Hotia ca element esenţial al interesului national(pamflet)

Nu cred că este subiect mai dezbătut în ultima vreme decât cel referitor la corupţie. Oriunde te uiţi vezi personaje disperate înfierând hoţia şi corupţia care, spun ei, domină biata ţărişoară. Din cauza hoţiei generalizate nu ne dezvoltăm, din cauza furtişagurilor de zi cu zi ne zbatem în sărăcie.

Şi, cum hoţia e atât de adânc implantată în fibra naţională, lupta e cu atât mai dramatică. De-aceea au fost inventaţi komisari neiertători precum Kovesi sau Morar, de-aceea e necesar ca lupta împotriva acestui fenomen să fie precum revoluţia permanentă a comuniştilor. E clar că avem nevoie de-o cruciadă sângeroasă în care, odată pentru totdeauna, să se taie în carne vie, să elimine şi de la noi atât de păguboasa meteahnă.

Înainte de a trece mai departe, mă văd nevoit să vă precizez că semnatarul acestor rânduri face parte dintre cei loviţi permanent de flagelul hoţiei. Am fost furat permanent şi consistent de-a lugul vieţii mele de până acum. Sunt furat în continuare în ciuda tuturor precauţiilor pe care mi le iau. Fenomenul e atât de constant încât am ajuns să-l consider un soi de impozit. Indiferent ce-aş face nu scap fără să fiu furat.

Ceea ce-ar trebui să ne dea de gândit este însă faptul că hoţia ne-a însoţit permanent de-a lungul istoriei. Practic, după cucerirea romană, pe teritoriul actual al României s-a tot furat. O istorie întreagă în care hoţia se întrepătrunde cu existenţa noastră. Abia în momentul în care conştientizezi vechimea practicii începi să-ţi pui întrebări serioase. 

Un episod care-mi revine în minte este cel al cedării Olteniei către Imperiul Habsburgic. În 1718, ca urmare a păcii de la Passarowitz, Imperiul Habsburgic primeşte ca despăgubire cinci judeţe pline ochi de păduri, câmpuri roditoare şi olteni. Pentru a-şi pune în aplicare politica, austriecii îşi trimit armata să civilizeze băştinaşii. Probabil austriecii se vor fi simţit extrem de neplăcut atunci când au constatat că ba le lipseşte un cal, ba le lipseşte un puşcoci, o sabie, o uniformă s.a.m.d. Şi asta în mod constant. Era exasperant să te culci liniştit şi să te trezeşti fără chiloţii de pe tine sau să constaţi cum, mândria de tun pe care-ai cărat-o de la Viena, s-a evaporat inexplicabil în colbul Olteniei. Ce puteai să faci tu ca brav soldat imperial? Să dai fuga în târg la Stambul să cauţi tunul şi să-l răscumperi? Imposibil! Aşa au apărut poterele austriece care ajunseseră să controleze fiecare fir de iarbă în căutarea haiducilor. Şi, tot aşa, haiducii au ajuns în vremea respectivă un soi de staruri similare în zilele noastre marilor actori sau cântăreţilor care strâng stadioane de fani. 

Pavel Lotru era unul dintre mulţii haiduci care-şi disputau teritoriul de dincoace şi dincolo de Carpaţi. Şi nu era doar haiduc, ci un fel de mascul alfa care avea în „stăpânire amoroasă” o grămadă de ibovnice românce, unguroaice, nemţoaice şi de alte naţionalităţi care se mai găseau prin zonă. Glumind, putem spune că Pavel Lotru a fost una dintre primele multinaţionale, activând ce-i drept, pe linie banditesc-informaţional-amoroasă. Dintr-un amor nevinovat cu soţia judelui Braşovului haiducul a aflat că Oltenia urma să fie tranzitată de convoiul imperial care se ocupa cu strânsul birurilor. După ce străbătuse Ungaria, Croaţia şi Ardealul, convoiul trebuia să mai strângă birurile Olteniei şi-apoi să se-ntoarcă, plin ochi de bani şi bogăţii, la Viena, întru săturarea Majestăţii Sale. Numai că socoteala imperială nu s-a potrivit în acel an de graţie cu realitatea oltenească. Haiducii lui Pavel Lotru s-au unit cu cei ai lui Radu Ursan şi Neagu Papură, formând un „joint venture” care, la Drăgăşani, a făcut să dispară toată colecta austriacă. Şi uite-aşa, câţiva hoţi expetrimentaţi au târât ditai imperiul în criză economică. Asta, în timp ce-n Oltenia, sub presiunea purcoiului de bani jăpcuiţi de la imperialiştii vremii, îşi face simţit efectul un fenomen pe care-l vom cunoaşte şi aprofunda abia în secolul XX: inflaţia. 

