Senzorul finlandez

Există un episod istoric tratat extrem de superficial în lumea de azi. Și e tratat așa întrucât din fapt istoric a ajuns obiect de propagandă. Finlanda. Mai precis ceea ce numim azi Războiul de Iarnă, desfășurat între  URSS și Finlanda între noiembrie 1939 și martie 1940. Acum se vorbește despre „eroica armată finlandeză” care s-a opus „agresorului rus”. După cum bine știm, istoria e parșivă și are obiceiul să se repete, motiv pentru care trebuie să ne raportăm la ea, adică la faptele reale, nu la propaganda în care s-a transformat.

După cum bine se știe, în urma Tratatului de la Versailles, Germaniei i se interzicea să dețină sau să construiască submarine. Pentru a ocoli această interdicție, marina germană a înființat în Olanda o companie-paravan numită NV Ingenieurskantoor voor Scheepsbouw(IvS). Era o companie inginerească germană, cu ingineri germani, condusă de militari germani sub acoperire. Aceștia aveau nevoie de șantiere navale străine pentru a proiecta, construi și testa noi prototipuri de submarine. Ei bine, acele șantiere navale s-au găsit în ... Finlanda.

Din punct de vedere politic, Finlanda se aliniase celorlalte țări nordice, declarându-și neutralitatea absolută. Doar că acest episod e suficient de relevant pentru a înțelege că, din punct de vedere practic, neutralitatea era doar clamată. 

URSS-ul de-atunci avea o problemă majoră: granița Finlandei era foarte apropiată de Leningrad, oraș strategic și hub industrial important pentru Stalin. Așa au început negocierile cu finlandezii. Delegația URSS a propus Finlandei o tranzacție teritorială complexă. Aceasta presupunea mutarea graniței din Istmul Karelia spre nord-vest(reprezentând cedarea către URSS a aproximativ 2.700 km²), îndepărtând linia de frontieră de Leningrad, cedarea câtorva insule strategice din Golful Finlandei(Suursaari, Seiskari, Lavansaari, Tytärsaari), cedarea părții vestice a Peninsulei Rîbaci din nord și închirierea de către URSS a portului Hanko pe o perioadă de 30 de ani pentru a stabili o bază navală sovietică și a garanta controlul asupra intrării în Golful Finlandei. La schimb, Finlanda ar fi primit o suprafață de teren de aproximativ 5.529 km² în raioanele Repola și Porajärvi(Karelia Estică) și compensații bănești pentru proprietățile private sau valoarea economică a infrastructurii finlandeze pe care Finlanda ar fi trebuit să o cedeze în Istmul Karelia. 

Nu vreau să fac comentarii gratuite referitoare la oportunitatea târgului propus de sovietici. Ceea ce este cert e că diplomația sovietică exprima temeri teoretice că o „mare putere ostilă”(Germania, Marea Britanie, Franța) ar putea folosi teritoriul finlandez drept cap de pod pentru a ataca Leningradul. În 1939, anul în care s-au purtat negocierile, URSS avea un tratat cu Germania nazistă, dar Stalin știa că e vorba de un tratat slab, motiv pentru care se pregătea intens. Iar Europa era un butoi cu pulbere.

Finlanda a refuzat inclusiv mutarea liniilor sale defensive(cerută imperativ de sovietici deoarece infanteria finlandeză avea „foc direct” asupra Leningradului) sau stabilirea unei zone de neutralitate. Și așa a început „Războiul de iarnă”. Aici o întreagă mitologie descrie tăria luptătorilor finlandezi și prostia absolută a rușilor. Suntem obișnuiți cu acest tip de propagandă de război care se practică inclusiv acum în Ucraina. Avem însă câteva certitudini. La fel ca și acum, „Occidentul Colectiv” de atunci a condamnat URSS, ba i-au mai și exclus din Liga Națiunilor. În ciuda mitologiei bravilor luptători finlandezi, ceea ce e cert este că în 1940 URSS a impus prin Tratatul de Pace de la Moscova o linie a frontierei net dezavantajoasă pentru Finlanda. E suficient să vă spun că Finlanda a pierdut întreg Istmul Karelia și Karelia Ladogheană, inclusiv Viipuri(al doilea oraș ca mărime al țării la acel moment, azi Vyborg în Rusia), Regiunea Salla(Salla/Kuusamo), peninsula Rîbaci. Actuala graniță a Finlandei cu Federația Rusă este identică cu cea stabilită în urma acelui tratat, cu deosebirea că, după Al Doilea Război Mondial,  URSS a anexat definitiv Petsamo, tăind complet accesul Finlandei la Oceanul Arctic. Prin prisma acestei realități, vă întreb cum ar fi arătat Finlanda azi dacă ar fi acceptat târgul și ar fi rămas neutră? La un moment dat diplomații sovietici ar fi fost dispuși să accepte stabilirea unei zone demilitarizate neutre.

Privind retrospectiv înțelegem că intuițiile armatei sovietice și a aparatului de coordonare s-au dovedit a fi corecte. Finlanda a renunțat cu ușurință la neutralitatea sa(care de fapt nu exista), trecând de partea Germaniei imediat după Operațiunea Barbarossa. Iar asta a costat-o enorm. 

Ceea ce vreau să subliniez este că această deviere a Finlandei dinspre neutralitate spre una dintre marile puteri ostile Rusiei se poate constitui într-un senzor extrem de clar al unor tulburări care urmează să vină. După 1944, statutul de neutralitate al Finlandei i-a garantat securitatea și pacea. URSS nu a desfășurat operațiuni ostile împotriva sa, iar Federația Rusă nici atât. Ei bine, după începerea conflictului din Ucraina(în multe privințe similar celui cu Finlanda interbelică), Finlanda a trecut brutal în barca NATO, cu toate că nu a fost amenințată cu nimic. Și tocmai asta ne sugerează complicația extremă în care ne aflăm. De ce? 

Totul a fost decis de planificatorii din umbră ai țării. Doar nu o credeți în stare pe fâța pițipoancă Sanna Marin de o astfel de acțiune! E clar că aderarea la NATO fusese decisă înainte, căutându-se doar contextul potrivit. Operațiunea Specială a Rusiei a fost declanșatorul întrucât întreg Occidentul Colectiv credea că Rusia va pierde în Ucraina. Și, de data aceasta nu doar Finlanda a renunțat la neutralitate, ci toate țările nordice, închizând Marea Baltică după modelul din Al Doilea Război Mondial. 

Iată-ne din nou în fața unui episod critic, în care, pe zi ce trece, intuițiile Moscovei se dovedesc a fi fost reale. De data aceasta Ucraina a fost aleasă drept cap de pod, dar instantaneu au declanșat tentativa de sugrumare a Rusiei prin intermediul aderării la NATO a tuturor statelor din proximitatea sa(operațiunile din Caucaz fac parte din același registru). Culmea, acum dușmanul cel mai mare al Rusiei nu mai este Germania nazistă,  ci Germania împreună cu toate statele europene. 

Dacă în Războiul Mondial am avut o anumită „regionalizare a conflictului”(în sensul în care cine a stat pe margine nu a pățit nimic), de data aceasta va fi mai problematic întrucât, de la Moscova, s-a trimis un mesaj extrem de dur, dar trecut sub tăcere în Vest: diferența de populație între Uniunea Europeană și Federația Rusă face imposibilă susținerea unui conflict convențional de către partea rusă, motiv pentru care, în cazul unui astfel de conflict se va escalada. E negru pe alb. Cu alte cuvinte, potoliți-vă!