Bandiţii - încercare de rechizitoriu

Stăteau pitulaţi pe raftul librăriei. Erau ei, toţi, nu lipsea niciunul. Se ascunseseră acolo crezând că nu vor fi remarcaţi. Mi s-a părut că tremurau, dar m-am înşelat. Bandiţii nu tremură niciodată. Am simţit-o în momentul în care i-am luat în mână. Stăteau fermi, între coperţile cărţii, fără pic de tremur, fără pic de ezitare.

Iată-ne aşadar în faţa celui de-al doilea episod al trilogiei marginalilor propuse de Vasile Ernu. Este o iniţiativă inedită în literatura română. Desigur, n-am dus lipsă de descrieri ale marginilor, despre incursiuni în viaţa periferiei, însă toate acestea abordau marginea conectată, marginea care este parte a societăţii.

Viaţa fără cash

Iniţial s-a început cu ştiri pozitive. Iată cum - se spune în articolele dibaci strecurate în media oficială - în societăţile nordice(se putea altfel?), cele mai dezvoltate din lume, cash-ul a dispărut în mod natural. Şi se continua cu descrierea paradisului în care chiar şi ziarele le cumperi cu card-ul. O lume minunată în care mizerabilii bani fizici au fost desfiinţaţi. Iată adevărata civilizaţie!

Dacă totul ar fi rămas la nivel de articol, poate că ar fi fost o altă ştire din imensul balast informaţional pe care-l înghiţim zilnic. Însă aceasta n-a fost o simplă ştire. Ea a făcut parte dintr-o campanie mondială, care a constat în articole detaliate, reproduse în toate limbile imaginabile. De la marile agenţii de presă şi până la ziarele locale, într-o „magie” de neînţeles, toţi au preluat ştirea despre paradisul nordic. Iar lucrurile nu s-au terminat aici.

Ministerul Adevărului îşi începe oficial activitatea

Ca de fiecare dată, orice jug suplimentar trebuie să aibă o justificare rezonabilă. Taxele şi impozitele sunt justificate de dorinţa noastră de a trăi mai bine. La fel şi „hibele” din legislaţie care permit scurgeri de miliarde de euro către entităţi privilegiate, în defavoarea celui a cărui dorinţă, chipurile, se află la baza agresivităţii statului. Sunt lucruri care funcţionează prost de când lumea! E un adevăr cu care ne-am obişnuit. Însă, la fel de adevărat este că, până la urmă, răfuiala dintre stat şi cetăţean are episoade în care lucrurile se reglează, în principal sub presiunea celor mulţi.

Ce faci însă atunci când agresorul nu este statul, ci o instituţie privată? Aici lucrurile sunt mai complicate, deoarece instituţia în cauză face totul legal. Se bazează pe legea în vigoare şi îşi apără „justificat” interesele. Mi-e teamă că, într-o astfel de situaţie, presiunea populară este inutilă, iar alte acţiuni sunt sortite eşecului. Iată-ne intraţi într-o cursă fără ieşire!

Hotia ca element esenţial al interesului national(pamflet)

Nu cred că este subiect mai dezbătut în ultima vreme decât cel referitor la corupţie. Oriunde te uiţi vezi personaje disperate înfierând hoţia şi corupţia care, spun ei, domină biata ţărişoară. Din cauza hoţiei generalizate nu ne dezvoltăm, din cauza furtişagurilor de zi cu zi ne zbatem în sărăcie.

Şi, cum hoţia e atât de adânc implantată în fibra naţională, lupta e cu atât mai dramatică. De-aceea au fost inventaţi komisari neiertători precum Kovesi sau Morar, de-aceea e necesar ca lupta împotriva acestui fenomen să fie precum revoluţia permanentă a comuniştilor. E clar că avem nevoie de-o cruciadă sângeroasă în care, odată pentru totdeauna, să se taie în carne vie, să elimine şi de la noi atât de păguboasa meteahnă.

Pedepsirea copilului neascultător

Iată-ne la capătul unui nou spectacol. De data aceasta cu final neaşteptat pentru mulţi, în special pentru cititorii manipulaţii de presa mainstream. Trump câştigă alegerile propulsat fiind de ceea ce numim „America profundă”, acea Americă a cărei agendă a fost întotdeauna străină de subiecte precum corectitudinea politică, globalizare, agenda gay s.a.m.d. Altfel spus, America pe care o iubim, America lui John Dos Passos, aceea aflată în căutarea propriilor rădăcini şi nicidecum disperată întru ruperea oricărei legături cu trecutul.

Trump a câştigat lupta! Probabil, o explozie sinceră de bucurie populară va izbucni de la un mal la celălalt al Continentului. Suntem obişnuiţi şi ştim: asta e Norteamérica. Mulţi răsuflă uşuraţi. Şi nu numai în America, ci în toată lumea. Toţi îşi pun speranţele în Trump; el estre cel care învinge diavolul globalizării, iar mulţi îl şi văd călărind pe un cal alb. Nu vă grăbiţi!

