Să începem cu câteva constatări de-a dreptul șocante. Prima este cea legată de concentrarea pieței americane de capital. Pentru cei care nu știu, acesta este un indicator al „polarizării pieței”, arătându-ne cât din capitalizare este concentrată în dreptul celor mai mari companii listate. În anii 90, primele zece companii listate cumulau doar 15% din capitalizarea totală a pieței. În 2023 valoarea respectivă a atins 28%. Practic s-a dublat!
Banca Centrală a Japoniei - probabil cea mai mare anomalie financiară a planetei - și-a propus la un moment dat să ignore absolut totul continuându-și politica de dobândă negativă. Asta în condițiile în care este ombilical legată de dolar prin intermediul „investițiilor” sale în bondurile americane. De ce spun că este o anomalie financiară? Pentru că e imposibil ca tu, Bancă Centrală a unei economii de cinci ori mai mici decât cea a SUA, să devii principal creditor al SUA. Asta după ce ești practic singurul creditor al țării din care provii. O asemenea scamatorie e imposibil de explicat și de înțeles de către orice om cu toate țiglele pe casă.
În acest context, creșterea dobânzii cheie e văzută de mulți ca o înfrângere a politicii absolut rupte de realitate a Băncii Japoniei. Doar că nu prea e așa. Sau, mai bine spus, treaba este mult mai adâncă și va lovi acolo unde doare cel mai tare. Iar fenomenul este cât se poate de interesant.
Japonia are cel mai mare fond de pensii al lumii, cu active de peste 1.5 trilioane $. Cel de-al doilea fond de pensii al lumii este cel al Norvegiei, urmat de cel al Coreei de Sud. Ca să înțelegeți despre ce valori vorbim, Fondul de Pensii al Norvegiei deține 1.5% din acțiunile de pe piețele de capital din întreaga lume. Cu alte cuvinte, un singur fond de pensii deține 1.5% din întreaga lume!
Dacă te uiți însă pe performanțele fondurilor de pensii, constați că acestea sunt dezastruoase. Rata rentabilității investiției fondului de pensii japonez este de -4.78%, al celui norvegian de -7.93%, iar al celui Coreean de -8.28%! Toate negative într-o lume în care totul crește precum Făt Frumos!
Având în vedere declinul populației Japoniei și iminența unei crize a pensiilor, premierul Kishida a lansat inițiativa „Asset Income Doubling Plan” prin intermediul căreia încurajează japonezii să deschidă conturi suplimentare de investiții pentru pensie. Asta vine la pachet cu o legislație destul de strictă în ceea ce privește raportările financiare și transparența referitoare la randamentele planurilor de pensii.
În ciuda declarațiilor, planul lui Kishida este însă altul, anume creșterea investițiilor pe piața locală de capital. De fapt, asta vine la pachet cu „indicații prețioase” privind modificarea alocărilor fondurilor de pensii. Astfel putem presupune pe bună dreptate că japonezii încep să se gândească serios la banii pensionarilor care băltesc în afara țării, în loc să fie un motor de creștere pentru Japonia. Modificarea dobânzii cheie a Băncii Japoniei trebuie văzută și în această cheie. deoarece, în acest mod, certificatele de datorie japoneză vor fi purtătoare ale unor dobânzi pozitive, ceea ce e încurajator pentru orice fond de pensii.
Partea interesantă este că la același lucru se gândesc și ceilalți. Coreenii, la fel ca japonezii, au discuții cât se poate de serioase în ceea ce privește investițiile fondurilor de pensii pe piața locală. Nu e ciudat? Poate că da, poate că nu.
Iată însă că mai avem o știre interesantă. Peste 90 dintre cei mai influenți CEO din Canada au semnat o scrisoare în care deplâng faptul că fondurile canadiene de pensii alocă doar 4% pieței canadiene de capital. Iar acum trebuie să înțelegeți că nimic nu este întâmplător. Dacă vă imaginați că așa, din senin, conducătorii celor mai mari companii canadiene s-au întâlnit pentru a discuta despre fondurile de pensii, sunteți în eroare. E clar o mișcare pe care fiecare țară o face cum poate pentru a „demonstra” că solicitarea vine de la „firul ierbii”.
