbeam, puteți înțelege și logica bombardării Ambasadei Iranului din  Damasc. Israelul actual își dorește cu disperare menținerea Iranului în conflict pentru a nu se putea semna o înțelegere SUA/Europa-Iran. Iată și de ce a fost nevoie de un al doilea Consiliu de Război în care să se decidă același lucru.

Este foarte interesant și modul în care Israelul va alege să atace Iranul. Pentru a se ajunge pe un drum fără întoarcere, Netaniahu va merge pe o cale radicală, reprezentată de bombardarea elementelor critice ale programului atomic iranian. Cu toate că acțiunea va conduce la un adevărat dezastru, e singurul as în mâna lui Netaniahu care poate face ca drumul pe care o vor lua evenimentele să fie unul fără întoarcere.

Probabil vă dați seama că, luând o asemenea decizie, Netaniahu se comportă ca un nebun. Credința sa este aceea că Iranul nu e chiar atât de puternic și că va fi învins de Israel împreună cu SUA. Doar că SUA nu poate să se alăture Israelului deoarece astfel ar obține o alianță Rusia-China-Iran, care va spulbera SUA din Orient. De fapt, problema lui Netaniahu este aceea că acum e un animal încolțit. Lupta fără succes împotriva Hamas, genocidul săvârșit și problemele generate de invadarea Gazei sunt pietre de moară legate de gâtul său. Nu-i puțin lucru să ai două trasee importante închise pentru oamenii de afaceri israelieni sau pentru cei care transportă în numele Israelului. Situația e din ce în ce mai complicată și, colac peste pupăză, de rezolvarea unei asemenea ecuații nerezolvabile depinde libertatea lui Netaniahu. El știe că orice scenariu care pune capăt conflictului de acolo se va lăsa cu intrarea sa în pușcărie. Treburile sunt coapte, dosarele sunt pe rol și-l așteaptă răbdătoare. Iată așadar sursa nebuniei lui Netaniahu, cea care-l face să se comporte asemenea unui animal hăituit. Intrând într-o situație infinit mai complexă decât cea curentă îi conferă lui Netaniahu o certitudine că va scăpa sau, dacă nu, că își va amâna mult timp de-acum înainte problemele complicate pe care le are. 

De partea cealaltă, actuala Administrație de la Casa Albă știe că trebuie să rezolve cu celeritate problema iraniană deoarece Trump nu va semna în veci o asemenea înțelegere, preferând mai degrabă să-i arunce pe europeni direct la cerșit la poarta lui Putin. Politica lui Trump - sau a conservatorilor tradiționali americani - va fi aceea de renunțare la NATO și, automat, la fantasmagoria NATO-socialistă europeană în favoarea AUKUS și, eventual, a integrării Japoniei și Coreei de Sud în această nouă organizație militară. Interesul este justificat de mutarea centrului de greutate al lumii în Asia, ceea ce face Europa absolut irelevantă. 

Până atunci însă ne vom concentra privirile către viitoarea mișcare a Israelului. Va fi lăsat Bibi fără jucării sau va reuși să le fure și să ia prin surprindere toată lumea prin deschiderea Pandorei iraniene? Asta e întrebarea critică a momentului! 

Orientul a luat foc

Iranul a ripostat după ce ambasada sa din Damasc a fost bombardată de către israelieni. Mișcarea Iranului rimează însă teribil cu începutul conflictului din Ucraina. 

Fantasma chip-urilor americane

Am promis să vă vorbesc despre industria americană a chip-urilor. După cum probabil știți, Administrația Biden a început să arunce cu bani pentru dezvoltarea acestei industrii pe teritoriul american. Afirmația pe care am făcut-o a fost că întreaga așa-zisa investiție nu-s decât bani care se vor dovedi pierduți. 