Lumea reală arată mult mai rău decat cea din teoria conspiratiei

Nu cred că nu v-aţi delectat până acum cu poveştile din zona teoriei conspiraţiei. Citindu-le ai impresia că intri într-o lume similară celei a poveştilor spuse în copilărie la gura sobei. Afli nume neştiute, conexiuni la care nu te-ai fi gândit niciodată într-o spirală de evenimente de-a dreptul halucinante. Extratereştrii se întrepătrund cu explozii ciudate, cutremurele sunt generate artificial de organizaţii necunoscute, viruşi din laborator sunt aruncaţi fără discernământ asupra unor oameni nevinovaţi s.a.m.d.

La un moment-dat ţi se ia de-atâta polologhie şi simţi nevoia să te întorci în lumea reală. Chiar dacă fragmente din poveştile citite ţi se-ntorc obsedant în minte. Şi-apoi, văzând unele coincidenţe, orice om normal se-ntreabă: oare ceva din toată această nebunie e adevărat? Evident, răspunsul raţiunii vine prompt:„NU! Dacă doar 1% din ceea ce se afirmă acolo ar fi adevărat, atunci ar însemna că lumea e cu fundu-n sus”. 

Încotro?

Spre sfârşitul anilor 80, lumea socialistă era în suferinţă. Germania de Est, cu toată susţinerea din partea statelor-surori, pierdea definitiv războiul cu surata vestică. Trebuia doar să mergi noaptea prin Berlin pentru a înţelege care era realitatea: în est întuneric, în vest lumină, o lumină orbitoare. 

Restul statelor-surori sufereau cam de aceleaşi boli. România înfometată, Polonia disperată după un deceniu de „război civil”, Cehia permanent aproape de revoltă s.a.m.d. Toate economiile socialiste erau aproape blocate. Producţie pe stoc, tehnologie învechită, produse „băgate pe gât”, crize la tot pasul. Însă, adevărata problemă era în altă parte: la Moscova.

Ceasul ceasurilor

Sunt un admirator al ceasurilor. De mic m-a atras ţăcănitul acela identic şi infint care, la rândul său, lansa deplasări lente ale ácelor subţiri, lucrate manual şi cu ornamente discrete. Prin fiecare casă prin care mergeam, prima dată mă uitam după ceasornic sau pendulă sau ceas de buzunar sau orice alt instrument de măsurare a timpului. La fel de mult îmi plac clepsidrele, cronometrele, cadranul solar sau ... astrolabul. Fiecare are în spate o istorie, fiecare spune ceva mai mult decât timpul pe care-l măsoară.

Însă, din păcate, ca orice tradiţie, şi orologiul a intrat în epoca postmodernă, reuşind să-şi dărâme propriul soclu. Dacă înainte ceasul pe care-l purtai spunea ceva despre valorile la care aderai, acum, din păcate, spune mai mult despre banii pe care-i ai, despre cât eşti de fanfaron şi cât de uşor eşti de păcălit. Mi-am dat seama de asta într-o zi când, absolut întâmplător, am dat peste un celebru primar mai vorbăreţ şi agramat care-avea atârnată la mână o ditai potcoavă de vreo 15000 EUR. Atunci mi-am dat seama că ceasurile pe care le aveam au devenit de nepurtat. De-atunci le-am lăsat acolo, în cutia rotativă, bune doar să-mi odihnească ochii proprii şi să mă transporte în gândurile pe care fiecare le au întipărite pe carcasa.

Alegerile americane: o mascaradă!

Iată cum funcţionează îndobitocirea, cum se fură alegerile! Două clipuri incendiare refuzate de media din SUA, această armată încolonată disciplinat pentru susţinerea vrăjitoarei isterice. Felicitări Project Veritas Action!

Cata incredere putem avea in rusi?

În condiţiile în care limbajul diplomatic devine din ce în ce mai belicos, tot mai mulţi oameni conştientizează faptul că implicarea ţării într-un război care nu e al nostru ar fi un dezastru iremediabil. Într-adevăr, nimeni nu are chef de un război inutil. E un eveniment dorit de afaceriştii din spatele industriei americane şi cam atât. Însă acesta nu este un moriv suficient pentru a evita dezastrul. Instinctiv o ştim destul de bine.

Aflându-ne într-un context ciudat apare, automat, tentaţia punerii noastre la adăpost. În condiţiile în care marele duşman Rusia se află fix în coastele noastre, tot mai mulţi se gândesc că poate ar fi utilă o pace cu Rusia sau, de ce nu, chiar obţinerea din partea Rusiei a unei protecţii, a unei garanţii că nu vom fi atacaţi. Putem însă avea încredere în Rusia?

Noua realitate economică

Am atras de mai multe ori atenţia asupra acestui fapt. Şi lucrurile se mişcă. Se mişcă exact în direcţia în care am spus. Uşor, dar sigur. Şi, odată mişcată, situaţia devine ireversibilă. Credeţi-mă, suntem în plină revoluţie!