De fapt, ceea ce vedem este un fenomen cât se poate de uniform la nivel global. Statele încep transparent să pună presiune pe fundurile de pensii pentru a investi pe propriile piețe de capital. Și, dacă nu se poate cu frumosul, se poate cu forța, prin intermediul legislației. Legislație care încă nu a apărut peste tot, dar se va generaliza, cu siguranță.
Probabil vă întrebați de ce? Răspunsul e simplu: în fondurile de pensii sunt o groază de bani. Într-adevăr, politicienilor le sclipesc ochii la acei bani, la fel cum și factorilor locali de business le sclipesc ochii. Însă, în toată această mișcare mai e ceva, anume teama de picajul SUA, locul care concentrează cele mai mari investiții ale fondurilor de pensii. Fie că e vorba de instrumente cu venit fix(datorie americană) sau titluri ale pieței de capital, o mare parte a feliei e ocupată de fondurile străine de pensii. Care acum, la presiunea autorităților, dar și ca efect al dorinței de protecție, se vor reorienta către piața proprie. Asta înseamnă că o grămadă de capital va ieși de pe piața americană, iar consecințele le puteți lesne bănui.
Iată așadar încă un element al puzzle-ului momentului, acela al căderii economiei dolaro-centrice. Pe moment posibil să nu se vadă schimbări spectaculoase deoarece asemenea ieșiri și realocări se fac destul de lent, dar putem intui că s-a cam dat startul cursei în care „scapă cine poate”.
Cu siguranță Plăvanul e cel mai catastrofal conducător din istoria României. Niciun conducător de-al țării - nici măcar jigodia de Carol al II-lea - nu a făcut mai mult rău României decât Plăvanul. Întrucât toate jigodismele au fost făcute în tăcere, majoritatea nici măcar nu e conștientă de catastrofa abătută asupra țării. A reușit să-l frâneze doar Dragnea, însă, după ce l-a băgat la bulău, dezastrul produs României a devenit aproape imposibil de reparat.
Ce-a făcut Plăvanul? Pentru propria-i comoditate a transformat România într-o cârpă cu care se șterge la fund orice neavenit din afară. Pentru a nu fi deranjat din confortul său zilnic a statutat jaful ca politică de stat. Ne-a împins inclusiv în anticamera războiului, făcându-ne să luptăm de partea unuia dintre dușmanii tradiționali ai României, anume Ucraina. Oamenii nu conștientizează că pământurile furate de la noi nu mai sunt la ruși, ci la ucraineni. În condițiile în care românii de acolo sunt tratați ca niște sub-oameni, fiindu-le încălcate drepturile fundamentale, Plăvanul și ciracii săi împing sfidător România în război de partea călăului.
Românii nu au habar că Plăvanul și șleahta sa de jigodii au decis să plătească aproape 3 miliarde de dolari pentru extinderea bazelor militare americane din România. De asemenea, tot mafia cocoțată la putere a hotărât cumpărarea de arme scumpe și inutile de la americani, prin încălcarea repetată a legii offset-ului. Nu cred că exagerez deloc dacă afirm că, la ora actuală, corupția din domeniul achiziției de arme o depășește pe cea de dinaintea ambelor Războaie Mondiale. Nu e posibil să arunci bani pe niște avioane care fac umbră pământului degeaba, să plătești în avans niște alte avioane care urmează să-ți sosească peste 11-12 ani - când vor fi de mult ieșite din uz - sau să achiziționezi tancuri care în Ucraina s-au dovedit catastrofale. Despre Patriot ce să mai spun, doar vede toată lumea cum n-au făcut niciun purice acolo, fiind inactivate de către ruși fără probleme.
De când Plăvanul e la putere datoria externă a României s-a dublat. Și nici nu e de mirare asta în condițiile în care se fură ca-n codru. Plăvanul a reușit să instituie în România un sistem atât de corupt încât a atins în perfecțiune corupția instituționalizată din țările dezvoltate. Nu-i puțin lucru să-i ajungi din urmă pe cei care și-au perfecționat tehnica de mascare a corupției secole la rând. Diferența e că, în timp ce acolo fură o elită de-a lor, aici în loc să fure o elită de-a noastră, fură tot ai lor! Iar asta e aproape în totalitate opera Plăvanului.
