Noua complicatie

Este uimitor să stai şi să observi cum sistemul de vase comunicante al economiei mondiale evoluează dinspre prost înspre şi mai prost. Devine din ce mai interesant pe măsură ce înțelegi cum, paradoxal, deteriorarea se accelerează în condițiile în care există o preocuparea generalizată pentru salvarea situaţiei. De trei ani de zile se aud aceleaşi ecouri, aceleaşi acorduri dogite semnate in extremis, aceleaşi strângeri de mâini şi înjurături printre dinţi. Ce este economia mondială? Probabil că nimeni nu mai e capabil să dea un răspuns, sau cel puţin să creioneze o schiţă. Precum un animal re-sălbăticit, economia pur și simplu refuză să reacționeze în direcția dorită. Surpriza a devenit noua regulă, iar curgerea fluviului de bani falși întreaga sa ideologie. Trăim în realitate? Greu de spus, mai ales prin prisma acestei noi paradigme cu care suntem din ce în ce mai forțați să trăim.

Cu ceva timp în urmă spuneam că, până la urmă, criza se va întoarce împotriva celor care au generat-o. Sunt ferm convins că așa se va întâmpla, însă, cu cât decizia este mai întârziată, cu atât mai mulți vor plăti, iar nota de plată va fi din ce în ce mai piperată. Să privim numai către criza datoriilor suverane din Europa. Nu se deosebește foarte mult de ceea ce s-a întâmplat în SUA, singura diferență fiind aceea că SUA acționează solidar, în timp ce UE multi-solitar. Probabil se va calma în momentul în care se vor tipări cantități imense de bani, adică atunci se va face voia piețelor, prin piețe înțelegându-se cele câteva bănci de investiții care și-au plantat cozile de topor în posturi cheie. Va rezolva aceasta problemele? Nicidecum, le va agrava! De fapt, de ce se dorește tipărirea de bani? Pentru a înțelege mai bine ar trebui să ne întoarcem la cauzele crizei.

Cum bine se știe, criza s-a declanșat prin spargerea creditelor subprime, urmată de o reacție în lanț pe linia produselor financiare derivate. Fiind vorba despre o armă atomică declanșată din greșeală, ea a afectat toate băncile. Cele americane au fost salvate cu dărnicie de către FED și executivul SUA, iar cele europene de către guverne, prin injectări de bani în fundul proștilor care au picat în capcana americană. A mai fost un element care a fost uitat de-a lungul acestei crize, anume salvarea AIG. Ea s-a făcut pentru a putea permite rămânerea în picioare a derivatelor aflate în portofoliul băncilor și asigurate de către AIG. În acest moment, fiind asigurate, aceste derivate figurează ca active performante, cu toate că valoarea lor este îndoielnică. În Europa s-a întâmplat ceva și mai spectaculos care, așa cum vom vedea, are legătură directă cu întreaga încrengătură a crizei. Băncile, dincolo de investițiile spectaculoase în rahat american, au finanțat și statele membre, atrase fiind de ratingul ”sigur” și de diferența de randament. O singură fisură apărută a făcut ca mitul invulnerabilității statelor din Euro să pice, iar investiția în datorii suverane să devină mai nesigură ca oricând. Cu toate că mitul picării UE este cântat de toți analiștii de peste Ocean, problema aceasta este mult mai mult a lor decât a noastră. E simplu, datorii suverane au cumpărat și băncile lor, atrase fiind de aceleași avantaje. Mai mult, pentru a beneficia de siguranță maximă, și-au asigurat investițiile prin intermediul CDS-urilor. Care  CDS-uri, în cazul unui picaj al zonei, nu reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât o frecție la un picior de lemn. Sunt contracte fără niciun pic de valoare reală deoarece nimeni până acum nu și-a pus problema picajului vreunei economii majore. Presupunând că Germania va intra în default, puteți să credeți că asiguratorii vor putea scoate din teșcherea aproximativ trei trilioane? Și, pentru că am ajuns la punctul sensibil, e interesant de aflat cine sunt asigurătorii datoriilor. Dacă vom avea răbdare să săpăm, vom vedea că e vorba tot de bănci sau entități controlate de acestea. Într-o operațiune de aburire a autorităților de reglementare, fondurile de garantare a polițelor emise au la bază titluri sigure, adică datorii suverane de rating superior. Interesant, nu-i așa? E ca și cum ai emite o asigurare casco pentru o mașină, asigurare al cărei suport ar fi mașina respectivă, care, la rândul ei, a fost luată pe credit de la o bancă căreia i-a fost cesionată asigurarea(știu că sună complicat, dar cam așa arată întregul tablou). În consecință, moartea Euro i-ar putea lăsa cu buza umflată rău pe tovarășii americani. Mai mult, e greu să faci un giumbuşluc de naţionalizarea a asigurătorului precum cel cu AIG. Aici e vorba de mii de asigurători, participanţi pe o piaţă obscură şi total liberalizată(nu ştiu de ce cred că dacă m-aş forţa puţin aş putea vinde chiar şi eu CDS-uri). Numai că acesta nu este singurul rău, deoarece el declanșează reacția în lanț. Presupunând că cineva ar dori să mai recupereze ceea ce se poate recupera în urma puzderiei de falimente rezultate, s-ar ajunge la lichidarea activelor toxice ascunse prin portofoliile băncilor. Despre cât o fi vorba? Păi dacă ar fi să ne luăm după un raport al BIS, totalul produselor financiare derivate active este de 707 trilioane! Desigur, presupunem că nu toate se află în portofoliul băncilor falite, dar numai o fracțiune din ele trecute la scadență poate pune pe butuci întreaga economie mondială. Desigur, trebuie ținut cont de faptul că unele instrumente pot fi închise prin intermediul altora, că unele au o bază reală, dar, totuși rămâne o întrebare: cum e posibil să lucrezi cu sume mai mari de peste 10 ori decât PIB-ul mondial? Ce acoperire au acestea în realitate? Şi, mai mult, va acoperi tătucul actual al AIG(adică statul american) pierderile? Cu ce bani?

Desigur, n-am făcut această descriere doar de dragul descrierii, ci pentru a vă expune motivele pentru care se face o presiune atât de mare pentru rezolvarea situației din UE. Orice soluție, inclusiv emiterea de obligațiuni comune, nu are decât o singură menire: aceea de a burduși statele(şi în final băncile centrale) cu datoriile suverane. Ieșirea la iveală a unei construcții solide va ușura vânzarea rahatului de stat deținut de bănci către state. Cu alte cuvinte, vom vedea în scurt timp state cocoșate de datoria pe care o au la ele însele.

Ce înseamnă aceasta? Pentru mine e cât se poate de clar că s-a ajuns foarte aproape de închiderea cercului. Cu un sistem financiar ridicol, care frizează absurdul, economia mondială nu mai are șanse să-și revină. De fapt, nu de revenire e vorba aici, ci de sufocarea ei de către un sistem financiar total dereglementat şi fără fundamente. Însă nu economia va fi cea care va muri sau, mai bine spus, partea de economie care are acoperire probabil că nu va pieri niciodată. De altfel, tocmai de-aici probabil va porni noua revoluţie financiară menită a de-complica lucrurile şi a re-normaliza raportul de forţe.  Ceea ce vedem acum, este reacţia dezordonată a unui animal aflat pe cale de dispariţie. Suntem foarte aproape de momentul în care animalul(am numit aici sistemul) va constata că nu are justificare şi că a devenit inutil. Până atunci însă nu putem decât să admirăm reacţiile impulsive ale pieţelor şi dezordinea unei societăţi care-şi caută drumul spre normalitate.