De fapt, suntem în faţa celei mai mari revoluţii din istoria umanităţii! O revoluţie în care omul contează din ce în ce mai puţin. O revoluţie clamată ca fiind făcută pentru om, dar care se întoarce definitiv împotriva omului. 

Opţiunea nucleară

Lucrurile sunt de-a dreptul serioase. Suntem în cel de-al doisprezecelea ceas şi toată lumea pare că doarme. Mulţi simt o transpiraţie rece pe şira spinării considerând că fiecare secundă care trece reprezintă un punct câştigat. Alţii, poate cei mai mulţi, cred că nu e nimic. Doar au fost atâtea accidente şi nu s-a întâmplat nimic, nu-i aşa?

Aş avea însă o întrebare. Câţi dintre cei care stăteau în Pripyat s-ar fi gândit că, la un moment-dat, într-o noapte nefastă, centrala de la Cernobîl va exploda? Vă spun eu: nu s-a gândit aproape nimeni niciodată. La fel suntem şi-acum. În anticamera unei explozii de proporţii menite a redefini spaţiile geopolitice ale lumii.

Roger Scruton on Moral Relativism

Camp 14: Total Control Zone

Un documentar excelent al cărui protagonist este Shin Dong-hyuk, cel care a reuşit să scape din lagărul de concentrare nord coreean în care se născuse. Dincolo de descrierile detaliate ale terorii instituţionale de acolo, este fascinant modul în care Shin rezumă diferenţele dintre cele două lumi: în Nord alergi după mâncare, haine, etc., în timp ce în Sud cu toate că ai haine, mâncare, s.a.m.d., alergi după bani. Diferenţa este că în Nord nu prea se sinucide nimeni, în timp ce în Sud e un fenomen. 

La răscrucea marilor imperii

Pe la sfârşitul lunii trecute, Sigmar Gabriel, ministrul german al economiei, anunţa moartea negocierilor pentru TTIP. În ziua următoare, Ignacio Garcia Bercero, negociatorul şef al UE pentru TIPP, declara, parafrazându-l pe Mark Twain, că „zvonul despre moartea mea este exagerat”.

Parcă pregătit, asemeni un scutier cu ochi ager,  Matthias Fekl, ministrul francez al comerţului exterior, a declarat imediat că „Franţa vrea oprirea imediată a negocierilor pentru TTIP”, anunţându-l parcă pe Ignacio Garcia Bercero că zvonul despre moartea sa este cât se poate de real.

De ce frumuseţea contează

Filosoful Roger Scruton face o analiză tulburătoare a lumii în care trăim(în care ne afundăm) dintr-o perspectivă inedită.

Fantoma cu masca schimbată

De ani buni asistăm la introducerea forţată a unei ideologii ciudate. După ce ne-am chinuit să dăm jos comunismul pentru a instala mândrul capitalism, tot ne persistă o transpiraţie rece pe şira spinării. Ştim că ceva nu-i în regulă, că ceva miroase urât, însă ne este foarte greu să identificăm ce anume. 

Dacă idealul nostru a fost libertatea de ce ne opunem liberalismului de rit nou? Oare nu suntem suficient de pregătiţi pentru a ne asuma propria libertate? Oare am rămas tributari vechiului regim şi suntem incapabili să vedem binefacerile regimului pentru care ne-am luptat? De ce suntem dezamăgiţi? 

9 ani

Acum fix 9 ani începeam să-mi pun gândurile pe net. Era o perioadă de creştere, toată lumea era veselă şi lucrurile se vedeau doar în roz. Mass media era mult mai vibrantă decât în prezent, cu mult mai multe titluri şi infinit mai mulţi cititori. Eu eram unul dintre cei nemulţumiţi de calitatea îndoielnică a materialelor publicate, de modul heirupist şi superficial în care erau întocmite analizele. Practic acesta a fost motivul pentru care am început blogul.

Privind în urmă constat o degradare teribilă. Mass media care pe vremea aceea mă nemulţumea nu mai există. I-a luat locul un monstru compus dintr-o încrengătură de televiziuni de casă, site-uri, bloguri şi conturi de reţele sociale. Un monstru propagandistic fără coloană vertebrală, cu sponsori mai mult sau mai puţin ascunşi, cu jurnalişti semidocţi(uneori de-a dreptul analfabeţi) şi fără nicio legătură cu realitatea. De altfel, lumea cu totul s-a mutat în virtual, trăieşte o realitate grosolan modificată şi se hrăneşte din false probleme şi/sau soluţii.

Ecuatia Rasaritului

O ştire care, în ciuda faptului că a făcut înconjurul lumii, n-a trezit mari emoţii reprezintă una dintre cele mai interesante dezvoltări politice ale viitorului apropiat. Cu siguranţă aţi auzit despre apelul făcut de Shinzo Abe pentru „a se pune capăt celor 70 de ani de tensiuni” dintre Japonia şi Rusia.