Ca să înțelegeți cât de anchilozați suntem ca națiune, nu trebuie să luăm la analizat decât ultimul său an de domnie. Ce a făcut Plăvanul? Și-a asigurat împreună cu nevasta excursii de lux în jurul lumii, făcând achiziții pe care niciun șef de stat actual nu și le permite. Apoi, vizând un post european, a plecat pe banii României într-o misiune a nimănui în Africa, chipurile pentru a crește vizibilitatea Uniunii Europene acolo. Păi dacă ăsta îi era targetul, nu ar fi trebuit să suporte Uniunea Europeană costurile de nabab ale nulității noastre? Unde s-a mai văzut așa ceva? Practic, prin acea excursie Plăvanul a produs o deturnare de fonduri care ar fi trebuit imediat anchetată de către procuratură. Doar că nu s-a întâmplat nimic!
Acum, după ce i s-a dat cu flit de la UE, caută să ocupe un post la NATO. Și pentru asta face alte deplasări din banii statului român. Și, ca o bomboană pe colivă, și-a mai comandat și renovarea unui palat care să-i fie reședință după ce n-o mai fi președinte. Iar hachița asta de parvenit sfidător ne costă o „nimica” de 4 milioane EUR, bani pentru care covrigarul Ciolacu a semnat fără să crâcnească.
Desigur, sunt numeroase „fapte de vitejie” care ne pot demonstra cu vârf și îndesat că această nulitate a reușit să jefuiască țara mai mult decât au făcut-o fanarioții luați împreună, dar și să ne bage în situații istorice mai complicate decât a făcut-o imbecilul de Carol al II-lea(pe-ale căror odrasle le sponsorizăm acum deoarece sunt „Casa Regală a României”; râd și curcile de noi: republică subvenționând casa regală!). Nu-i puțin lucru pentru o nulitate atât de mare.
Din acest punct de vedere, a-l desconsidera atât de mult pe băsescu pare nedrept. Până la urmă, jigodia aia bețivă nu a reușit în mod direct să facă atâta rău țării. Doar că e o problemă care trebuie înțeleasă. băsescu e cel care a făcut posibilă existența catastrofei Iohannis. Dacă n-ar fi fost băsescu și acțiunile sale nebunești, Plăvanul n-ar fi existat. Iată așadar că acest raport de cauzalitate îl pune pe marinar ca rădăcină esențială a întregului rău pe care-l trăim acum! băsescu este cel carte a cedat suveranitatea țării, care a permis penetrarea serviciilor, inclusiv prin numirea la vârf a unor membri aparținând altor puteri, astfel încât întreaga structură de securitate a statului să devină irelevantă. băsescu este cel care a făcut posibile abuzurile DNA și inimaginabilele amestecuri - care acum au devenit banale - ale serviciilor în justiție.
Cu alte cuvinte, dacă n-ar fi existat băsesacu, probabil că tot răul și toată nebunia pe care-o trăim n-ar fi existat. De aceea marinarul bețiv trebuie trimis la groapa de gunoi a istoriei. Numele său ar trebui șters definitiv, iar perioada sa de domnie trecută sub tăcere deoarece e mult prea rușinoasă pentru noi. Despre asta este vorba!
Ca să înțelegeți mai bine despre ce e vorba, vă voi cita un pasaj dintr-o carte excepțională(pe care am mai prezentat-o pe blog), „Convorbiri cu Stalin” a lui Milovan Djillas. Este vorba despre tranzitul său prin România aflată sub ocupație sovietică:
„Am fost uluiți de atitudinea arogantă a reprezentanților sovietici. Mi-am amintit ce oripilați am fost la vorbele comandantului sovietic din Iași:
- Of, mizerabilul ăsta de Iași! Și mămăligarii ăștia de români!
A repetat, de asemenea, vorba de duh a lui Ilia Ehrenburg și a lui Vîșinski, referitoare la corupția și hoția din România:
- Ăștia nu aparțin unei națiuni, ci unei profesii.”
De fapt care-i problema? Rușii sovietici erau disperați de faptul că, în ciuda a ceea ce doreau să facă aici, nu reușeau. Populația trecuse la furturi extinse din zona ocupantului, iar ei, pur și simplu, nu mai făceau față. Cu toate că își impuseseră marionetele aici, la nivelul de bază se întâlneau cu atitudinea aceea care ne-a făcut invincibili de-a lungul timpului: spune ca ei, dar fă ca tine.
