Răzbunarea geopoliticii

Intrarea Chinei în cooperarea cu SUA a fost o mişcare diplomatică isteaţă a SUA. Fără doar şi poate, Kissinger a făcut o mişcare extrem de inspirată, rupând blocul China-URSS, în care oricum erau numeroase tensiuni date de dorinţa de primat al URSS. Frecându-şi mâinile fericit, Kissinger spunea atunci că „aşa cum acum am liniştit URSS prin intermediul Chinei, la fel vom linişti China prin intermediul URSS”.

Iată că timpurile s-au schimbat. Între timp URSS a dispărut de pe firmament, locul său fiind luat, într-o mare măsură de Federaţia Rusă. Scăpată de un dezastru aproape iminent prin intermediul regrupării în jurul lui Putin, Rusia a căutat de atunci să-şi întărească securitatea, estimând că vremurile se vor complica. Iar semne au fost destule, începând cu prima extindere a NATO în condiţiile în care Alianţa promisese prin intermediul SUA că nu va pătrunde niciun inch în Estul Europei. 

De la Al Doilea Război Mondial, după marea împărţire, fiecare entitate câştigătoare s-a apucat să-şi gestioneze sferele de influenţă. Atât SUA cât şi URSS şi-au impus sistemele în părţile de lume pe care şi le-au arogat. Şi, de fiecare dată când într-o anume sferă era vreo problemă, aceasta era rezolvată de partea „îndreptăţită” de tratatul de la Yalta. Ceea ce nu s-a spus niciodată pe şleau este faptul că atât URSS cât şi SUA au adoptat politici de ocupaţie în zonele considerate „de influenţă”. Spre deosebire de URSS, care s-a mulţumit cu propria-i sferă, SUA a înghiţit ceilalţi doi „aliaţi” ai săi, Franţa şi Anglia. URSS, de partea cealaltă, simţea că „are dreptul” să înghită China. Doar că s-a lovit de Mao, rezultând întreaga poveste pe care o cunoaşteţi. Mai mult, China nu fusese naţiune învinsă, motiv pentru care URSS ar fi trebuit să abordeze diferit povestea. Mă rog, nu mai insist.

Cert este că URSS a încercat să reseteze înţelegerile de după Al Doilea Război Mondial, retrăgându-se din teritoriile care fuseseră în sfera sa de influenţă. SUA a promis că va lăsa ţările respective să facă libere tranziţia către economia de piaţă şi democraie, fără a se amesteca în treburile lor interne. Pe vremea aceea, SUA şi Occidentul erau mulţumite că aveau pieţe proaspete de desfacere. Să ne întoarcem însă în prezent.

Momentul actual, provocat de expansiunea teribilă a Chinei, ar fi trebuit să fie unul în care, conform „doctrinei Kissinger”, SUA era obligată să se apropie de Rusia, după modelul din iulie 1971 cu China.  Doar că SUA a ales deliberat alt drum. În ciuda încercărilor Rusiei de la începutul perioadei lui Putin de a se alătura unui proiect european paşnic, SUA a sabotat această iniţiativă. Rusia, de partea cealaltă, nu a vrut niciun moment să renunţe la centurile sale de siguranţă. Şi poziţia sa se dovedeşte că a fost justificată, dată fiind perversitatea diplomaţiei occidentale. Extinderile neîntrerupte ale NATO au pus presiune geopolitică pe Rusia, iar ceea ce s-a întâmplat la lovitura de stat din Ucraina - mascată de Revoluţia Colorată - a sugerat imediat Rusiei că se află în anticamera conflictului cu NATO. Asta înseamnă că de atunci orice apropiere SUA-Rusia e imposibilă!

Ceea ce vedem acum în Ucraina este un conflict întârziat care, de fapt, ar fi trebuit să se petreacă în 2014, dar a fost permanent amânat de ruşi deoarece auu avut speranţa ineptă că se va putea face ceva în mod paşnic. Desigur, a mai contat şi preluarea Crimeei, recursul geopolitic şi istoric pe care Rusia şi l-a asumat pentru reîntregirea ţării cu teritoriile care-i aparţineau. 

Conflictul din Ucraina - care, de facto, este unul SUA-Rusia - nu este singura problemă a actualităţii. Situaţia din Taiwan, unde SUA caută să împiedice unificarea firească a Chinei este un alt conflict amânat, pe modelul celui din Ucraina. Din nou, SUA au depăşit limitele bunului simţ în privinţa relaţiilor cu China, iritând reprezentanţii Imperiului Celest. 