O prietenie suspectă pare a se înfiripa. Abe îi vorbeşte lui Putin cu Vladimir şi, mai mult, de comun acord, cei doi hotărăsc o nouă întâlnire oficială, în Japonia de data aceasta, pe 15 decembrie! Pare că, după şaptezeci de ani de răcire a relaţiilor, între cele două ţări se înfiripă un suspect amor. 

Fuck America Great Again

Suntem în anticamera alegerilor americane. Ca de fiecare dată, lupta e fals încrâncenată, combatanţii s-ar mânca, chiar s-ar muşca! Staff-urile sunt încordate la maxim, ţuţerii şi lipitorii de afişe îşi fac treaba ca de fiecare dată. Ce mai, într-o societate globală a spectacolului, centrul trebuie să atragă întotdeauna atenţia printr-un spectacol de o grobiană grandoare.

Exact asta se întâmplă la fiecare campanie pentru alegerea preşedintelui. Din punct de vedere teoretic avem în faţă doi candidaţi cu programe radical diferite. Fiecare-şi susţine cu ardoare punctul de vedere, fiecare e gata să garanteze că celălalt e diavolul pe pământ. Şi, de cele mai multe ori, fraierii cad în capcana de-a crede, de a se înfierbânta, de a participa.

Microsoft si razbunarea trecutului

Trebuie să recunosc înainte de a începe că nu mai folosesc absolut niciun produs Microsoft de aproximativ 5 ani. N-am făcut „separarea” dintr-un „spirit ideologic” - aşa cum o făceam pe la mijocul anilor 90 - ci dintr-o normalitate. Pur şi simplu nu mai am nevoie de ceea ce fac ei. 

Poate că, pentru unii care încă se mai „ciocnesc” de Microsoft, despărţirea mea poate părea exagerată. În unele discuţii amicale, primeam întrebări de genul: „Păi şi ce faci fără Excel? Doar nu te-apuci să faci calculele manual?” sau „Şi cu ce mai scrii un articol, o scrisoare, o ofertă? ”. Îmi vine să zâmbesc gândindu-mă cum, pe la jumătatea anilor 90, în „confruntările doctrinare” le dădeam peste nas windows-iştilor cu alternativele gratuite de pe Linux ale programelor comerciale de pe Windows. 

Mai are viitor masina electrica?

Crizele petroliere ale a anilor '70 au adus în prim-plan necesitatea unei alternative viabile la petrol. Bine finanţate, programele dedicate energiilor alternative, păreau a-şi fi stabilit o cale de parcurs cât se poate de clară în vederea schimbării radicale a paradigmei. De-atunci datează primele optimizări remarcabile ale energiei solare sau eoliene, programele orientate către un consum raţional al energiei s.a.m.d.

Tot în acea perioadă încep să-şi facă apariţia treptat automobilele electrice. Faţă de motorul clasic, cel electric are numai avantaje. Nu mai ai nevoie de cutie de viteze, schemele constructive se simplifică şi întreg procesul de fabricaţie se scurtează. Teoretic ar însemna mai multă profitabilitate atât pentru constructor cât şi pentru consumator.

Legea dreptului natural

De multă vreme sunt fascinat de comunitatea Amish. Pentru cei care nu ştiu, este vorba despre o comunitate religioasă răspândită pe tot teritoriul SUA şi formată, în principal, din foşti imigranţi elveţieni de limbă germană. Sunt anabaptişti, caută prietenia lui Dumnezeu şi, din această cauză, nu-s dornici de prietenia cu lumea. 

Prietenia lor cu Dumnezeu se traduce într-un stil de viaţă simplu şi sănătos, apropiat de natură. Pentru omul contemporan sunt o ciudăţenie şi, de aceea, de multe ori aşezările lor se transformă în adevărate destinaţii turistice. Chiar dacă întreaga vâlvă a turistului superficial ar trebui să-i supere, amish-ii îl tratează pe fiecare cu prietenie şi blândeţe.

Câinii războiului

24 martie 1999. NATO începe bombardarea Serbiei. Se vorbeşte despre atrocităţi inimaginabile. Agenţiile de presă transmit reportaje incredibile despre gropi comune, centre de tortură,s.a.m.d. Toate acestea pentru a justifica atacul NATO. În mijlocul scandalului se afla „diavolul” Slobodan Milošević şi membri ai cercului său de putere. Toţi erau acuzaţi de crime împotriva umanităţii.

În 21 martie 2003 începea Războiul din Irak. Dacă atacarea Serbiei reprezintă semnul incipient al unei noi politici, atacarea Irakului va reprezenta evenimentul care va schimba radical lumea. Privind retrospectiv, putem lesne ajunge la concluzia că cele două evenimente sunt rădăcina actualei ordini mondiale. Ele ne-au condus în logica actuală, iar iniţiatorii lor au ştiut bine ce fac.