De ce spun că ar trebui să fim mândri? Pentru că ceea ce spune Medvedev demonstrează un complex istoric pe care rușii îl au față de noi. Nu-i puțin lucru pentru o țară irelevantă, precum cea a noastră! Să stai în coasta unui imperiu precum cel sovietic care, în ciuda faptului că primise controlul a 90% din România, nu reușea să-și impună așa cum dorea politica de aici, e ceva extraordinar.
Scăpând această zicere a co-etnicului său, cu dorința vădită de a jigni, Medvedev nu face decât să confirme că România a fost întotdeauna o piatră tare. Pe noi însă, vorbele lui Medvedev n-ar trebui să ne jignească, ci ar trebui să ne lumineze. Înaintașii noștri au știut să le facă zile fripte ocupanților, ceea ce noi acum nu prea mai știm. Faptul că, de-a lungul istoriei, în ciuda unor victorii uneori zdrobitoare, ocupanții nu au reușit să se stabilească aici și nici să-și impună obiceiurile decât marginal, ar trebui să ne facă mândri. Întotdeauna am știut să ne opunem și să ne conservăm esența. Asrta trebuie să vedem din declarația pe care Medvedev a vrut-o impertinentă și jignitoare.
Doar că, ceea ce ne spune el se întoarce fix împotriva sa. Nu, nu ați putut să faceți nimic atunci când erați ocupanții acestei țări! Ați jefuit prin SOVROM-uri, dar mămăligarii au știut să vă facă șederea de aici un iad. Pentru ca un colos precum Rusia să-și amintească experiența ratată de aici, asta înseamnă că eșecul le-a rămas întipărit în memorie. Și ce poți face atunci când viermele amintirii te roade obsedant? Înjuri! Înjuri pentru că armata ta a plecat de aici deoarece nu mai putea sta. Înjuri pentru că mămăligarii, la un moment dat, s-au trezit și-au spus „STOP! Nu mai avem să vă dăm niciun ban!”. Și multe altele pe care nu le-ați fi așteptat!
Toată tărășenia cu ieșirea lui Medvedev a fost iscată de veșnica problemă a Tezaurului. Faptul că Tezaurul(de fapt a ceea ce ne-a mai rămas din el!) nu ni s-a întors în țară ține de prostia noastră absolută. Încă de când ne-am edificat ca națiune am avut în capul țării, într-o cantitate covârșitoare, numai idioți incapabili să gândească în termeni de interes propriu. Trimiterea Tezaurului la ruși a fost o prostie sforăitoare. Trebuie însă să recunoaștem că o prostie și mai mare este reprezentată de aurul nostru de acum care cică are „casă sigură” la Londra. De asta s-a uitat, iar cel care a impus o lege de repatriere a aurului a fost băgat la zdup. Dar să ne întoarcem la Tezaurul dat la ruși. Cine-a decis acea imbecilitate de atunci? Brătianu împreună cu curvulița Maria și marioneta Ferdinand. E drept că apetitul deosebit al nesătulei regine avea să ne aducă o victorie zdrobitoare după Război, când a reușit să obosească până la epuizare la Paris toate delegațiile masculine care contau. Astfel, ca efect al tăvălelilor reginei nesătule, Transilvania a revenit mai ușor la patria-mamă. Asta în ciuda „patrioților” precum Maniu care „demonstrau” pe-atunci în Parlamentul de la Budapesta cum că românii pot fi buni unguri. Episodul ăsta s-a uitat!
Să nu divagăm și să ne ocupăm de Tezaur! Așadar, prostia s-a făcut când s-a dat. Apoi, după ce se terminase Războiul, politicienii români au refuzat să discute cu autoritățile sovietice. Gestul gratuit și stupid s-a constituit în răzbunarea istorică de după al Doilea Război Mondial, când Stalin a luat Basarabia și a decis ruperea Bucovinei de Nord ca „pedeapsă și despăgubire pentru ocuparea ilegală a Basarabiei”. Puțini știu că după Revoluția din Octombrie, noile autorități sovietice aveau nevoie de recunoaștere internațională și ar fi făcut orice concesii pentru a semna anumite tratate. Noi, ca vecini, ar fi trebuit să dăm dovadă de ceva mai multă flexibilitate în gândire, să ne vedem interesul și să semnăm un tratat de bună vecinătate. Ni s-ar fi întors și aurul, iar Basarabia n-ar mai fi fost subiect de discuție. N-am făcut-o deoarece jigodiile vremelnice se ghidau după obediențe, nu după interesul țării! Apoi a venit dezastrul Războiului, când am intrat de partea nemților, refuzând să ne menținem neutralitatea. Nu avem cum să știm cum s-ar fi întors destinul dacă am fi rămas neutri. Ceea ce știm însă e că, la sfârșitul Războiului, am fost priviți ca niște caricaturi. Cu un fost rege deviant, condus de-o curvă aflată în slujba KGB-ului, cu un mult prea tânărul și prostovanul nou rege, devenit bătaia de joc a lui Stalin, România nu avea absolut nicio șansă. A avut un noroc istoric atunci când Horty s-a înors la 180 de grade, supărându-l pe Stalin care atunci declarat că „Transilvania va rămâne a românilor pentru totdeauna”.