Vulnerabilitatea supremă a SUA

V-am spus cu mai mult timp în urmă că, din punct de vedere financiar SUA intră într-o zonă fără ieșire. În mod normal, pentru a lupta împotriva inflației - doar e menirea  oficială standard a unei bănci centrale de azi - FED-ul trebuie să crească dobânda. Crescând dobânda însă, sare serviciul datoriei care pune presiune pe Buget. SUA, pur și simplu, nu-și mai pot permite să plătească dobânzile. De aceea politicienii caută să găsească soluții de scădere a dobânzilor. Și tot de aceea îl acuză pe Powell că e un tiran care crtește nejustificat dobânzile.

Când introduci teroarea ca argument

Aproape fiecare dimineață mi-o încep în fața unei pagini goale. O pagină impersonală, care nu spune nimic, se transformă treptat într-un mesaj despre cum văd eu lumea. Nu pretind că o văd bine, nu pretind că dețin adevărul absolut, ci îmi spun părerea, exact așa cum o face orice om.

Autonomia tehnologică

De mult timp v-am vorbit despre scindarea tehnologică. Era cât se poate de logic că așa se va întâmpla, semnele ne arătau asta, dar toți mergeau pe ipoteza tâmpă a unei uniformizări perpetue. Nu, nu așa funcționează lucrurile! Chiar dacă e un element care uniformizează, care topește vechile valori, tehnologia este și ea o manifestare a culturii și civilizației. De aceea era cât se poate de normal ca, la un moment dat, apele să se separe. Că a venit mai repede sub efectul politicii americane aberante e un fapt. Certitudinea mea e că oricum ar fi venit. Era normal să se întâmple așa.

Amplitudinea mișcării devine, pe zi ce trece, una masivă. De exemplu, chinezii au început să elimine programatic sistemul de operare Windows începând de la bază, adică din învățământ. Și nu doar Windows-ul îl elimină, ci și arhitecturile occidentale. Un articol din Tom's Hardware detaliază modul în care școlile dintr-o localitate chineză au fost aprovizionate cu sisteme dezvoltate în jurul procesorului Loongson și dotate cu sistemul de operare UOS, o distribuție Linux dezvoltată local și optimizată extrem de bine. Ca idee, după ce m-am jucat puțin cu UOS vă pot spune că e un sistem matur și foarte  productiv nu doar în zona personală/SOHO, dar și în mediul corporate. 

Fără doar și poate avem de-a face cu o strategie pe termen lung. Eliminarea Windows din învățământ îl va elimina de peste tot. Mișcarea este una abilă și fără întoarcere, ceea ce pentru firma din Redmond este o veste extrem de proastă. Vă spun cât se poate de clar că, în mai puțin de o decadă, Windows-ul va dispărea total din lumea chineză. 

Mișcarea este una abilă și pentru producătorii interni care, bazându-se acum pe comenzi ferme, obțin banii necesari finanțării cercetării care va avea ca efect produse din ce în ce mai avansate. China beneficiază aici de avantajul pieței interne care-i permite să joace puternic. Și-o să înțelegeți imediat de ce.

Rusia încearcă din răsputeri să obțină autonomia tehnologică. O serie de proiecte dezvoltate au promisiuni foarte mari, dar există o problemă majoră cu care se confruntă: piața. Am citit mai multe materiale referitoare la pașii pe care îi urmează Ministerul Tehnologiei pentru obținerea respectivei independențe. Vicepreședintele Ministerului Industriei și Comerțului din Federația Rusă, Vasili Șpak, estima că, pentru dezvoltarea microelectronicii ruse este nevoie de o piață de aproximativ 400 milioane de oameni. Pentru aceasta, Federația Rusă are în vedere atragerea în prima fază - pe lângă republicile partenere din CEE - a unor țări precum Iran, Siria, Liban etc. A doua fază ar presupune extinderea în Arabia Saudită și Egipt, iar o a treia fază ar urma să includă și Turcia. Realizați, desigur, că aici e vorba de o grămadă de încrengături și compromisuri politice. Ceea ce face ca mișcarea de autonomie tehnologică rusească să fie mult mai dificilă decât cea din China.