Între haosul Orientului zglobiu şi ordinea Occidentului bolnav

S-a răcit cerneala ziarelor şi s-au şters urmele de sânge de pe caldarâm. Turcia e din nou liniştită. Atât de liniştită cât poate fi. La urma urmei, după un cutremur, după o catastrofă de orice tip, la un moment-dat se aşează liniştea. Acea linişte apăsătoare care, prin suspectul său devine deranjantă, aproape asurzitor de deranjantă. În Turcia această linişte are şi un nume: stare de necesitate.

Ce se-ntâmplă vedem cu ochiul liber: o reglare de conturi la lumina zilei şi teama tuturor în faţa a ceea ce, în scurt timp, va deveni dosarul turc. Acestea sunt lucrurile vizibile. Unii le critică, alţii le laudă. În spatele uşilor închise însă se desenează variante, se fac nenumărate calcule şi scenarii. Realitatea însă diferă de versiunea cosmetizată pentru public.

Între haosul Orientului zglobiu şi ordinea Occidentului bolnav

S-a răcit cerneala ziarelor şi s-au şters urmele de sânge de pe caldarâm. Turcia e din nou liniştită. Atât de liniştită cât poate fi. La urma urmei, după un cutremur, după o catastrofă de orice tip, la un moment-dat se aşează liniştea. Acea linişte apăsătoare care, prin suspectul său devine deranjantă, aproape asurzitor de deranjantă. În Turcia această linişte are şi un nume: stare de necesitate.

Ce se-ntâmplă vedem cu ochiul liber: o reglare de conturi la lumina zilei şi teama tuturor în faţa a ceea ce, în scurt timp, va deveni dosarul turc. Acestea sunt lucrurile vizibile. Unii le critică, alţii le laudă. În spatele uşilor închise însă se desenează variante, se fac nenumărate calcule şi scenarii. Realitatea însă diferă de versiunea cosmetizată pentru public.

Din nou, de ziua ta!

Recunosc! Anul acesta n-am mai avut inspiraţie. Aşa că rămânem tot cu urările de anul trecut. De ce? Atât s-a putut anul acesta. Deh, criza e-n toi, bugetele s-au tăiat, mai uşor cu partea creativă. Asta e, drăguţă! Anul ăsta îţi urez tot „De ziua ta”! 

Cu toate acestea, nu e totul pierdut. Chiar dacă nu-s noutăţi, putem face apel la memorie şi să vedem ce-au spus alţii. Şi de spus, au spus-o mult mai bine decât o putem spune noi acum. Astfel încât, am scotocit puţin prin cotloanele memoriei şi iată ce-am găsit!

Marea Britanie încotro?

Maşina de propagandă a Uniunii Europene rulează fără încetare pentru a le explica englezilor ce eroare au făcut, ce dezastru îi aşteaptă şi ce nasol le va fi „singuri pe lume”. Chiar dacă urnele au tăcut de mult, chiar dacă viaţa îşi reia ritmul normal, propaganda n-are somn. Şi asta indiferent că vorbin de CNN, BBC sau multitudinea de bloguri, conturi de social media, chat-uri s.a.m.d. Totuşi, ce sens are?

Dacă vă puneţi această întrebare înseamnă că n-aţi înţeles nimic din ceea ce-nseamnă Uniunea Europeană. Păi aţi uitat cum urlau de mama focului mediile propagandistice după ce băsescu fusese demis de 90% dintre votanţii la Referendum? Atunci ce sens aveau strigătele animalice din toţi bojocii? De ce-şi rupeau gura tapalabii, tapalabiile, coloneii, preşuliştii, liikenii s.a.m.d.? Nu era oare lupta pierdută? Desigur, nu! Exista ceea ce UE ştie să facă mai bine: corecţia „erorii” sau, mai pe româneşte, „întoarcerea portofelului”. Şi s-a văzut bine ce a urmat. Un limbric din SUA care le-a asigurat pe slugi că e de acord cu batista pe ţambal, o Curte (anti)Constituţională penibilă şi un sistem care-a pus rapid pumnu-n gură.

Brexit?

„A trebuit să moară oameni ...” spunea semi-agramatul nostru preşedinte într-un moment ciudat al istoriei noastre recente. Iată că în contextul referendumului pentru ieşirea Marii Britanii din UE tocmai s-a întâmplat tragedia. Şi, pentru a nu amâna discuţia, vă voi spune încă de la început că, fără a fi vreun conspiraţionist înfocat, consider uciderea lui Jo Cox un act programatic al propagadei pro UE. Sună ciudat?

Aşa cum am spus şi pe facebook, e vorba de o strategie clasică de poziţionare: de-acum înainte cei care sunt în tabăra pro-UE vor fi „cei buni, victimele”, iar cei anti-UE „brutele fără sufleu, ucigaşii celor nevinovaţi”. Este atât de limpede, atât de transparent încât n-are sens să mai insist.

DNA, SRI, SIE, Soros si Ambasada SUA au pierdut alegerile!