În timpul ocupației sovietice, în 1956, „Tezaurul artistic” al României se întoarce în țară ca efect al unei acțiuni propagandistice decise la Moscova. Din acest paragraf ar trebui înțeles care e calea de recuperare a Tezaurului nostru. Restituirea se poate face doar dacă Rusia are un interes din asta. Doar că, de-a lungul timpului, o constanta cu care ne-am confruntat a fost nu obligatoriu aceea a refuzului rușilor, ci cea a renunțării noastre. Episodul în care lui Dumitru Prunariu(pe atunci ambasador în Rusia) i s-a interzis să mai discute despre Tezaur este cât se poate de relevant. Și, dacă vreți să cercetați, există multe alte dovezi ale refuzului autorităților noastre de a lua Tezaurul înapoi. Un episod interesant e relatat într-un serial în Cațavencii(citiți cât mai e disponibil episodul unu, episodul doi și episodul trei).
A crede că, brusc, pe oficialii noștri i-a prins așa, din senin, dorul de Tezaur e semn de nebunie. Însă a crede că, prin declarațiile sforăitoare făcute de nulitățile noastre de acum și susținute de nulitățile europene, vom reuși să ne recuperăm vreun sfanț de la ruși e semn de mare prostie! În primul și-n primul rând ar trebui refăcute comisiile istorice care au fost sabotate sistematic de ruși. Acelea sunt cele mai importante deoarece - chiar dacă pare pierdere de timp - sunt singurele care pot stabili traseul Tezaurului nostru. Din indiciile pe care le am, doar o mică parte a Tezaurului dus la ruși se mai află la Moscova. Cea mai mare parte a sa a fost transferată la Berlin ca plată a unei ipotetice datorii clamată de nemți pe vremea în care ocupaseră Bucureștiul. E un episod destul de tenebros, ocolit cu cerbicie de autorități. Dacă mai țineți minte, atunci când profesorul Radu Golban a dezvăluit datoria pe care Germania o are către România(ca efect al datoriilor comerciale ale statului lui Hitler), autoritățile de aici, în funcție cu cei de la Banca Națională, s-au grăbit să nege. Tot profesorul Golban a dezvăluit și câte ceva din traiectoria curioasă luată de Tezaurul nostru, dar, din nou, s-a pus batista pe țambal.
Ceea ce sunt convins este că strategia actuală de recuperare a Tezaurului, în realitate nu are ca scop recuperarea în sine, ci agitarea spiritelor celor mai cretini dintre noi. De fapt, ceea ce se urmărește, este inflamarea prostimii pentru acceptarea achizițiilor de noi arme inutile, pe bani mulți și, eventual, împingerea noastră într-un război care nu ne aparține. Până una-alta, ar trebui să conștientizăm că Ucraina ocupă ilegal teritorii românești și că ține etnicii români într-o teroare absolută. Ceea ce i s-a întâmplat Mitropolitului Longhin Jar ar trebui să fie subiectul unei înghețări a relațiilor cu Ucraina. Doar că, în stilul slugarnic care ne caracterizează, punem batista pe țambal.
E timpul să pun punct articolului de azi. În concluzie voi spune că e timpul să facem un recurs la memorie și să înțelegem modul în care noi, românii, am reușit nu doar să rezistăm ocupațiilor, dar și să le sădim ocupanților complexe istorice. Ceea ce mă nedumerește însă este motivul pentru care acum nu ne mai găsim resursele pentru a le face aceleași zile fripte ocupanților actuali. Ocupanți care în treizeci de ani au jefuit România mai mult decât au făcut-o otomanii și rușii de-a lungul întregii noastre istorii! Nu e o exagerare: doar la începutul acestui an datoria țării a mai sărit cu 5 miliarde de EUR! ȘI nimeni nu zice nimic!