Chiar dacă rușii au reușit mult mai repede să înlocuiască produsele software occidentale, tranziția lor către autonomie nu este completă întrucât o autonomie reală presupune stăpânirea fenomenului de la bază. În această privință, dimensiunea pieței este hotărâtoare. Dacă pentru chinezi sau indieni piața nu reprezintă o problemă, pentru ruși ea chiar este și de aceea un rol hotărâtor îl vor avea aceste micro-alianțe regionale. În fapt în asta constă multipolarismul: în capacitatea de a radia și a-ți lăsa amprenta pe zona ta de influență. 

Urmăresc îndeaproape ceea ce se face acolo pentru că e de-a dreptul fascinant. Rusia, ca efect al lenei impulsionate de globalism a întârziat nejustificat de mult investițiile în microelectronică, iar acum eforturile pe care trebuie să le facă sunt colosale. E o luptă dusă nu doar cu Occidentul, ci și cu China deoarece capitolul tehnologic este unul hotărâtor în viitoarea lume multipolară. 

Și, ca să înțelegeți cu adevărat fenomenul, vă voi spune că manifestări ale autonomiei tehnologice putem vedea inclusiv în Occident. Germania, de exemplu, nu mai lucrează la nivel guvernamental cu Windows, ci cu soluții bazate pe distribuții Linux locale și cu software open source. În acest caz, Germania vizează pe termen lung atragerea în autonomia sa tehnologică a întregului spațiu european, astfel încât să fie un jucător important în noua lume multipolară. Desigur, mișcările sale sunt timide ca efect al faptului că se află sub ocupație, însă instinctele arată că e oricând pregătită să facă pasul. 

Chiar dacă SUA și-ar dori un globalism tehnologic, ceea ce e cât se poate de clar este că viitorul apropiat este unul al autonomiilor regionale. Probabil vă veți întreba unde suntem noi în acest caz? Desigur, din nou, nu suntem nicăieri, iar noul val ne va lua din nou pe nepregătite.

Moș Teacă în acțiune

În 28 martie, în Insula Mare a Brăilei, la doar 8 kilometri de Brăila, o dronă a căzut provocând o explozie care a speriat populația. La fața locului, s-a produs un crater cu un diametru de patru metri. În ciuda desantului de pseudo-jurnaliști deplasați la fața locului, nu s-a transmis mai nimic important. Elementul esențial pe care trebuia să-l aflăm era cel legat de aparținătorul dronei. A cui a fost drona? A fost una de-a rușilor care s-a rătăcit la noi sau a fost una ucraineană? V-a spus cineva asta?

De ce este România altfel?

Titlul articolului este, așa cum ați intuit, cel al unei cărți tâmpite, scrise de un pseudo istoric împins în sus de sistem pentru capacitățile sale de a manipula, de a maltratata adevărul și a-l prezenta distorsionat, astfel încât prostimea chiar să pună botul la narativ. În ceea ce privește cartea cu pricina, marea vină a românilor este identificată în faptul că nu se potrivesc(și nu s-au potrivit de-a lungul timpului) patului lui Procust, aceeași chestie care ne face să ne simțim acum vinovați că „nu avem o țară ca afară”. 

De ce e nevoie de un nou narativ în domeniul sănătății?

Știați de scandalul momentului? Evident că nu, cu toate că se petrece la vedere, sub ochii noștri. E vorba de COVID. Credeați că a trecut? Nicidecum. E mai prezent ca oricând și produce victime în cea mai dresată parte a societății. 

Drumul terorii

Mă uit la alegerile din Turcia și înțeleg ceea ce e de înțeles. Adică elementul despre care v-am mai povestit în treacăt și asupra căruia vreau să ne concentrăm astăzi. Ce s-a întâmplat în Turcia? Mai nimic. Erdogan a pierdut marile orașe. Iar pierderea marilor orașe înseamnă pierderea țării. Cu alte cuvinte, „narativul a luat fața realității”.