În esenţă aceasta este ştirea zilei. S-a consemnat un dezastru pe linie înregistrat de structurile de forţă ale statului în lupta lor cu democraţia. Începând cu referendumul pentru demitrea lui băsescu, la care rezultatul a fost întors prin lovitură de stat, aşa-zisele instituţii ale statului şi păpuşarul din spatele lor - Ambasada SUA - pierd constant alegerile. Desigur, recuperează după aceea prin metodele consacrate, însă, la urne, pierd.

Exact acelaşi lucru se întâmpla şi pe vremea comuniştilor. Pierdeau la urme, recuperau la numărătoare. În vremea democraţiei de faţadă e ceva mai greu cu falsificarea numărătorii astfel încât se adoptă metode cosmetizate: mai un roi de acoperiţi băgaţi peste tot, mai un dosar penal, mai o agitaţie, mai o campanie de presă, s.a.m.d. 

Legea darii in plata - esecul tuturor

Am lăsat asă treacă puţin timp înainte de a analiza legea cu pricina. Aşa procedez de fiecare dată când am bănuieli total diferite de majoritate. În cazul Legii dării în plată cred că  nu sunt de acord cu nimeni. Rar mi se-ntâmplă un asemenea sentiment.

Recunosc faptul că am rămas cu un gust amar atunci când legea a tot fost amânată, pasată, „dată înapoi” şi împiedicată în calea spre aprobare de câte şi mai câte alte tertipuri procedurale. Era limpede pentru toată lumea că modul în care se-mpiedică lucrurile la fiecare pas nu ţine de normalitate ci de o influenţă nefastă a unor personaje din umbră.

Apus de soare

Pe la începutul anului vă spuneam că „cel mai mare regres pe care-l vom vedea în acest an va fi cel al retailului”. E-adevărat? Desigur! Singura problemă e că, stând aici unde consecințele mișcărilor tectonice se simt mult mai târziu, nu reușim să distingem corect încotro merg lucrurile. De-aceea cred că, în ciuda evenimentelor care ne iau ochii în aceste zile, e bine să aruncăm o privire proaspătă peste Ocean. 

La începutul anului îmi bazam analiza pe comportamentul gigantului Walmart care, simţind presiunea pieţei, nu mai găseşte resursele necesare pentru a menţine deschise unele magazine, procedând la închideri masive. Era greu de crezut că avem de-a face cu ceva întâmplător. În realitate, mişcarea Walmart s-a dovedit a fi doar o parte din vârful iceberg-ului.

O afacere care pute de la o posta

În România par a funcţiona, în paralel, două legislaţii: una dură, strictă, aproape dictatorială menită a ţine în frâu bizonul autohton şi una laxă, fără reglementări specifice, poate chiar fără nicio lege, menită a-i face pe plac stăpânului de colonie. În România dacă eşti american poţi omorî oamenii pe trecerea de pietoni, tu beat fiind la volan, poţi vinde fier vechi pe post de tehnologie militară sau poţi scoate mulţi bani din orice. Ca român însă, lucrurile devin mai complicate, aproape imposibile.

Autorităţile statului sunt în realitate autorităţi coloniale. În România singurul izvor de drept din care trebuie să ne inspirăm este „ce spune Ambasada SUA”. Dacă te hotărăşti să paşti iarbă, trebuie să te informezi în prealabil şi să te asiguri că această acţiune a ta nu contravine regulilor scrise şi nescrise ale guvernatorilor „de drept” ai României. Cum suntem un blog economic,vă propun să vedem cum „merg lucrurile” pe piaţa de capital autohtonă.

Guvernul meu - prostia ca doctrină

Instalat semi-fraudulos, după o lovitură de stat aplicată de aceleaşi forţe gri-murdar de care ne este deja imposibil să scăpăm, „Guvernul meu” este o realitate anonim-obsedantă. Ştiu, construcţia sună ciudat, dar despre asta e vorba: o mână de slujbaşi anonimi, fără personalitate, lipiţi de nişte scaune pe care arată caraghios.

Ce este „Guvernul meu”? O formă fără fond, o grămadă de neica nimeni, cu CV-uri cosmetizate după ultima modă mediocro-europeană, incapabili de o opinie cât de cât coerentă. O grămadă de nuli aflaţi într-o stranie imposibilitate de a emite vreo pretenţie, de a lua o iniţiativă. Tipul de slujbaş din birocraţia UE: mândru că există, umil faţă de superiori şi preocupat să transpună în faptă orice ordin primit. În asta, de altfel, constă şi mândria pe care o au: sunt mândri pentru că sunt curele de transmisie eficiente, fără întreruperi, fără gânduri contrare doctrinei. Ei sunt nou-omul, omul-curea de transmisie, non-raţional, dar mândru în prostia sa.

Moartea împăratului

Nervozitatea declaraţiilor publice se află la cote din ce în ce mai mari, în timp ce semnalele transmise de media sunt la nivele mai mult decât liniştitoare. Oficialii companiilor par trişti şi veseli în acelaşi timp, fiind coborâţi parcă din imaginea întâlnită în „Zâna Zorilor”, acolo unde împăratului un ochi îi râdea, în timp ce celălalt îi plângea.