Luând de bune declarațiile lui Macron, ai fi tentat să crezi că trebuie să te pregătești pentru războiul total. De altfel, căprarii din presa autohtonă au dat startul declarațiilor bombastice și amenințărilor vehemente la adresa Rusiei. Nu e destul că un pigmeu amarnic precum Macron e penibil. Mai trebuia să răsară și un chiwawa sub forma unei națiuni eșuate din Estul Europei care să se pretindă luptătorul suprem împotriva ursului turbat. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns.
Situația e însă mult mai complexă decât ne-am fi imaginat și asta în ciuda spectacolului hilar la care suntem obligați să ne raportăm. Rusia de azi e în situația vânătorului care-și vede casa atacată de vulpi turbate. Desigur, pe cele care-l atacă direct le omoară, dar dilema lui e alta: oare nu cumva întreaga populație de vulpi e atinsă de turbare, motiv pentru care acțiunile sale trebuie să fie extinse? Poate că vi se pare o exagerare din partea mea, dar nu e deloc așa. Indiferent de cum ai privi lucrurile n-ai cum să nu constați că fix asta se întâmplă: Rusia e atacată feroce de lumea anormală. Iar replicile sale încearcă în van să mențină un anumit nivel de normalitate, lăsând în van deschise căile diplomației, ale rațiunii. Doar că nu mai există rațiune într-o lume irațională.
Ieri, într-un comentariu, un cititor mi-a dat o referință foarte inspirată la cea mai recentă carte a lui Emmanuel Todd, La Défaite de l’Occident. Pentru cei care nu știu, Todd nu-i un neavenit, un individ care vrea să pozeze bombastic, ci un cercetător profund care încă de la începutul carierei sale s-a dovedit a fi strălucit. Studiind evoluția indicatorilor economici ai URSS, Todd a prevăzut căderea imperiului comunist încă din 1976, când avea doar 25 de ani! Iar diagnosticul pus atunci a fost unul de o precizie chirurgicală.
În „La Défaite de l’Occident”, Todd vorbește despre iremediabila cădere a Occidentului care începe încă din anul 1965. Căderea URSS nu a făcut decât să mascheze traiectoria iremediabilă pe care era înscris Vestul. Iar totul nu este cauzat de vreo agresiune externă, ci de procesul de disoluție internă.
Vectorul economic reprezentat de globalizare este unul primordial care face ca SUA să devină o națiune efectiv impotentă. Americanii i-au împins pe ucraineni în război cu Rusia, iar acum se află în imposibilitatea de a produce echipamentul și munițiile de care e nevoie pe front. Totul e cauzat de globalizare. Ruperea lumii în două face ca multe din zonele de unde-și procurau materii prime sau componente intermediare să pice, astfel încât liniile de producție stau așteptându-l pe Godot.
Mult mai interesant însă e celălalt vector remarcat, anume cel ideologic, reprezentat de picajul protestantismului. „Protestantismul, cel care a impus valorile muncii și disciplinei sociale, a dat avânt Occidentului, in special lumii anglo-americane. Evaporarea protestantismului în SUA, Anglia și în toată lumea protestantă a făcut să dispară forța și specificitatea Occidentului. Variabila centrală este dinamica religioasă. După stadiul „activ” urmează stadiul ”zombie” și acum putem vorbi despre un stadiu ”zero” al religiei în Occident”. Stadiul activ este cel pe care-l cunoaștem, cu omul religios, trăindu-și sentimentul datoriei față de Dumnezeu și față de sine. Acest om e văzut săptămânal la biserică, e practicant și total integrat în spiritul comunitar. Stadiul de zombie este cel în care individul este rupt de comunitatea religioasă, dar continuă să respecte anumite tradiții(botez, căsătorie religioasă, înmormântare tradițională s.a.m.d.). Stadiul zombie este unul tranzitoriu, cel care pregătește ajungerea generație viitoare la nivelul zero, cel în care religia este eliminată.
Fenomenul care se petrece este unul impresionant. Omul „eliberat”, „omul zero”, e unul care efectiv nu mai poate admira decât nimicul din care se revendică. Așa se ajunge, după cum bine spune Todd, la o „Americă definitiv căzută în nihilism și în divinizarea nimicului”. Căsătoriile dintre persoanele de același reprezintă, din punctul de vedere al lui Todd, simptomul specific al lumii zero, iremediabil eșuată.