Este interesat de văzut şi cum au încercat imperialiştii de-atunci să rezolve problema: prin înfiinţarea unui corp de armată local. Teoretic suna bine, doar cine-ar fi putut cunoaşte mai bine terenul şi bandiţii decât localnicii? Aşa s-a dat strângerea pentru fondarea unui corp de armată local menit a păzi Imperiul de pelagra furturilor. Şi tot aşa s-a ales praful de brava iniţiativă deoarece în măreţul corp de armată s-au înrolat toţi bandiţii pădurilor, bucuroşi că, în timpul în care, de altfel, s-ar fi plictisit luau soldă pentru a se căuta pe ei înşişi. Şi cum să dai tu peste tine în pădure când tu eşti în corpul de armată al Împăratului căutând pădurea de bandiţii care erau colegii tăi de detaşament? Şi-aşa, între două jafuri, haiducii noştri îşi găseau liniştea în corpul de armată care le asigura, pe lângă ocupaţiile domestice, şi o leafă sigură de la Majestatea Sa. Din păcate, doar doi ani a durat tandra coabitare dintre bandiţi şi victime deoarece, spre disperarea bandiţilor, habsburgii s-au pus pe fugă uitând că Oltenia a fost vreodată al lor. Şi-aşa au rămas bieţii olteni fără soldele Imperiului, reîntorcându-se în ograda turcilor.

Nu vă gândiţi că turcilor le-a fost uşor cu noi. Doar de-aia nu ne-au transformat în paşalâc, preferând să lase graniţele Imperiului pe linia Dunării şi doar să perceapă bir domnitorilor(similar modului în care nemţii, francezii şi americanii procedează acum)! Un  episod interesant s-a petrecut cu mult timp înainte de „experienţa habsburgică”. Prin 1595, Baba Novac a cunoscut apogeul carierei sale atunci când, în fruntea unei oştiri de vreo 700 de haiduci, a dat o lovitură financiară radicală Imperiului Otoman. Strecurându-se tiptil peste Dunăre, haiducul româno-sârb a dat piept, în munţii Bulgariei de azi, cu Paşa Hassan căruia i-a administrat o lovitură aproape mortală. În urma atacării corpului de armată otoman, care se grăbea să se întâlnească la Sofia cu sultanul, Baba Novac şi-a însuşit cam ce-i era de trebuinţă, anume cai, căruţe, arme şi, bomboana de pe tort, o bună parte a tezaurului otoman care era cărat de armata lui Paşa Hassan. Element de bază al oştirii lui Mihai Viteazul, Baba Novac este erou naţional în Serbia şi personaj legendar în România.

Acestea sunt exemplele cunoscute ale istoriei, rămase în folclor sau în documentele vremii. Ceea ce trebuie să conştientizăm este că, alături de marii reprezentanţi ai hoţiei, a stat întotdeauna poporul, talpa ţării. În timp ce personajele legendare dădeau lovituri fabuloase, cei de la bază supravieţuiau dând lovituri de mică importanţă, dar care, puse cap la cap, făceau să pălească marile hoţii. Ca să înţelegem mai bine cum stau lucrurile, vom face un salt în istorie mai spre zilele noastre. Prin 1947, în plină ocupaţie sovietică, Milovan Djilas, pe atunci înalt oficial iugoslav, tranzitează România în drum spre Moscova. Experienţa sa de-atunci este povestită extrem de sugestiv în cartea-icon „Conversaţii cu Stalin”.