E o perioadă incertă. Pe de o parte mersul lucrurilor pare intrat definitiv în mişcarea inerţială cu care ne-am obişnuit, pe de altă parte, sentimentul că trăim permanent pe marginea prăpastiei se amplifică. Pe unde să fie adevărul? Greu şi simplu, în acelaşi timp.

FMI - unealta imbecilităţii

Pe vremuri, când spuneam că FMI este un organism al asasinilor economici, se găseau destui „corecţi politici” care să-mi bată obrazul şi să-mi spună că habar n-am cum funcţionează lumea finanţelor mondiale. Într-adevăr, n-aveam nici cea mai mică idee. În gândurile mele naive, credeam că toate asasinatele economice se petrec discret, conspirat, că ordinele sunt transmise criptic, într-un limbaj înţeles doar de oficialii de rang înalt ai Fondului.

Aiurea, într-o lume a prostiei, orice doză de interpretabil trebuie exclusă. Funcţionarilor „cap de tanc” - putem spune aşa deooarece avem şi noi un exemplu pe care-l admirăm, cu stupoare, de fiecare dată când „se produce” - trebuie să li se transmită ordine clare, fără niciun echivoc. Lumea, desigur, este mult mai proastă şi mai imbecilă decât mi-o imaginam eu, în idealismul meu tâmp.

Aşa merg lucrurile

Ahmed a venit în Europa acum treizeci de ani. S-a stabilit la o periferie a Bruxelles-ului. A muncit din greu pentru a putea să-şi aducă familia pe „Tărâmul Făgăduinţei”. Dar a reuşit. După patru ani de muncă, el împreună cu soţia şi  copiii erau în sfârşit salvaţi. Bani n-aveau, dar perspectivele păreau mari în această lume a păcii.

Zilele treceau pentru Ahmed. N-o ducea grozav. Cinci suflete locuiau într-un studio improvizat undeva, la ultimul etaj al unui imobil vechi. Era tot ce-şi puteau permite. Şi, între timp,a apărut un nou membru: Aahil.

Punct si de la capat

La începutul anului trecut, o revistă de doi bani din Franţa - Charlie Hebdo - era atacată în timpul unei şedinţe de redacţie. Victimele au fost hăcuite ziua-n amiaza mare de „fundamentalişti” dotaţi cu arme de asalt VZ 58 de provenienţă ... Cehoslvacă. Pentru a spori penibilul situaţiei, ar mai trebui adăugat că redacţia revistei era păzită.

Vreo nouă luni mai târziu, alt atentat în aceeaşi penibilă Franţă. De data aceasta de amploare, cu victime multe, cu luări de ostatici s.a.m.d. Titluri bombastice: „Franţa sub asalt”, „Parisul în teroare”, „Civilizaţia în pericol” s.a.m.d. Vine bomba: o manifestaţie de amploare împotriva terorismului la care participă peste patruzeci de şefi de stat. E bombă! Televiziunile prezintă imagini sfâşietoare, cu marele cortegiu. Una dintre ele am ataşat-o acestui articol. Desigur, pe cea de jos n-a dat-o nimeni întrucât televiziunile transmiteau numai din faţă. A se înţelege că ultima remarcă era strict pentru descreţirea frunţilor.

A cui este România?

În urmă cu două săptămâni, ambasadorul SUA la Bucureşti, într-o sesiune publică de webchat, răspundea astfel unei fantome care-l întreba despre executarea trustului Intact: „ANAF doar a acţionat pentru a pune în aplicare o hotărâre judecătoreasca definitivă emisă de mult timp de recuperare a unor bunuri obţinute prin acte de corupţie şi furate de la poporul român”.

Cred că ştie toată lumea de ce spun că ambasadorul vorbea cu o fantomă. Cel care-i punea întrebarea folosea o poză de profil a unui italian ucis la Cairo, iar celebritatea i-a venit de la respectiva întrebare. Nu m-ar mira ca, peste ceva vreme să se dovedească faptul că respectivul profil era în realitate unul fals, făcut pe genunchi într-unul din birourile Ambasadei SUA.

Comertul cu Sfarsitul Lumii

Ricardo Salazar e un avocat născut şi educat în Peru care, în prezent, activează ca pastor în Japonia. I se mai spune şi noul Nostradamus, iar profeţiile sale sunt cât se poate de clare şi categorice. Ştiu că pare ciudat. În general, când spui profet, îţi vine în minte acel limbaj criptic, greoi, plin de înţelesuri multiple.