După cum putem vedea, Rusia parcurge drumul invers, căutând să-și regăsească rădăcinile ortodoxe și pe baza acestora să-și refacă destinul istoric. Ruptura dintre Rusia și Occident este, de data aceasta, una totală și absolută, fără nicio capacitate de reconciliere. De altfel vedem asta inclusiv în declarațiile lui Putin care-și îndeamnă oamenii „să-i lase în pace pe occidentali să se sinucidă prin intermediul ideologiei pe care o promovează”. Noi am trecut prin asta - spune Putin - și am văzut ce rău imens ne-a făcut. Iar de-aici putem să tragem concluzia că „a-i lăsa în pace” este cel mai mare rău pe care-l poate face un dușman al Occidentului. E ca și cum, sincigașului care e cu ștreangul de gât i-ai spune „eu tot nu te cred în stare să faci asta”.
Iată-ne în fața a trei căi pe care istoria ni le scoate pe tarabă. Calea tradițional-confucianistă a Chinei, calea nihilistă a Occidentlui și calea spirituală a Rusiei. Dacă vreți, la ora actuală Rusia propune cea de-a treia cale a organizării sociale. Nu e una deplin coerentă, sunt numeroase zone unde sunt ciocniri între „standardul imperfect occidental” care-a fost implementat parțial acolo și noua viziune. Sunt zone care baleiază între nihilismul occidental și structura confucianistă chinezească(tot nihilistă în esența sa). Dar, cu toate acestea, Rusia își desenează, ca de fiecare dată în istorie, propria cale.
Înțelegând elementele descrise putem vedea mult mai limpede ceea ce se petrece acum. Halucinațiile lui Macron sunt perfect în linie cu nihilismul occidental care, neavând niciun punct de sprijin, orbecăie între diverse extreme, fascinat de formă, dar incapabil să înțeleagă fondul și, mai ales, pericolele cărora se expune. În lumea nihilist-occidentală o vorbă e o vorbă și-atât. Aceasta poate fi o declarație de război sau un text inept de-al Analenei Baerbock; în esență, pentru un occidental au aceeași valoare, adică zero. Altfel însă arată lucrurile din punctul de vedere al rușilor sau al chinezilor. Pentru ambele țări vorba are o greutate care e direct proporțională cu funcția gurii care-o rostește.
Ceea ce însă devine clar este că orice declarație sau angajament de-al Occidentului nu mai valorează nimic. Și asta nu doar în ochii publicului de-acolo - care de mult și-a pierdut încrederea în politicienii săi. Liderii occidentali și-au pierdut încrederea la nivel diplomatic. Inclusiv ei între ei nu mai respectă ceea ce, cu câteva secunde înainte, susțineau cu înflăcărare.
Iată de ce, văzând realitățile și cavalcada evenimentelor, nici măcar nu ne mai întrebăm când anume se va petrece căderea ci, mult mai mult, suntem curioși de „ce-o să se aleagă din toată tâmpenia asta?”. Toată lumea știe că de picat va pica, dar nimeni nu știe ce anume se va pune în locul nimicului care-a condus la dezastrul absolut de acum.
Indicele semiconductorilor($SOX) a depășit vârful din anul 2000. O similaritate stranie cu criza dotcom. Care similaritate nu este singura. Avântul companiilor tehnologice, iluzia AI-ului ”salvator și reconfigurator” al întregii lumi generează o realitate similară până la confuzie cu ceea ce se întâmpla în vârful DotCom.
Am auzit încă de la apariție despre Gemini, dar n-am fost interesat deoarece am considerat că nu aduce nimic nou față de Chat GPT, fiind mai degrabă o imitare a acestuia, scos la lumină de mașina de marketing a Google. Nici când a izbucnit scandalul cu „incapacitatea” Gemini de a genera o imagine cu un om alb nu m-a interesat subiectul deoarece intuiam care-i buba. M-am gândit însă că, întrucât au fost prinși cu mâța-n sac, cei de la Google își vor revizui serios motorul. Mai mult, intervenția lui Serghei Brim m-a făcut să cred că își vor repara urgent bubele pentru a fi cât de cât în linie cu produsele concurenței.
