Povestiri ruseşti de Paşti

M-am trezit aşa cum o fac în fiecare dimineaţă, puţin înaintea orei cinci. Eram hotărât să-mi scriu articolul pentru azi, doar că nu ştiam ce subiect să aleg întrucât avem cel puţin trei evenimente majore. Dau să mă ridic din pat şi-mi cad ochii pe noptieră unde s-a cam ridicat binişor grămăjoara cu cărţi de citit. Nu-mi place când se întâmplă asta deoarece înseamnă că trec printr-o perioadă agitată în care nu prea îmi mai rămâne timp de lectură. Adică exact nebunia pe care-o trăiesc eu în ultima perioadă. 

Şi uite-aşa, m-am apucat să răsfoiesc „Povestirile ruseşti de Paşti”, cartea pe care Contramundum mi-a semnalat-o de ceva vreme, pe care o comandasem, dar pentru care nu mi-am găsit răgazul nici măcar să o răsfoiesc. Cu creierul înghesuit de actualitate, m-am apucat s-o răsfoiesc mai mult mecanic, fără un scop în sine. Mi-a reţinut atenţia cuprinsul, unde mi-a sărit în ochi „Mujicul Marei”, minunata povestire din Jurnalul de scriitor al lui Dostoievski. Mi-am reamintit-o pe loc şi parcă am fost cuprins de o străfulgerare: oare merită toată nebunia asta? M-am simţit ca şi cum gândul mi-ar fi venit pe vocea liniştitoare a lui Marei spunându-mi că prea am luat în serios lupul ăsta care, de fapt, nici măcar nu există. 

Am fost curios să citesc ceva nou şi aşa am ajuns în faţa povestirii lui Kuprin, „Ca în familie” unde, în primul rând, am regăsit un Kiev liniştit, în care atmosfera era respirabirilă, iar oamenii buni. Acel Kiev chiar a existat, noi trăind într-un coşmar în care totul se dă peste cap în numele unei nebunii pe cât de iraţională, pe atât de înfricoşătoare. Descrierea acelui Paşti, în care o prostituată îi cheamă la ea pe vecinii ei rataţi mi s-a părut atât de suavă încât pur şi simplu m-a mişcat teribil. Biletul-invitaţie primit e de-a dreptul fabulos: „Stimate nr. 8, dacă nu aveţi altă treabă şi dacă nu ţi-e scârbă, vă rog foarte mult să vii în camera mea să gustaţi din pasca sfinţită. Zoia Kramarenkova pe care o cunoaşteţi”. Nişte biete suflete marginale, absolut atomizate pe cât suntem noi în ziua de azi, se întâlnesc în camera unei prostituate pentru sărbătoarea de Paşti. Absolut fabulos, o imagine terifiantă şi, în final, o iluminare atât de firească şi, în acelaşi timp, cutremurătoare. 

Am sărit apoi la „Figura” lui Nikolai Leskov. E, din păcate, prea puţin cunoscut la noi Leskov. Asta în ciuda faptului că i s-au tradus câteva cărţi importante precum „Pelerinul vrăjit”, „La capătul lumii” sau povestirile grupate în volumul recent apărut „Lady Macbeth din Mţesnk”. Povestirea  despre boierul decăzut „Figura” este însă una atât de profundă încât pur şi simplu te mişcă din temelie. N-aş vrea să vă stric plăcerea povestind-o, mai ales în condiţiile în care stilul meu mult prea neşlefuit n-ar face altceva decât să o golească de sens. M-a lovit însă un pasaj pe care vi-l redau în continuare: „Eu eram pe deplin liniştit, fiindcă ştiam ce preţuiam cel mai mult - libertatea mea, putinţa de a trăi urmând o singură poruncă, nu mai multe; apoi să nu mă cert, să nu caut să fiu pe placul cuiva şi să nu demonstrez nimic nimănui, dacă nu îi este dezvăluit de sus - şi eu ştiam unde şi cum pot găsi această libertate. Nu voiam categoric niciun fel de slujbă, nici din acelea pentru care e nevoie să ai mândrie nobilă, şi nici din acelea unde te poţi descurca şi fără niciun fel de mândrie. Omul nu poate fi el însuşi în nicio funcţie, el trebuie mai întâi să făgăduiască, iar apoi să îndeplinească acea făgăduinţă, însă eu văd că sunt neputincios, că nu pot să făgăduiesc nimic şi nici nu îndrăznesc şi nici nu trebuie, pentru că sâmbăta este pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă... Inima se va înduioşa, iar eu nu voi putea să-mi păstrez făgăduinţa: voi vedea suferinţă şi nu voi rezista... voi trăda sâmbăta! Într-o slujbă trebuie să ai tăria obligaţiei şi să ştii să te iei singur cu zăhărelul, iar eu nu am acest dar. Eu am nevoie de ceva foarte simplu... M-am gândit, m-am tot gândit care este cea mai simplă ocupaţie şi am hotărât că cel mai bine este să ar pământul.”

Cât firesc, câtă naturaleţe! Efectiv m-am cutremurat deoarece am înţeles nebunia pe care ne-o facem singuri. Iată-ne aproape în ajunul unei sărbători care ne spune cu subiect şi predicat despre ce e vorba pe lumea asta, timp în care noi preferăm să ne uităm permanent în altă parte. E totul atât de simplu, iar noi complicăm din dorinţa de a „clarifica simplitatea”, sfârşind într-un labirint din care nu mai înţelegem nimic.

Fără doar şi poate, „Povestirile ruseşti de Paşti” au meritul teribil de a face mai uşoară evadarea noastră din labirintul prin care orbecăim, conectându-ne la o spiritualitate uitată în ziua de azi. Pur şi simplu m-am simţit lovit profund de povestirile pe care le-am citit până acum şi nu pot decât să-mi exprim regretul că nu am reuşit să vă prezint această carte excepţională cu ceva mai mult timp înainte. Mulţi dintre autorii povestirilor sunt efectiv necunoscuţi la noi(Nikiforov-Volgin, Pobedonosţev, Boris Şireaev, Zinaida Ghippus, etc.), în timp ce alţii precum Bunin sau amintitul Leskov doar puţin cunoscuţi. Asta însă face chiar mai mare surpriza descoperirii unor povestiri desăvârşite, ca nişte iluminări neaşteptate în negura prin care orbecăim. 

Puteţi găsi volumul  direct pe site-ul Editurii Contramundum. Am prezentat multe din cărţile scoase acolo şi de aceea vă încurajez să vă abateţi atenţia şi asupra celorlalte titluri excelente pe care le-au tipărit. 

În final nu-mi mai rămâne decât să le mulţumesc celor de la Contramundum - în special domnului Ninel Ganea care este şi editorul acestei cărţi - pentru experienţa minunată pe care mi-au oferit-o. Îmi exprim deschis admiraţia pentru aceşti oameni care, asemeni lui Figura, reuşesc, iată, să-şi exprime libertatea într-un mod cât se poate de nobil. 

Pun punct aici articolului de azi, încurajându-vă să descoperiţi drumul drept!