La „japonezul” Salazar lucrurile sunt simple: între 15 şi 17 mai 2016, la ora locală 2:20, un asteroid uriaş se va prăbuşi în Porto Rico. Impactul va fi devastator şi, direct sau indirect, vor muri peste 1.2 miliarde de oameni. La scurt timp după acest eveniment absolut toţi vulcanii de pe Terra vor erupe, aruncând masiv lavă în atmosferă şi blocând razele soarelui. Astfel va începe o mini-glaciaţie de un an. Pe 16 iunie 2016, Rusia şi China vor ataca SUA şi vor învinge. În 2017 yuan-ul va deveni noua monedă globală, în 2020 antihristul va deveni stăpân al Pământului, iar în 2023 se va consemna a doua venire a lui Iisus.

Cine distorsionează indicatorii economici?

Multă vreme Baltic Dry Index era un indicator destul de exact al economiei mondiale. Nu trebuia decât să priveşti o singură cifră pentru a înţelege în ce stadiu se află lumea. Spre exemplu, în august 1986 BDI înregistra valoarea de 556 puncte. Minimul istoric. Era o perioadă de criză. Interesant este că în iunie 2008 acelaşi index atingea maximul absolut: 11612. Fără doar şi poate economia duduia semnalând iminenţa unei explozii.

Era maximul de duduială pe care-l putea da o economie bazată pe o falsă bunăstare. O falsă bunăstare indusă de cea mai mare fraudă financiară din istoria lumii. De-atunci lumea se zgâlțâie continuu şi scârţâie din toate încheieturile. Episodice reveniri sunt urmate de prăbuşiri şi peticiri ale sistemului. Fără doar şi poate trăim un episod straniu al istoriei.

Inevitabilul război

În timp ce opinia publică se concentrează la tot felul de non ştiri, în Marea Chinei de Sud evenimentele se precipită de la o zi la alta. Doar câteva informaţii sterile care sunt transmise sumar de către agenţiile de presă dau falsa impresie a unor incidente minore fără o miză reală. 

Cu toată că elementele din teren nu sunt foarte încurcate, interpretările care sunt date de ambele părţi sunt din ce în ce mai complexe şi mai pline de subînțelesuri. Ce vor chinezii, ce vor vecinii lor sau ce vor americanii sunt chestiuni la care ar trebui să medităm cu mai multă atenţie, mai ales din cauza potenţialului exploziv al acestei situaţii.

2016 - ce urmeaza

De obicei, sfârşitul anului era cel în care publicam prognoza anului care vine. Iată că, luat de treburi, nu mi-am mai găsit timpul necesar sintetizării principalelor trenduri ale lumii. E şi acesta unul dintre semnele care ne indică un 2016 absolut diferit.

Cred că am pronunţat deja cuvântul care va caracteriza anul care vine: diferenţa. Ne aflăm într-un an al răscrucii, al punctelor radicale de cotitură, al mişcărilor profunde care ne vor pune pe traiectorii absolut noi. Un an în care ceea ce e vechi îşi desăvârşeşte moartea, iar direcţiile viitorului încep să prindă contur.

Omul nou(II)

! Dacă aţi ajuns la articolul de faţă urmând un link direct şi nu aţi citit partea I, vă recomand să începeţi cu aceasta !

Iată-ne ajunşi la partea a doua a discuţiei despre omul nou. Teoretic e destul de dificil să extragi chirurgical acele caracteristici care definesc acest tip de om. Şi aceasta în ciuda faptului că cei necuprinşi(încă) de virus observă instinctiv că ceva nu e în regulă, că anumite caracteristici deranjează, că un animal periculos le dă târcoale. De câte ori nu se întâmplă să întâlneşti pe cineva care-ţi face o impresie bună şi, după câteva întâlniri să constaţi că acel individ a avut doar ceea ce se  numeşte „o primă impresie” bună? Te dezămăgeşte să constaţi că o construcţie care părea decentă în realitate este o butaforie prost realizată.

În episodul trecut v-am atras atenţia asupra unei poveşti. Autorul descoperise o „vrajă” a naturii până când, aducând în discuţie subiectul faţă de un amic primeşte răspunsul halucinant de raţional. Să reluăm întrebarea: cine-i noul om în toată această poveste? Greu de definit, mai ales atunci când nu ai criterii. Fără să ştii cum arată „noul om” sau „vechiul om” cum îi poţi identifica?

Omul nou(I)

„...făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi crearea omului nou” - erau cuvintele-slogan care nu lipseau din nicio cuvântare de-a Tovarăşului. Intrat într-un manierism politic - atât el cât şi cei care-i scriau discursurile - Ceauşescu repeta precum o placă stricată de patefon temele esenţiale ale socialismului ştiinţific pe care-l tot implementa. Pretutindeni răsunau trâmbiţele multilateralităţii şi ale noii creaţii.

Eram deja vaccinat în acele vremuri. Nu mai percepeam cuvintele propagandei: treceau prin mine ca printr-un mediu transparent, fără să lase absolut nicio urmă. Pur şi simplu nu le mai auzeam. De-aceea am multe lapsusuri legate de politica acelor vremuri. Din fericire, în socialism(sau comunism pentru cei superficiali) ignorarea „stâlpilor de susţinere” ai sistemului nu era considerată crimă.