Aici avem o nouă interacţiune ciudată care reprezintă o încălcare a ceea ce putem numi „axioma Brzezinski”. Zbigniew Brzezinski a postulat faptul că SUA nu mai pot face faţă unui război simultan cu Rusia şi China. Chestiune care e domeniul evidenţei pentru orice om cu picioarele pe pământ. Cu toate acestea, SUA se îndreaptă ameninţător către un asemenea scenariu.

Recent, cu ocazia summitului NATO de la Vilnius, s-a pus problema extinderii NATO la Est, cu includerea Japoniei şi a Coreei de Sud. Este o mişcare care a pus pe jar China, fapt uşor vizibil din comentariile acide ale editorialelor din ziarele apropiate puterii de acolo. Există însă şi mişcările economice discrete care fragilizează SUA.

Însă marea frustrare a SUA vine din faptul că nu au reuşit spargerea Chinei după modelul pe care şi-l propuseseră. Presarea Chinei pentru utilizarea modelului mixt(economie de piaţă dublată de o conducere exclusivă a PCC) presupunea un avans al clasei de mijloc de-acolo, clasă care ar fi putut fi folosită pentru instrumentarea unor revoluţii colorate după tipicul celor implementate de SUA. Doar că a existat o ruptură. Dacă mai ţineţi minte, la un moment dat China a decapitat gigantul Alibaba. După ce a dispărut o perioadă, Jack Ma(şeful Alibaba pentru cine nu ştie) s-a trezit că are veleităţi de pictor, iar imperiul său a început să cedeze zona mediatică. A fost un semnal pentru toţi oamenii de afaceri chinezi care astfel au înţeles cine-i tătucul acolo. Toată schimbarea de macaz s-a făcut sub preşedinţia lui Xi, omul care a intuit calea urmărită de SUA şi a reîntărit coeziunea internă. Inclusiv prin mjloace similare celor care au dus la „pacificarea” lui Jack Ma. 

Practic SUA, sub conducerea ramolită a lui Biden, s-a auto-încercuit, iar acum caută să scape de încercuire prin extinderea NATO, adică prin includerea în Alianţă a statelor asiatice aflate sub ocupaţie americană şi prin declanşarea unui dezastru chiar mai mare. Chestiunea însă ridică întrebări serioase pe Bătrânul Continent. Europa e deja secătuită de conflictul din Ucraina, iar participarea sa la o agresiune împotriva Chinei ar însemna o scufundare economică deplină. Recent, la Forumul Rusia-Africa, un reprezentant african disperat de lipsa cerealelor, declara că întreaga structură de sancţiuni împotriva Rusiei nu reprezintă decât un pretext pentru ca SUA să-şi poată vinde produsele sale scumpe. Europa nu poate cumpăra gaz de la ruşi, dar cumpără din SUA la preţuri de 17 ori mai mari! Grâului rusesc îi sunt puse bariere, în condiţiile în care americanii ies cu propriul grâu la preţuri mult mai mari. Chestiunea e logică: SUA deja nu mai are o fundaţie economică solidă, astfel încât pune la bătaie larga sa experienţă de corupţie. O golănie menită să mai amâne dezastrul.

Se va extinde NATO către Est? Întrebarea e bună, dar cel mai interesant ar fi ca perspectiva extinderii să le fie pusă în faţă ... taiwanezilor. Peste 90% din populaţie are oroare de perspectiva ca ţara lor să devină aliata Japoniei. Nici Coreea de Sud nu se simte confortabil într-o alianţă cu Japonia. Dar pentru Taiwan, perspectiva trupelor japoneze care ar veni să „apere” insula este o ipoteză de coşmar. De aceea SUA a întărit propaganda în Insulă, sperând că va obţine ceva mai mult. Rămâne să vedem, mai ales în condiţiile în care evenimentele se tot accelerează. 

Spre sfârşitul vieţii, văzând cum decurg evenimentele, Zbigniew Brzezinski spunea că SUA ar trebui să profite de poziţia sa de (încă) vioară întâi a politicii mondiale pentru a-şi negocia un viitor rezonabil în lumea multipolară a viitorului. Doar că, după cum observăm, gaşca neoconservatoare şi progresistă de la frâiele statului subteran american merge pe ignorarea deliberată a geopoliticii, într-un joc nebunesc al cărui sfârşit nu are cum să fie altul decât dezastrul absolut. 

Lumea se schimbă, dragii mei, indiferent cât de mult susţine propaganda că „e altfel”. Iar geopolitica se răzbună de fiecare dată radical. Veţi vedea asta mult mai repede decât credeţi!