V-am spus că am analizat suficient de bine fenomenul și am pierdut destul timp prompt-uind pe ChatGPT și pe alte modele lingvistice pentru a înțelege care-i problema. De fapt, chestiunea pe care Google nu vrea să o destăinuie este că Gemini e greșit din start întrucât încă din stadiul de antrenament a fost optimizat pentru manipularea realității și fabricarea de „dovezi” care să susțină narativul woke. În mod cât se poate de evident, întreaga făcătură este un junk tehnologic și toți banii băgați de Google în jucărie sunt, în realitate, pierduți. Chat GPT a menținut o oarecare distanță, iar modelul său lingvistic mai are o cât de cât legătură cu realitatea, în timp ce Gemini e o făcătură absolut aberantă. Mă rog, în perfect ton cu vremurile pe care le trăim.
Mulți vor fi tentați să spună că toate vor rămâne așa, fără să genereze nicio problemă. Eu nu sunt de acord. Prima lege 0 de fapt axiomă! - a business-ului spune că trebuie să te adaptezi nevoilor clientului și să încerci să le îndeplinești. Așadar, pornești de la client și, în măsura în care îi satisfaci așteptările, ai succes. Nu încercați să mă contraziceți pentru că fix așa e. Unde e buba Google? A început de la ideologie pentru a încerca să o impună clientului. Va funcționa? Desigur, spălații pe creier vor deborda de fericire strigând în gura mare că așa e corect. Doar că, inclusiv acești talibani știu în sinea lor că nu e OK și, în momentul în care caută să facă ceva util pentru ei, vor folosi instrumentele oferite de concurență. De aceea spun că Gemini este un rateu destul de indigest pentru Google.
De fapt treaba e mult mai adâncă. Piața instrumentelor alternative de căutare se diversifică. Marea majoritate e conectată la Google, dar se vede o erodare clară în rândul utilizatorilor „care dau tonul”. Cei care-s interesați de informațiile personale NU utilizează Google decât în situații limită și atunci cu setările făcute pe minim(sau printr-un motor de căutare proxy). De ce fac asta? Pentru că și restul motoarelor de căutare, unele chiar fără resurse, dau rezultate OK. Deja motoarele lingvistice dau rezultate ale căutărilor, iar trendul a fost intuit de Google. Indiferent de ce ați crede, Gemini a fost gândit, în realitate, ca o interfață de generație nouă pentru serviciile oferite de Google. Abia acum puteți înțelege de ce dezastrul Gemini este de fapt un dezastru pentru Google în ansamblul său.
De la „Don't be evil”, Google a ajuns să identifice cu dracul gol. Însă de-aici îi va veni și căderea deoarece, indiferent de vremuri n-ai cum să reziști atâta amar de vreme cu capu-n nori, visând woke și pretinzând o realitate psihedelică pe care n-o vede nimeni. Părerea mea este că Gemini e cântecul de lebădă care ar trebui să ne sugereze sfârșitul lumii Google. Nu-i așa că nu vă vine să credeți?
Tare distrat sunt! În drum spre birou am realizat că sunt cozi la florării și atunci mi-a picat fisa: azi e 1 Martie! Așa am reușit să evit situația penibilă în care-aș fi intrat cu mâinile în buzunar dezamăgindu-le pe toate doamnele și domnișoarele din zonă.
Personal consider 1 Martie o sărbătoare minunată. Faptul că azi toți românii dau flori femeilor mi se pare mai mult decât un gest minunat. E un manifest al normalității, un semn că încă n-am luat-o razna. E o sărbătoare fabuloasă în care, dincolo de primăvară, simțim că suntem oameni.
Îmi pare rău că nu pot oferi câte o floare tuturor doamnelor și domnișoarelor care se află între urmăritorii mei. Aș face-o cu cea mai mare plăcere, doar că suntem „conectați” prin intermediul acestui mediu impersonal. Inițial am vrut să postez o imagine cu flori, cu mărțișoare, dar ar fi ceva mult prea fals. M-am gândit că singurul lucru pentru care sunteți aici e legat de scrisul meu și de ideile similare pe care le avem.
De aceea prefer să postez articolul de față fără nicio imagine pentru a transmite în scris tuturor doamnelor și domnișoarelor prezente aici speranța mea într-o primăvară frumoasă care să marcheze răsăritul unei vieți așa cum ne-o dorim toți.
Vă doresc un 1 Martie minunat, care să vă readucă pe buze zâmbetul și speranța. La mulți ani!