„Deşi eram doar în trecere prin România, am găsit motive pentru criticile noastre pretutindeni. În primul rând, în privinţa relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi alte ţări est-europene: aceste ţări erau practic sub ocupaţie, iar bvogăţia lor era sustrasă pe diferite căi, cel mai frecvent prin companii mixte în care ruşii abia de investeau altceva decât capital german, pe care ei îl declaraseră, pur şi simplu, pradă de război. Comerţul cu aceste ţări nu se conducea după regulile din restul lumii, ci urma proceduri speciale, conform cărora guvernul sovietic cumpăra la preeţuri mici şi revindea la preţuri mai mari decât cele mondiale. Numai Iugoslavia era o excepţie. Ştiam toate acestea. Iar spectacolul neputinţei şi a slugărniciei autorităţilor române nu puteau face decât să ne crească indignarea.

Am fost uluiţi de atitudinea arogantă a reprezentanţilor sovietici. Mi-am amintit ce oripilaţi am fost la vorbele comandantului sovietic din Iaşi:

- Of, mizerabilul ăsta de Iaşi! Şi mămăligarii(mamalijniki)  ăştia de români.

A repetat, de asemenea, vorba de duh a lui Ilia Ehrenburg şi a lui Vîşinski, referitoare la corupţia şi hoţia din România:

- Ăştia nu aparţin unei naţiuni, ci unei profesii!”

Iată un tablou extrem de sugestiv, un fel de constantă a istoriei noastre în care găsim invariabil ocupantul, poporul sărăcit şi cozile de topor slugarnice executând fără discernământ orice cerere a „stăpânului”. Exact aşa am fost noi de-a lungul istoriei, iar geniul poporului a găsit în hoţie unica metodă de supravieţuire, de salvare a sa. Încercând să facem un recurs la istorie, suntem cuprinşi de mândrie în faţa marilor lovituri date ocupanţilor de către haiducii vestiţi, bandiţii de drumul mare sau, în faţa jafului generalizat efectuat cu stoicism de către popor, jaf care făcea imposibilă instaurarea unei administraţii străine aici. Nu-i aşa că ne simţim plini de mândrie constatând disperarea sovieticilor în faţa furtului generalizat? Nici măcar nu e vorba de furt, ci de însuşirea propriilor produse la care aveam dreptul. În faţa unor autorităţi care jefuiau ţara în numele şi în interesul strict al ocupantului, furtul era singurul refugiu, singura modalitate de a mai salva câte ceva. Şi, mai mult decât atât, era singura modalitate de supravieţuire!

Privind prin această prismă, constatăm limpede că hoţia a fost elementul esenţial care ne-a salvat ca naţie. Furând de la cei ce jefuiau ţara, oamenii n-au făcut altceva decât să se opună masiv politicilor ticăloase. Furând de la ocupanţi românii şi-au mai salvat ce-au putut din bogăţiile care, permanent de-a lungul istoriei, au plecat de-aici către alţii. Fără hoţi, fără instinctul acesta adânc sădit în fiinţa noastră n-am fi supravieţuit.

Traducând toate aceste lucruri ajungem la o altă dimensiune a hoţiei. În realitate, hoţul autohton fura de la cel care-l fura, de la hoţul care-i jefuia ţara. Furând nu făcea altceva decât să contribuie la supravieţuirea sa şi a naţiunii sale. Cu toate acestea n-am văzut până acum ridicându-se vreo statuie sau vreun monument închinat hoţilor sau hoţiei. Ici-colo mai găseşti câte-o statuie a unui haiduc, dar care face apologia rezistenţei sau a spiritului justiţiar. Esenţa e însă hoţia, element care s-a dovedit a fi o piatră de temelie a interesului naţional.