Operațiunea Biden

Experimentul în care cea mai puternică națiune a lumii e condusă de o carcasă, aleasă în mod transparent, s-a sfârșit. Biden a fost retras din cursă aproape la fel ca și atunci când a fost introdus: fără să aibă habar! Ceea ce am trăit până acum nu a fost o realitate, ci un experiment în care, în politica mare a fost introdusă o umbră, manipulată pe față.

Nu cred că trebuie să-i mai demonstrez cuiva că Biden suferă de demență senilă în stadiu avansat. Până și copiii su aflat că orice mișcare pe o face Biden este antrenată de o un departament specializat de la Casa Albă. Pe la începutul mandatului său făceau furori textele pe care i le scria staff-ul, ceva de genul: „după imn saluți în stânga, apoi în dreapta, apoi te îndrepți spre ușa din spate”. Între timp chestiunile au devenit mult mai grave având nevoie, precum o bilă de biliard, de diverși indivizi care să apară la momentul oportun pentru a-l ghida.  

Cunoscând toate acestea ai fi tentat să râzi, însă e vorba doar de manifestarea publică a individului care reprezintă doar un procent infim din activitatea sa. De-a lungul timpului s-au pus întrebări referitoare la cine conduce cu adevărat Casa Albă întrucât trebuie să fii nebun să crezi că Biden mai poate conduce ceva. Așa au ieșit la iveală detaliile picante despre consilierii săi care își împart puterea acolo. Indivizii necunoscuți din Casa Albă au reușit să aibă pe mână, în mod absolut ilegitim, întreaga țară. Într-adevăr, putem spune că întotdeauna jocurile nu s-au făcut la Casa Albă, ci în zonele oculte ale puterii, doar că, de fiecare dată, președintele a fost un jucător, un individ care chiar dacă a ascultat orbește ordinele, cel puțin a fost conștient de ele. 

De data aceasta, Casa Albă a fost condusă direct din umbră, cu un președinte incapabil să înțeleagă ceva. Practic, actualul mandat al lui Biden nu a fost decât un exercițiu de conducere directă a țării de către zona ocultă a puterii americane. E interesant că cei care au pus mâna pe putere atât de direct și de netransparent ar fi dorit să-și continue jocul, doar că a apărut fractura: tentativa nereușită de asasinat a lui Donald Trump a accelerat necesitatea schimbării pionilor de pe tablă. Executorul acestei mega lovituri de stat a fost Obama, cel care a decis înlocuirea lui Biden.

Astfel, Biden iese din cursa pentru Casa Albă exact la fel cum a intrat: fără a fi conștient de ceea ce face. Asta pentru că, la ora actuală, candidatura la președinție sau mersul la WC sunt chestiuni cât se poate de egale în mintea sa obosită. Întrebările însă rămân. Cum a fost posibil ca un asemenea individ să fie pus în fruntea țării celei mai puternice din lume, iar un întreg aparat de propagandă să repete obsedant contrariul a ceea ce se vedea atât de limpede, anume că individul este un mort viu? Din nou constatăm că Biden n-a existat, ci a existat doar o „operațiune Biden”, instrumentată după aceleași principii ca „Operațiunea Covid”. 

Acum, când aburii propagandei se răspândesc cu viteză, urmează să se pună în scenă o nouă farsă: de la un bolnav de demență senilă la impunerea unei proaste retardate.  Dacă ștafeta va fi preluată de Kamala, circul va continua la aceeași intensitate. Nu a existat până acum vreun candidat la președinția SUA care să fie mai prost decât Kamala. Și nu doar prostia e caracteristica specifică a Kamalei, ci și isteriile gratuite, ieșirile necontrolate, exploziile de nervi care-i apar când te aștepți mai puțin. De aceea, Kamala Harris, ca orice proastă care a fost cocoțată pe o funcție mult deasupra capacităților sale intelectuale, este un coșmar pentru staff-ul său. 

Îmi vine să râd deoarece, în vremea sa, Ronald Reagen a fost considerat un prost desăvârșit. Inclusiv membrii cei mai apropiați din aparatul său îl detestau din această pricină. Punându-l însă față în față cu Kamala, Reagen pare un geniu, în timp ce actuala candidată democrată e sub o nevertebrată. E atât de hilar modul în care istoria ne dă lecții, arătându-ne cum, atunci când vine căderea, mereu există „mai jos de-atât”. Ce ne rămâne de făcut? După ce am obosit privind halucinantul spectacol al demenței senile în plenitudinea sa, ne întoarcem spășiți la spectacolul prostiei. Și, teama mea cea mai mare e că încă mai există „mai jos de-atât”!